page
stringlengths 33
136k
|
|---|
Procesele de la Nürnberg au fost o serie de procese celebre pentru faptul că, în cadrul lor, au fost inculpați importanți membri ai conducerii politice, militare și economice a Germaniei Naziste. Procesele au avut loc între 1945 și 1949 în orașul Nürnberg, Germania, în Palatul de Justiție din Nürnberg. Primul și cel mai cunoscut dintre aceste procese a fost Procesul Principalilor Criminali de Război în fața Tribunalului Militar Internațional (TMI), în care au fost judecați 24 dintre cei mai importanți lideri ai Germaniei naziste, atât capturați cât și în contumacie. Dezbaterile procesului s-au ținut între 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946. Al doilea set de procese ale unor criminali de război mai puțin importanți a avut loc conform Legii nr. 10 a Consiliului de Control la Tribunalele militare de la Nürnberg (TMN), printre care Procesul medicilor și Procesul judecătorilor. Acest articol tratează în principal TMI; vezi articolul separat despre TMN pentru detalii privind acele procese. Documente publicate la Londra la 2 ianuarie 2006 de Ministerul de Război britanic arată că încă din decembrie 1942 guvernul britanic discutase politica de pedepsire a conducătorilor naziști în eventualitatea capturării acestora. Prim-ministrul britanic Winston Churchill se exprimase atunci în favoarea execuțiilor sumare pentru evitarea obstacolelor juridice, dar a fost determinat de conducerea Statelor Unite să renunțe la idee. La finele lui 1943, la summitul tripartit ținut la Teheran, conducătorul sovietic, Stalin, a propus executarea a 50.000 - 100.000 de ofițeri superiori germani. Crezând că Stalin glumește, președintele american Roosevelt a „glumit” și el, spunând că poate 49.000 ar fi suficienți. Churchill a denunțat ideea „execuției cu sânge rece a soldaților care au luptat pentru țara lor”. A adăugat însă că criminalii de război trebuie să plătească pentru crimele lor și că, în conformitate cu Documentul de la Moscova pe care-l scrisese el însuși, aceștia ar trebui să fie judecați în locul unde s-au comis crimele. Churchill s-a opus ferm execuțiilor „în scopuri politice”.Ministrul american al finanțelor, Henry Morgenthau Jr., a propus un plan pentru denazificarea totală a Germaniei, plan cunoscut ca „planul Morgenthau”. Acest plan prevedea dezindustrializarea forțată a Germaniei, însoțită de impunerea muncii forțate, precum și a altor măsuri draconice, ca o ripostă la cele plănuite de naziști pentru Europa de Est. Atât Churchill cât și Roosevelt au susținut planul Morgenthau și au încercat obținerea autorizării lui la Conferința din Quebec din septembrie 1944. Uniunea Sovietică a anunțat însă că preferă un proces juridic. Detalii ale planului, date publicității, au stârnit proteste de amploare. Văzând dezaprobarea publică, Roosevelt a renunțat la plan, dar nu a adoptat o poziție alternativă. Eșecul planului Morgenthau a făcut necesar un plan alternativ pentru a soluționa problema conducătorilor naziști. Planul pentru „judecarea criminalilor de război din Europa” a fost elaborat de ministrul american al apărării Henry L. Stimson și de subalternii săi din minister. Roosevelt a murit în aprilie 1945. Noul președinte, Harry S. Truman, a aprobat opțiunea judiciară. După negocieri între SUA, Regatul Unit, URSS și Franța au fost stabilite detaliile proceselor penale, care urmau să înceapă la 20 noiembrie 1945, în orașul Nürnberg. La întâlnirile de la Teheran (1943), Ialta (1945) și Potsdam (1945), cele trei mari puteri din timpul războiului, Statele Unite, Uniunea Sovietică și Regatul Unit, au convenit asupra pedepselor care urmau să fie aplicate celor vinovați de crime de război și crime împotriva umanității în timpul celui de al doilea război mondial. Franța a primit și ea un loc în tribunale. Carta de la Londra, emisă la 8 august 1945, a constituit baza legală a Tribunalului de la Nürnberg. Acest document a limitat procesul la „pedepsirea principalilor criminali de război din țările europene ale Axei”. Aproximativ 200 de inculpați germani au fost judecați la Nürnberg pentru crime de război și 1.600 de alte persoane au fost judecate prin modalitățile tradiționale ale justiției militare. Jurisdicția tribunalelor a fost definită de Instrumentul de Capitulare a Germaniei. Conform acestui document, autoritatea politică pentru Germania fusese transferată Consiliului Aliat de Control, care, având putere suverană asupra Germaniei, putea decide pedepsirea pentru încălcarea legislației internaționale și a legilor războiului. Întrucât competența i-a fost limitată la încălcarea legilor de război, tribunalul de la Nürenberg nu a avut jurisdicție asupra crimelor comise înainte de 1 septembrie 1939, data declanșării războiului mondial. Limitarea judecării și pedepsirii de către tribunalul internațional la personalul țărilor Axei a dus la acuzații că ar fi fost vorba de așa-zisa „justiție a învingătorului” și că crimele de război comise de Aliați nu au putut fi judecate la rândul lor. Este, însă, obișnuit ca forțele armate ale unei țări civilizate să furnizeze soldaților ghiduri detaliate privind ceea ce este permis sau nu potrivit codului militar respectiv. Acestea conțin și obligațiile în baza tratatelor internaționale și cutumele războiului. De exemplu, la procesul lui Otto Skorzeny, apărarea acestuia s-a bazat pe manualul publicat de ministerul american al apărării, din 1 octombrie 1940, și din manualul soldatului american. Dacă un membru al forțelor armate încalcă propriul cod militar, acesta poate compărea ca inculpat în fața unei curți marțiale. În urma încălcării unor prevederi ale codului militar, membrii forțelor armate aliate au putut fi și au și fost judecați, ca de exemplu, la procesul Masacrului de la Biscari. Capitularea necondiționată a puterilor Axei a fost neobișnuită și a dus nemijlocit la constituirea tribunalelor internaționale. De regulă, războaiele internaționale se termină condiționat și tratamentul suspecților de crime de război este stipulat în tratatul de pace. În majoritatea cazurilor, cei care nu sunt prizonieri de război sunt judecați conform propriului sistem judiciar dacă sunt suspecți de crime de război - cum s-a întâmplat în Războiul de continuare care a dus la Procesele de război din Finlanda. Limitând atribuțiile tribunalului internațional la judecarea suspecților de crime de război din țările Axei, Aliații acționau în cadrul normelor internaționale în vigoare. Uniunea Sovietică a dorit ca procesele să se desfășoare la Berlin. În cele din urmă s-a optat pentru Nürnberg, din câteva motive: Era localizat în zona americană (în acel moment, Germania era împărțită în patru zone de ocupație). Palatul de justiție era spațios și neavariat (unul dintre puținele edificii rămase intacte după bombardamentele aliate intense asupra Germaniei). Complexul avea și o închisoare mare. Întrucât fusese orașul congreselor partidului nazist („Reichsparteitag”), alegerea orașului Nürnberg avea și o valoare simbolică, prin transformarea lui în locul judecării conducerii Partidului Nazist. S-a mai convenit ca Franța să găzduiască sediul permanent al Tribunalului militar internațional și ca primul proces (au fost planificate mai multe) să aibă loc la Nürnberg. Din cauza Războiului Rece, nu au mai avut loc alte procese în fața Tribunalului militar internațional. Fiecare dintre cele patru țări a dat câte un judecător principal și un locțiitor, precum și procurori. Judecătorii au fost: Participarea la un plan comun sau a unei conspirații pentru comiterea de crime împotriva păcii Plănuirea, inițierea și susținerea de războaie de agresiune și alte crime împotriva păcii De-a lungul proceselor, mai ales între ianuarie și iulie 1946, inculpații și unii dintre martori au fost examinați de psihiatrul american Leon Goldensohn. Notele sale privind atitudinea și personalitatea inculpaților s-au păstrat. Sentințele capitale au fost executate la 16 octombrie 1946 prin spânzurare, prin metoda de cădere standard și nu prin cădere lungă. Judecătorii francezi au propus folosirea unui pluton de execuție pentru condamnații militari, potrivit cutumei sentințelor pronunțate de curțile marțiale, dar Biddle și judecătorii sovietici s-au opus. Aceștia au susținut că ofițerii își violaseră etica militară și nu erau demni de moartea, considerată demnă, în fața plutonului de execuție. Prizonierii condamnați la închisoare au fost transferați în 1947 la închisoarea Spandau (Berlin). Definiția a ceea ce constituie crimă de război este stipulată în Principiile Nürnberg, document creat ca rezultat al procesului. Experimentele medicale efectuate de medicii germani au dus la redactarea Codului Nürnberg pentru a controla viitoarele procese privind experimentele medicale efectuate pe oameni, inclusiv Procesul medicilor. Dintre organizații, următoarele nu au fost găsite vinovate: Procesele de la Nürnberg au avut o mare influență asupra dezvoltării legislației penale internaționale. Comisia Juridică Internațională, acționând la cererea Adunării Generale a Națiunilor Unite, a publicat în 1950 raportul Principii ale legii internaționale recunoscute în Carta Tribunalului de la Nürnberg și în judecata tribunalului . Influența tribunalului reiese și din propunerile de înființare a unei instanțe penale internaționale și în elaborarea codurilor penale internaționale, pregătite ulterior de Comisia Juridică Internațională. Procesele de la Nürnberg au inițiat o mișcare pentru stabilirea imediată a unei instanțe penale internaționale, conducând în cele din urmă după peste cincizeci de ani la adoptarea Statutului Tribunalului Penal Internațional. Concluziile proceselor de la Nürnberg au servit la elaborarea următoarelor acte: Validitatea tribunalului a fost contestată în multiple rânduri, pe diverse considerente: Inculpații nu au avut drept la recurs și nu au putut afecta selecția judecătorilor. S-a argumentat că, întrucât judecătorii au fost numiți de învingători, tribunalul nu a fost imparțial și nu poate fi privit ca tribunal în adevăratul sens al cuvântului. A. L. Goodhart, profesor la Oxford, se opunea acestui punct de vedere, scriind: Una dintre acuzații, formulată împotriva lui Keitel, Jodl și Ribbentrop, includea conspirația în vederea comiterii în 1939 a agresiunii împotriva Poloniei. Protocoalele secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop, din 23 August 1939, propuneau împărțirea Poloniei între germani și sovietici (ceea ce s-a și întâmplat în Septembrie 1939); totuși, liderii sovietici nu au fost judecați pentru aceeași conspirație. În schimb, tribunalul a declarat că protocoalele secrete ale Pactului de Neagresiune erau un fals. În 1915, Puterile Aliate, Marea Britanie, Franța, și Rusia, au dat o declarație în care, pentru prima dată, un guvern străin (Înalta Poartă) a fost acuzat de comiterea unei „crime împotriva umanității”. Se putea argumenta că abia când fraza a fost dezvoltată în Carta de la Londra, aceasta a căpătat sens. Întrucât definiția Cartei de la Londra în ce privește definiția unei crime împotriva umanității era necunoscută la data comiterii crimei, se putea argumenta că legea era retroactivă și încălca principiile interzicerii legilor ex post facto și a principiului din legea penală nullum crimen, nulla poena sine praevia lege poenali. Procesele s-au desfășurat sub propriile reguli ale dovezilor; rechizitoriile au fost elaborate ex post facto și nu s-au bazat pe legea vreunei țări; apărarea tu quoque a fost interzisă. Articolul 19 al Cartei Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg specifica: Un judecător al Curții Supreme de Justiție a SUA, Harlan Fiske Stone, a afirmat că procesele de la Nürnberg că au fost o înscenare. „[Procurorul șef american] Jackson conduce la Nürnberg un linșaj la nivel înalt”, scria Fiske Stone.„Nu mă deranjează ce le face naziștilor, dar nu-mi place să văd că pretinde că ceea ce conduce el este o instanță judecătorească și că procedează conform legii. Este o înscenare prea nerușinată pentru ideile mele învechite”.Alt judecător al Curții Supreme de Justiție, William Douglas, a afirmat că Aliații se făceau vinovați de „substituirea principiului cu forța”.„Am crezut la vremea respectivă și cred în continuare că procesele de la Nürnberg s-au făcut fără principii”, scria Douglas.„Au fost făcute legi ex post facto pentru a satisface pasiunile și dorințele vremii”. Imagini cu liderii naziști executați și descrierea execuțiilor |
Premiera operei a avut loc la Brescia, pe data de 28 mai 1904. Locotenentul de marină Benjamin Franklin Pinkerton din SUA închiriază o casă și se căsătorește cu o soție la Nagasaki, deși nu intenționează în mod serios să rămână în Japonia. Mr.Sharpless, consulul american, vine la nuntă. Pinkerton îi vorbește consulului într-un mod frivol, el consideră căsătoria aceasta un aranjament temporar, așa cum este și închirierea casei. El spune: "În țara asta contractele sunt tot atât de flexibile ca și casele. Așa că mă căsătoresc după moda japoneză: pentru 999 de ani. Dar pot anula contractul în orice lună".Cei doi vorbesc despre mireasă, frumoasa și tânăra Cio-Cio-San, al cărei nume înseamnă “fluture” ("butterfly" în engleză). Consulul îl avertizează pe locotenent că fata ia în serios această căsătorie. Dar Pinkerton spune: "Nu văd de ce ar fi rău să dresez acest fluture, pentru zborul dulce al iubirii". Cei doi bărbați ciocnesc paharele de vin. Consulul: "Să bem pentru familia ta care e departe!".Pinkerton: "Și pentru ziua când mă voi căsători în mod serios cu o soție adevărată americană !". Mireasa urcă dealul împreună cu familia și prietenii. Ei cântă: "Ce mult cer! Ce multă mare!... Suflă o briză dulce de primăvară!... Ce multe flori !".Mireasa cântă: "Pe mare și pe pământ, eu sunt cea mai fericită fată din Japonia. Ba nu ! A întregii lumi ! Prieteni, eu am răspuns chemării iubirii. Mă aflu în pragul iubirii, acolo unde se adună toate bucuriile celor vii și celor morți". Are loc ceremonia de nuntă. Apoi, petrecerea de nuntă este întreruptă de către unchiul miresei, un preot japonez. El a aflat că Cio-Cio-San a vizitat Misiunea Creștină pentru că dorește să devină creștină. Unchiul o blestemă: "Cio-Cio-San ! Cio-Cio-San ! Nenorocire ! Ce-ai făcut la Misiune ?Ea a renegat cultul străbunilor ! Kami Sarundasiko ! O mare nenorocire amenință sufletul tău corupt ! Tu te-ai lepădat de noi, noi ne lepădăm de tine !". Musafirii sunt speriați și fug. Petrecerea s-a terminat. Mireasa și mirele sunt singuri. Ei cântă un duet de dragoste: "Stelele sunt ca niște ochi care ne privesc... Vino ! Vino ! Cerul râde în extazul iubirii..." Trei ani mai târziu, în același loc. Cio-Cio-San (adică "Doamna Cio-Cio-San", “Doamna Fluture”) este acasă cu menajera Suzuki. Aceasta se roagă zeilor ca Cio-Cio-San să plângă mai puțin, pentru că de trei ani ele nu mai au nici o veste de la Pinkerton. Suzuki este îngrijorată și pentru că le-au mai rămas foarte puțini bani. Dar Cio-Cio-San spune: "Zeii japonezi sunt grași și leneși. Sunt sigură că Zeul american răspunde mai repede celor care îl imploră. Dar mă tem că nu știe că noi facem parte din familia lui". Cio-Cio-San are încredere că soțul ei se va întoarce. Prințul Yamadori, care știe că Cio-Cio-San este părăsită de soțul ei, vine și o cere în căsătorie. Cio-Cio-San îl refuză, spunând că țara ei sunt S.U.A. și, potrivit legilor americane, ea mai este căsătorită. Mr.Sharpless, consulul american, vine să-i citească o scrisoare pe care a primit-o de la Pinkerton. El este așa de mișcat de emoția tinerei doamne, încât nu poate să-i citească scrisoarea până la sfârșit. Nu-i poate spune că Pinkerton a părăsit-o, dar în schimb o îndeamnă să accepte oferta de căsătorie a Prințului Yamadori. Cio-Cio-San este îngrozită de o asemenea sugestie; ea îl aduce în cameră pe micul ei fiu. Cio-Cio-San spune că numele copilului este Durere, dar când tatăl lui se va întoarce el se va numi Bucurie. Mr.Sharpless promite să-i spună lui Pinkerton că este tatăl unui copil. După plecarea consulului, se aude o bubuitură de tun în port, Cio-Cio-San se uită prin telescop și vede vaporul american "Abraham Lincoln", vaporul lui Pinkerton. Ea este peste măsură de fericită. Cio-Cio-San și menajera Suzuki decorează camerele cu flori și îl așteaptă pe Pinkerton. Când vine noaptea, Suzuki și copilul adorm, dar Cio-Cio-San continuă să aștepte trează. |
Cetatea este formată dintr-un val de pământ circular cu un diametru de 50 m și mărginit de un șanț. Dimensiunile valului variază de la 7 m lățime și 3 m înălțime pe latura sudică, la 10 m lățime și 6 m înălțime pe latura de nord. Cetatea a fost distrusă, necunoscându-se motivele distrugerii. Cercetările arheologice au descoperit în zonă obiecte de bronz din secolul al IX-lea. Cetatea este cunoscută și sub numele de Cetatea chazarilor. Anonimus îi pomenește pe [în lucrarea sa |
În matematică, un număr infinitezimal este un număr care tinde către zero. Conceptul a fost folosit încă din Antichitate (primul despre care se știe că l-a aplicat a fost Arhimede), iar mai târziu Newton și Leibniz s-au bazat pe inifinitezimale în dezvoltarea calculului diferențial și integral (domenii numite împreună calcul infinitezimal), producând rezultate corecte, dar definiții riguroase au apărut abia începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Karl Weierstrass și alții au folosit noțiunea de limită în definiția numerelor infinitezimale. |
Situl arheologic este alcătuit din numeroase urme vizibile ale unei cetăți de pământ și lemn, despre care se crede că a fost construită înaintea venirii maghiarilor în Transilvania. Toponimia „Feldioara” provine din maghiară, Földvár însemnând „cetate de pământ” (föld + vár). O toponimie identică există la Feldioara, Brașov, locul în care s-au așezat cavalerii teutoni. |
LucasArts lansează Maniac Mansion, primul joc ce folosea motorul grafic SCUMM, o inovație a înterfeței jocurilor de aventură point-and-click. Incentive Software lansează Driller un moment important în istoria jocurilor 3D. Standardul VGA dezvoltat pentru linia nouă de produse ale firmei IBM a făcut PC-ul capabil să afișeze grafică în 256 de culori. AdLib a stabilit un standard implicit pentru plăci de sunet cu ajutorul plăcilor fabricate de ei (bazate pe chip-ul de sunet Yamaha YM3812). Acest standard va dura până în 1989 când firma Creative Labs lansează Sound Blaster. |
Ordinul Victoriei (Pobeda) (în ) a fost cea mai înaltă decorație militară a Uniunii Sovietice, și unul dintre cele mai rare ordine din lume. Ordinul a fost acordat pentru „o operațiune încununată de succes în cadrul unuia sau mai multor fronturi și care a avut ca rezultat o schimbare radicală a situației în favoarea Armatei Roșii”. Ordinul Pobeda a fost acordat doar de 20 de ori la 12 lideri sovietici și cinci străini, unuia dintre ei fiindu-i retras mai târziu. Înființarea Ordinul a fost propusă în iunie 1943 de colonelul N. S. Neielov, care lucra la cartierul general al Armatei Roșii. Numele original propus de Neielov a fost Ordinul pentru Credință față de Patrie, dar, în cele din urmă, i-a fost dat numele curent în octombrie același an. Ordinul a fost înființat în mod oficial pe 8 noiembrie 1943. A fost decernat pentru prima oară pe 10 aprilie 1943 lui Alexandr Vasilevski și Gheorghi Jukov. Toate ordinele au fost acordate unor militari care s-au distins în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, cu excepția lui Leonid Brejnev, care l-a primit în 1978. Ordinul Victoriei i-a fost retras lui Brejnev în 1989, dat fiind faptul că în momentul acordării nu fuseseră îndeplinite criteriile necesare pentru decernare. Retragerea ordinului s-a făcut la șapte ani după decesul liderului sovietic. Ordinul Victoriei a fost acordat unor comandanți din rândurile forțelor aramate ale Aliaților occidentali. În total, ordinul a fost acordat de 20 de ori la 17 personalități (inclusiv lui Brejnev). Baretele mai multor ordine sovietice au fost combinate pentru a crea pe cea a Ordinului Victoriei, și anume: Ordine și decorații ale celui de-al doilea război mondial |
Jucătorul controlează un personaj, Tarosuke, care trebuie să călătorească printr-o lume bizară luptându-se cu demoni și monștri. Jucătorul poate reîncărca arma apăsând butonul "jos" de pe joystick. Numele se traduce din japoneză ca: "Jurnalul de călătorie a unei creaturi supernaturale".Jocul a fost redenumit "Shadowland" pentru publicul vorbitor de limbă engleză. Există 5 finaluri diferite care depind de alegerile de pe parcursul jocului: te întorci înapoi în lumea oamenilor Finalurile sunt afișate în ordine ascendentă și în funcție de dificultate. |
pentru alte servicii meritorii aduse statului și societății sovietice. Ordinul a fost înființat la inițiativa Comitetului Central Executiv pe 6 aprilie 1930. Prima instituție sovietică decorată a fost ziarul Komsomolskaia Pravda (23 mai 1930). Primele persoane străine decorate au fost doi piloți americani (10 septembrie 1934) care au participat la operațiunile de căutare și salvare a echipajului vaporului Celiuskin. Proiectul final al Ordinului Lenin a fost acceptat în 1934. Ordinul este format dintr-o medalie în formă de disc, purtând portretul lui Lenin din platină. Discul este înconjurat de două panicule (snopi) de grâu din aur, în fundal fiind steagul roșu cu inscripția Ленин (Lenin). În partea stângă este plasată o stea roșie, iar emblema cu secera și ciocanul este plasată în partea de jos. Medalia era purtată în partea stângă a pieptului și la început nu avea baretă. Mai târziu a fost concepută bareta roșie cu două dungi galbene laterale. Toate cele 15 republici sovietice. |
Crucea Sfântului Gheorghe (în ) este o decorație rusă înființată în 1807 în Imperiul Rus, fiind destinată subofițerilor, soldaților și marinarilor pentru eroismul dovedit în luptă. Distincția a fost, până în 1913, cunoscută ca Însemnul Distincției Ordinului Militar al Sfântului Gheorghe. În anul 1856 decorația a fost împărțită în patru clase, persoana decorată primind la început Crucea Sf. Gheorghe clasa a IV-a, urmând să fie promovată la clase superioare pentru noi acte de eroism. Cel care primea toate cele patru clase ale ordinului era denumit Cavaler întreg al Sfântului Gheorghe Полний Георгиевский кавалер. Crucea Sfântului Gheorghe era o cruce din aur (clasele I și II) sau argint (clasele III și IV) (mai târziu metalele prețioase au fost înlocuite cu metale comune de aceleași culori), cu un disc central cu imaginea Sfântului Gheorghe călare ucigând balaurul. Era purtat în partea stângă a tunicii cu bareta Ordinului Sfântului Gheorghe, care era portocalie cu trei dungi negre. Un model special al Crucii Sfântului Gheorghe a fost creată pentru militarii de credință musulmană în care imaginea centrală reprezenta vulturul imperial bicefal în locul Sfântului Gheorghe. |
Miocardul este peretele muscular al inimii, fiind partea cea mai groasă a peretelui cardic, format din țesut muscular. În structura miocardului se disting două varietăți de țesut muscular: țesutul cardiac și țesutul nodal. Țesutul cardiac formează cea mai mare parte a miocardului. Este format din fibre striate cardiace, alcătuind așa-zisul miocard adult. În atrii fibrele sunt dispuse circular iar în ventricule sunt dispuse oblic-spiralat, spre vârful inimii, formând vârtejul inimii. Nu există continuitate între miocardul atriilor și cel al ventriculelor, separatia fiind făcută printr-o pătură conjunctivo-fibroasă, legătura anatomică și funcțională fiind realizată de țesutul nodal, alcătuit dintr-o musculatură specifică, ce păstrează caracterele embrionare. Țesutul nodal este denumit și miocardul embrionar sau aparatul de conducere al inimii. Este format din fibre musculare cu multă sarcoplasmă, în care se acumuleaza glicogen, dar cu puține miofibrile, care sunt dispuse în toate sensurile. Acest țesut formează aglomerări de fibre numite noduli. În inima adultă exista doi noduli: nodulul sinoatrial, în atriul drept, în vecinătatea vărsării venei cave superioare și nodulul atrioventricular, care pleacă din nodulul atrioventricular și se împarte în două ramuri, una stângă și alta dreaptă, care coboară în ventricule. Cele două ramuri se divid, formând în pereții ventriculari rețeaua subendocardiacă (rețeaua Purkinje). Morfologic, țesutul nodal se deosebește de cel de execuție prin aranjamentul neregulat al miofibrilelor care trec de la o celulă la alta, formând rețele, și prin abundența sarcoplasmei, bogată în glicogen. Proprietățile miocardului sunt comune cu ale mușchilor striați scheletici (excitabilitatea, conductibilitatea, contractibilitatea, elasticitatea) și proprii (automatismul). Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde maximal la stimuli care egalează sau depășesc valoarea prag. Aceasta reprezintă legea „totul sau nimic”. Inima este excitabilă numai in faza de relaxare (diastolă), iar in sistolă se află în stare refractare absolută și nu raspunde la stimuli. Aceasta reprezinta „legea neexcitabilității periodice a inimii”. Automatismul reprezintă proprietatea țesutului nodal de a se autoexcita ritmic. Mecanismul se bazează pe modificări ciclice de depolarizare și repolarizare ale membranelor celulelor acestuia. Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitația în toate fibrele sale. Impulsurile generate automat și ritmic de nodulul sinoatrial se propagă în pereții atriilor, ajung în nodulul atrioventricular și, prin fasciculul Hiss și rețeaua Purkinje, la țesutul miocardic ventricular. Țesutul nodal generează și conduce impulsurile, iar țesutul miocardic adult răspunde prin contracții. Contractibilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde la acțiunea unui stimul prin modificări ale dimensiunilor și tensiunii. Astfel, în camerele inimii se produce o presiune asupra conținutului sanguin și are loc expulzarea acestuia. Forța de contracție este mai mare în ventricule decât în atrii, iar ce mai mare este în ventriculul stâng. Contracțiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările, diastole. |
Endocardul este tunica internă a cordului. El căptușește încăperile inimii, trecând fără întrerupere de la atrii spre ventricule, acoperind și valvulele, cordajele tendinoase și mușchii papilari. Endocardul de la nivelul atriilor se continuă cu intima venelor, iar la nivelul ventriculilor, cu intima arterelor. Endocardul inimii drepte este independent de endocardul inimii stângi. Este constituit din endoteliu, un strat subendotelial și un strat subendocardic. Endoteliul este format dintr-un epiteliu pavimentos simplu așezat pe o membrană bazală. El se continuă cu endoteliul vaselor mari de la baza cordului. Stratul subendotelial se găsește imediat sub membrana bazală a endoteliului și este reprezentat de o lamă fină de țesut conjunctiv lax. Stratul subendocardic este de asemenea format din țesut conjunctiv lax și se continuă cu țesutul conjunctiv interstițial al miocardului. Endocardul, constituit în principal din celule endoteliale, controlează funcția miocardului. Acest rol modulator este diferit de mecanismele de reglare homeo-și heterometrice ce controlează contractilitatea miocardică. Mai mult de atât, endoteliul capilarelor miocardului, care este, de asemenea, strâns apoziționat cardiomiocitelor, este implicat în acest rol modulator. Astfel, endoteliul cardiac controlează dezvoltarea inimii în embrion, precum și cea a adultului, de exemplu în timpul hipertrofiei. În plus, contractilitatea și mediul electrofiziologic ale cardiomiocitelor sunt reglate de endoteliul cardiac. Endoteliul endocardului poate acționa, de asemenea, ca o barieră hemato-cardiacă (analoaga barierei hemato-encefalice), astfel controlând compoziția ionică a lichidului extracelular în care sunt scăldate cardiomiocitele. |
Din cei 78 de milioane de franci francezi, 60 de milioane au reprezentat tranzacția propriu-zisă, iar suma de 18 milioane de franci a constituit plata anulării oricăror datorii de orice natură privată și publică. Considerând și dobânda plătită, Statele Unite au plătit în final 23.213.568 de dolari pentru achiziționarea a ceea ce urma să fie numit inițial teritoriul Louisiana. În plus, achiziționarea conținea alte suprafețe, care vor deveni ulterior părțile sudice ale provinciilor canadiene Alberta și Saskatchewan. Pământul conținut în tratat acoperă astăzi aproximativ 23% din suprafața totală a Statelor Unite de azi, dar la vremea respectivă a reprezentat mai mult decât dublarea teritoriului Uniunii. Achiziționarea enormului teritoriu al Coloniei Louisiana, fostă colonie a Noii Franțe, în forma sa și întinderea sa, conform Louisiana Purchase, a fost un moment important al președinției celui de-al treilea șef al executivului american, Thomas Jefferson. La momentul respectiv, acesta a avut de a face cu o opoziție puternică internă care amenința semnarea viitorului tratat ca un act neconstituțional. Fiind unul din fondatorii Statelor Unite, și principalul autor al Constituției Uniunii, Jefferson știa foarte bine că legea supremă a țarii nu prevedea achiziționarea de teritorii (fapt care l-a făcut foarte ezitant la începutul tratativelor cu Franța), dar, în același timp, nici nu o interzicea. Decizia de a efectua cumpărarea se baza nu numai pe unicitatea și oportunitatea ofertei, dar și pe principiul strategic că atât Franța cât și Spania ar fi putut oricând bloca accesul americanilor la fluviul Mississippi și la gurile acestuia, deci accesul în Golful Mexic. Achiziționarea aproape neașteptată și la un preț ridicol de mic a enormului teritoriu al Louisianei a fost unul din factorii decisivi ai apariției conceptului de expansionism american între cele două oceane, Atlantic și Pacific (în original, "from sea to shining sea"). Conceptul în sine al expansiunii continue a teritoriului Statelor Unite până la atingerea coastei Oceanului Pacific a fost un concept politic apărut ulterior, cunoscut sub numele clarificator de Manifest Destiny. Orașul New Orleans controla întreg traseul fluviului Mississippi prin localizarea sa strategică la gurile fluviului. Deși au fost încercări de a se construi alte porturi în aceeași zonă, nici una din aceste încercări nu a putut concura cu locul ales de francezi atunci când au înființat orașul, în 1718. Oricum, deși inițial, francezii colonizaseră zona, între 1762 și 1800, Louisiana devenise o colonie a Spaniei. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, New Orleans, dar mai ales portul orașului, era deja un important nod comercial pentru tranzacționarea bunurilor agricole către și înspre părțile Statelor Unite situate la vest de Munții Apalași. Datorită convenției comerciale numită Tratatul lui Pinckney, semnat cu Spania la 27 octombrie 1795, comercianții americani aveau dreptul „de a depozita” bunuri comerciale în New Orleans, ceea ce se traducea prin dreptul de a utiliza portul pentru stocarea de bunuri în vederea exportări acestora. Americanii utilizaseră deja portul în vederea stocării și transportării de cereale, făină, tutun și diverse produse animaliere (carne afumată și uscată, pene, unt, brânză, etc). Tratatul recunoștea de asemenea drepturile americanilor de a naviga de-a lungul întregului fluviu Mississippi, drept care începuse deja să devină important în comerțul cu statele și teritoriile vestice ale Uniunii. În 1798, Spania a revocat unilateral acest tratat, fapt care i-a nemulțumit profund pe americani. În 1801, guvernatorul spaniol Don Juan Manuel De Salcedo a preluat administrația Louisianei de la fostul guvernator, marchizul de Casa Calvo și a restabilit imediat dreptul Statelor Unite de a depozita bunuri în port. Anterior, în anul 1800, Napoleon Bonaparte a readus Louisiana sub controlul Franței conform condițiilor celui de al treilea tratat de la San Ildefonso, după ce, între 1762 și 1800 Louisiana fusese sub controlul Spaniei. Această parte a tratatului a fost ținută secretă, iar administrarea teritoriului a continuat să fie asigurată de spanioli până la data finală a transferului, 30 noiembrie 1803, cu doar trei săptămâni înainte de achiziționarea întregii suprafețe a coloniei Louisiana de către Statele Unite. Principala temere a americanilor era că, odată cu anexarea franceză a coloniei, vor pierde drepturile de a utiliza portul New Orleans, dar în perspectivă se contura o altă problemă majoră, și anume aceea de a ajunge să depindă de Franța, de Spania sau de amândouă. În ciuda obiecțiilor de toate orientările ridicate de problema constituționalității achiziționării, președintele Thomas Jefferson a decis că cel mai sigur mijloc de a asigura accesul pe termen lung la fluviul Mississippi ar fi cumpărarea orașului New Orleans și a porțiunilor din Louisiana de la est de Mississippi. Jefferson i-a delegat personal pe James Monroe, viitorul președinte, și pe Robert R. Livingston, fostul secretar al afacerilor externe al Statelor Unite, la Paris ca să negocieze tranzacția, în 1803. Deși pregătiți să negocieze până la maximum 10 milioane de dolari (ai timpului) achiziționarea portului New Orleans și a împrejurimilor sale, cei doi au fost profund uimiți că li se oferea o suprafață imensă și, evident, portul pentru doar 15 milioane. |
Cetatea a fost ridicată după marea invazie a mongolilor din 1241 și apare menționată documentar în 1269, fiind deținută până în 1321 de voievodul Transilvaniei Ladislau Kan, după care devine proprietatea familiei Losonci. Există un document din 1308 care amintește că la acel moment Kan era proprietarul cetății. Pietrele cetății au fost aduse din cariera Ciceu-Mihăiești, cf. monografiei Kadar. Rolul fortificației era de a apăra minele de sare de la Dej și Nireș. Petru Rareș primește cetatea de la Ioan Zapolya după ce îl învinge în 1529 pe Ferdinand de Habsburg. În 1536 Ștefan Mailat, la ordinul lui Ioan Zapolya, cucerește cetatea, la puțin timp aceasta fiind cumpărată de cancelarul regal Gheorghe Martinuzzi contra sumei de 8.000 de florini. Câțiva ani mai târziu, în 1543 și 1544 Petru Rareș încearcă să reintre în posesia cetății, eșuând însă. Martinuzzi va da ordinul demolării cetății, împreună cu cea de la Ciceu, ordin susținut și de sultan pentru a elimina astfel locuri de refugiu ale posibililor pretendenți la tronul Moldovei. Martinuzzi va dispune ridicarea cetății Gherlei, moment de la care cetatea Unguraș își pierde importanța, ea rămânând în paragină. Cetatea este dispusă pe platoul dealului "Dealul Cetății" (Varhegy), având o formă dreptunghiulară, cu laturile de 22, respectiv 22 de metri. Mai este vizibilă urma unui bastion estic, precum și șanțurile de apărare. În 1996 a fost ridicat aici un mic monument. |
Creditul Minier a fost o societate petrolieră cu capital românesc, una dintre cele mai mari întreprinderi petroliere din România, prima de acest fel cu capital exclusiv românesc, înființată în 1919 cu sediul la București. Capitalul inițial era de 1.750.000 lei, sporit ulterior până la peste 23 miliarde în 1945. Terenurile deținute direct și indirect (prin participații), însumau 150.000 hectare. În 1948, prin adoptarea Legii naționalizării, societatea Creditul Minier a fost naționalizată. În acea perioadă, industriile extractive de minereuri și în special de extragere și prelucrare a petrolului, erau aproape complet sub controlul marilor companii miniere internaționale, din Statele Unite ale Americii, Franța, Belgia, Germania, Olanda, etc. |
Tunul de lemn este un film de ficțiune artistică, realizat de către studioul cinematografic MoldovaFilm în anul 1986. Tunul de lemn este un film color realizat în Republica Moldova în anul 1986. El prezintă drama trăită de un bătrân (David) care locuiește împreună cu nora sa, Maria, în zilele tulburi din timpul celui de-al doilea război mondial. Aceștia locuiesc izolați de lume într-o casă aflată undeva pe un câmp, pe malul unei ape. Soțul Mariei, Andrei este plecat pe front și nu se mai știu nici un fel de știri despre el. Zi de zi existența liniștită a celor doi le este tulburată de apariția unui avion nemțesc care le-a ucis pe rând găinile, apoi oaia și amenință să le distrugă coliba unde locuiesc. Raporturile de forțe fiind inegale, bătrânul încearcă să negocieze prin strigăte cu fasciștii propunând ca nora sa să se dezbrace pentru ca nemții să-i lase astfel în pace. Neavând succes, se duce să cheme ajutoare, găsește un tun pe care îl aduce acasă. Din neatenție lansează însă singurul proiectil asupra casei și aproape că o dărâmă. În cele din urmă, după ce trec amândoi prin stările de furie, revoltă și deznădejde, nora sa construiește o catapultă (Tun de lemn) sperând ca o piatră aruncată de aceasta să lovească în rezervorul avionului. Nici această încercare nu are succes și bătrânului îi vine ideea să aducă niște butoaie cu gaz în casă și construiește un șanț în jurul casei pe care îl umple cu benzină. Când avionul se apropie, el dă foc la benzină, dar cum casa nu se aprinde, ia un șomoiog de paie în flăcări și îl aruncă el însuși pe casă. Casa explodează, la fel și avionul nemțesc, dar bătrânul își pierde și el viața. Filmul se termină prezentând-o pe Maria însărcinată care reconstruiește ea casa și cultivă pământul. Soțul ei nu s-a mai întors de pe front, iar povestitorul este chiar fiul Mariei și nepotul bătrânului. |
Jucătorul intră în pielea unui erou, ultima speranță de salvare a regatului Alefgard din mâinile dragonului Dragonlord. Povestea scrisă de Yuji Horii împreună cu personajele create de Akira Toriyama au ajutat jocul să devină unul dintre cele mai influente serii de jocuri de rol pentru Nintendo Entertainment System. Protagonistul poveștii este un războinic descendent al eroului legendar Erdrick. Jocul începe în camerele regelui Lorik unde Dragonlord fură "Ball of Light", artefact ce trebuie să fie adus înapoi pentru a se păstra pacea în regatul Alefgard. Pe parcursul jocului, pe măsură ce progresează, jucătorul întâlnește noi elemente ale poveștii cu ajutorul dialogului cu NPC-urilor. Grafica hărții și a caracterelor a fost îmbunătățită. Vrăjile au trecut de la nume fără sens la nume ușor de reținut. Multe locații au legătură cu legenda regelui Arthur și dialogul a fost scris într-un stil englezesc medieval. Într-o compilație cunoscută sub numele de Dragon Warrior I & II'', remake-ul pentru Super Famicom a fost distribuit doar în Japonia și a fost tradus neoficial de grupuri de traduceri online în engleză și spaniolă și se poate juca emulat. Dragon Quest a fost lansat pentru telefoane mobile exclusiv pentru Japonia. |
Vasile Tăbârță s-a născut la data de 1 ianuarie 1949 în satul Zăicani. A urmat cursuri de regie de teatru la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău (1967-1970).După absolvirea facultății și până în anul 1998 a jucat ca actor pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din orașul Bălți. A interpretat peste 50 de roluri în spectacolele „Dragoste din mai” de A.Marinat, „Oameni energici” de V.Suksin, „Doi morți vii”, „Iorgu de la Sadagura” și „Despot Vodă” de Vasile Alecsandri, „Osânda” de I. Puiu, „D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale, „Frunza de la urmă” de A.Cibotaru, „Angajare de clovni” de Matei Vișniec etc. De asemenea, a făcut parte din trupa de actori ai Asociației de creație „Buciumul”, din echipa de creație a emisiunii TV „Peștisorul de aur”, în calitate de regizor, autor de texte de estradă și scenarii cinematografice. A primit titlul de Maestru în artă, fiind decorat în anul 1999 cu medalia „Meritul Civic”. Rolurile interpretate de el atât în piese de teatru, cât și în filme au fost preponderent roluri de comedie. Și-a făcut debutul pe marele ecran la "Moldova-film" în anul 1976 în filmul lui Iacob Burghiu Nu crede țipătului păsării de noapte. Cele mai celebre roluri de film interpretate au fost rolul țăranului din Cea mai bună dintre lumi sau o simplă zi de toamnă (1990), moș Ion în Moș Ion în Cosmos (1993) și bătrânul în Tunul de lemn (1986). Vasile Tăbârță a încetat din viață în urma unei boli cronice la data de 10 februarie 2004 în orașul Chișinău. Nu crede țipătului păsării de noapte (1976) - Neculae Tunul de lemn (1986) - bunelul David Cea mai bună dintre lumi sau o simplă zi de toamnă (1990) - țăranul |
În zorii revoluției (1984) - tânăra săteancă Adio, viață de holtei (1989) - Violeta |
Exercițiul fizic este performanța unei activități de a dezvolta sau menține o condiție fizică bună și o sănătate generală pentru organism. Pentru fiecare exercițiu, mușchii sunt definiți ca fiind activi sau statici. Mușchii sunt considerați activi (sau principali), contractând și punând în mișcare o anumită structură a corpului. Sunt statice cele care fie ajută la contracție, fie încep să se miște, fac ca structura primară sau secundară să fie stabilă, ceea ce promovează mișcarea. Există un număr mare de opțiuni pentru efectuarea unor exerciții fizice diferite - pentru oricare dintre ele există întotdeauna multe moduri diferite de a schimba mușchiul stimulator (prin schimbarea aderenței, poziția picioarelor, schimbarea vitezei de mișcare etc.). Exerciții de forță - tracțiunea este cea care urmărește creșterea masei musculare și dă o forță mai mare mușchilor. Exercițiul cardiac - de exemplu, sărind pe loc, înotul este bun pentru inimă, îmbunătățește rezistența și reduce greutatea corporală. Exercițiile de întindere a mușchilor vizează îmbunătățirea flexibilității corpului. Nutriția corectă este la fel de importantă pentru sănătate ca și exercițiile fizice. Atunci când se exercită, devine și mai important să existe o dietă bună pentru a se asigura că organismul are raportul corect de macronutrienți, oferind în același timp micronutrienți ampli, pentru a ajuta corpul cu procesul de recuperare în urma unui exercițiu intens. Recuperarea activă este recomandată după participarea la exerciții fizice deoarece îndepărtează lactatul din sânge mai repede decât recuperarea inactivă. Îndepărtarea lactatului din circulație permite scăderea ușoară a temperaturii corpului, care poate aduce beneficii și sistemului imunitar, deoarece un individ poate fi vulnerabil la boli minore dacă temperatura corpului scade prea brusc după exercițiile fizice. |
În acest film este prezentată drama proprietarului unui trust de presă (interpretat de Dorel Vișan) în preajma apropierii unor alegeri. Bolnav de cancer, cu mari datorii la bugetul de stat, șantajat de doi asociați și vechi prieteni care intenționează să-l înlăture de la conducerea trustului, magnatul Mircea Moraru își vinde trustul grupului ocult care sprijină partidul aflat pe primul loc în sondaje. Acțiunea filmului se petrece în România de după Revoluția din decembrie 1989, în preajma unor alegeri legislative și prezidențiale. Partidul Liber Democrat a făcut o alianță cu partidul de guvernământ; el se află pe primul loc în sondajele electorale și-l propune la președinție pe Gheorghe Manasia (Gheorghe Dinică), un om bogat venit din America. Horațiu (Horațiu Mălăele), conducătorul de facto al partidului, îi propune lui Mircea Moraru (Dorel Vișan), patronul celui unui mare trust mass media din România postdecembristă, să-i acorde sprijin mediatic formațiunii politice în schimbul obținerii unor avantaje economice. Trustul General Media Moraru este format din trei cotidiane importante, un post de televiziune național, 10 ziare locale, 10 televiziuni locale, o agenție de știri, câteva tipografii, o companie de transport, o companie de distribuție și o herghelie. În ultima vreme, afacerile nu mai merg atât de bine, iar trustul a acumulat mari datorii la bugetul de stat, datorii de a căror reeșalonare depinde supraviețuirea trustului sau dimpotrivă falimentul acestuia. Mircea Moraru este un „magnat” apolitic în vârstă de 60 de ani, care s-a îmbogățit neglijându-și propria familie și sacrificând-o pentru a ajunge cât mai sus. Situația sa familială este următoarea: soția sa, Elena (Valeria Sitaru), este internată la un spital de bolnavi psihici, după ce a avut un accident de mașină. Aceasta, fiind neglijată de soțul ei, căzuse în patima alcoolului și în brațele partenerului de afaceri al lui Mircea, Nicolae Moneti (Răzvan Vasilescu). fiica sa (Ana Ularu) este o adolescentă rebelă, cu care magnatul a pierdut orice urmă de comunicare. Neglijată și ea, aceasta s-a refugiat în casa Lalei, sora magnatului. sora sa, Lala (Olga Tudorache), este o femeie nemăritată și singuratică, cu care magnatul nu se află în cele mai bune relații. fratele său, Titus (Constantin Codrescu), este un intelectual retras la una din vilele de la munte ale magnatului, unde s-a refugiat de lume. Pe lângă această familie destrămată, Mircea Moraru are o amantă (Manuela Hărăbor), care încearcă cu orice preț să-l convingă să divorțeze de soție și să-i lase acțiuni la firmele sale. În ultima vreme, Mircea Moraru mai află de la doctorul Iorgu Baltazar (Valentin Uritescu) că este bolnav incurabil de cancer. Pe măsura apropierii alegerilor, evenimentele se precipită. Deoarece Mircea Moraru refuză șantajul, Nick Moneti (Răzvan Vasilescu) și Ion Velicu (Constantin Cotimanis), cei doi asociați și vechi prieteni ai magnatului, intenționează să-l înlăture pe acesta de la conducerea trustului și să încheie ei afacerea cu Partidul Liber Democrat, aflat pe primul loc în sondaje. În acest scop, ei reușesc să obțină de la Moraru o împuternicire care să le permită să-și vândă acțiunile. Magnatul dă astfel impresia că a ieșit din joc, pleacă la vila sa de la munte pentru a-și pune ordine în gânduri și revine tocmai cu prilejul încheierii înțelegerii dintre cei doi parteneri ai săi și grupul ocult care susținea partidul. Cu acest prilej, el aduce un act semnat de cei doi în urmă cu 10 ani prin care își cesionau acțiunile lui Moraru contra sumei de un dolar. Simțind că nu poate face față șantajului exercitat de partidul aflat pe primul loc în sondaje, dar dornic să-și apere principiile pe baza cărora și-a construit imperiul media, Mircea Moraru își vinde trustul grupului ocult care-l șantajează. El încearcă să se împace cu sora și cu fiica sa. La finalului filmului, magnatul își dă seama că și-a irosit viața și concluzionează: „Viața merge înainte și fără noi. Nu-mi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc.”. În film sunt prezente o serie de tipuri de personaje, caracteristice epocii de tranziție traversate de România:„magnatul” (Dorel Vișan) - omul de afaceri care își neglijează familia și chiar propria sănătate pentru a ajunge în vârful ierarhiei. politicianul demagog (Gheorghe Dinică) - omul de afaceri „nouveau riche” venit din America , care a ajuns președintele Partidului Liber Democrat și apelează la orice fel de compromisuri pentru a ajunge la putere (într-una din scene se lasă insultat de către un partener politic pentru ca peste un minut să se pupe cu el în public, pentru a-și arăta aprecierea). El pare a fi „mai autentic în promisiuni decît oricare candidat din realitatea politică a zilei”.„eminența cenușie” (Horațiu Mălăele) - omul care deși nu se află în fruntea ierarhiei, trage sforile și-i manevrează pe oamenii politici și pe oamenii de afaceri după interesele grupului ocult din care face parte. El este „canalia necesară”. Scenariul filmului a fost scris de jurnalistul Bogdan Ficeac. Autorul a precizat că personajele și situațiile din film sunt fictive, ca și numele partidului care a fost anume ales pentru a acoperi „un spectru larg, de la stânga la dreapta spectrului politic”.Scenariul s-a dorit, potrivit lui Ficeac, „să fie un manifest al generației mele, care a avut o mulțime de așteptări și cam tot atâtea deziluzii”.De asemenea, regizorul Șerban Marinescu a reliefat că Magnatul este „un film de actualitate, o privire a generației mele asupra lucrurilor care s-au întâmplat în acești ani”, neintenționându-se portretizarea unor anumiți oameni politici. Cadrele de la începutul filmului au fost filmate la Mănăstirea Antim, corul bisericii fiind condus de preotul Nicolae Gionu. Filmul Magnatul a avut premiera la 12 noiembrie 2004, cu aproape două săptămâni înainte de alegerile parlamentare și prezidențiale din România, desfășurate simultan la 28 noiembrie 2004. El a fost vizionat de 7.833 de spectatori la cinematografele din România, după cum atestă o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la data de 31.12.2007 alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei. Acest film a fost distins în 2004 cu trei premii ale Uniunii Cineaștilor din România (UCIN): Ana Ularu a primit Premiul pentru interpretare, debut în rol principal feminin - pentru rolurile din filmele Italiencele, Magnatul și Damen Tango , Horațiu Mălăele a primit Premiul pentru interpretare, rol principal masculin - pentru rolurile din filmele Damen Tango și Magnatul, iar Răzvan Vasilescu Premiul pentru interpretare, rol secundar masculin - pentru rolul din filmul Magnatul. Acest film a avut parte de recenzii mixte, în majoritate negative. Criticul Tudor Caranfil nu a dat filmului nicio stea și a făcut următorul comentariu: „În perimetrul dramaturgic, al răfuielii cineaștilor cu clasa politică prin filme din ce în ce mai repetabile și conformiste (fiindcă nonconformist ar fi să le găsești puternicilor zilei măcar alibiuri), Șerban Marinescu creează o galerie de personaje din carton. Ambiția regizorală se consumă mai ales în introducerea sau încheierea secvențelor, prin lungimi „de atmosferă” care nu fac, de fapt, decât să lungească „zeama”. Nimic nu se leagă, dramele sunt simulate, iar personajele devin caricaturi în nimicnicia lor dramaturgică. În van combină autorii esențe pe care le socotesc de succes: locații somptuoase ca Mariott sau Bucharest Plaza; Nico solicitată să îngâne două piese muzicale anglofone; restaurante de lux și chelneri scrobiți. În acest film al încremenirilor schematice, actori ca Dinică și Mălăele care au dovedit că, prin verva lor personală, pot face sită de mătase din cea mai nulă partitură, trec neobservați. Secvență rapel pentru inepția abordării: tânăra fiică integră e instalată pe WC când mătușa, purtătoare a verticalității morale, o interoghează, grijuliu, din ușă: „Ai făcut ceva de care ți-e rușine?””Criticul de film Valerian Sava de la revista Observator Cultural a criticat și el filmul, numindu-l „făcătură” și „găunoșenie fotogenică”, care prezintă un „glamour (...) reciclat și fandosit”.El remarcă totuși că regizorul „știe totdeauna unde să puna aparatul, cum să-l miște și cât să dureze cadrul, cu o elaborare manieristică a timpului filmic perpetuu dilatat și o calofilie imagistică din clasa prețiozităților monumentaliste ale unui Dan Pița (...)”. În schimb, Călin Stănculescu a lăudat filmul într-un articol din România Liberă pentru că oferă spectatorilor mai multe idei de meditație asupra vieții, a morții și a prefăcătoriei, precum și recitaluri actoricești de excepție.„Filmul îi lasă spectatorului destule momente de meditație asupra destinului care lovește fără a alege, asupra incompatibilităților existente între generații, asupra jocurilor politice și a moralității acestora. O frazare filmică traversată de accente necesare pentru aprofundarea psihologiilor eroilor, o imagine (Dan Alexandru) care propune un decor eliberat de atracția kitsch-ului, o muzică (Petru Mărgineanu) cu linii melodice bine adecvate momentelor de cumpănă evocate sunt câteva dintre atuurile noului film semnat de Șerban Marinescu. Premiera lui, în plină campanie electorală, este deosebit de incitantă, fără ca asemănările să inducă în eroare spectatorii. Aceștia se pot doar delecta cu câteva recitaluri actoricești de primă mână, domeniu recunoscut al unui cineast care-și iubește și își respectă interpreții.”.Într-un articol publicat în revista Formula AS, jurnalista Silvia Kerim a catalogat filmul drept „o mare și binevenită reușită a cinematografiei noastre”, prin scenariul excelent, decupajul de exceptie al lui Șerban Marinescu, dialogul alcătuit din replici scurte, adesea tăioase, dar niciodată vulgare, cadrele filmate cu minuțiozitate și muzica în ton cu drama prezentată. Ea apreciază că filmul evoluează treptat după primele 20-30 de minute de la un film politic către filmul unui destin, al magnatului care, deși a acumulat averi fabuloase, și-a irosit viața. Accentul este pus pe frământările sufletești ale personajului principal, interpretarea lui Dorel Vișan fiind considerată memorabilă. |
Operațiunea Saturn a fost o operațiune a Armatei Roșii pe frontului de răsărit al celui de-al doilea război mondial din decembrie 1942 - februarie 1943, care a fost preludiul luptelor din nordul Caucazului și din bazinul râului Doneț. Succesul Operațiunii Uranus, lansată pe 19 noiembrie 1942, a dus la prinderea în capcană la Stalingrad a 300.000 de militari ai Axei de sub comanda lui Friedrich Paulus. Pentru a exploata această reușită, STAVKA (Marele Cartier General Sovietic) a plănuit o ofensivă de iarnă în continuarea operațiunii mai înainte amintite, care a primit numele de cod "Saturn". Primul fază a operațiunii - o încercare de izolare a Grupului de Armate A din Caucaz - a trebuit să fie rapid regândită când generalul Erich von Manstein a lansat Operațiunea Furtună de Iarnă pe 12 decembrie în încercarea de a elibera armatele încercuite la Stalingrad. În timp ce generalul Rodion Malinovski și Armata a 2-a de Gardă luptau să oprească înaintarea germanilor spre Stalingrad, a fost lanst planul Operațiunea Micul Saturn pe 16 decembrie. Această operațiune a fost gândită ca o mișcare de învăluire care amenința să izoleze forțele menite să-i elibereze pe germanii încercuiți la Stalingrad. Armata I de Gardă a generalului generalul Fiodor Isidorovici Kuznețov și Armata a III-a de Gardă a generalului Dmitri Danilovici Leliușenko au atacat din nord, încercuind pe cei 130.000 de soldații italieni. Manstein a trimis o divizie Panzer în ajutorul italienilor. Dintre italieni, cam 45.000 au reușit să supraviețuiască și s-au alăturat tancurilor germane pe 17 ianuarie. În sud, înaintarea Armatei a 28-a sovietice a generalului Gherasimov a amenințat cu încercuirea Armata I Panzer, iar forțele germane au fost atacate direct de Armata a 51-a a generalului Trufanov. Într-un atac foarte îndrăzneț, pe 24 decembrie, tancurile sovietice ale Corpului al 24-a sovietic au ajuns până la Taținskaia, aeroportul folosit de Luftwaffe pentru aprovizionarea forțelor Axei asediate la Stalingrad. Tancurile sovietice au atacat aeroportul german prin furtuna de zăpadă și timp de aproape 4 ore au distrus toate avionaele, proviziile și instalațiile de dirijare a traficului aerian. (Vedeți și: Raidul de la Taținskaia). Corpul 24 sovietic a fost apoi distrus în totalitate de tancurile germane. Coloana germană destinată spargerii încercuirii de la Stalingrad era amenințată la rândul ei cu încercuirea, iar Manstein a trebuit să-și retragă forțele la Kotelnikovo pe 29 decembrie, lăsându-i pe germanii și aliații lor prinși în capcană la Stalingrad să se descurce de unii singuri. (Dintre cei aproximativ 300.000 de soldați încercuiți, cam 90.000 au supraviețuit pentru a fi luați prizonieri și doar 5.000 au mai trăit pentru a apuca să se întoarcă în patrie.) Obiectivul limitat al ofensivei sovietice a permis germanilor să-și retragă trupele Grupul de Armate A al generalului Ewald von Kleist din Caucaz și să-l treacă în defensivă pe râul Don înregiunea orașului Rostov. A doua fază a operației a fost declanșată pe 13 ianuarie 1943, odată cu atacul a patru armate ale Frontului Voronej al generalului Golikov, care a încercuit și a distrus Armata a 2-a maghiară lângă Svoboda pe râul Don. Atacul sovietic împotriva Armatei a 2-a germane trebuia să se încheie cu încercuirea și anihilarea ei, și deși germanii au reușit să scape din capcană, au trebuit totuși să se retragă, iar până pe 5 februarie, sovieticii înaintaseră în forță spre Kursk și Harkov. În condițiile în care armata germană se afla în retragere în toată Ucraina de sud, a treia fază a operațiunii a fost reprezentată de un atac combinat plin de îndrăzneală al Frontului Voronej în nord, care a încercat să înainteze spre Nipru și să încercuiască Armate a 2-a germană, și al Fronturilor sud-vestic și de sud sovietice spre sud, care au încercat să elibereze Voroșilovgradul și să-și croiască drum spre Marea Azov pentru a încercui Grupul de Armate A al lui Kleist și Frupul de Armate Don al lui Manstein. Aceste ofensive au început bine. Kurskul a fost cucerit pe 8 februarie 1943, harkovul pe 16 februarie, iar Rostovul a fost abandonat de germani pe 18 februarie. Între Grupul de Armate A (înghesuit pe un mic cap de pod din fața Peninsulei Kerci) și Grupul de Armate Don s-a deschis o spărtură, iar Armata I de Gardă sovietică a lui Fiodor Isidorovici Kuznețov amenința să spargă frontul german între Grupul de Armate Don și Grupul de Armate Centru al lui Günther von Kluge, avansând prin Dnepropetrovsk. Mai mult, Frontul Don sovietic a fost eliberat din luptele de la Stalingrad după capitularea germanilor încercuiți aici (2 februarie 1943), trupele lui Constantin Rokossovski fiind gata să participe la noi operațini ofensive. Între timp, pentru a salva pozițiile din sud, Oberkommando der Wehrmacht a hotărâr să abandoneze punga de la Rjev de lângă Moscova, ca să elibereze suficient de multe trupe cu care să dea o ripostă victorioasă în răsăritul Ucrainei. Contraofensiva lui Manstein, în sprijinul căreia au venit unități SS Panzer bine antrenate și dotate cu tancuri Tiger, s-a declanșat pe 20 februarie 1943 și și-a deschis spre Poltava și înapoi la Harkov, după care operațiunile militare au fost încetinite sau oprite de desghețul de primăvară din martie. Acest ataca a dus la formarea unui intrrând în liniile sovietice la Kursk, zonă în care în iulie avea să se dea cea mai mare bătălie de tancuri a celui de-al doilea război mondial. Al doilea război mondial - Frontul european de răsărit |
Vasile Brescanu s-a născut la data de 20 iulie 1940 în satul Gotești (județul Cahul). A studiat la Institutul de Arte "Gavril Musicescu" din Chișinău (1959-1963), specializarea actor de teatru și film și apoi la Institutul Unional de Cinematografie din Moscova - VGIK (1965-1970), specializarea regie film. În perioada 1957-1958 a lucrat ca învățător în satul Lingura (raionul Baimaclia), apoi ca ziarist în orașul Căușeni, aici începându-și activitatea de creație în teatrul de amatori. Dupa absolvirea Facultății de artă teatrală, este angajat ca actor la Teatrul "Luceafărul" din Chișinău. A debutat pe marele ecran cu un o interpretare strălucită în filmul lui Emil Loteanu Așteptați-ne în zori (având rolul lui Vlaicu). După absolvirea VGIK, revine în cadrul studioului "Moldova-film" și continuă să joace în filme. Cele mai apreciate roluri ca actor le-a avut în filmele: Așteptați-ne în zori (1963) și Hai, murgule, hai! (1989). În paralel, lucrează și ca regizor de film, fiind foarte apreciat în această calitate. Vasile Brescanu a obținut Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul republican de filme desfășurat în orașul Chișinău (ed. I, 1980) pentru filmul Emisarul serviciului secret (1979). În anul 1991 a primit titlul de Maestru în artă. În ultimii ani ai vieții a fost bolnav de cancer. A decedat la Chișinău, în 3 ianuarie 2010. |
Bătălia pentru Caucaz este un nume generic pentru o serie de operațiuni militare pe frontul de răsărit în timpul celui de-al doilea război mondial în regiunea Caucazului. În 1942, Wehrmachtul a lansat Operațiunea Edelweiss, care avea ca obiectiv cucerirea câmpurilor petroliere din Azerbaidjan. Ofensiva germană a fost oprită de Armata Roșie în septembrie în Cecenia, în parte datorită transferării de trupe germane către Stalingrad, unde se desfășura o aprigă luptă pentru cucerirea orașului. Contraofensiva sovietică a fost lansată în ianuarie 1943. Baza militară de importanță strategică de la Novorossisk până în septembrie, iar Peninsula Taman a fost recucerită până la începutul lunii octombrie. În memoriile sale, comandantul sovietic Ivan Tiulenev îșî amintește de valurile miilor de civili care încercau să se refugieze spre porturile Mării Caspice Mahacikala și Baku. De aici, refugiații se îndreptau mai departe spre Krasnovodsk - Turkmenistan. În același timp, în criză de timp, autoritățile sovietice nu au reușit să evacueze întreprinderile industriale și utilajele petroliere. În aceste condiții, sondele petroliere de la Maikop au fost aruncate în aer de Armata Roșie, pentru a împiedica folosirea zăcămintelor de către inamici. septembrie 1942 - Ofensiva germană a fost oprită lângă Mozdok. Al doilea război mondial - Frontul european de răsărit |
Clubul Român de Presă (CRP) este o organizație neguvernamentală cu personalitate juridică, apolitică, din România, înființată în 1998, cu scopul de a promova interesele cu caracter profesional, economic și legislativ a ziariștilor, editorilor și proprietarilor de presă, față de instituțiile statului de drept, mediul economic și de afaceri din țară și din străinătate. Prin activitățile desfășurate, CRP își desfășoara activitatea în vederea realizarii unor activitati pentru a promova profesionalismul, valorile morale ale jurnalismului și răspunderea socială a celor care activează în acest domeniu. CRP a întocmit primul cod deontologic al ziaristului, din România, acceptarea acestui cod fiind necesară pentru toți membrii care fac parte din această asociație a jurnaliștilor. În prezent din CRP fac parte 35 de societăți de media, 94 de jurnaliști și 6 companii simpatizante. Organismul de conducere executivă al CRP este Consiliul de Onoare, format din membri fondatori și membri aleși, are ca responsabilitate definiarea pozițiilor publice ale organizației, prin comunicate de presă, dar și supravegherea activităților asociației. departament fac parte reprezentanții societăților de media din România, iar din al doilea departament fac parte reprezentanți ai redacțiilor societăților care fac parte din club și din jurnaliști independenți. Codul deontologic al ziaristului Importanța valorilor editoriale în jurnalism |
Biserica Velența din Oradea sau Biserica Ortodoxă cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril din Oradea, este una dintre cele mai vechi așezări de cult, de religie ortodoxă din oraș. Această biserică a fost construită în perioada 1768-1779 în locul unei biserici de lemn (fostă catedrală episcopală la cumpăna veacurilor 17-18). Lucrările la biserica de zid au fost conduse de inginerul de origine austriacă Schultz. Biserica a fost refăcută în urma gravului incendiu din anul 1836. Lucrările la biserică sunt finalizate în anul 1864 când i se atașează și turnul ajungând la forma actuală. Lăcașul bisericesc are un număr de 49 icoane și trei uși cu inscripții în limba greacă. Amvonul are nouă icoane de ierarhi. În biserică sunt expuse icoane pictate pe lemn și pânză din secolul al XVIII-lea extrem de valoroase. Pictura cea mai admirată de către credincioși, ce datează din 1787 înfățișează: răstignirea, pe Sfinții Cosma și Damian, pe Sfânta Fecioară Maria cu pruncul în brațe. După ultima renovare a bisericii în anul 2004, s-a pus un accent deosebit pe culoarea galbenă în exterior și auriu în interior. |
A fost odată în America prezintă dintr-o perspectivă epică teme majore legate de prietenie, amintiri, violență și trădare, văzute din perspectiva personajului principal, Noodles. Filmul este renumit deja în istoria cinematografiei, pentru complexa elaborare, pentru nivelul amplu de abordare, dar și de detaliu, al celor trei perioade în care se desfășoară acțiunea și pentru narațiunea sa intrinsecă, expozitivă, neipocrită, sinceră și deschisă. Premiera filmului a avut loc la New York la data de 17 februarie 1984. Filmul a fost prezentat și la Festivalul de Film de la Cannes în 1984, având durata originală de 229 minute (3 ore și 49 minute). O variantă editată și truncheată masiv a fost lansată pe ecranele cinematografelor din SUA, contrar dorințelor lui Leone, cu aproximativ 90 de minute mai scurtă decât versiunea originală lansată în Europa. Varianta scurtă a eliminat secvențele intercalate pentru a rezuma întâmplările anterioare din film (flashback), toate scenele fiind aranjate în ordine cronologică. Scenariul filmului este bazat pe romanul The Hoods (în traducere aproximativă Golanii din cartier), semnat de autor - un fost gangster, devenit informator de poliție - cu pseudonimul Harry Grey. Romanul prezintă doar evenimentele din primele două treimi ale filmului. Scenele contemporane (considerate de unii fani ca fiind doar un vis, o iluzie) au fost create și adăugate în întregime de Leone. Scenariul este altfel destul de fidel cărții originale, deși scenele de viol nu există în roman, iar numele unor personaje au fost schimbate. Altă diferență este că în roman apar câțiva gangsteri notorii, inclusiv Meyer Lansky și Bugsy Siegel. Leone a optat să elimine aceste personaje deoarece a considerat că distrag atenția audienței de la subiect. Mafia (sau "Combinația", cum e numită atât în carte cât și în film) este reprezentată în film de scurta apariție a fraților Minaldi, Frank și Joe (personaje fictive), interpretați de Joe Pesci și Burt Young, respectiv, și a gărzilor acestora. Personajul Noodles este bazat în mare pe Meyer Lansky, iar Max pe Bugsy Siegel (reacțiile lui Max când Noodles îi spune "nebun" sunt bazate direct pe reacțiile reale ale lui Siegel la auzul poreclei sale), și câteva "lovituri" și acte de violență au fost bazate pe fotografii de incidente reale, cum ar fi eliminarea lui Joe Minaldi, bazat pe moartea lui Bugsy Siegel. Leone a dorit să facă filmul dinainte de "Bunul, răul și urâtul" însă a avut mari dificultăți în obținerea drepturilor de ecranizare a romanului și de a aranja o întâlnire cu singuraticul autor. Gray în final s-a întâlnit cu Leone de mai multe ori în anii 60 și 70, și a fost un fan al westernurilor lui Leone; înainte de decesul său în 1982, și-a dat acordul pentru adaptare. Unul din motivele pentru care producția a durat atât de mult a fost că alt producător obținuse drepturile de ecranizare a romanului și a refuzat să le cedeze până la sfârșitul anilor 70. Leone a avut în vedere mai mulți actori pentru rolurile filmului. A fost foarte entuziasmat de Gérard Depardieu, care s-a oferit să învețe engleza cu accent de New York dacă obține rolul. Richard Dreyfuss a fost de asemenea considerat pentru rolul Max, iar Tom Berenger și Dustin Hoffman au fost considerați pentru roluri. Leone a dorit să încredințeze filmul unui regizor mai tânăr. La începutul proiectului i l-a oferit lui John Milius, unul din fanii săi, care a fost entuziasmat de idee; însă Milius lucra la "Vântul și leul" (The Wind and the Lion) și la scenariul filmului "Apocalipsul acum" (Apocalypse Now), și nu a putut să-și asume obligația. Astfel, ajungând să regizeze el însuși pelicula, pentru a fi cât mai fidel epocii, Leone a folosit ca referință iconografică tablourile semnate de mai mulți pictori: Reginald Marsh, Edward Hopper și Norman Rockwell, precum și fotografiile lui Jacob Riis (pentru scenele din 1922). De asemenea celebrul roman al lui F. Scott Fitzgerald "Marele Gatsby" a influențat caracterizarea lui Noodles (sau cel puțin relația cu Deborah). Povestea suprapune trei perioade diferite din istoria Americii: 1968, începutul anilor 1930 și 1920. La începutul filmului, Noodles (personajul interpretat de Robert De Niro) își amintește de anii adolescenței și începuturile carierei interlope. Reputatul critic american de film Richard Schickel, în comentariul său inclus pe DVD, prezintă ideea că totul este un vis indus de opiu, avut de Noodles în 1933, conținând amintiri din copilărie și contemplări ale viitorului. Această așa-zisă "teorie a visului" este populară printre numeroșii fani ai filmului și, câteodată, devine cauza unor dezbateri aprinse (vezi mai jos). Filmările au început la data de 14 iunie 1982 și au durat până la 22 aprilie 1983, aproape un an mai târziu. Pentru prima oară în cariera sa de regizor, Leone nu a folosit formatul 2,35:1, cu care a devenit celebru pentru prim-planurile sale, înlocuindu-l cu formatul 1,85:1. Filmările s-au desfășurat fără incidente, în afară de unele probleme legate de organizarea transportului întregii echipe între diferitele locații. Dorind să filmeze în cele mai bune locuri și condiții, Leone a traversat America de Nord în lung și în lat, începând din cartierele din Brooklyn, New York, continuând cu docurile din New Jersey și ajungând în Florida și chiar în Quebec, Canada pentru unele scene. Echipa a ajuns și în Europa, filmând câteva scene la Paris, în Franța și nu în ultimul rând în Italia. Multe scene (în principal cele din anii '20 și '30) au fost filmate pe platourile studiourilor din Cinecittà, lângă Roma. Producătorul Arnon Milchan are o scurtă apariție în film în rolul unui șofer de limuzină, într-o scenă cu Robert de Niro și Elizabeth McGovern. Chemat înapoi la New York după treizeci și cinci de ani petrecuți incognito, David "Noodles" Aaronson este silit să-și confrunte trecutul violent în timp ce caută persoana care l-a contactat. În scena jafului apare Carol (Tuesday Weld), secretara bijutierului, pe care Noodles o violează în timp ce ceilalți fură diamantele. După aceea, într-un șantier naval abandonat, Joe Minaldi și oamenii săi sunt împușcați de Max, Patsy, Cockeye și Noodles. Noodles protestează, dar Max îi destăinuie că Frankie Minaldi a aranjat lovitura ca să-l elimine pe Joe, și sugerează că asta ar putea duce la noi "contracte" pentru cei patru prieteni. Noodles își exprimă îndoielile referitor la colaborarea cu mafioții, mai ales faptul că Frankie ar putea într-o zi să-i ceară să-l ucidă pe Max, dar până la urmă schimă subiectul. Max continuă colaborarea grupului din ce în ce mai mult cu Mafia, sindicatele și chiar viața politică. Max este dornic să avanseze poziția trupei, însă Noodles continuă să-și exprime îndoielile. Ca urmare a anulării Prohibiției (vezi Actul Volstead), în cele din urmă Noodles renunță când Max își dezvăluie planul să jefuiască Banca Federală de Rezerve din New York City, realizând că este o misiune de sacrificiu. Carol îl convinge pe Noodles să facă un anunț anonim la poliție referitor la o acțiune a trupei, cu speranța că cei trei vor fi arestați, eliminând astfel planul de a jefui banca. Din nefericire, Max, Patsy și Cockeye sunt uciși în schimbul de focuri cu poliția; cadavrul lui Max pare a fi desfigurat de flăcări, neputând fi identificat. Pus pe fugă și urmărit de Mafie, care elimină trădătorii, Noodles trece pe la autogară pentru a lua valiza cu banii trupei, însă după ce o deschide, aceasta e plină cu ziare iar fondurile au dipărut. Noodles urcă într-un autobuz și dispare pentru mai bine de trei decenii. Următoarea scenă are loc în 1968. Noodles, in urma unei invitații misterioase, se întoarce la New York. Ajuns în vechiul cartier, îl vizitează pe Moe, care este încă proprietarul vechiului local, și pe Deborah, ajunsă actriță celebră, având o legătura cu un nou personaj, ministrul comerțului Christopher Bailey. Noodles este dirijat spre aceeași căsuță poștală din vechea autogară, în care găsește o valiză plină cu bani și un bilet anonim care indică faptul că este plătit în avans pentru o ultimă misiune. În cele din urmă devine clar că Max trăiește, înscenându-și moartea în 1933 cu ajutorul Mafiei, iar în prezent având o nouă identitate: influentul și prosperul ministru Bailey. Fiind pe cale de a fi investigat pentru corupție, Bailey este cel din spatele valizei pline cu bani, cu care speră să-l „angajeze" pe Noodles să-l asasineze. Astfel ministrul ar evita investigația, păstrându-și reputația nepătată, iar Noodles s-ar răzbuna pe cel care i-a distrus viața. Noodles refuză, și pleacă. În timp ce se îndepărtează de reședința lui Bailey, vede un bărbat care pare a fi Max ieșind după el. Un camion de gunoi trece printre cei doi, după care bărbatul a dispărut. Aparatul de filmat încadrează gunoiul măcinat în mecanismul camionului, sugerând că Max s-ar fi sinucis aruncându-se în gunoieră. Pe când luminile camionului se sting în noapte, două mașini pline cu petrecăreți trec în direcția opusă. Cele două vehicule par a fi modele din 1930, iar ocupanții sunt îmbrăcați în haine din acceași perioadă. Nu este clar dacă această scenă este o amintire sau parte dintr-un un bal mascat mobil. Următoarea secvență este din anii 1930, când Noodles intră în salonul de opiu. Se întinde pe patul ocupat la începutul filmului, inhalează adânc opiu dintr-o pipă, după care se întoarce încet cu fața în sus și zâmbește, destins. Stop cadru, creditele încep. Filmul începe și se sfârșește în 1933, cu Noodles ascunzându-se de asasinii "Sindicatului Crimei" într-un salon de opiu. Dat fiind faptul că ultima scenă a filmului este Noodles zâmbind liniștit de opiu, unii fani și critici interpretează filmul ca fiind un vis sau o fantezie indusă de opiu, în care Noodles își amintește trecutul și își imaginează viitorul. În comentariul său pentru DVD, reputatul critic și istoric de film Richard Schickel spune că fumătorii de opiu adeseori au vise detaliate și că aceste viziuni au tendința să exploreze trecutul și viitorul subiectului. În filmul documentar "A Fistful of Sergio Leone" (Un pumn de Sergio Leone) se menționează că însuși Leone ar fi indicat această teorie unui cinefil care tocmai vizionase filmul. Oponenții "teoriei visului" citează faptul că secvențele din 1968 includ mai multe anachronisme - muzică de Beatles (vezi mai jos), televiziune și referințe la războiul din Vietnam - care nu au existat în 1933, iar Noodles nu ar fi avut posibilitatea să-și imagineze astfel de lucruri. Mai mult, ei susțin că a numi scenele ulterioare un vis ar elimina latura tematică și psihologică a filmului. Preponenții spun că scena finală cu Noodles părăsind vila ministrului Bailey suportă ipoteza visului. Filmul începe cu o variantă a piesei God Bless America' (Dumnezeu binecuvântează America) iar în scena corespunzătoare de la sfârșit apar mașini din anii '30 iar ocupanții acestora cântă aceeași piesă. Trădarea lui Bailey din viitor poate fi interpretată ca fiind un transfer de culpă. Subconștientul lui Noodles îl învinuiește pe Max pentru inițierea sa în lumea crimei organizate și pentru eșecul relației cu Deborah și, într-un fel, se simte trădat de ambiția lui Max. Pe lângă acestea - sincron cu dorința lui Leone de a captura spiritul Americii - includerea referințelor istorice rezonează, în universul ficțional al filmului, că o astfel de istorie a Americii poate fi într-adevăr viziunea solipsistă a unui gangster opioman din anii 1930; astfel se poate subînțelege că istoria contemporană a Americii este, în cele din urmă, la fel cu viziunea indusă de opiu a unui gangster din anii '30. Datorită gestației neobișnuit de lungi a filmului, Morricone a compus coloana sonoră aproape în întregime înainte de filmarea majorității scenelor. Unele din piesele lui Morricone au fost ascultate chiar în timpul filmării scenelor (tehnică folosită de Leone și la filmările pentru Undeva, cândva în vest."Deborah's Theme", considerată de unii fani ca fiind cea mai bună piesă din coloana sonoră, a fost de fapt compusă inițial pentru alt film în anii 1970; Morricone a prezentat piesa lui Leone, care la început a ezitat, considerând-o prea similară cu piesa principală a lui Morricone pentru Undeva, cândva în vest. Alături de muzica originală, filmul conține și câteva piese adăugate, inclusiv: Coloana sonoră a filmului A fost odată în America este considerată ca fiind cea mai bună lucrare a lui Morricone, însă nu a fost calificată la premiile Oscar dintr-o eroare tehnică; pe pelicula americană originală, numele lui Morricone a fost din greșeală omis din creditele filmului de către producători. La coloana sonora a participat si Gheorghe Zamfir la nai. Premiera filmului de la Festivalul de film de la Cannes a fost un mare success. Deși unele spectatoare au fost ofensate de scenele de viol și rolurile feminine (Leone a fost acuzat de misoginie pe baza rolurilor feminine din filmele sale), filmul a obținut o ovație prelungită din partea audienței. Versiunea europeană necenzurată a filmului a fost copleșită cu laude și s-a bucurat de succes de casă pe bătrânul continent și nu numai. În ciuda acestui fapt, reacțiile publicului la mai multe premiere din Canada și SUA au fost mai puțin favorabile (posibil datorită cenzurii de către studio). Filmul a fost editat drastic, în primul rând pentru motive comerciale. Leone, care refuzase o ofertă să regizeze Nașul cu 12 ani mai devreme, a fost indignat când mai mulți critici americani au numit versiunea ciopârțită a filmului său "Nașul evreiesc". Versiunea de 144 de minute a fost un mare eșec, iar criticii americani au fost foarte duri cu comentariile. Totuși reputatul Roger Ebert - singurul critic de film distins cu premiul Pulitzer - a scris că ediția originală este o capodoperă, dar varianta din cinematografele americane este un travesti. A fost nominalizat și pentru Regie, Imagine și Cea mai bună actriță în rol secundar (Tuesday Weld). În Japonia, filmul a obținut premiul pentru "Cel mai bun film străin al anului" la Premiile Academiei Japoneze de Film și premiul Kinema Junpo Awards'' pentru "Cel mai bun film străin". |
Naveta Spațială Columbia (OV-102) a fost prima navetă spațială a flotei NASA. Prima ei misiune, STS-1, a durat de pe 12 aprilie până pe 14 aprilie, 1981. Pe 1 februarie 2003, Columbia s-a dezintegrat în timpul reintrării in atmosfera terestră deasupra Texasului, în timpul celei de-a 28-a misiuni, STS-107. Toți cei 7 membri ai echipajului au pierit. Construirea Columbiei a început in 1975, în Palmdale, California. Columbia a fost numită după vasul din Boston al lui Robert Gray, care a explorat Pacificul de nord-vest. Numele provine și de la Modulul de Comandă al Apollo 11. După construcție, vehiculul orbital a ajuns la Centrul Spațial John F. Kennedy pe data de 25 martie 1979. Pe 19 martie 1981, în timpul pregătirilor pentru un test la sol, cinci muncitori au fost axfisiati cu azot, doi dintre aceștia decedând. Primul zbor al Columbiei (STS-1) a fost comandat de John Young (un veteran al programelor Gemini si Apollo) și pilotat de Robert Crippen, care nu a mai fost in spațiu până atunci. STS-1 s-a lansat pe 12 aprilie 1981 și s-a întors pe 14 aprilie 1981, orbitând planeta de 36 ori. Columbia a mai zburat trei misiuni pentru a testa caracteristicile și performanțele sale. Prima misiune operațională, cu un echipaj format din patru astronauți, a fost STS-5, care a fost lansată pe 11 noiembrie 1982. De la acest punct, naveta Challenger a zburat următoarele trei misiuni. În 1983, Columbia a zburat cea de-a doua misiune operațională a ei (STS-9), de data aceasta cu șase astronauți, incluzand primul astronaut non-american pe o navetă, Ulf Merbold. Columbia nu a fost folosită in următorii 3 ani, timp în care flota a primit două noi navete, Discovery și Atlantis. Columbia s-a reîntors in spațiu pe 12 ianuarie 1986, o data cu lansarea STS-61-C. Următoarea misiune a fost zburată pe Challenger. A fost lansată la 10 zile după aterizarea STS-61-C. Misiunea s-a transformat într-un dezastru la scurt timp după lansare. Columbia nu a mai zburat pană in 1988 (STS-28), după care a intrat în serviciu normal în cadrul flotei. Misiunea STS-93, lansată pe 23 iulie 1999, a fost comandată de Lt. Col. Eileen Collins, prima femeie care a comandat o navetă spațială. Columbia era mai grea cu 3.6 tone decât celelalte navete, ca Endeavour, care aveau un alt design, beneficiind de avantajele tehnologiei materialelor. În parte, acest lucru era datorat aripilor mai grele și pentru că instrumentele de test au rămas conectate la suita instrumentelor de zbor. Următoarea navetă construită, Challenger, era, de asemenea, relativ grea, fiind cu doar 900 kg mai ușoară decât Columbia. În exterior, Columbia este singura navetă din flotă care a avut un TPS (thermal protection system) format doar din dale, chiar dacă acesta a fost modificat mai târziu pentru a încorpora izolații din Nomex pe fuselaj și pe suprafețele superioare ale aripilor. De asemenea, unic Columbiei erau dalele negre de pe partea superioară a cozii. Aceste zone negre existau deoarece primii designeri ai navetei nu știau cum reîntoarcerea în atmosfera terestră ar afecta coada. Până la ultima perioadă de reparații si îmbunătățiri, Columbia era singura navetă operațională care avea steagul american pe aripa stângă și literele „USA” pe cea dreaptă. De la ultima perioadă de reparații și îmbunătățiri și până la distrugerea sa, Columbia arăta identic cu surorile sale - logoul „meatball” al NASA pe aripa stângă si steagul american pe cea dreaptă. Dalele negre de pe coadă au rămas. În interior, Columbia a fost original dotată cu scaune ejectabile construite de Lockheed-Martin, identice cu cele de pe SR-71 Blackbird. Aceste scaune au fost inițial activate în prima serie de zboruri orbitale de test, dar au fost dezactivate după STS-4 și înlăturate complet după STS-9. Columbia este singura navetă care nu a fost dotată cu ecrane în cockpit, acestea fiind încorporate după STS-9. Ca navete surori, Columbia a fost îmbunătățită (la ultima perioadă de reparații și imbunătatiri) cu un cockpit din sticlă și scaune ultra-ușoare. Diferit de celelalte navete, Columbia nu avea un sas intern, dar a fost modificată ca să poată accepta unul extern și adaptorul pentru cuplări, necesar zborurilor către Stația Spațială Internațională. Acest lucru a permis ca NASA să folosească Columbia pentru STS-109 (misiunea de reparații a Telescopului Spațial Hubble), dar și pentru modulul Spacehab, utilizat în cadrul misiunii STS-107. Dacă naveta Columbia nu ar fi fost distrusă, ar fi zburat misiunea de asamblare a Stației Spațiale Internaționale STS-118, în noiembrie 2003. După misiunea STS-118, cariera Columbiei ar fi început să se intre în declin. Naveta era programată să repare-îmbunătățească Telescopul Spațial Hubble în 2004 și în 2005, neavând misiuni planificate până în 2009 când, în cadrul STS-144, ar fi capturat și întors pe Pământ Telescopul Spațial Hubble. |
La hanul Jartierei, bătrânul cavaler John Falstaff trândăvește, având în față o sticlă de vin. Doctorul Cajus se plânge de purtarea celor doi valeți ai cavalerului, Bardolfo și Pistola, dar Falstaff rămâne nepăsător. Singura lui preocupare în această clipă sunt banii, căci este încolțit de creditorii pe care nu are cu ce să-i plătească. O posibilă soluție de a ieși din impas ar fi să cucerească două femei bogate din oraș, pe Alice Ford și pe doamna Meg Page. Hotărât să acționeze, Falstaff compune pentru amândouă o scrisoare de dragoste, în dublu exemplar. Dar, invocând cinstea și corectitudinea, cei doi valeți refuză să ducă scrisorile. Enervat, după ce își spune clar părerea despre onoarea pe care nu dă doi bani, Falstaff își concediază servitorii. Scrisorile ajung totuși la destinație. Fiind prietene, Alice Ford și Meg Page descoperă înșelătoria și se hotărăsc să-i dea o lecție caraghiosului cavaler. Ajutate de d-na Quickly și de Nanetta, fiica lui Alice, ele îl vor atrage pe Falstaff într-o cursă. Pistola și Bardolfo i-au povestit lui Ford intențiile fostului lor stăpân. Ajutat de doctorul Cajus și de Fenton, un tânăr îndrăgostit de Nanetta, Ford plănuiește și el să se răzbune. Rămași pentru o clipă singuri, Fenton și Nanetta se îmbrățișează cu dragoste. Spășiți, Bardolfo și Pistola îi cer iertare lui Falstaff. Prin doamna Quickly, Alice îi trimite lui Falstaff o invitație, îl așteaptă în casa ei chiar în acea zi, dar numai între orele două și trei, când soțul ei va lipsi de acasă. Sub numele de Signor Fontana, Ford i se adresează lui Falstaff cerându-i ajutor în a câștiga inima frumoasei Alice de care, chipurile, este îndrăgostit. Desigur, în acest scop, punga sa se va deschide în fața celui care îi va da concursul. Naiv, Falstaff se laudă în fața falsului Fontana cu întâlnirea pe care o va avea în curând cu Alice. Nefericitul soț se crede înșelat. Alice, Meg Page, Nanetta și doamna Quickly se pregătesc pentru sosirea lui Falstaff. Nanetta obține de la mama sa promisiunea că o va ajuta să se mărite cu iubitul ei, Fenton, în pofida dorinței tatălui de a o da de soție doctorului Cajus. Falstaff sosește. Alice îl cucerește cu ușurință. Dar iată că, îngrozită, doamna Quickly anunță neașteptata sosire a lui Ford. În grabă, Falstaff este ascuns într-un coș cu rufe murdare care va fi scos pe neobservate, chiar sub privirile soțului și aruncat în Tamisa. La han, ud și lovit, Falstaff îsi alină durerea și necazul cu un pahar de vin bun. Doamna Quickly reapare. Regretând cele întâmplate, Alice îl invită pe cavaler ca, îmbrăcat în costumul vânătorului negru din legendă, să vină la miezul nopții în parcul orașului. Printre copaci, în întunericul nopții, Falstaff, purtând o pereche de coarne pe cap, se mișcă greoi. Se aude glasul lui Fenton care își cântă dragostea pentru Nanetta. Alice apare și dispare. În urma ei, costumată în zână și înconjurată de "spiritele pădurii", Nanetta dă și ea glas iubirii sale pentru Fenton. Făpturi fantastice îl înconjoară pe Falstaff care, speriat, cade la pamânt, cerând îndurare. După ce îi dau o bătaie zdravană, "spiridușii" își scot măștile și se lasă recunoscuți de către bătrânul cavaler. Ford îi cheamă pe doctorul Cajus și pe Nanetta pentru a le da binecuvântarea. Soția sa îi cere ca tot acum, să celebreze și o a doua căsătorie între două măști. Ford binevoitor acceptă. Când cad ultimele măști Cajus află cu stupoare că s-a căsătorit cu... Bardolfo, travestit în hainele Nanettei, în timp ce aceasta se aruncă fericită în brațele lui Fenton. Ford este obligat să accepte situația și să-i ierte pe toți, iar Sir John Falstaff, după ce și-a recunoscut greșelile, este și el acceptat în grupul vesel. |
Central Park este un parc urban în Manhattan, New York City. Central Park este cel mai vizitat parc urban din Statele Unite, cu 40 de milioane de vizitatori în 2013 [5] și una dintre locațiile cele mai filmate din lume. Parcul a fost înființat în 1857 pe o suprafață de 778 de acri (315 ha) de terenuri deținute de oraș. În 1858, Frederick Law Olmsted și Calvert Vaux, un arhitect peisagist și, respectiv, un arhitect, au câștigat un concurs de design pentru îmbunătățirea și extinderea parcului, cu un plan denumit "Planul Greensward". Construcția a început în același an, iar prima zonă a parcului a fost deschisă publicului în iarna anului 1858. [6] Construcția a continuat în timpul războiului civil american mai departe spre nord și a fost extinsă până la dimensiunea actuală de 843 de hectare (341 ha) în 1873. Parcul Central a fost desemnat ca punct de reper istoric național de către Departamentul de Interne al SUA în 1962. Parcul, gestionat de zeci de ani de Departamentul de parcuri și recreere din New York, este în prezent gestionat de Conservarea Centrală a Parcului, în baza unui contract cu guvernul municipal Un parteneriat public-privat. Conservarea este o organizație non-profit care contribuie cu 75% din bugetul anual al Central Park de 65 milioane de dolari și este responsabilă pentru întreaga îngrijire de bază a parcului de 843 de acri. |
Astăzi muzica bizantină este prezentă doar în serviciul liturgic din bisericile ortodoxe, întâlnită sub numele de psaltică. Deși unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi Biserica Ortodoxă Rusă, nu mai folosesc acest gen de muzică, fiind înlocuită cu muzica corală specifică lumii occidentale, în urma reformei țarului Petru cel Mare, psaltica rămâne un simbol viu al strălucirii teoforice (termen care desemnează arta bizantină ca fiind o artă ecleziastică care încearcă să exprime o frumusețe transcedentală, Dumnezeiască, originală și unică) a artei bizantine ortodoxe. Muzica psaltică bizantină este prin esență o muzică exclusiv omofonă și melodică (exclude armonia sau cântarea pe mai multe voci). Etimologic, cuvântul muzică este de origine grecescă, luându-și numele de la muse (termen care mai târziu are un înțeles mai larg desemnând în general inspirația în arta creatoare), iar zeița Euterpe era protectoarea muzicii la grecii cei vechi. Muzica este folosită de creștini încă de timpuriu, chiar din timpul Mântuitorului, evanghelistul Matei încredințându-ne că la Cina cea de Taină s-au cântat Psalmi .În cartea sa intitulată "Muzică bisericească pe psalthichie și pe note liniare pentru trei voci" (București, strada Doamnei nr. 20 anul 1902), Preasfinția Sa Nifon N. Ploeșteanu scria: Deasemenea, mărturii importante despre cântarea omofonă ni se transmit de la Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu (+107), episcopul Antiohiei, căruia i s-a descoperit în vedenie cântarea antifonică, arătândui-se cetele îngerești care lăudau Sfânta Treime antifonic. Sf. Efrem Sirul, supranumit și alăuta Duhului Sfânt ne-a lăsat aproape o mie de laude și imne scrise pe glasuri ehurii și podobii. Tot Sf. Ioan Gură de Aur aduce în Constantinopol cântările și imnografia din biserica Antiohiei, cu care poporul credincios s-a putut apară împotriva ereziilor ariene. Sf. Roman Melodul, un sirian care a trăit la Constantinopole, ne-a lăsat o mie de laude, adevarăte comori, și tot despre el se spune că ar fi autorul binecunoscutului Acatist al Maicii Domnului. Astfel, în muzica bizantină, care încet încet prinde contur, fiind un sincretism al vechilor moduri antice muzicale ale popoarelor moștenitoare a culturii elenistice (sau cel puțin în sfera de influență elenistico-bizantină), apare o notație proprie și un sistem de scriere original, fiind primul de acest fel din lume. În Constantinopol, centru cultural puternic și inima Bizanțului (și putem afirma că chiar a întregului creștinism), arta capătă o direcție ascendentă care încearcă să ducă omul spre Dumnezeu. În plan muzical apar două mari școli de psaltichie: școala aghiopolită, renumită pentru măiestria punerii cântărilor după podobii (cântări model) și școala constantinopolitană, născută în Mănăstirea Studion, renumită pentru adâncimea duhovnicească a frazelor care trebuiau cântate. În biserică se vor forma grupuri de cântăreți conduse de un protopsalt, care era cel mai mare și de regulă cânta cel mai frumos. În istoria muzicii bizantine din cartea Antologhion Paisian, tomul I (editura Sofia, București, 2005), găsim prefațat: Notația timpurie a muzicii psaltice bizantine era foarte complicată, datorită existenței unui mare număr de semne care astăzi sunt necunoscute. Începând cu perioada cucuzeliană aceste semne sunt concretizate teoretic, dar tot rămâne un număr mare de interpretări muzicale personale care diferă de la psalt la psalt. Odată cu reforma hrisantică semnele muzicale psaltice se reduc ca număr și li se stabilesc o lucrare practică propriu-zisă, iar notația rămâne cea cucuzeliană. Aceste semne se numesc neume și diferă foarte mult de notația occidentală (care este pe portativ) deoarece semnul nu arată nota propriu-zisă pe care psaltul trebuie să o execute, ci ea trebuie dedusă din poziția pe care o au celelalte semne (ca un fel de numărare),pe când în muzica occidentală știm exact nota pe care o cântăm. Psaltica are opt glasuri sau ehuri, fiecare cu o tonică și scară (gamă) proprie, iar gama se scrie astfel: NI PA VU GA DI KE ZO NI corespondent în muzica liniară cu DO RE MI FA SOL LA SI DO. Cantarea psaltica are o notatie proprie. Semnele muzicii psaltice se impart in semne urcatoare, semne coboratoare și semne temporale și ison. Astfel, isonul nici nu urca, dar nici nu coboară - păstrează același sunet. Semnele urcatoare sunt: oligonul care urca un ton, petasti care urca un ton cu putere, cu accent, doua kendime care urca un ton mai usor, kendima care urca doua tonuri sarite si ipsili care urca patru tonuri sarite, acestea doua din urma (kendima si ipsili), folosindu-se in combinatie cu oligonul sau petastiul. Semnele coboratoare sunt: epistroful care coboara un ton, iporoiul care coboara doua tonuri treptat (ex: zo-ke-di), elafronul care coboara doua tonuri sarite (ex: zo-di) si hamili care coboara patru tonuri sarite. Semnele temporale sunt: clasma care adauga un timp la nota pe care e pusa, apli care face precum clasma, dipli care adauga doi timp la nota pe care e pus, tripli care adauga trei timpi la nota pe care e pus, gorgon care face sa se ia doua note intr-un timp, digorgonul care face sa se ia trei note intr-un timp, triargonul care face sa se ia patru note intr-un timp si argonul care se foloseste impreuna cu oligon supra kendime. Interesant este că în serviciul de cult din Biserică muzica bizantină se cântă fără instrumente, acestea fiind folosite doar la curtea împaratului sau la banchete. Adevărata emblemă a artei bizantine, muzica psaltică este dupa părerea unora muzica care găsește calea cea mai rapidă către sufletul celui care o ascultă sau cântă, deoarece este o muzică care exprimă o frumusețe cerească, hristologică și o frumusețe a unui imperiu care nu a apus, ci care continuă să trăiască prin frumusețea artei sale chiar și după atât de mult timp de la prăbușirea sa. Muzica bizantină este socotită de filosofi "gura duhului sfânt". |
Groenwijck, unul din numele satului din neerlandeză înseamnă Districtul Verde a fost anglizat ca Greenwich. Este numit după Greenwich, Londra. În secolul XVI nativii americani îi spuneau Sapokanikan ("câmpul de tutun"). În anii 1630 zona a fost cucerită de olandezi, care l-au numit Noortwyck. În 1664 englezii cuceresc așezarea New Amsterdam (actualul New York City), iar Greenwich Village va fi administrat separat de Manhattan. Este menționat în documente pentru prima oară în 1713, sub numele de Grin'wich. În 1822, în urma unei epidemii în New York, mulți rezidenți au migrat aici. |
A fost profesor și director la Conservatorul din Iași între anii 1907 - 1925 și 1935 - 1940. În perioada 1935 - 1940 a plecat la Cernăuți unde a înființat și a condus Institutul de Muzică și Teatru. În 1940 s-a mutat la București fiind numit director al Operei Române din București în perioada 1940 - 1941. În 1928 a publicat un Tratat de armonie, necesar procesului de învățământ muzical. Alături de munca la catedră, el a desfășurat o bogată activitate componistică, abordând, practic, toate genurile (lucrări corale și instrumentale, opere, poeme simfonice). Suită clasică pentru orchestră (1916), Suita pentru cor și orchestră, o sonată pentru vioară și pian, |
Aceasta este o listă a geneticieni importanți. Ea nu include zoologi, botaniști și biologi de alte specialități. |
S-a remarcat și pentru caricaturile sale și pentru activitatea de critic de artă. După 1921, a devenit cronicar teatral și de artă, a scris proză, dramaturgie și publicistică (în publicațiile Epoca, Vremea, Bluze albastre, Cuvântul liber, Adevărul literar și artistic, Timpul, Gluma), dar s-a ocupat și de grafică, în special caricatură și desen umoristic. La inițiativa lui Vladimir Donescu, fostul său coleg de liceu, colaborează între 1931 și 1943 la săptămânalul Vremea, deținând pagina teatrală și prezentarea grafică. În perioada interbelică, Anestin a publicat albume cu gravuri și ilustrații, creându-și un stil propriu, imitat și de alți graficieni. În perioada mai 1940 - septembrie 1944, în revista Gluma Anestin a publicat caricaturi antistaliniste cu legenda Măcelarul din Piața Roșie. Din cauza lor, în 1944 Anestin a fost suspendat cinci ani din activitatea ziaristică și apoi a fost arestat. |
Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă afirmă că este singura Biserică adevărată a lui Isus Hristos de pe pământ. Mormonii cred că, în secolul I d.H., odată cu moartea apostolilor din vechime, a avut loc o apostazie a Bisericii din vechime. Anumite învățături și practici au fost denaturate și, de asemenea, autoritatea preoției a fost retrasă de pe pământ. Învățăturile și doctrinele denaturate nu puteau fi restaurate prin studiul scripturilor sau prin munca teologilor, ci era nevoie de revelații de la Dumnezeu ca acest lucru să fie posibil. De asemenea, pentru ca această restaurare să fie completă, autoritatea preoției trebuia să fie conferită de către cei care o deținuseră în vechime. Joseph Smith a afirmat că această autoritate i-a fost conferită de către mesageri cerești, ca Ioan Botezătorul sau Petru, Iacov și Ioan. Mormonii se consideră creștini, dar nu se văd ca făcând parte din tradițiile ortodoxe, catolice sau protestante. Cu toate că Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă susține că învățăturile celorlalte biserici sunt imperfecte și că acestea nu au autoritate divină, mormonii cred că orice persoană poate fi salvată prin supunere față de legile și rânduielile Evangheliei lui Isus Hristos. De asemenea, mormonii cred că persoanele decedate care nu au avut ocazia să accepte Evanghelia lui Isus Hristos în această viață pot fi salvate prin aceleași mijloace. Acest lucru este posibil datorită lucrării misionare din lumea spiritelor (vezi, de exemplu, 1 Petru 3:18,19; 4:6) și a botezului, care se înfăptuiește pentru și în folosul celor morți în temple sfinte (vezi, de exemplu, 1 Corinteni 15:29). Cartea lui Mormon (considerată a fi o mărturie suplimentară sau „un alt testament al lui Isus Hristos”), care descrie istoria religioasă a unei familii care a plecat din Ierusalim în jurul anului 600 î.H. și a ajuns pe continentul american; de asemenea, descrie istoria descendenților ei. Pe lângă relatările istorice ale acestor oameni, Cartea lui Mormon cuprinde revelațiile profeților care au trăit între ei și care au fost consemnate, pentru mai bine de 1.000 de ani, pe plăci de metal. Mesajul principal oferit de aceștia a fost că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Salvatorul întregii omeniri. În jurul anului 420 d.H., pentru a nu fi distruse, plăcile au fost ascunse în pământ de către Moroni, ultimul istoric-profet care a scris pe acestea. În anul 1827, Joseph Smith a intrat în posesia acestor plăci și le-a tradus ulterior în limba engleză. Principalul editor al plăcilor s-a numit Mormon și acesta este motivul pentru care cartea îi poartă numele. Evenimentul central consemnat în Cartea lui Mormon îl constituie vizita și slujirea personală a Salvatorului înviat pe continentul vechii Americi, la scurt timp după învierea Sa. Mesajul principial al Cărții lui Mormon este că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Salvatorul întregii omeniri. Doctrină și legăminte (în engleză Doctrine and Covenants), o carte care este considerată de Biserică o colecție de revelații importante, date de către Isus Hristos lui Joseph Smith și succesorilor săi. Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă afirmă că această viață pământeană este o parte scurtă, dar de importanță crucială, a unui mare plan, care se numește „planul salvării”, întocmit de Dumnezeu. Mormonii cred că toți oamenii au trăit ca spirite alături de Dumnezeu, înainte de a se naște, și că s-au născut pe pământ pentru a primi un trup din carne și oase și a se dezvolta, folosindu-și libertatea de a alege pentru a distinge binele de rău. Pentru că principiul credinței este vital în cadrul acestui plan, omnul nu-și poate aminti pe deplin viața premuritoare. Conform teologiei Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, deoarece toți oamenii urmau să facă greșeli și să săvârșească păcate, a fost necesar să fie ales un Mântuitor (Isus Hristos), care să trăiască o viață perfectă, să sufere și să plătească pentru greșelile făcute de toți oameni și să învie din morți. Mormonii cred că, prin credința în Isus Hristos, pocăința de păcate și supunerea față de poruncile, legile și rânduielile Evangheliei toți pot să fie salvați de la păcat și să se întoarcă în glorie la Dumnezeu, Tatăl lor Ceresc. Spre deosebire de crezurile altor confesiuni, Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă proclamă că de fapt căderea lui Adam și a Evei a fost un eveniment important și necesar pentru progresul etern al omenirii. Mormonii cred că Evanghelia lui Isus Hristos a fost predicată lui Adam și Evei și altora de-a lungul istoriei, și că a trebuit ca Evanghelia completă și perfectă să fie reintrodusă de multe ori ca urmarea a apostaziei. Oamenii care cunosc, înțeleg și acceptă plenitudinea Evangheliei în timpul vieții lor trebuie să se supună învățăturilor acesteia pentru a fi salvați; cei care nu au cunoscut Evanghelia în plenitudinea ei vor fi judecați în funcție de cunoașterea de care au avut parte și vor avea ocazia de a asculta Evanghelia în plenitudinea ei în lumea spiritelor (vezi „Salvarea celor morți”, de mai jos). Mormonii susțin natura sacră a instituției căsătoriei și a familiei și cred că aceste instituții pot să continue prin eternitate. Membrii credincioși se căsătoresc, nu doar pentru viață, ci pentru „timp și întreaga eternitate”, într-o ceremonie care are loc într-un edificiu special care se numește un „templu”. Templele mormone nu sunt biserici obișnuite; fiecare membru sau vizitator poate asista la slujbele normale ale mormonilor, dar numai mormonii credincioși pot să intre într-un templu. Convertiții la Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă care sunt deja căsătoriți pot să-și transforme căsătoria într-o uniune eternă printr-o a doua ceremonie de căsătorie, într-un templu. Și morții sunt căsătoriți pentru eternitate în templele mormone, în mod asemănător cu botezurile făcute în folosul celor morți. Biserica Mormonă propovăduiește posibilitatea salvării și a vieții eterne pentru toți, inclusiv pentru cei care nu știau, în timpul vieții lor, despre Isus Hristos și despre plenitudinea evangheliei Sale. Mormonii cred că toți morții vor primi ocazia de a auzi Evanghelia în lumea spiritelor și că fiecare persoană care acceptă mesajul salvării în lumea spiritelor poate să primească un botez făcut pentru ei de către un membru viu al Bisericii într-un templu. Mormonii încearcă să-și găsească datele strămoșilor pentru a se boteza pentru și în folosul lor și a le da ocazia să primească plenitudinea salvării, dar cred că morții au capacitatea de a decide dacă vor accepta acest botez sau nu. Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă afirmă că înțelegerea sa a doctrinei salvării pentru morți și autoritatea sa de a face botezuri pentru morți au venit de la Dumnezeu prin revelație. Cu toate acestea, membrii Bisericii cred că aceste doctrine le-au fost cunoscute creștinilor din secolul I și că credința lor este sprijinită de Noul Testament. Unii oameni nu acceptă că Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă ar fi o biserică creștină, ci o clasifică drept „sectă”, din cauza credințelor sale unice, care diferă de crezurile altor biserici. Mormonii sunt confundați uneori, posibil din neînțelegere sau ignoranță, cu alte biserici care caută prozeliți, ca de pildă cu Martorii lui Iehova. Unii oameni cred că misionarii mormoni ar fi agenți sau spioni ai guvernului american, chiar dacă misionarii Bisericii provin din multe țări, din toată lumea. În secolul al XIX-lea, mulți mormoni practicau „căsătoria multiplă” (poligamia). Biserica a avut parte de persecuție gravă din cauza poligamiei, dar mormonii au perseverat deoarece credeau că se supuneau unei porunci a lui Dumnezeu. Biserica a interzis căsătoria multiplă în anul 1890; astăzi, oricare membru al Bisericii care practică poligamia este excomunicat. Există acum niște grupuri apostate care s-au rupt de Biserica principală din cauza discuției despre poligamie;Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă dezaprobă aceste grupuri și se detașează de ele, dar cu toate acestea, unii oameni confundă aceste mici grupuri cu Biserica principală, presupunând că ar fi toți „mormoni” și crezând despre membrii Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă că ar practica și astăzi poligamia. Mitt Romney, fost guvernator al statului american Massachusetts și fost candidat pentru alegerile prezidențiale din 2008 și 2012, este mormon. Unele sondaje de opinie din S.U.A. sugerau că mulți alegători americani ar refuza să voteze pentru Romney numai din cauza religiei sale. Romney nu a câștigat Nevada, un stat american cu foarte mulți mormoni, pentru alegerile prezidențiale din 2012. |
Familia a locuit când în Anglia, când în Germania. În 1896 Gordon învăța la gimnaziul Hansa-Schule din Bergedorf, lângă Hamburg, În 1903 el s-a înscris la Whitgift School din Croydon, unde a fost remarcat de profesorul său de științe, Walter Cross. La recomandarea mentorului său, a învățat doi ani mai târziu cu fratele mai mare al acestuia , arhitectul A.W.S. Cross, care se specializase în proiectarea de ștranduri publice. Apoi Kaufmann a studiat până în 1908 la Politehnica din Londra și la Institutul Regal al Arhitecților Britanici. După ce a lucrat o vreme in Europa continentală, inclusiv în birouri de arhitecți din Germania, Kaufmann a emigrat in anul 1910 in Canada, unde a lucrat în oficii de arhitectura din Montreal si Winnipeg. În 1914 a emigrat împreună cu prima sa soție în sudul Californiei, posibil din cauza unor probleme de sănătate ale soției. La Los Angeles mai cu seama în cariera sa timpurie, Kaufmann a realizat multe clădiri și ansambluri de clădiri în maniera cunoscută ca stil mediteranean renăscut, care devenise popular în acel timp în Statele Unite, în special în Florida și California. În anii 1921-1925 a fost asociat în cadrul biroului de arhitecți Johnson, Kaufmann și Coate, cu sediul la Pasadena, California. Începând din 1925 el a deschis un birou independent. În 1933 a obținut cetățenia americană. În timpul celui de al Doilea Război Mondial în anii 1942-1945 a fost colonel în departamentul de război chimic al armatei americane la Washington DC. A deținut si funcția de președinte a Consiliului din Los Angeles al Mișcării cercetașilor. Kaufmann a fost de asemenea arhitectul inițial al unui colegiu de arte liberale pentru femei, Scripps College, localizat în Claremont, California, membru al ansamblului de colegii Claremont Colleges. Astfel, Kaufmann, împreună cu arhitectul peisagistic Edward Huntsman-Trout, au designat campusul principal, ale cărui patru clădiri principale urmau să fie construite în primii ani de existență ai colegiului (1927 - 1930). Întregul ansamblu este proiectat în stil mediteranean renăscut. În timpul perioadei când a început să fie recunoscut pentru creația sa arhitecturală a campusului Scripps, la care se adăugase și complexul hotelier La Quinta de lângă Palm Springs, a fost angajat de California Institute of Technology în 1928 ca să proiecteze un grup de dormitoare și o clădire, numită Athenaeum, sediul unui club privat care se găsește pe campusul universitar. [ În faza ulterioară a carierei sale, creațiile lui Kaufmann au fost realizate mai ales în stilul Art Deco, cu o puternică tușă personală, ușor de recunoscut, accentuând în special zidurile masive realizate din beton armat, care dau clădirilor sale realizate sau stilizate o distincție foarte clară. Din această cauză, clădirile designate de Kaufmann au un aspect foarte "mecanic", amintind adesea de niște versiuni uriașe a unor obiecte de uz casnic, realizate într-o manieră demodată. Clădirea principală a ziarului Los Angeles Times este un perfect exemplu, în timp ce clădirile aferente Barajului Hoover și barajul însuși au o anumită eleganță, care deși masivă pare mai zveltă în comparație cu creațiile sale similare ale aceleiași perioade de timp. desenele lui G.B.Kaufmann din anii 1933-1940 în Arhivele din California online, cu o scurtă notă biografică |
GRIVCO (Grupul Industrial Voiculescu și Compania) este un grup de companii din România, înființat în 1991, deținut de familia lui Dan Voiculescu, cunoscut om politic și om de afaceri român. Estimat la peste 350 milioane de dolari, holdingul este format din peste 20 de companii cu profiluri diferite: media, comerț, bănci, finanțe, servicii, producție, agricultură. Din 2001, anul în care Partidul Conservator și liderul acestuia, Dan Voiculescu, a intrat la guvernare, holdingul este condus de Camelia Voiculescu. După cedarea conducerii holdingului către fiica sa, Dan Voiculescu a rămas acționar majoritar al holdingului GRIVCO. consultanță în afaceri și management cercetări aplicative și investiții |
Renate Weber () este o juristă din România care, la alegerile pentru Parlamentul European din 2007,2009 și 2014, a fost aleasă eurodeputat din partea PNL. La alegerile din 2019 nu a mai obținut un mandat de eurodeputat, partidul ALDE, pe lista căruia a candidat, nereușind să treacă pragul electoral necesar accederii în parlament. Anterior intrării în politică, s-a remarcat în societatea civilă pentru activitatea în domeniul apărării drepturilor omului. În perioada 1998-2005 și, respectiv, 2006-2007, a ocupat funcția de Președinte a Fundației Soros România (cunoscută și sub denumirea de Fundația pentru o Societate Deschisă). În decembrie 2004 a devenit consiliera președintelui României pe afaceri constituționale și juridice, funcție din care a demisionat în decembrie 2005. Este primul reprezentant al României căruia i s-a încredințat conducerea unei misiuni UE de observare a alegerilor (2008). Renate Weber s-a născut la data de 3 august 1955 în orașul Botoșani. A absolvit în anul 1979 Facultatea de Drept a Universității din București. Din același an, profesează avocatura în cadrul Baroului din București, până în decembrie 2004. În paralel cu activitatea de avocat și cu cea de militant pentru drepturile omului și protecția minorităților naționale, Renate Weber mai desfășoară și o activitate didactică ca lector la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA (1997-2003) și tot ca lector la Facultatea de Istorie a Universității București (2003-2004). Renate Weber a deținut, în perioada decembrie 2004 - decembrie 2005, funcția de consilier prezidențial pe probleme constituționale și legislative a Președintelui României, Traian Băsescu. La data de 30 decembrie 2005, Renate Weber demisionează din funcția de consilier prezidențial, din motive de sănătate. Din ianuarie 2006, își deschide propriul cabinet de avocatură în cadrul Baroului București. La alegerile europarlamentare din 25 noiembrie 2007, Renate Weber a fost aleasă ca deputată în Parlamentul European pentru mandatul 2007-2009, candidând pe listele Partidului Național Liberal pe poziția 1. De asemenea, a fost membră a Delegației pentru relațiile cu țările din Comunitatea Andină(DAND). La începutul anului 2009, a condus Misiunea UE de monitorizare a referendumului constitutional din Bolivia, devenind astfel primul reprezentant al României căruia Comisia Europeană i-a încredințat șefia unei misiuni UE. La alegerile europarlamentare din 6 iunie 2009, Renate Weber a câștigat un nou mandat de europarlamentar. Și-a menținut poziția de membră în Comisia LIBE și ocupă, de asemenea, poziția de membru supleant în Comisia de Afaceri Externe (AFET). Renate Weber a publicat peste 50 de lucrări, în special referitoare la protecția drepturilor minorităților naționale, dintre care menționăm următoarele: |
Castrul roman Samum de la Cășeiu, județul Cluj, a fost construit în jurul anului 106, ca și parte a șirului de castre de apărare Moigrad-Porolissum - Tihău - Cășeiu - Ilișua. Castrul a fost construit pe malul râului Someș, aproximativ la șase kilometri de municipiul Dej și era unul dintre punctele strategice de apărare a Daciei nordice. |
Ultimul an de studiu (1960-1961) îl face la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău din cauza fuzionării acestor două instituții universitare. Și-a început activitatea în calitate de redactor în 1963 la ziarul „Moldova socialistă”; tot atunci apare prima sa plachetă de versuri, Macii în rouă. În anul 1964 devine membru PCUS.În anii 1966-1970 a fost redactor-șef adjunct la saptămânalul „Cultura”, funcție pe care este forțat s-o părăsească din motive ideologice. În 1969 apare volumul de versuri Descântece de alb și negru, care imediat după apariție este interzis de cenzura sovietică, fiind considerat subversiv. Cartea, în varianta inițială, nu a mai văzut lumina tiparului. Între 1987-1988 este redactor-șef al revistei „Nistru” (redenumită în „Basarabia” în 1988). În această calitate, publică articolul Veșmântul ființei noastre de Valentin Mândâcanu, cu care a contribuit la renașterea națională a Moldovei. Dumitru Matcovschi este autorul a peste 50 de volume de poezie, proză și piese de teatru și este recunoscut drept un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia. Unele din creațiile sale au fost traduse în rusă și lituaniană. Dumitru Matcovschi a scris, de asemenea, și piese de teatru, precum Președintele, Cântec de leagăn pentru bunici, Piesă pentru un teatru provincial, Pomul vieții, Abecedarul, Ion Vodă cel Viteaz, Sperietoare, Tata, Troița, Bastarzii etc. Troița a fost ecranizată în 1993 prin premiera filmului televizat de lung metraj cu același nume. În anul 2011, scriitorul a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, categoria A „Literatură”, de către președintele României, Traian Băsescu. În 2009, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la naștere, Matcovschi a primit de la primarul orașului Chișinău titlul și panglica de Cetățean de Onoare al orașului. Printre altele, Matcovschi a primit următoarele distincții:A fost deținător al premiilor „Mihai Eminescu” (conferit în 1992 și retras în 1994) și „Pentru distincție în muncă”. A murit la data de 26 iunie 2013, în jurul orei 23:00. A fost înmormântat cu onoruri militare în satul său de baștină pe 29 iunie. Corpul neînsuflețit a fost transportat la Academia de Științe, după care a fost transportat în Vadul-Rașcov. Procesiunea a fost transmisă în direct de televizunea națională. La propunerea scriitorului Ion Hadârcă, ziua de 29 iunie 2013 a fost declarată zi de doliu. Moartea poetului a fost urmată de numeroase declarații din partea oamenilor de artă, primelor persoane în stat, cât și din partea oamenilor politici. Primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, a propus redenumirea unei străzi din capitală în memoria scriitorului. În noiembrie 2013, Parlamentul Republicii Moldova a declarat anul 2014 „Anul Dumitru Matcovschi”. La un an de la moartea poetului, a fost anunțat că în Vadul Rașcov va fi instalat un monument în memoria acestuia. Pe 1 septembrie 2003, liceul din comuna de baștină a poetului a fost numit în cinstea sa. În 2011, la aniversarea a 72 de ani de la nașterea poetului, a fost inaugurată casa-muzeu „Dumitru Matcovschi”, cu contribuția comună a soției și familiei, a surorii lui și a câtorva oameni politici. Tot atunci, a fost inaugurat Festivalul Internațional de poezie și cântec „Dumitru Matcovschi”, cu participanți din Moldova, România și Ucraina.„Simplă de tot, scurtă de tot viața ne este...“, 28 iunie 2013, Andrei Rizescu, Adevărul |
Valeriu Turcan s-a născut la data de 22 mai 1976 în orașul București. A studiat la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicarii din cadrul Universității București (1994-1998). A lucrat încă din perioada facultății ca editor și reporter în domeniul politic la Radio Contact (1996-1999) și apoi ca producător la BBC World Service Londra în limba română, realizând reportaje și analize în domeniul politicii românești și internaționale (1999-2002). Reîntors în România în 2003, devine consultant pentru relații publice și consultant politic al lui Theodor Stolojan până în ianuarie 2005, an în care a preluat funcția de Consilier de Stat al Primului Ministru și președinte al Agenției pentru Strategii Guvernamentale. Datorită unor conflicte directe cu prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu și cu Dorel Șandor, în martie 2006, a fost demis de la conducerea agenției guvernamentale. După ce în perioada octombrie 2006 - martie 2007, a fost consultant pe proiecte de comunicare, în data de 30 martie 2007 Valeriu Turcan a fost numit în funcția de Consilier de stat și purtător de cuvânt al Președintelui României, Traian Băsescu. După suspendarea din funcție a președintelui Traian Băsescu la 19 aprilie 2007, consilierul de stat Valeriu Turcan a demisionat și el din funcție începând cu data de 23 aprilie 2007 și a fost numit purtător de cuvânt al lui Traian Băsescu în campania pentru referendum.„Mi-am dat demisia chiar în momentul în care a călcat Văcăroiu la Cotroceni”, a spus Turcan. După re-preluarea atribuțiilor prezidențiale de către Traian Băsescu, la 23 mai 2007, Valeriu Turcan a fost numit prin decret prezidențial în funcția de consilier de stat la Departamentul Comunicare Publică - purtător de cuvânt al Președintelui României. De la 1 ianuarie 2011, a fost promovat prin decret în funcția de consilier prezidențial. Valeriu Turcan, noul purtător de cuvânt al președinției |
Ralu Traian Filip s-a născut la data de 30 august 1959. A absolvit Facultatea de Drept din București în anul 1984 și a profesat ca avocat în Baroul Urziceni (1984-1990) și în Baroul București (1990-1991). Din cauza opiniilor sale critice la adresa regimului comunist a intrat în vizorul Securității și i s-a întocmit dosar de urmărire sub numele „Firul”, primit ulterior de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. În anul 1991, a părăsit Baroul din cauza incompatibilității dintre profesia de avocat și cea de jurnalist. Din anul 1991 și până în octombrie 2001 lucrează ca jurnalist la Curierul Național, mai întâi ca șef de secție, redactor șef adjunct, ajungând până la funcția de senior editor al publicației. Din anul 1998, este membru fondator și director al Casa NATO în România (organizație non-guvernamentală). Între anii 2000 și 2002 a realizat emisiunea TV „Scurt pe doi” în cadrul postului TVR 1. La data de 1 iulie 2002, Ralu Filip a fost ales în funcția de membru al Consiliului Național al Audiovizualului, la propunerea Camerei Deputaților. Din data de 9 decembrie 2002, a fost numit de către Parlament ca Președinte al C.N.A. pentru un mandat de 4 ani conform HG nr. 38/9 decembrie 2002, mandat care a fost prelungit la 6 ani conform legii. În calitate de președinte al CNA, Ralu Filip prezintă în cadrul unor reuniuni internaționale precum A XX - a Reuniune a Comitetului de contact pentru Directiva Televiziunea fără Frontiere (2003-2004) punctul de vedere al C.N.A. De asemenea, coordonează, în calitate de președinte COMPAR, licitațiile pentru desemnarea furnizorilor de date de audiență la televiziune, precum și o serie de activități în cadrul Proiectului PHARE. A încetat din viață la data de 22 mai 2007 în București, în urma unui infarct. Ralu Filip vorbea limbile engleză și franceză. Era căsătorit și avea doi copii.„Ralu Filip a căutat să construiască o viziune de perspectivă pentru audiovizualul românesc“, 30 august 2008, Raluca Brodner, Ziarul Lumina |
Pe lângă practica artelor marțiale, a studiat medicina tradițională, fitoterapia, presopunctura, masajul și caligrafia. Personalitate enciclopedică, Pham Xuan Tong este considerat o comoară națională de către statul francez, iar pentru practicanții de Qwan-Ki-Do din lumea întreagă o valoare inestimabilă. În Franța a început să promoveze artele marțiale ale Marelui Maestru defunct Châu Quan Ky.Reputația Maestrului Maître Pham Xuân Tòng și relațiile sale cordiale în mediul artelor marțiale vietnameze din Franța și din Europa au determinat ca în 1972 să fie solicitat să redacteze materialul cu titlul Viet Vo Dao Kung Fu editat de „Dan France”. Date fiind calitățile sale incontestabile în ceea ce privește practica artelor marțiale vietnameze este numit Director Tehnic al Federației Franceze de Viet Vo Dao, funcție pe care și-a asumat-o pe deplin (pune la punct programul comun al stilurilor, regulamentele de arbitraj, formarea cadrelor, programa de examene). În 1980, după o intensă reflecție asupra acestui subiect, se decide să abandoneze totul pentru a se putea consacra în totalitate edificării artei Maestrului său. Astăzi, Vietnamul, deschizându-se spre lume, i-a rezervat Maestrului o mare recompensă, aceea a recunoașterii metodei sale: QWAN KI DO și mai cu seamă recunoașterea incredibilului său efort în slujba Artelor Marțiale vietnameze. Cum ai putea porni cu spiritul liber pe un drum necunoscut, fara sa ai incredere absoluta in cel care te indruma? Maestrul sau Instructorul vostru devine atunci indispensabil. El este cel care va conduce pasii pe calea progresului, o cale dificila, presarata cu obstacole mai mult sau mai putin evidente. Datorita lui veti fi indrumati incet-incet pe drumul intelepciunii. A fost elev ca si voi. Si el a avut momente dificile pe care le-a depasit dobandind experienta si cunoastere. Respectati-l pe Maestrul sau pe Invatatorul vostru pentru tot ce a făcut pentru voi, pentru lungul drum strabatut, pentru suferinta indurata, pentru toate incercarile pe care a trebuit sa le infrunte, in sfarsit, pentru tot ce v-a invatat. Intr-adevar, oricare ar fi rezultatele voastre in Artele Martiale, le datorati Maestrului sau Instructorului vostru. Fara el, singuri, nu ati fi fost nimic. Drumul este lung, radacinile sunt amare, dar ... fructul este dulce.? Adevaratul practicant de Arte Martiale este cel care are un respect deosebit fata de lucruri aparent nesemnificative, cum ar fi SALUTUL sau VO PHUC - ul , deoarece sunt simboluri unice pentru toti practicantii de Arte Martiale. Prezentul constituie substanta vie a trecutului; ca urmare, acest respect nu este altceva decat reflectarea recunostintei fata de cei care au pus bazele si au facut sa incolteasca radacinile cele mai adinci ale Qwan Ki Do ? ului. Privit astfel, salutul nu mai este un gest automat; el devine o adevarata mica ceremonie la care forma nu mai conteaza, valoarea reala aflindu-se in fond. Maestru al anului 1982 și Maestru și Personalitate al anului 1983, după aprecierile revistelor de specialitate Samurai Banzai și Sportivo. În martie 2005, ca recompensă pentru sprijinul său în dezvoltarea Artelor Marțiale din Gabon (Africa) pe parcursul a 20 de ani, Ministrul Sporturilor din Gabon îi decernează medalia de aur a Ministerului Sporturilor. |
Constantin Dracsin s-a născut la 20 iulie 1940, Bălușeni, jud. Botoșani. A fost un autodidact. Toată viața, datorită unei boli necruțătoare, nu a putut să-și folosească mâinile. A scris și a pictat cu ajutorul gurii și al dinților. În perioada 21-27 mai 2007, la Școala nr. 8 Elena Rareș în cadrul "Zilelor școlii", la inițativa poetului Petruț Pârvescu, a bibliotecarei Mariana Bordianu și a profesorilor de limba și literatura română, s-a atribuit bibliotecii școlii numele poetului și artistului Constantin Dracsin . Cu această ocazie s-a inaugurat concursul de poezie pentru elevi "Constantin Dracsin" și întâlnirile anuale cu scriitorii botoșăneni. În perioada 19-25 mai 2008, la Școala nr. 8 "Elena Rareș", Botoșani, în cadrul "Zilelor școlii", la inițativa poetului Petruț Pârvescu, a bibliotecarei Mariana Bordianu și a profesorilor de limba și literatura română, a avut loc concursul de poezie "Constantin Dracsin", ediția a II-a, cu participarea elevilor IV-VIII din județul Botoșani. Constantin Dracsin, poetul care a scris cu dinții! |
Un aliaj este un amestec omogen cu proprietăți metalice a două sau mai multe elemente chimice, din care cel puțin unul este metal și de obicei se află în cantitatea cea mai mare. Proprietățile fizice și chimice ale aliajelor sunt în general diferite de cele ale substanțelor componente, uneori semnificativ. Majoritatea metalelor de folosință zilnică sunt de fapt aliaje. De exemplu, ceea ce numim în limbaj uzual „fier” este aproape întotdeauna un oțel cu conținut redus de carbon, iar aurul folosit pentru bijuterii este un aliaj în care mai intră cupru și argint. Elementele constituente ale aliajului sunt măsurate de obicei în procente de masă pentru aplicații practice și în fracții atomice pentru studii științifice de bază. Aliajele sunt de obicei clasificate ca aliaje substitutive sau interstițiale, în funcție de aranjamentul atomic care formează aliajul. Ele pot fi clasificate în continuare ca fiind omogene (constând dintr-o singură fază) sau eterogene (constând din două sau mai multe faze) sau intermetalice. Densitatea aliajului - are o valoare intermediară față de densitățile metalelor componente. Duritatea aliajului - este mai mare decât a fiecărui metal luat separat. Exemplu: Aliajul wolframului cu carbonul, împreună cu mici cantități de cobalt și alte metale, are duritatea diamantului și îl înlocuiește pe acesta într-o serie de lucrări tehnice. Rezistența mecanică a metalelor crește prin aliere. Rezistența la coroziune se mărește. Exemplu: oțelul cu crom este foarte rezistent la ruginire și la acțiunea acizilor. Faptul că au temperatura de topire mai mică decat cea a componentelor face ca aliajele să fie mai ușor prelucrabile (mai ieftin). O importanță economică deosebită o au aliajele feroase numite oțeluri și fonte; acestea sunt aliaje ale fierului cu carbonul (un nemetal): oțelurile conțin 2,14 % carbon Aliajele care conțin o cantitate mai mare de cupru sunt: alamele, aliaje ale cuprului cu zincul bronzurile, care pot fi aliaje cupru-staniu, cupru-plumb, cupru-aluminiu etc. Un aliaj des utilizat, pe bază de aluminiu, este duraluminiul, care conține cupru, magneziu, sau și siliciu în cantități mici. Aliajele au duritate mai mare decat duritatile metalelor componente. |
Acest articol prezintă lista consilierilor prezidențiali, ai președinților României, după 1989. Departamentul apărare și siguranță națională Departamentul pe probleme economice și reformă Departamentul știință, învățământ și cultură Victor Opaschi - Consilier de stat pentru cultură și culte Dan Petre - Consilier de stat pe probleme de politică externă Departamentul pentru probleme interguvernamentale, neguvernamentale și administrație locală, cancelarie și protocol Departamentul pentru problemele legislative |
Klaus Werner Grewlich s-a născut la data de 16 septembrie 1943 în orașul Konstanz (Germania). După absolvirea studiilor de drept și de științe economice, el a obținut în anul 1970 titlul științific de Master în drept la Universitatea Berkeley din California (SUA). În anul 1971 a obținut titlul de doctor în drept. Între anii 1974-1976, a lucrat ca șef de cabinet al secretarului-general al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare în Europa (OCDE) (cu sediul la Paris), Émile van Lennep. În anul 1976, a intrat în serviciul diplomației germane, unde a lucrat până în anul 1990. Ultimul post deținut a fost cel de director în Ministerul Afacerilor Externe. În perioada 1979-1982, Grewlich a fost detașat la Comisia Uniunii Europene de la Bruxelles. În anul 1990, părăsește activitatea din Minister și devine director al Diviziei Internaționale și membru în Consiliul de Administrație al Deutsche Telekom, apoi din anul 1996 Grewlich este director al unui cartel european din domeniul industriei hârtiei (până în 1999). Din acel an, devine reprezentant al Germaniei în Consiliul de supraveghere a Agenției Internaționale pentru Kosovo, Serbia și Muntenegru. Revine apoi în Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei, fiind numit în funcția de ambasador plenipotențiar al Republicii Federale Germania în Azerbaidjan (2001-2004). Din octombrie 2004, funcționează în corpul de consilieri pentru comunicații, activități publice și presă al Ministerului de Externe german. În afară de aceasta, a fost în anul 2005 și consilier pentru tehnologia informațiilor și comunicații al Secretarului General al ONU.. A fost ambasador plenipotențiar (cu însărcinări speciale) , specializat în afaceri guvernamentale, organizații internationale, afaceri și activități universitare. ambasador plenipotentiar al Republicii Federale Germania. În mai 2005, Klaus Werner Grewlich a fost numit în funcția de consilier personal pentru afaceri guvernamentale al președintelui României, Traian Băsescu. El a fost plătit de instituțiile străine în care își desfășoară activitatea, statul român punându-i la dispoziție doar logistica necesară. A demisionat din funcția de consilier personal al președintelui României în iulie 2006. Prof. Klaus Werner Grewlich a publicat mai multe cărți și articole pe teme legate de noua ordine mondială și de administrare a ciberspațiului, dintre care menționăm următoarele: Ziarul Financiar, 31 mai 2005 - Președintele și-a luat consilieri străini |
Se cunosc puține lucruri despre originile compozitorului britanic Henry Purcell, dar se știe că în copilărie a făcut parte din corul Capelei Regale și că probabil a studiat cu Pelham Humfrey (1647 - 1674) și cu John Blow (1649 - 1708). Prima sa compoziție cunoscută a fost scrisă la vârsta de opt ani. După ce i s-a schimbat vocea, s-a ocupat de repararea instrumentelor regale și a acordat orga de la Westminster Abbey. A devenit organistul acesteia în 1679 și al Capelei Regale în 1682. A compus imnul „Funeraliile reginei Maria” (Music for the Funeral of Queen Mary), care a fost folosită în coloana sonoră a filmului Portocala mecanică. După William Byrd, este considerat cel mai mare compozitor din muzica britanică anterioară secolului XX. |
David Stuart Broucher a fost numit în mai 2005 în funcția de consilier personal pentru afaceri europene al președintelui României, Traian Băsescu. Consilierul Broucher, ca și consilierul Rupert Llewellyn Vining, a fost plătit de către Guvernul britanic, care i-a asigurat și cheltuielile de cazare pe durata șederii în România, în timp ce partea română i-a pus la dispoziție logistica necesară. Contractul celor doi britanici a fost pe durata unui an, cu posibilitatea prelungirii acestuia până la 1 ianuarie 2007. Consilierul Broucher a furnizat expertiză și recomandări Președintelui României în legătură cu diverse aspecte legate de aderarea României la Uniunea Europeană în 2007. El a demisionat din funcția de consilier personal al președintelui României în noiembrie 2006. În prezent, el lucrează în domeniul activității de control al activităților de înarmare cu MCIS și elaborează un proiect, în colaborare cu Universitatea Birmingham, pentru a pregăti Macedonia în vederea aderării la Uniunea Europeană. Ziarul Financiar, 31 mai 2005 - Președintele și-a luat consilieri străini |
De asemenea, a activat ca diplomat la Consiliul Europei de la Strasbourg (ianuarie 2004 - iulie 2005) și ca expert rezident pentru Consiliul Europei, pe probleme de corupție și crimă organizată la Tbilisi (Georgia) (septembrie 2004 - aprilie 2005). Rupert Llewellyn Vining a fost numit în mai 2005 în funcția de consilier personal pentru strategii anti-corupție al președintelui României, Traian Băsescu. Consilierul Vining, ca și consilierul David Broucher, a fost plătit de către Guvernul britanic, care i-a asigurat și cheltuielile de cazare pe durata șederii în România, în timp ce partea română i-a pus la dispoziție logistica necesară. Contractul celor doi britanici a fost pe durata unui an, cu posibilitatea prelungirii acestuia până la 1 ianuarie 2007. A demisionat din funcția de consilier în aprilie 2007. Ziarul Financiar, 31 mai 2005 - Președintele și-a luat consilieri străini |
Este considerat cel mai bun plastician român al primei jumătăți a secolului al XIX-lea. În 1824, pe când avea 12 ani, începe să lucreze în atelierul de țesătorie al Mariei Rosetii, mama boierului Scarlat Rosetti, unde deprinde desenul decorativ tradițional. Părăsește atelierului după 2 ani și se înscrie la Institutul Bulchozer din București unde rămâne doar un an, până în 1827. Tot din cauza lipsurilor materiale se vede nevoit să plece și de la Sf. Sava, așa cum reiese din scrisoarea adresată tatălui său: „Deocamdată, părăsesc Bucureștii spre a mă duce acolo unde cheltuielile nu sunt mari, unde luxul este depărtat, unde virtutatea și lucrarea mă cheamă în sfârșit.” Se întoarce la Câmpulung unde va lucra o perioadă ca scriitor la cancelaria ocârmuirii. Apoi, în 1830 pleacă la Iași, la fratele său George, căsătorit acolo cu o femeie cu stare, dintr-o familie având legături cu boierimea moldoveană. La Iași studiază pictura în atelierul pictorului Niccolò Livaditti, un tânăr grec, născut în Dalmația, care după călătorii în Orient și la Constantinopol și o viață aventuroasă, se stabilise recent în Moldova. Prieten al carbonarilor, alături de care luptase în revoluția de la 1821, acesta fusese nevoit să părăsească Italia după înfrângere. În cei trei ani petrecuți la Iași în atelierul lui Livaditti, din 1830 până în 1833, Negulici urmează și lecțiile ținute de Gheorghe Asachi la Școala de la Trei Ierarhi. La Paris intră la atelierului lui Léon Cogniet, un pictor fără faimă, dar bun profesor și portretist apreciat, adept al clasicismului. Urmărește cu atenție lecțiile de desen și de litografie ale acestuia și, la îndemnul lui, începe să deseneze numeroase potretete după model, printre care cel al lui Dimitrie Brătianu și al lui Alexandru Golescu-Albul, fiul lui Dinicu Golescu. În 1837 moare tatăl pictorului, preotul Dimitrie Negulici. Rămas fără sprijinul financiar primit de acasă, este nevoit să se întoarcă la Câmpulung. Din această perioadă datează tabloul „Peisaj din Câmpulung”. Dintr-o epistolă din același an reiese că toamna lui 1837 îl găsește la Pitești unde are de executat foarte multe comenzi de portrete. Pe 10 noiembrie pleacă la București, unde lupta pentru emancipare națională era în toi, mișcarea condusă de Ion Câmpineanu și de partizanii săi cerând detronarea lui Ghica, unirea principatelor și adoptarea unei noi constituții. Familiarizat cu ideile revoluționare încă de pe vremea când lucra în atelierul carbonarului Livaditti, Negulici nu rămâne indiferent la evenimentele politice. Nu reușește să se alăture mișcării lui Câmpineanu, dar se împrietenește cu tinerii cu idei liberale întorși de la școlile pariziene care vor juca un rol important în mișcarea națională din Țara Românească: Cezar Bolliac, Costache Rosetti și actorul Constantin Aristia, fost eterist, cărora le și desenează portretul. Negulici îi cunoscuse pe tinerii cu idei liberale încă de pe vremea când studia la Paris și era prieten cu Dimitrie Brătianu, iar acum nu face decât să reînnoade aceste legături. În primăvara lui 1839, trecerea lui prin Grecia este semnalată de ziarul atenian „Secolul”:„Încercatul artist în zugrăvire, I. Negulici, a pornit de câteva zile, întorcându-se în patria sa. Domnul Negulici în puțina vreme a zăbovirii sale în Grecia a lăsat strălucite dovezi de excelentă îndemânare și de un rar talent în arta zugrăviei. Câți din greci l-au cunoscut pe domnul Negulici și lucrările sale artistice, le-au părut rău de plecarea lui.” La Atena, Negulici pictează portretul unui medic renumit și al câtorva boieri români aflați acolo, printre care și pe cel al lui Barbu Știrbei. Renumele, astfel câștigat, îl precede, astfel încât, ajuns la Istambul, Ștefan Vogoridis, capuchehaia domnului Moldovei la Poartă, îi comandă portretul. Întors în țară, la Iași, domnitorul Moldovei, Mihai Sturza, ginerele lui Vogoridis, îi comandă și el portretul, dar Negulici refuză. Pleacă de la Iași, chemat fiind la București de directorul Eforiei Școalelor, Petrache Poenaru care vrea să îl trimită la Paris să își desăvârșească educația artistică. În plus, el primește însărcinarea de a alcătui un album de litografii care să înfățișeze chipuri și porturi naționale din Țara Românească și unele monumente istorice. Acest album urma să fie distribuit în străinătate pentru a face cunoscute realitățile din Țara Românească. Pictorul lucrează timp de un an la acest album, din 1840 până în vara lui 1841, iar în octombrie pleacă din nou la Paris, unde își începe studiul în atelierul lui Michel Martin Drolling, artist cu un oarecare renume, care continuă tradiția scolii lui Jacques-Louis David. În scurt timp, însă, nu mai primește bursa promisă, și, rămas fără fonduri și îndatorat, ajunge în închisoarea datornicilor de la Clichy. Nu se știe cine i-a plătit datoriile, dar în aprilie 1842 pleacă de la Paris, după numai câteva luni de ședere în care i se spulberaseră toate speranțele. Se oprește la Viena unde lucrează un timp într-un atelier de litografie, îmbunătățindu-și deprinderile câștigate deja în atelierului lui Cogniet. Aici se împrietenește cu tânărul pictor maghiar Constantin Rosenthal, pe care îl convinge să vină cu el în Țara Românească. La 1 octombrie 1845, după doi ani în care își exersase talentul gazetăresc, preia conducerea „Curierului românesc”, în locul lui Ion Heliade-Rădulescu, plecat la Leipzig să cumpere mașini și litere de tipografie. În perioada cât se va afla la conducere va susține cauza unei literaturi noii, traducând el însuși opere, ba chiar scriind o nuvelă, „Samoil Neguțătorul” și o dramă, Credința, Speranța și Caritatea”, astăzi pierdută. Tot atunci va realiza și un „Vocabular român” pentru explicarea neologismelor și va alcătui „Plan pentru o mică bibliotecă universală, morală, literară, petrecătoare, științifică etc. etc. pentru educația omului de toate clasele mirene și eclesiastice și pentru ambele sexe, începând de la vârsta copilăriei și până la vârsta coaptă”. Acest plan este, de fapt, o listă a operelor care trebuiau traduse, multe dintre ele fără valoare literară, dar cu un pronunțat caracter moralizator, care rămân o mărturie despre gustul epocii. Lista lui Negulici este doar o completare a celei deja întocmite de Ion Heliade-Rădulescu care, la rândul lui, se inspirase din proiectul literar al lui Aimé Martin de elaborare a unei biblioteci universale. Completările lui Negulici la lista inițială arată, totuși, diversitatea preocupărilor lui, un spirit enciclopedist și un adept al progresului. Printre acestea se numără Epictet, „Încercare de o filosofie morală” a lui Dugald Stewart, „Armoniile naturii” și „Dorințele unui solitar” de Bernardin de St. Pierre, capitole despre agricultură, igienă, teoria artelor, educație. El dorește, de asemenea, să publice un dicționar de geografie, unul de mitologie și unul altul dedicat personalităților. La 1 decembrie 1846, după un an în care nu a pictat deloc, se întoarce la arta lui și nu mai publică în „Curierul românesc”.A fost membru al societății revoluționare "Frăția", a participat intens la activitatea revoluționară din 1848, tipărind manifeste revoluționare și desfășurând o intensă activitate organizatorică. Guvernul revoluționar l-a numit prefect al județului Prahova. După înnăbușirea revoluției a fost exilat la Bursa, unde s-a îmbolnăvit de ftizie, murit la 5 aprilie 1851 la Istanbul (Constantinopol) și fiind îngropat alături de prietenul său, pictorul Barbu Iscovescu. Natură moartă cu mere și flori„Educația mumelor de familie”, Aimé Martin, publicată în 1844 în „Curierul românesc” și recenzată de Nicolae Bălcescu„Despre amor, lege fizică și morală a naturei”, Aimé Martin, articol publicat în 1846 în „Curierul românesc” „Scrisori la Sofia (asupra fisicei, himiei și istoriei naturale”, Aimé Martin, articol publicat în 1846 în „Curierul românesc”„Calletoriile lui Guliver în țeri depărtate, Johnatan Swift. Traducerea este făcută după versiunea în franceză a lui Fournier, apărută în 1838 și este însoțită de 80 de gravuri în litografie ale lui Negulici, copiate după cele în lemn ale lui Granville apărute în ediția franceză. Pentru litografii colaborează cu George Venrich, un german recent stabilit la București.„Credința, Speranța și Caritatea”, piesă de teatru, pierdută |
Între anii 1987-1991, a lucrat ca administrator de serviciu public în cadrul Ministerului Cooperării și Dezvoltării Externe a Franței. În cadrul acestuia a deținut funcția de șef adjunct (1987-1989) al departamentului pentru dezvoltarea întreprinderilor din Direcția politici de dezvoltare, management de program - promovarea investiților private, Întreprinderi Mici și Mijlocii, privatizare, restructurare, sectorul bancar. Apoi, între anii 1990-1991, a fost coordonator pentru Africa de Sud al Departamentului pentru asistență financiară și coordonare geografică. În perioada 1991-1995, este funcționar pentru Programul PHARE la Direcția Generală de Afaceri Externe a Comisiei Europene de la Bruxelles. În această calitate, s-a ocupat de negocierea cu autoritățile naționale, prezentarea programului comitetelor de management ale UE, licitații și contractare, recrutare de experți, follow-up operațional și financiar. S-a ocupat ca manager de program de aplicarea programului Phare în Lituania, Letonia și Estonia (1992-1993) și apoi în Bulgaria (1994-1995). În anul 1995, revine în cadrul Ministerului Afacerilor Externe de la Paris, în funcția de șef adjunct al Departamentului pentru relații financiare internaționale din Direcția Afaceri economice și financiare. În această calitate, a fost coordonator și autor principal al Raportului elaborat de Ministerul de Externe (Raportul Praga) privind coordonarea asistenței pentru dezvoltare națională cu implicarea instituțiilor multilaterale (UE, Banca Mondială, ONU). După un stagiu în diplomație ca Prim consilier politic la Ambasada Franței în Rusia (1998-2001), timp în care a fost și profesor de relații internaționale și chestiuni ale UE la Moscova, Chavagnac este delegat la Reprezentanța permanentă a Franței la Uniunea Europeană, cu sediul la Bruxelles. Aici, lucrează pe postul de consilier pentru politica regională și de pescuit, fiind reprezentant al Franței la Acțiunile Structurale și Grupurile de lucru ale Consiliului pentru Pescuit (2001-2003) și apoi pe cel de consilier pentru zona mediteraneană și Orientul Mijlociu, reprezentant al Franței la Maghreb, Orientul Mijlociu și Grupurile de lucru ale Consiliului Golfului Persic (2003-2004). Își satisface stagiu militar în cadrul Corpului de Ingineri Militari de la Angers, Levallois (ianuarie-decembrie 2004), după care revine în funcția de consilier la Direcția pentru strategie, coordonare și analiză a Comisiei Europene de la Bruxelles. Din iulie 2005, deține funcția de consilier personal al Președintelui României, Traian Băsescu, pe probleme de integrare europeană. Hughes de Chavagnac vorbește fluent limbile franceză, engleză, spaniolă și rusă și înțelege limbile română (în curs de învățare), germană, italiană și portugheză. El este căsătorit și are trei copii. |
Vocea electronică este una din denumirile prin care se înțelege sintetizarea vorbirii (vorbirea artificială), de exemplu produsă de calculator. Inteligibilitatea și naturalețea sunt caracteristicile principale necesare ale vocii electronice. Acestea însă nu se realizează în proporție de 100%. Cercetările recente se ocupă de modularea vocii electronice cu elemente care imită emoțiile umane. Un alt domeniu, mult mai complicat decât sinteza vocii, este analiza sonoră a vocii umane și recunoașterea automată (de către un calculator) a celor spuse. |
Ca director al Arhivelor statului din București, a sistematizat fondul arhivistic. A publicat lucrări istorice privind istoria orașului Câmpulung, revoluția din 1848 și răscoala din 1821. Ca scriitor, Aricescu a compus versuri naive și un roman neizbutit („Misterele căsătoriei”, 3 volume apărute în 1862,1863,1886). |
Nicolae C. Coculescu () a fost un astronom român. A fost profesor de astronomie la Universitatea din București. În 1908 a înființat Observatorul Astronomic din București. Este cunoscut pentru studiile sale de mecanică cerească asupra calculului perturbațiilor planetare. A absolvit la Craiova școala primară și liceul, iar universitatea a urmat-o la București, la Facultatea de Științe, obtinând licența în matematică în martie 1889. În decembrie 1890, a plecat la Paris unde a obținut din nou licența în matematică. În 1892, în timp ce-și efectua stagiul la Observatorul astronomic din Paris, Nicolae Coculescu publica, în Comptes rendus des seances de l’Academie des sciences de Paris, primul său memoriu de mecanică cerească intitulat: Sur la stabilité du mouvement dans un cas particulier du problème des trois corps. Aici el se ocupă de un caz particular al problemei celor trei corpuri, arătând ca al treilea corp nu se îndepărtează la nesfârșit, ci că există o stabilitate în sensul indicat de Hill sau de Poisson. Această lucrare a fost considerată foarte interesantă, ea fiind citată mult mai târziu și anume, în anul 1919, de italianul Marcolongo în studiul: Il problema degli tre corpi de Newton ai nostri giorni. Fiul său, Piu-Șerban Coculescu, cunoscut și sub pseudonimul Pius Servien, a fost un scriitor și lingvist român. Prin studiile sale de teorie a ritmurilor a pus bazele lingvisticii matematice. Coculescu publică un prim memoriu în legătură cu viitoarea teză de doctorat în matematică în: Comptes rendus des seances de l’Académie des sciences de Paris în 1894. La 5 noiembrie 1895, își susține teza în matematică la Sorbona cu un subiect din mecanica cerească:Sur les expressions approchées des termes d’ordre élevé dans le développement de la fonction perturbatrice (Asupra expresiilor apropriate ale termenilor de ordin ridicat, în dezvoltarea funcției perturbatoare). Înaintea tezei lui N. Coculescu privind funcția perturbatoare, Darboux arătase că cercetarea părții principale a unui coeficient de rang ridicat în dezvoltarea în serie depinde numai de singuralitățile ce le înfațișează funcția pe cercul de convergență. De asemenea, tot înaintea lui N. Coculescu, Henri Poincaré adusese funcția perturbatoare de două variabile la o funcție (x) de o singură variabilă. N. Coculescu studiază în teza sa această funcție (x), preocupat fiind de determinarea singularităților. Dar aceste singularități erau date de ecuații de grad foarte ridicat, munca pentru aflarea lor fiind destul de grea. După ce studiază însă câteva cazuri particulare, N. Coculescu conchide că pentru perturbațiile din sistemul solar există doar un singur punct singular pe conturul de convergență. Pornind de la acest punct și ținând seama de teorema lui Darboux, află partea principală a coeficientului general al lui (x), ceea ce rezolvă problema pusă de Poincaré privind funcția perturbatoare din problema celor trei corpuri. Cursul de mecanică cerească, publicat în 1905 de N. Coculescu a tratat și perturbațiile provocate de sateliții lui Jupiter. Iar cursul de astronomie teoretică, din 1929, cuprinde astronomia sferică, sistemul planetar și astronomia siderală. N. Coculescu a publicat extrem de puțin. A început cu memorii interesante în “Comptes rendus” ale Academiei de Științe din Paris, ca după întoarcerea în țară să nu mai publice nimic original în nici un periodic matematic național sau mondial. În 1893, pe când studia la Paris, a participat sub conducerea lui Henri Deslandres la o expediție în Senegal, pentru a face observații în localitatea Foundiougne în perioada producerii unei eclipse de Soare - 4/16 aprilie. La Observatorul astronomic, în biroul directorului, se află un portret în ulei al lui Nicolae Coculescu, realizat de pictorul Aurel Bordenache. A fost deputat liberal în anul 1901. A fost decan al Faculatății de Științe între anii 1928 și 1932. S-a pensionat la 1 septembrie 1937. |
Codex Dimonie este un text aromân cu conținut religios, scris cu caractere grecești, care datează de la începutul secolului XIX și care a fost descoperit în 1889 la o familie de aromâni din Albania, numită Dimonie. A fost publicat de Gustav Weigand în „Jahresbericht des Institus für rumänische Sprache” (nr. I și IV - VI). Codex Dimonie constituie un document important pentru studiul dialectului aromân. Codex Dimonie este un manuscris nedatat, nelocalizat șianonim (autorii sunt, se pare, mai mulți, scriiturile fiind diferite) reprezentând o culegere de 15 texte religioase, pe care autorii-traducători le-au numit „didahii”. După caracteristicile limbii, textul pare a fi fost tradus în primele decenii ale sec. al XlX-Iea. |
Aceste lucrări au fost studiate de filologul Ioan Bianu, care avea să publice în anul 1883, în Columna lui Traian, extrase din acest codice. Nicolae Cartojan susținea, în 1922, că aceste texte au fost copiate în Sânpetru-Hunedoara, ipoteză infirmată ulterior din prisma dialectologiei istorice. Miscelaneul se păstrează la Biblioteca Academiei Române din București, sub cota ms. rom. 3821. Manuscrisul românesc vechi de sute de ani care prevestește evenimentele politice și vremea până în anul 2048,11 octombrie 2015, Alina Costache, romaniatv. net |
Codex Sturdzanus a fost fost dăruit de Dimitrie A. Sturdza Academiei Române și pus la dispoziția lui B.P. Hasdeu, care s-a decis să-l studieze, dându-i denumirea sub care este cunoscut până azi. |
Din 2009, editor coordonator iar din 2011, editorialist. Numeroase apariții în emisiuni TV. “în semn de apreciere pentru contribuții deosebite în susținerea activitățilorRomânească” - revistă de teorie și știință militară, editată de către Statul îmbogățirea patrimoniului științei militare”.Premiul „Locotenent-colonelMircea Tomescu“, în domeniul Istorie militară, i-a fost acordat pentru lucrarea Cartea-document a jurnalistului și istoricului Florian Bichir, obiect de studiu în liceu, |
Codicele Voronețean este un manuscris datând din secolul al XVI-lea, care se păstrează la Biblioteca Academiei Române din București, sub cota ms. rom. 448, și face parte dintre cele mai vechi texte românești scrise în grai rotacizant. Traducerea s-a efectuat după un original slavon, aparținând redacției a patra a Apostolului. Versiunea românească urmează un model de redacție mediobulgară. Nu este exclusă, pentru unele soluții de traducere, nici folosirea parțială a unui izvor latin. Mult timp s-a acreditat ideea, susținută de Nicolae Iorga, I.-A. Candrea, Alexandru Rosetti, P. P. Panaitescu, că Apostolul voronețean a fost scris, alături de celelalte texte rotacizante (Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzaki), în Maramureș și în nordul Ardealului. Cercetările din ultimele decenii, întreprinse de către Ion Gheție și de către alți lingviști, au abandonat teoria maramureșeană și au stabilit că traducerea a fost alcătuită în partea sud-vestică a țării, iar copia a fost efectuată în Moldova. Principala trăsătură fonetică a textului este rotacizarea lui n intervocalic, în situația în care provine dintr-un n latin simplu și nu este urmat de e sau i în hiat. Exemple: binre, bunru, demânreața, demâreața, verirul. Lexicul Codicelui prezintă o serie de cuvinte dispărute din limba actuală, puțin cunoscute sau dialectale: |
Octav Băncilă () a fost un pictor realist român. Datorită influențelor pe care le-a avut din copilărie din partea deputatului socialist Ion Nădejde, a feministei marxiste jurnalista Sofia Nădejde (sora lui) și a lui Nicolae Beldiceanu care au înființat revista Contemporanul, principiile care l-au călăuzit în viață precum și întreaga carieră plastică a lui Octav Băncilă au fost tributare ideilor socialiste, fapt pentru care a fost și un fervent activist politic de stânga. Ca urmare, a înființat în anul 1919 împreună cu Constantin Ion Parhon și cu Paul Bujor Partidul Muncitor, care a avut o viață scurtă, deoarece a fuzionat în scurt timp de la înființare cu Partidul Țărănesc. Cu toate că la sfârșitul vieții a fost un simpatizant al ideilor comuniste, el nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist Român. Octav Băncilă a lăsat posterității o operă caracterizată de un realism critic foarte puternic, artistul fiind cunoscut ca un deschizător de drumuri și ca Pictorul răscoalelor de la 1907. Atașat celor mulți și exploatați, pictorul a avut patru mari tematici cu care a făcut epocă în pictura românească. Acestea au fost: tematica proletariatului, tematica țărănească, tematica evreiască și tematica țigănească. La toate acestea se mai adaugă tematica militară, Octav Băncilă fiind unul dintre primii artiști plastici români care au criticat prin opera lor, starea materială precară a armatei române la sfârșitul secolului al XIX-lea. În întreaga sa viață, Băncilă a rămas critic la toate evoluțiile politice și sociale din România. A susținut acțiunile muncitorești din Lupeni, Valea Jiului și a folosit arta pentru a ataca tendințele antisemite din societatea românească. Începând din anul 1905, tematica proletariatului a făcut parte integrantă din creația artistului, primele lucrări Muncitorul și Muncitor în repaus fiind unele dintre cele mai bune din întreaga sa carieră. Picturile cu tematica socială din viața țărănimii din România a fost începută de către Ștefan Luchian în anul 1905 când a realizat celebrul tablou La împărțirea porumbului. Octav Băncilă a avut meritul de a fi pictorul care a ilustrat Răscoala țărănească din 1907. Relativ, puținele reprezentări plastice înfăptuite în imediata apropiere a anului 1907, au dus iremediabil la schimbarea iconografiei țăranului existentă până atunci. Ca urmare, au existat artiști ca Ștefan Luchian, Abgar Baltazar, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Ștefan Dimitrescu, Ary Murnu și mulți alți adepți ai curentelor tradiționaliste care au apărut după anul 1920, a căror atenție a fost îndreptată către lucrările dramatice realizate în jurul anului 1907. Acest lucru s-a întâmplat cu toate că ei se revendicau din pictura lui Nicolae Grigorescu. Ulterior, momentul 1907 s-a constituit într-o puternică sursă de inspirație pentru curentul realismului socialist, în care, artiștii au avut o abordare de manieră eclectică și rezultatul obținut a fost un melanj între duritatea realistă a lui Băncilă și idilicul reprezentării lui Nicolae Grigorescu. Majoritatea picturilor care fac obiectul tematicii țărănești, înfățișează felurite aspecte ale muncii pe ogoare. A pictat sute de pânze în care apar ciobani cu oile prin luminișurile pădurilor sau pe câmp, țărani secerând și culegând recolta, țărani care ară și seamănă țarina, țărani cu căruțe cărând lemne și vreascuri din pădure. Apar de asemenea femei care spală rufe, care torc fuioare, femei care aduc apă sau aruncă năvodul în râu. Multe din picturile lui Băncilă zugrăvesc prânzul sau cina sărăcăcioasă pe care doar țăranul și-o putea permite. Artistul și-a surprins personajele în cele mai importante și permanente îndeletniciri și destul de des în ipostaze melancolice sau de odihnă. El nu a căutat idilicul vieții la țară ca predecesorii săi. Realismul muncii, a luptei cu greutățile vieții și cu exploatarea care era în acele timpuri o obișnuință, a făcut ca tablourile lui Băncilă să rămână posterității ca documente vii ale condițiilor în care și-a dus traiul țărănimea din România. În toată opera creată cu tematică evreiască, Octav Băncilă a deosebit clasele sociale și a evidențiat antagonismul dintre ele. A înfățișat viața evreilor săraci din Iași, a dezvăluit suferințele caracteristice ființelor exploatate, a criticat pe zarafii bogați și pe cămătari și a redat cauzele care au determinat valul de emigrări de la începutul secolului al XX-lea. Fasciștii și antisemiții epocii de atunci și-au exprimat ostilitatea contra lui Octav Băncilă, acesta fiind detestat atât de bogătașii evrei cât și de cei creștini. Artistul a avut popularitate în rândul celor umili deoarece omenia lui s-a revărsat deopotrivă asupra celor asupriți indiferent de cultură, naționalitate sau religie. Un loc important în opera lui Octav Băncilă îl reprezintă picturile care au ca izvor de inspirație viața țiganilor, cu predilecție a țiganilor nomazi. Pictorul a realizat peste o sută de lucrări în care a evocat căruțele cu nomazi care străbat depărtările pe sub cerurile albăstrii sau vineții ca petunia ori stânjenelul. Așa se remarcă tablourile intitulate Caravana, Căruțe cu nomazi, Spre necunoscut, Nomazii, etc. Toate compozițiile care au ca tematică viața țiganilor au în ele ceva trist, dar melodios. Sunt ca niște cântece de inimă albastră, întregul colorit are dominată albastră cu întrepătrunderi de roșuri închise și movuri care-și susură aleanul. Această pribegie care se dezvăluie privitorului, face să se înțeleagă simpatia pictorului pentru oamenii care sunt nevoiți să-și câștige traiul din îndeletnicirile mărunte. Prin tematica militară, Octav Băncilă a înfățișat în opera sa ostilitatea țărănimii față de serviciul militar precum și față de viața de cazarmă cu toate neajunsurile și greutățile ei. Astfel, în anul 1898, Băncilă a pictat celebrul tablou intitulat Recrutul, care a fost începutul criticii sale împotriva modului în care era organizată și condusă armata română. În plus față de tematicile care l-au consacrat în arta plastică românească, Octav Băncilă a creat numeroase portrete, naturi statice, tablouri cu flori și peisaje, toate aceste făcând deliciul caselor de licitații contemporane. Octav Băncilă s-a născut în data de 27 ianuarie 1872 în apropierea orașului Botoșani în comuna Corni, în familia lui Vasile Băncilă și a Profirei, născută Necule. Profira a făcut parte dintr-un neam de răzeși scăpătați, înrudită cu cea a cronicarului Ion Neculce. Vasile și Profira au avut cinci copii, pe: Sofia, Ecaterina, Elena, Ioan și Octav. După nașterea lui Octav, Vasile și Profira s-au mutat în Botoșani unde și-au deschis o prăvălie. Negustoria a mers foarte prost și Vasile a fost nevoit în scurt timp să-și ipotecheze casa. Cum o nenorocire nu vine de una singură, tatăl lui Octav a decedat în anul 1876 și grijile familiei au rămas în sarcina mamei sale. La vârsta de opt ani, Octav s-a mutat la Iași, adus fiind de către surorile mai mari Sofia și Ecaterina, care erau căsătorite cu frații Ioan și Gheorghe Nădejde. În capitala Moldovei, Octav a locuit la surorile lui, cu predilecție pe strada Sărăriei la Sofia și Ioan Nădejde, unde a copilărit alături de cei șase copii ai acestora. La Iași s-a mutat și Profira Băncilă, în mahalaua Țicăului, foarte aproape de casa Sofiei de pe Sărăriei, unde Ioan Nădejde a fondat revista Contemporanul, în vecinătatea bojdeucii lui Ion Creangă. Profira era atât de săracă încât nu și-a putut crește singură copiii - ci doar pe Elena, fiica cea mică. Elena s-a căsătorit mai târziu cu pedagogul Ion Teodorescu și a locuit la Broșteni unde Octav Băncilă a poposit verile pentru a picta peisaje și scene de muncă. Pentru a avea un venit, Profira presta munci prost plătite și de multe ori umile. Adesea , ea lucra mult cu acul, așa cum Octav o va înfățișa mai târziu în câteva portrete. Octav Băncilă a urmat cursurile gimnaziale de la școala primară din Iași și două clase la gimnaziul Ștefan cel Mare. În școală, profesorii l-au considerat greu de cap și de multe ori îndărătnic, sfios, scump la vorbă dar neastâmpărat. A avut ca profesori liberali și conservatori-junimiști, mulți dintre ei făcând parte din grupul lui Gheorghe Panu. Dintre ei s-au remarcat „independenții” Gheroghe Nădejde și Nicolae Beldiceanu de care Octav Băncilă s-a simțit cel mai atras, mai ales că-l vedea și acasă, căci era colaborator al revistei Contemporanul. Profesorii săi, ținând cont de orientările politice diferite la care au aderat, duceau discuții aprinse între ei și Beldiceanu și Nădejde care aveau idei socialiste, de aceea se autointitulau independenți, făceau notă aparte. Octav Băncilă l-a evocat mai târziu pe Nicolae Beldiceanu când l-a caracterizat într-un interviu pe colegul său de gimnaziu Avram Steuerman-Rodion: Reciproc, Avram Steuerman-Rodion i-a dedicat un articol lui Octav Băncilă, încă de la primele manifestări artistice pe care pictorul le-a avut. Încă din primii ani de gimnaziu, Octav Băncilă a fost preocupat de desen, caietele sale fiind pline de schițe și desene care reprezentau oameni, unele dintre ele executate destul de stângaci. Mutându-se la Iași, Octav se juca împreună cu verii săi prin curtea casei unde s-a înființat revista Contemporanul. De acolo se puteau vedea peste gard mahalalele sărace, valea Țicăului și dincolo de ele spinările verzi ale dealurilor Ciricului și Șorogarilor. Octav Băncilă a păstrat o vie amintire a copilăriei sale de pe strada Sărăriei: Copilăria lui Octav Băncilă a fost marcată de activitatea revistei Contemporanul la care asista pe furiș și unde asculta cum Nicolae Beldiceanu citea la lumina lămpii poezii. Astfel, el a declarat că a fost și el un mic stâlp, o țărușă a Contemporanului. Când veneau revistele de la tipografie, Octav ajuta la descărcarea lor din căruța cu care soseau și le aranja în ordine, scria benzile, lipea timbrele și ducea revistele la poștă. De multe ori ducea manuscrisele la tipografie sau „mă duceam la unii și la alții după manuscrise, ca trimis special”. Un rol deosebit în stabilirea carierei sale l-a avut Ioan Nădejde, care a văzut un desen făcut de Octav pe când se juca în păpușoiul din ograda casei din strada Sărăriei. Desenul înfățișa un chip de om foarte expresiv, a-i cărui ochi erau marcați cu cărbune negru și părul, mustățile și barba erau făcute din mătasea porumbului. Acest desen l-a determinat pe Ioan Nădejde să-l înscrie pe Octav Băncilă la Școala de belle arte din Iași, care în acele vremuri funcționa în clădirea din josul străzii Muzelor, pe locul unde era o dată Universitatea veche și mai apoi Facultatea de medicină. Detaliile despre activitatea lui Octav Băncilă la Școala de belle-arte din Iași sunt destul de lapidare și puțin cunoscute. El însuși a vorbit foarte puțin despre acei ani de studiu în interviurile pe care le-a dat de-a lungul anilor. Se știe că Octav Băncilă a fost înscris de Ioan Nădejde la această școală înainte de a termina cursurile gimnaziale. Pictorul a declarat că au existat intervenții semnificative pentru înscrierea sa la Belle Arte, făcute de unii prieteni ai familiei care activau în cercul Contemporanului. Astfel, la o vârstă care nu depășea șaisprezece ani, cu gimnaziul neterminat el a reușit să intre la cursurile Școlii de belle arte „unde a urmat cu multă silință la toate cursurile practice și teoretice în desen și în pictură până la finele anului școlar 1892 - 1893”. Directorul Școlii de belle arte a fost George Panaiteanu-Bardasare pictor renumit și prim director al instituției. Octav Băncilă a primit în timpul școlii diferite medalii la concursurile organizate de către școală. La terminarea ei, în anul 1893, Octav Băncilă a primit premiul întâi în fața comisiei condusă de directorul școlii de atunci, Constantin Stahi, pentru compoziția Caritatea. Profesorii lui Octav Băncilă au fost Gheorghe Panaiteanu-Bardasare și Emanoil Bardasare la pictură și Constantin Stahi la gravură și xilografie În anul 1893, Octav Băncilă a absolvit Școala de belle arte după care a urmat cursurile de istoria artelor, anatomie și estetică, precum și de sculptură, obținând o medalie de bronz clasa a III-a la concursul de bust antic (1888-1889). Octav Băncilă a fost foarte atașat de Gheorghe Panaiteanu-Bardasare, dovadă stând faptul că mai târziu i-a făcut portretul. Băncilă l-a prins pe Panaiteanu în ultimii ani de profesorat, acesta fiind trecut la pensie în anul 1892. Panaiteanu fusese elevul lui Giovanni Schiavoni și a lui Gheorghe Asachi, stătuse mulți ani la Munchen (până în 1859) și la reîntoarcerea sa în țară a fost militant fervent pentru înființarea Școlii de belle arte și a Pinacotecii din Iași. El a fost susținut în demersurile sale artistice de către Mihail Kogălniceanu și Alexandru Ioan Cuza, într-un mod similar ca și Theodor Aman la București. Gheorghe Panaiteanu-Bardasare a fost un foarte bun portretist și a avut o serie de elevi care au continuat activitatea lui Gheorghe Asachi, printre ei remarcându-se Constantin Stahi pe care l-a caracterizat mai târziu Octav Băncilă în fața studenților săi „ ...a fost un mare desenator, iar gravurile lui pot concura la orice expoziție internațională, dar păcat că prea a fost robul naturii”. Similar lui Stahi a fost și Emanoil Bardasare care se lansase în arta picturii fiind considerat un copil genial. Panaiteanu era nemulțumit de lâncezeala capitalei Moldovei după eșecul spiritului înnoitor care se manifestase în perioada 1848 - 1859. De aceea el și-a motivat elevii să părăsească Iașiul și să-și desăvârșească studiile în Occident, acolo unde fusese și el. Cu toate că trebuia să plece în străinătate încă din anul 1893, Octav Băncilă a reușit să plece de abia în anul 1894, cu toate că a câștigat premiul concursului din 1893 care-i oferea o bursă în acest scop. Ministerul nu a alocat fondurile necesare și ca urmare a acordat un ajutor financiar premianților în valoare de două sute de lei pentru fiecare. Cu acești bani, Octav Băncilă s-a deplasat la București în luna martie a anului 1894 și a protestat în fața ministerului pentru nerespectarea clauzelor concursului de la Iași. Octav Băncilă s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din München în toamna anului 1894 și a urmat cursurile acestei academii până în anul 1898. Pe tot acest parcurs, bursa obținută de la autoritățile administrative din România, a rămas nesigură. În cele din urmă, oficialitățile române au suprimat bursa pentru economii bugetare care au fost dictate de consecințele crizei economice care a existat în România la sfârșitul secolului al XIX-lea. Suprimarea burselor de studii a cauzat revoltă în cercurile intelectualității românești, dovadă stând versurile scrise de către Anton Bacalbașa sub pseudonimul de Wunder, în revista umoristică Moș Teacă:Nu-ți zidi castele-n Spania, nu visa vreo Sibilă / Când virtutea e lovită cu a răutății bilă, / Când talentu-i ros de cei mari cu'a disprețului lor pilă / Când la Iași se taie bursa chiar și lui Octav Băncilă. În toți acești ani, Octav Băncilă a lucrat intens la München de unde a trimis în țară o serie de tablouri care au fost expuse în expozițiile care se făceau în București și Iași. A revenit adesea în România din cauza suspendării bursei care în cele din urmă i-a fost redată. La academia müncheneză, Băncilă i-a avut ca profesori pe Nikolaos Gyzis și Raub (vezi capitolul Controverse, incertitudini), și a lucrat în atelierul lui Haschbé (vezi capitolul Controverse, incertitudini) unde a realizat studii în ulei și cărbune. În acele vremuri, pictura germană trecea printr-o perioadă de rătăciri și confuzii, fapt care a determinat apariția în anul 1892, a curentului secesionist intitulat „Secesiunea müncheneză”. Pictorii münchenezi doreau ruperea cu trecutul și militau pentru o artă înnoitoare. Astfel, ei s-au depărtat de realitate și au trecut la fel de fel de alegorii, reverii sau fantezii idealizante, care s-au dovedit în final a fi un semn al decăderii, nefast pentru artă.„Secesiunea müncheneză” a avut o mulțime de adepți, ea răspândindu-se la Viena sub numele de „Secesiunea vieneză”, la Berlin sub numele de „Secesiunea berlineză” și mai apoi în întreaga Germanie. Octav Băncilă s-a remarcat prin meritul de a nu se fi lăsat influențat decât trecător de către acest curent, care pe atunci era unul la modă. La München, secesioniștii aveau expozițiile lor exclusiviste și de multe ori zgomotoase pe când cei care se opuneau curentului secesionist expuneau la Glaspalast. Lucrările celor din urmă afișau o artă mai variată și mai amplă, o artă care valorifica învățămintele trecutului. Octav Băncilă a văzut aceste manifestări pe viu și în cele două Pinacoteci, cea veche și cea nouă, totul întărindu-i înclinația spre realism. La Kunstverein și Glaspalast au expus și pictorii români care făceau și ei studii acolo: Ludovic Bassarab, Nicolae Vermont, Ipolit Strâmbu precum și sculptorii Oscar Spaethe și Frederic Storck. La München existau pictori secesioniști care au continuat să abordeze în opera lor tematica realistă a celor mulți, care nu s-au depărtat de arta cu un conținut viu și au folosit în tehnica lor mijloace adecvate. Așa erau Fritz von Uhde, Fritz Mackensen, Leopold Graf von Kalckreuth și Heinrich von Zügel. Pe aceștia, Băncilă i-a prețuit cu precădere și mai ales pe Franz von Lenbach, un realist münchenez care a căutat să reprezinte oamenii cu tipicul lor chiar dacă a urmat căile Renașterii în opera lui. Lenbach a pictat și portretul unei verișoare de-a lui Băncilă și lucrarea a apărut în reproducerile expozițiilor care s-au făcut la Glaspalast. Octav Băncilă s-a întors de la studii în România în anul 1898, după München și după călătoria pe care a făcut-o la Paris și Italia. Octav Băncilă s-a întors la Iași în anul 1898 și până în anul 1900 și-a efectuat serviciul militar. După lăsarea la vatră și-a amenajat un mic atelier în curtea Gimnaziului Ștefan cel Mare, unde Gheorghe Nădejde era în acea vreme director. Cu sprijinul diaconului Gheorghe Ștefan, după un timp, Băncilă a mutat atelierul în curtea mitropoliei din Iași. Pictorului Băncilă i-a plăcut în acea perioadă să se plimbe prin târgul Cucului unde mizeria oamenilor se întretăia cu pitorescul naturii. Acest târg era o adunătură de dughene ponosite și sărace în care locuiau evreii în camerele întunecoase din spatele prăvăliilor. Erau pe alocuri case insalubre, aflate pe pantele străzilor unde atunci când ploua se inundau și când arșița verii le ardea erau înecate de praf. Târgul Cucului se afla la poalele dealului Sărăriei în apropierea intersecțiilor străzii Sărăriei cu Golia (Cuza Vodă), Costache Negri, Elena Doamna și Pădure pe care dacă coborai se ajungea la poalele dealului Tătăranilor și cel al Cimitirului Eternitatea. Dimitrie Anghel a evocat acest cartier în volumul de proză Fantome, chiar așa cum era el pe vremea pictorului Octav Băncilă. Aici și-a găsit Băncilă modelele pe care le-a pictat în perioada 1899 - 1900 și mai târziu, cum au fost peticarii, cârpacii, bătrânii care se rugau sau se sfătuiau și vânzătorii de haine vechi. Octav Băncilă a realizat o serie de picturi cu evrei, care au devenit notabile prin realismul lor. Prin această tematică a evreilor, pictorul a atras atenția că majoritatea acestora ca și a creștinilor nu sunt bogătași sau bancheri, ci ei suferă împreună din cauza nedreptăților sociale. Săraci fiind, ei erau lipsiți de drepturi cetățenești și erau nevoiți să presteze meserii lăturalnice, nerentabile, și un comerț mărunt, periferic. Celebre prin faptul că au fost comentate îndelung în presa vremii sunt picturile Emigrantul și O afacere bună, intitulat uneori Un ghișeft. La Iași s-au publicat trei foiletoane semnate M. Kișineff, din care se evidențiază textul: În ultima parte a anului 1899, Octav Băncilă s-a mutat în Comuna Bucium, astăzi cartier al Iașiului, în locuința fratelui său Ion Băncilă care era directorul Școlii de meserii din localitate. Aici, pictorul a realizat o serie de picturi inspirate din viața oropsită a țăranilor buciumeni, lucrări cu care a participat la expoziția din anul 1900 din Iași. Cum în acest an el era în serviciul militar, el a abordat tematica militară într-un număr de desene și picturi cu care a avut un succes deosebit. În acea perioadă, spiritele progresiste ale societății priveau cu ură și circumspecție acest instrument al claselor stăpânitoare cu care, prin represalii își asigurau dominația asupra maselor. Așa a fost în anul 1888 și mai apoi în 1907. Similar scriitorilor inspirați de ideologia socialistă ca: Traian Demetrescu, Anton Bacalbașa, Paul Bujor, Ion Bacalbașa, Constantin Mille, Nicolae Beldiceanu, Dumitru Theodor Neculuță și mult mai târziu Mihail Sadoveanu, Octav Băncilă a înfățișat în opera sa ostilitatea țărănimii față de serviciul militar precum și față de viața de cazarmă cu toate neajunsurile și greutățile ei. Astfel, în anul 1898, Băncilă a pictat celebrul tablou intitulat Recrutul, care a fost începutul criticii sale împotriva modului în care era organizată și condusă armata română. Compoziția picturii Recrutul a fost realizată cu o adâncime psihologică remarcabilă prin contrastul reușit dintre nepăsarea frizerului, bărbierului și gradatului în opoziție cu deznădejdea plină de spaimă a părinților recrutului, a babei și a moșneagului. Lucrarea este, în schimb, deficitară la amplasarea personajelor și în nerespectarea proporțiilor. Altfel, prin tehnici deosebit de simple, lucrarea este grăitoare și oglindește într-un anumit fel critica socială. Tematica militară l-a preocupat pe Octav Băncilă o lungă perioadă din cariera sa. A mai pictat tabloul De planton în 1900 cu multe variante ulterioare acestui an, Santinela și Din Armată în anul 1912, precum și Orbul de la Frumoasa și Dezertorul în câteva variante. Acestea, cele mai reprezentative dintre ele, descriu viața grea din armata de odinioară, în care oamenii erau măcinați de persecuții și boli și astfel, ajungeau să dezerteze. Ca urmare a faptului că Băncilă a învățat arta portretului de la Gheorghe Panaitescu-Bardasare și mai apoi de la Franz von Lenbach și de la ceilalți münchenezi pe care-i admira, în perioada anilor 1898 - 1890, Băncilă a făcut și o seamă de portrete. Reprezentative din acea perioadă au fost două autoportrete și portretul lui Panaiteanu-Bardasare. În anul 1900, Octav Băncilă deschide în luna septembrie o expoziție în sala de decoruri aflată în Teatrul Național din Iași. A expus pe simezele sălii peste o sută de picturi în ulei, acuarele, guașe, pasteluri și desene. Majoritatea lucrărilor au fost realizate în perioada dintre terminarea Școlii de belle arte și momentul deschiderii expoziției. A fost de fapt expunerea muncii pe care Octav Băncilă a făcut-o pe tărâmul picturii timp de șapte ani, incluzându-se aici și perioada müncheneză a studiilor sale. Au fost înșiruite pe pereții expoziției și compozițiile cu tematică socială O afacere bună, Recrutul, Emigrantul, Ignoranța și Doi vagabonzi. Un loc de frunte în galeria expoziției l-au avut și o serie de alegorii müncheneze, care au rămas a fi totuși convenționale: un portret de fată romanticizată intitulat Melancolie și chipul unei fete neprihănite încadrat de flori numit Între crini. Tuturor acestor lucrări făcute în spiritul capitalei Bavariei li s-au alăturat tablouri de inspirație alegorică antică, care erau la modă pe atunci la München: Bancantă, Bancante și un Bachus încununat cu lauri, obez, gol până la brâu și cu o căutătură porcină. Tematica socială, care arată înclinarea spre realism a pictorului Octav Băncilă, a fost prezentă prin o serie de portrete cum a fost Nostalgie în care a pozat verișoara sa Victoria, Vrăjitoarea care a fost lucrată la Iași în anii studenției. În Vrăjitoarea, Băncilă a înfățișat o bătrână ghicitoare vicleană care încurajează visele unei fete tinere. În această pictură, Băncilă a reușit să realizeze o psihologie profundă a personajelor, fapt care iese în evidență în primul rând prin contrastul dintre candoarea tinerei și viclenia ghicitoarei. Alte compoziții sociale au fost Toamnă, Un alcoolic, Țigănci și Bavarezul în care este reprezentat un boem cu beretă și barbă blondă înconjurat de capete de tineri și bătrâni de la țară sau de la oraș. Tematica rurală a fost slab reprezentată la această expoziție. Au fost câteva capete de expresie și doar două mai elaborate: La fântână și Idila. Au mai fost peisaje din Comuna Bucium dintre care s-a remarcat în critica timpului, un nuc cu frunze arămii și un peisaj îngălbenit de toamnă. Expoziția a fost completată de lucrări cu flori, o guașă care reprezenta niște motani, un nud și acuarela Plantonul (o santinelă adormită în post). În final au urmat portretele. Ca o scurtă sinteză, poate fi concluzionată opinia ca expoziția a prezentat un cumul de probleme sociale și artistice care au fost dezbătute multă vreme după ce ea s-a închis. Chiar dacă expoziția nu a avut un succes binemeritat și Băncilă a vândut foarte puține lucrări, artistul a început din acel moment să intre în conștiința multora ca un artist îndrăzneț în plină afirmare. În acele timpuri, cele mai rentabile lucrări erau portretele. De aceea, Octav Băncilă a pictat portretele personalităților ieșene. În anul 1901 a deschis o expoziție în palatul Neuschotz (azi complexul hotelier Select din Iași). Evenimentul a inclus numeroase lucrări cu peisaje din Bucium, flori și multe portrete de evrei săraci dintre care s-a remarcat, Aparul. Cel mai reușit portret a fost cel al Adelaidei Neuschotz, soția baronului Jacob de Neuschotz. Adelaida a fost înfățișată în mărime naturală, plină de demnitate, cu chip luminos și blând, cu rochie albă cu dantelă și cu multe accesorii decorative. Compoziția se remarcă printr-o strălucire sobră. Această lucrare a fost prezentă mai târziu la expoziția internațională de la Berlin. Expoziția din 1901, din cauză că Octav Băncilă nu a avut timpul necesar pregătirii ei, ea fiind prea apropiată de precedenta, nu a însemnat un pas semnificativ înainte în cariera pictorului. O explicație în acest sens a fost faptul că portretele realizate între cele două evenimente expoziționale, au putut fi catalogate ca și concesive în modul de realizare. C. Săteanu, un fervent susținător al artelor, consemna în presa vremii că pentru artele plastice lumea manifesta mai puțin interes comparativ cu celelalte arte. El a mai susținut că Băncilă a trebuit să facă față concurenței și ca urmare, a organizat o tombolă a biletelor de intrare pentru câștigarea a două dintre tablourile expuse. De la finele anului 1901, Octav Băncilă a îndeplinit funcția de profesor în cadrul „Școlii normale Vasile Lupu”, care pe acea vreme era situată în afara Iașiului, pe dealul Copoului. În anii care au urmat, pictorul a mai expus picturi doar prin vitrinele magazinelor. Elocventă, este declarația pe care el însuși a făcut-o într-un interviu în anul 1914:O frumoasă evocare a acelor ani a făcut-o pictorul Traian Cornescu: „... într-o bună zi a apărut un om. Frumos, cu plete negre și cu ochi mari, luminoși, subjugători! Așa l-am cunoscut pe Octav Băncilă...Din ziua când profesorul de desen a intrat în clasă, de atunci sunt pictor”. De la Școala normală, Băncilă s-a mutat mai târziu la Gimnaziul Ștefan cel Mare, acolo unde și-a făcut atelierul după venirea sa de la München. Pictorul a locuit un timp la Hanul „La trei sarmale” din Socola - Comuna Bucium, astăzi cartier al Iașiului. Aici a făcut Băncilă o serie de portrete la care a avut modele pe hangița Ecaterina Luca, soțul și pe mama ei. Ecaterina Luca a fost înfățișată și în câteva portrete de țigănci făcute tot în acea perioadă. Octav Băncilă își făcea vacanțele la Broșteni în casa sorei lui, Elena, căsătorită cu pedagogul Ion Teodorescu. La Broșteni, pe valea Bistriței, a pictat o mulțime de pânze cu peisaje cu oameni muncind, ciobani și ciobănițe de pe muntele Grințieșu și de pe dealurile Broștenilor, plutași pe Bistrița, peisaje cu priveliști din muntele Pleșele Holdei, Grințieșu sau Căboile. A pictat și hore de prin satele de la poalele Ceahlăului (1937). Octav Băncilă a avut cu soția sa zece copii, din care unul a murit la o vârstă fragedă. În perioada 1901 - 1907, pictorul a fost preocupat mai mult cu grijile familiei și cu slujba sa de la gimnaziu. Din această cauză, el a expus puțin, mai mult prin vitrinele magazinelor sau a făcut portrete la comandă. Anton Coman, a afirmat că în acești ani, Octav Băncilă și-a dorit să ajungă profesor la Școala de belle arte din Iași unde a crezut că se va manifesta pe deplin ca artist și pedagog. După o documentare serioasă, Octav Băncilă a început să lucreze în vara anului 1907 primele schițe și tablouri care fac parte din ciclul compozițiilor intitulate 1907. Familia pictorului a menționat că Băncilă a început această activitate încă de la Broșteni unde l-a folosit pe moșneagul Lupu Erhan ca model pentru realizarea picturii Înainte de 1907. În luna decembrie a anului 1907, artistul a expus două tablouri în cadrul unei librării din Iași. Din comentariile presei de atunci, respectiv a relatărilor periodicelor Arta Română și Revista de Iași, precum și a ziarului Opinia, se deduce că cele două tablouri expuse au fost compozițiile 1907 (aflat astăzi la Muzeul Național de Artă al României) și Înainte de 1907. Cel din urmă tablou nu a fost specificat nominal în niciuna dintre reviste. Între Revista din Iași și Arta Română au existat polemici intense privitoare la cele două tablouri. Astfel, profesorul Ilie Bărbulescu a comentat în prima dintre ele într-un spirit reacționar, în timp ce A.D. Atanasiu i-a luat apărarea lui Băncilă în cea de-a doua. În luna decembrie 1907, ziarul Voința Națională a publicat un articol la rubrica Știri din Iași, faptul că Octav Băncilă a realizat două tablouri de mare actualitate, unul dintre ele fiind intitulat Cap de țăran bătrân, iar cel de al doilea o scenă crâncenă din răscoalele țărănești. Principalele lucrări din ciclul 1907 sunt: Înainte de 1907 - este o compoziție unică prin modul de abordare. Ea înfățișează un țăran bătrân în mijlocul lucrării. Personajul stă în picioare și este istovit de muncă, de foame, de umilință și de necazuri. Chipul este ars de soare, pletele sunt albe, barba mică și încărunțită, mustățile lungi și stufoase. Cămașa și ițarii sunt ferfeniță, se vede doar pielea și oasele. Pe de altă parte, capul și-l ține sus, mâinile aplecate cu degete rășchirate sugerând semne de întrebare și revoltă. Întreaga postură a țăranului emană disperarea și suferința. Tabloul a fost expus cu ocazia expoziției de la Iași din 1907 și ulterior în anul 1909 la București. (Vezi capitolul Controverse, incertitudini). Cap de țăran bătrân - este o lucrare foarte expresivă prin simplul fapt că are caracter de schiță. Execuția - cunoscută doar din articolele scrise în gazetele vremii, este o lucrare nevăzută, cunoscută doar ca descriere a ei. Comentarii despre ea s-au făcut în articolul apărut în ziarul România Muncitoare din anul 1909.Informațiile se referă la o pictură de mari dimensiuni, 2.5 metri x 2.5 metri, ea fiind „... una din scenele groaznice ale represiunii sălbatice. În ea, pictorul a prins și a fixat momentul cel mai criminal al orgiei de sânge din 1907. Pe un delușor, înconjurat de alte dealuri înverzite, sub un văzduh înfiorat parcă de lupta dintre norii încruntați, de plumb, și cei însoriți de razele soarelui, acolo e locul de osândă. În față, stă așezat plutonul de execuție, cu arma la ochi, gata să tragă, așteptând comanda ofițerului, a cărui sabie strălucește în vânt. Alături sunt trupe aduse să asiste la măcel, să învețe arta de a ucide, să se îmbete de mirosul sângelui cald. În față, stă rândul prizonierilor, stau țăranii așteptându-și moartea: cruzimea asasinilor și-a făcut o plăcere din a-i ține în gura puștilor cu ochii neacoperiți... Pictorul a avut de luptat cu o mare greutate tehnică, cu aceea de a zugrăvi o dramă mută din atitudini drepte, aproape rigide. El a învins greutatea. El a știut să dramatizeze atitudinea țăranilor în gestul acelui moșneag care trage la sân copilașul de lângă el și-i acoperă fața ca să nu vadă grozăvia ce-l așteaptă. Și din tablou a făcut să iasă un strigăt de groază și un sentiment de oroare...” Tabloul intitulat Execuția a fost expus în cadrul Expoziției din 1909 la Ateneul Român din București și a fost scos din ordinul autorităților din galerie după scurt timp de la vernisaj. Recunoașterea - este astăzi o pictură dispărută sau distrusă, ea este cunoscută din reproducerile de epocă apărute în presa timpului. Compoziția înfățișează un câmp după represiune unde țăranii s-au adunat pentru a-și recunoaște rudele ucise. Pictura a fost expusă în Iași, în vitrina librăriei Moldova în 1908. După douăzeci de minute de expunere, poliția a ordonat scoaterea ei din vitrină și a dispus ca librarul să fie expulzat din România. În anul 1909 a fost expusă la Ateneul Român din București, unde a fost interzisă din ordinul autorităților. Înmormântarea - este astăzi o pictură dispărută sau distrusă, ea este cunoscută din reproducerile de epocă apărute în presa timpului. Lucrarea prezintă sfârșitul represiunii pe un câmp cu multe cadavre, unde doi soldați se ocupă cu adunarea morților și cu săpatul gropilor. Pictura a fost expusă în Iași, în vitrina librăriei Moldova în 1908, timp de două săptămâni, după care a fost interzisă din ordinul autorităților. Sub escortă - este o pictură reprodusă în monografia Orașul Iași de N. A. Bogdan. Ea prezintă o mulțime de țărani cu cămășile zdrențuite care au mâinile legate la spate, aflați sub escorta unui convoi de cavaleriști. Unul dintre țărani se află într-o poziție căzută, gata să fie călcat de un călăraș. Tabloul a fost reprodus în monografia Orașul Iași de N. A. Bogdan, pag. 324. După răscoale - cunoscută doar din articolele scrise în gazetele vremii. A fost expusă în 1909 la Ateneul Român cu prilejul concursului pe care Octav Băncilă l-a susținut pentru ocuparea unui post de profesor la Școala de belle arte din Iași. Compoziția înfățișa niște țărani care ară un câmp boieresc. În urma lor un țăran adună cu un băț oasele ce se ivesc de sub lama plugului. Blestemul - este un studiu realizat de Băncilă în vederea execuției picturii Recunoașterea. Tabloul arată o femeie cu părul fluturând în vânt, plină de disperare și revoltă. Îndurerată și cu obrajii scofâlciți, are brațele ridicate, cu pumnii încleștați sugerând blestemul. Tabloul se află astăzi la Muzeul Național de Artă din București. Povestirea răscoalelor (cunoscut și ca Prevestirea răscoalelor) - reprezintă o tânără țărancă care ține într-o mână un steag roșu și cu cealaltă bate la ușa unei case pricăjite. Pare că se duce la o întrunire a unui grup de răzvrătiți care vor hotărî calea de urmat. Tabloul se află astăzi la Casa Centrală a Armatei. La sfat - este cunoscută uneori și sub numele de Prevestirea reprezintă doi țărani bătrâni care stau pe o bancă și din aerul lor conspirativ, par a vorbi despre răscoală. Historia - este o alegorie pe care Octav Băncilă a realizat-o în anul 1911. Ea este făcută într-un stil decorativ care aduce aminte de lucrarea de debut a lui Băncilă, Caritatea. În tablou se poate vedea o femeie care întruchipează Istoria, și care vorbește copiilor din jurul ei despre răscoala din 1907. Octav Băncilă a avut ca model pentru femeie pe soția sa Ana și pentru copilul muncitor și cel burghez pe fii săi Vasile și Grigore. Ca modele pentru ceilalți copii, Băncilă s-a folosit de copiii aduși de la școala primară Petru Poni din Păcurari. Propagandistul - tabloul a fost pictat în anul 1914, compoziția înfățișează o babă, un moșneag, un bărbat cu soția sa care are un prunc în brațe și doi tineri flăcăi. Pe gazeta pe care o citește un băiat se vede scris 1907. Compoziția a fost lucrată cu multă limpezime în mod similar compoziției Întrunirea. Tablourile din ciclul „1907”, nu au fost identificate în totalitatea lor nici după trecerea a o sută de ani după ce Octav Băncilă le-a realizat. Există posibilitatea ca unele dintre ele să existe în colecții particulare necunoscute, unele au fost distruse iar altele au fost trimise peste hotare. Din analizele specialiștilor, din reproducerile fotografice și din orginalele care au rezistat vremurilor a reieșit că răscoalele din 1907 l-au determinat pe Băncilă să facă cel puțin douăsprezece lucrări. Tematica răscoalelor l-a preocupat mult timp pe Octav Băncilă, cele mai importante fiind realizate în perioada 1907 - 1909. Băncilă a mai făcut ulterior acestei perioade, picturi cu aceeași tematică, dar ele au avut o mai mică amploare și importanță în critica de specialitate. Octav Băncilă a participat la concursul pentru ocuparea unui post de profesor la Școala de belle arte din Iași în anul 1908. Pentru acest concurs candidații trebuiau să participe la o expoziție la Ateneul Român din București, în care să arate comisiei cele mai bune lucrări pe le-au făcut. Printre candidații din acel an s-au numărat pictorii Apcar Baltazar, Gheorghe Petrașcu, Jean Alexandru Steriadi, Arthur Verona, Constantin Artachino și sculptorii Frederic Storck, Dimitrie Mirea, Oscar Spaethe, Dimitrie Paciurea și mulți alții. Băncilă a venit la București cu compozițiile din ciclul 1907, respectiv 1907 și Recunoașterea, precum și tablourile Cărturăreasa, Bunica, Atacul gâștelor și probabil Peticarul și Flămândul. În plus a venit cu Autoportretul în stil clasic, care a fost reprodus ulterior de către multe ziare ale vremii. Această expoziție a fost pentru Băncilă primul contact serios cu Bucureștiul. Lucrările sale au fost primite cu multă rezervă, chiar cu ostilitate. Concursul nu a adus vreun rezultat pozitiv pentru Băncilă. Ziarele Epoca și Universul publică articole critice, cum a fost cel al lui P. Botzan care a criticat chiar tehnica artistului, considerând-o formalistă, fapt care a dus la deprecierea artei prezentate în lucrările aduse. Ziarul Epoca, de aplecare conservatoare, a fost cel mai virulent: În anul următor, 1909, Octav Băncilă s-a prezentat din nou la București, la o nouă expoziție la Ateneul Român, scopul fiind același - participarea la un concurs pentru ocuparea unui post de profesor la Iași Cu această ocazie, Băncilă vine cu douăzeci și trei de lucrări printre care se remarcă Înainte de 1907, Execuția, Recunoașterea, Înmormântarea. Octav Băncilă a fost de această dată unicul candidat care s-a prezentat la concurs. Ministerul Instrucțiunii Publice a interzis încă de la început expunerea tablourilor cu tematică socialistă, dar a revenit ulterior asupra hotărârii scoaterii din expoziție a lucrărilor cu pricina. Trei pânze au fost scoase după trei zile de expunere, și anume - Execuția, Recunoașterea și Înmormântarea. Ziarul Adevărul, Ziarul liberal Voința Națională și Ziarul România Muncitoare s-au duelat în luări de poziții pro și contra tematicii socialiste afișată de Octav Băncilă la Ateneul Român. După ridicarea lucrărilor, Ziarul România Muncitoare a publicat un articol intitulat Politicienii liberali și expoziția Băncilă. Redacția a atacat dur administrația liberală pentru confiscarea ziarului ca urmare a reproducerilor pe care România Muncitoare le-a făcut în numărul din 4 martie 1909 tablourilor Înainte de 1907 și Înmormântarea. În perioada 1907 - 1916, Octav Băncilă și-a perfecționat abilitățile tehnice, și-a aprofundat ideile, totul fiind dublat de o voință neclintită care l-a dus în final la o creație excepțională de o mare măiestrie artistică. Încrederea în viitorul lumii proletare, crezul în cauza celor mulți și obidiți și faptul că era posesorul unei inimi iubitoare și a unui suflet viu, el a variat neîncetat tehnica picturală imediat după ce și-a fixat conceptual tematica și modul de realizare cromatic al lucrărilor - chiar dacă a avut inegalități și contradicții de execuție de care nu a scăpat niciodată. În acești ani, Băncilă a continuat să îndeplinească funcția de profesor de gimnaziu, funcție care-i consuma o parte importantă din timpul pe care și l-ar fi dorit alocat picturii. Artistul era nemulțumit de lâncezeala caracteristică unui oraș de provincie cum era Iașiul. Viața artistică era lipsită de însuflețire chiar dacă existau și câțiva sculptori și pictori de valoare, cum au fost Constantin Stahi, Emanoil Bardasare și mai apoi Gheorghe Popovici, toți trei directori ai Școlii de belle arte. Semnificativ este faptul că nici măcar studenții și profesorii de la școala de artă din Iași, nu au înfățișat atmosfera peisajului ieșean, chiar dacă văile șerpuitoare și colinele minunate ies în evidență toamna târziu când albăstruiul norilor se contopește cu coamele dealurilor verzui-argintii. Excepție există doar în opera lui Theodor Pallady și Octav Băncilă. La Pallady se regăsesc imagini urbane, priveliști din vii, case de pe dealuri și la Băncilă peisaje de la Bucium sau din valea Păcurarilor. Văile Sărăriei și Copoului cu panorame dinspre Repedea nu au fost înfățișate de aproape niciun pictor peisagist al epocii. Este de remarcat ideea că majoritatea artiștilor moldoveni care au activat la Iași, ca Mihai Cămăruț, Corneliu Baba sau Costache Agafiței, trăiau mai mult un vis al picturii, ei nu vedeau natura și oamenii din jur. Mai târziu, după Băncilă, au mai existat pictori români care s-au ocupat de peisajele ieșene. Aceștia au fost Ștefan Dimitrescu și Nicolae Tonitza. Începând din anul 1910 și până în 1913, Octav Băncilă a lucrat asiduu pentru a deschide o expoziție în anul 1914 la București în sala Ateneului Român. El a expus între acești ani și prin vitrinele ieșene, dar în data de 2 februarie 1914 s-a prezentat la deschiderea expoziției din București cu circa șaizeci de lucrări. A adus cu el picturi în care a reprezentat viața țărănimii și a muncitorilor din acele vremuri. Dintre lucrările cu tematică proletară s-au remarcat Întrunirea, Fierarii, La nicovală și Muncitorul datat în anul 1911. Începutul tematicii proletare în opera lui Băncilă a fost stabilit cu lucrarea Muncitori din anul 1905. Reprezentarea în spirit critic a vieții satelor s-a remarcat în picturile Pribeagul, Pâinea noastră de toate zilele, Propagandistul. A avut pe simeze și tablouri cu scene din munca rurală, a câmpului, cum au fost Culesul porumbului, Întoarcerea la câmp, Întoarcerea cosașilor. În acest an a expus și lucrarea din ciclul 1907 intitulată Historia. A mai expus o serie de tipologii umane din Iași, scene de familie, peisaje de la mănăstirea Agapia, peisaje cu nomazi precum și multe, multe flori. Expoziția din 1914 s-a dovedit a fi un mare succes, aproape toate lucrările expuse s-au vândut și Băncilă a încasat o sumă importantă de bani, circa douăzeci de mii lei care era atunci o sumă considerabilă. În interviul pe care Octav Băncilă l-a dat ziarului Rampa, pictorul și-a spus crezul despre destinația pe care o are arta: Elogii aduse expoziției din 1914 au apărut în presa socialistă: în ziarul România muncitoare un articol al aceluiași M. Gh. Bujor, în revista Facla unde s-a publicat o scrisoare militant socialistă primită de la muncitorul Gheorghe Niculescu-Mizil (militant socialist al perioadei clandestine, tatăl lui Paul Niculescu-Mizil), în ziarul Rampa un articol interviu cu Octav Băncilă și revista Flacăra cu un articol critic semnat de Gala Galaction: Anul 1915, prin simplul fapt că a fost premergător celui în care a izbucnit primul război mondial, a fost unul de profunde frămânatări ideologice și sociale. Într-o perioadă de plin avânt al socialismului și al ideilor de tip bolșevic venite din Rusia, România nu putea face notă discordantă tendințelor acelor vremuri. Octav Băncilă, un fervent adept al socialiștilor, ura armata de pe vremea aceea și a considerat-o un instrument al claselor dominante ale societății, formate din numeroși latifundiari și o clasă a burgheziei nou înfiripate. Presa timpului și grupurile politice treceau de la o tabără la alta în funcție de cum vechile partide sau facțiuni ale acestora se pronunțau pro sau contra intrării României în război. Proletariatul stimulat de acțiunile de propagandă ale socialiștilor au închegat câteva acțiuni și greve în București și Galați, împotriva războiului, militând pentru pace. Octav Băncilă a susținut poziția proletariatului, deci a socialiștilor, în paginile ziarului Lupta: Octav Băncilă a organizat în data de 1 noiembrie 1915 o mare expoziție la București. Una dintre vedetele expoziției a fost lucrarea intitulată Pax, care înfățișează un muncitor vânjos a cărui musculatură este lăsată să se vadă de sub șorțul ce-i atârnă de la gât. El este aplecat într-o parte și frânge cu picioarele o sabie groasă îndoită deja, de forța sa. Pe cap, muncitorul poartă o bonetă frigiană, simbol al revoluției din 1780. Acest tablou a fost expus pentru prima oară la Iași în vitrina unei librării. Există o lucrare similară lui Pax (1916) în care muncitorul are capul descoperit. Alte lucrări cu tematică proletară expuse în 1915 au mai fost Grevistul și În zi de grevă. Grevistul se remarcă prin duritatea portretului care înfățișează un muncitor la bustul gol cu privirea întunecată și cu-o pipă în gură. El întruchipează îngrijorarea maselor proletare în fața evenimentelor mondiale ale vremii. O compoziție militantă antirăzboinică a fost Muncitorul, Revoluția și Dreptate, unde apar trei personaje simbolice: Muncitorul, care are un ciocan în mână și o coasă în cealaltă, și are pe o parte, Dreptatea, care are în mână o cumpănă, și în cealaltă parte Revoluția care are un steag roșu în vînt. O altă lucrare pe aceeași temă este Plugarii, cu patru boi la plug, mânați de un copil și un moșneag. Lucrarea mai este cunoscută și ca La arat sau Bunicul și nepotul. Ea a fost și mai este confundată cu alte lucrări ulterioare care au aceeași tematică. Expoziția din anul 1915 a fost cel mai mare succes al lui Octav Băncilă. A vândut toate tablourile cu o săptămână înainte de închiderea expoziției. Presa socialistă a fost plină de elogii la adresa poziției realist critice a pictorului Băncilă. Revista Flacăra a reprodus pe copertă compoziția Dimineața la sapă și în interior Semănătorul împreună cu o cronică favorabilă semnată de N. Pora. Câteva săptămâni mai târziu în aceeași revistă a apărut și un articol negativ în care autorul a considerat că „Băncilă este un artist mediocru, lipsit de tehnică, iar subiectele tablourilor sale nu aduc nimic nou”.Paul Bujor a reacționat și în aceeași revistă a publicat opinia cum că „... umilul profesor de gimnaziu Octav Băncilă va fi cineva în țara noastră. Țara noastră se va mândri cu el, cum se mândrește cu un Grigorescu, cu un Luchian și cu câțiva din pictorii ei de valoare. Și de ce?Pentru că pictorul Băncilă e un suflet de elită și un muncitor neadormit”. Ca o concluzie, se poate spune că activitatea pe care Octav Băncilă a efectuat-o începând din anul 1907 și până în 1916 a însemnat pentru el faza de apogeu a carierei sale artistice. A realizat o seamă de lucrări care au rezistat timpului și a avut reușite remarcabile, așa cum a obținut cu picturile din ciclul 1907 și cu expozițiile din anul 1914 și 1915, care nu se vor mai repeta. După trei/patru luni după închiderea expoziției de la București din anul 1915, respectiv în luna martie 1916, Octav Băncilă s-a prezentat la concursul pentru obținerea unui post de profesor la Școala de belle arte din Iași. În sala Ateneului Român au expus patru candidați și presa, înainte de a se pronunța comisia, l-a considerat apriori câștigător. În data de 1 aprilie 1916, Octav Băncilă a fost numit profesor la catedra de pictură a Școlii de belle arte din Iași. Artiștii ieșeni, animați de Gheorghe Popovici, au decis să deschidă o mare expoziție în 1916. Fiind convins că nu are nicio legătură cu majoritatea contemporanilor săi, Octav Băncilă a luat hotărârea să nu participe la Expoziția artiștilor ieșeni. În cadrul acelei expoziții s-au prezentat peste o sută cincizeci de tablouri. Au expus atunci și mai tinerii Adam Bălțatu și Aurel Băeșu care erau mari admiratori ai lui Octav Băncilă. Aceștia, aveau în preocupările lor și o apropiere de realismul critic a lui Băncilă, așa cum a dovedit-o că o avea și Ștefan Dimitrescu mai târziu. La vărsta de patruzeci și patru de ani, profesor la catedra de pictură de la Iași, Băncilă era însuflețit de idei novatoare. El dorea să schimbe atmosfera de lâncezeală provincială din viața artelor plastice ieșene. Dacă în literatură exista o boemă vie datorată lui Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu sau George Topârceanu, atmosfera plasticii era inundată de banalitate și mediocritate. O dată cu intrarea României în război în vara lui 1916, Octav Băncilă a fost mobilizat împreună cu alți scriitori și artiști la marele cartier general de la Bacău. După război s-a întors la activitatea de profesorat în cadrul Școlii de belle arte din Iași. Pe timpul vacanțelor a cutreierat satele din împrejurimea orașului Iași, Piatra Neamț, Roman și Brașov. A mers adesea la Broșteni la sora sa, unde rudele sale s-au mutat pe timpul războiului. A lucrat numeroase studii în creion și peniță, multe dintre ele rămânând după moartea sa în posesia Anei Băncilă. A fost atras de opera lui Lev Tolstoi și Ilia Repin, fapt care l-a determinat să execute copii după lucrările acestuia din urmă. Astfel, au rămas reproduceri ca Edecarul de pe Volga și Tolstoi la coarnele plugului. În anii care au urmat, Octav Băncilă a expus adesea la Iași și la București, rareori reușind să aducă tematici noi în lucrările sale. A repetat în schimb vechile tematici fără ca valoarea artistică a noilor lucrări să aducă ceva semnificativ în plus vechilor abordări. În luna ianuarie 1923 a participat la o expoziție la București împreună cu Otto Briese și Paul Verona. A luat parte și la expoziția grupării „Arta Română” din martie 1924 în Sala Liedertafel din București, unde s-a comemorat pentru prima oară după deces, opera lui Ștefan Luchian. Tot în anul 1924, în luna mai, a mai deschis o expoziție la Iași împreună cu sculptorul Ion Mateescu, ea fiind prima expoziție pe care a făcut-o în capitala Moldovei după cele din 1900 și 1901. În perioada decembrie 1924 - ianuarie 1925 a avut o expoziție la Iași unde prezintă compoziția Lucrătorul. În decembrie 1925 a deschis în sala Ileana din București o expoziție cu șaizeci și șapte de tablouri. Dintre ele s-a remarcat pictura Muncitorul și țăranul, cunoscută și sub denumirea Ce mai scrie la gazetă?. Lucrarea a vrut să simbolizeze legătura strânsă dintre muncitori și oamenii de la țară. Băncilă a reprezentat amândouă personajele în ținută de lucru. Tot cu această ocazie a fost expusă și lucrarea La paradă, cunoscută și ca Invalizii. Fundalul compoziției prezintă o îmbinare cromatică tricoloră care contrastează puternic cu situația în care cei doi, unul fără un picior și altul orb și ciung, au fost aduși la paradă. Alte lucrări expuse, au fost compoziția Culesul merelor care prin aspectele decorative se înscrie în realismul clasicist, precum și Adăpatul vitelor, Întoarcerea de la câmp și Tăietorii în pădure. Octav Băncilă a deschis o expoziție în anul 1927 la București, luna aprilie, unde a adus o compoziție de mari dimensiuni intitulată După două mii de ani. În aceasta l-a reprezentat pe Isus în întregime cu coroană de spini și cu fața acoperită cu mâinile. Alte lucrări care s-au remarcat au fost Secerișul care înfățișează femei lucrând la strânsul recoltei și Ordonanța în care se vede un cal fără stăpân adus acasă de un tânăr soldat care ține într-o mână sabia și în alta chipiul celui mort. Alături de picturi cu tematică socială, Băncilă a expus tablouri cu bujori, liliac, maci, trandafiri, ciuboțica cucului și ghiocei pe care pictorul îi denumea Floarea săracului. Ca și Ștefan Luchian, Octav Băncilă a exprimat în lucrările sale cu flori simțăminte umane, ele nefiind făcute doar ca reprezentări decorative în scop de podoabă. Mai rare și uneori foarte reușite sunt Naturile Moarte, cum a fost cea expusă în 1927 denumită Pești. Ea a fost executată într-o cromatică întunecată, pe roșu aprins și cu tonuri cenușiu-albăstrui. În același an în noiembrie-decembrie, a deschis la Iași o altă expoziție în sala Școlii de belle arte un a pus pe simeze circa cincizeci de picturi. În decembrie 1930, în sala fostului palat al lui Alexandru Ioan Cuza, improprie pe atunci unei galerii de artă, Băncilă a prezentat o mulțime de lucrări dintre care se desprind cele intitulate Car cu snopi, Pe malul Bistriței și Hora de poalele Ceahlăului, precum și lucrări cu tematică mai veche cum este Aparul, Un evreu din Târgul Cucului (cel care cară apă). În plus au fost expuse portrete, nuduri, peisaje și flori. Pentru comemorarea poetului Mihai Eminescu a făcut pictura Post mortem laureatus. Băncilă făcuse, de altfel, în anul 1920, un tablou unde-l reprezentase pe Eminescu și Ion Creangă povestind la o masă. În luna decembrie 1935 a deschis o nouă expoziție la Sala Dalles din București cu un număr de șapte zeci de lucrări a căror vedetă a fost compoziția Șomerul. După doi ani, în decembrie 1937, tot la București expune două satire intitulate Politica la țară și La vot. O dată cu exacerbarea antisemitismului în România din anii '30 (deceniul al treilea al secolului al XX-lea), Octav Băncilă a început să picteze mai multe compoziții cu evrei. Tematica evreiască în opera lui Băncilă s-a îmbogățit cu variante noi ale picturilor pe care le-a executat în primul deceniu al secolului al XX-lea, începând din anul 1900. Repictează Aparul în compoziția Apă potabilă, revin tipologiile exploatate și asuprite ca Diferend în Ghetto și Morala în Ghetto și o mulțime de evrei săraci dar și bogați satirizați ca O afacere mare, Negustorie și Moș Ițic cămătarul. Apar din nou tipologii umane ca Moș Grigore și Baba Frăsina, priveliști de pe râul Bistrița ca Hora de la Broșteni, o altă reprezentare a compoziției din 1914 Pâinea noastră cea de toate zilele și Întoarcerea de la coasă, La fântână, Cosașii și Întoarcerea de la pârâu. În acest deceniu a mai pictat naturi moarte cu pepeni, mere, un crap, cireșe și multe flori. A făcut și un autoportret executat cu pete de culoare circulare, în rotocoale. În anul 1931, el a declarat că: La șaizeci și cinci de ani, Octav Băncilă a încheiat activitatea de profesor la catedra de pictură a Școlii de belle arte. Cei mai valoroși elevi de-ai săi au fost Aurel Băeșu, Corneliu Baba, Adam Bălțatu, Nicolae Popa, Mihai Cămăruț, Petre Hârtopeanu și Costache Agafiței. De remarcat este faptul că Octav Băncilă după ce elevii săi absolveau cursurile Școlii de belle arte din Iași, își invita foștii elevi să lucreze în atelierul său. În plus el scria articole de cronică plastică în ziarul Opinia despre lucrările lor artistice. După ieșirea la pensie a lui Octav Băncilă, catedra de pictură a fost preluată de către Ștefan Dimitrescu și mai apoi de Nicolae Tonitza. Foștii elevi ai lui Băncilă organizau periodic expozițiile intitulate Saloanele oficiale ale Moldovei. În anul 1942, la expoziția colectivă de la saloane, au fost aduse și câteva lucrări ale, de acum, maestrului Octav Băncilă. Cu această ocazie, foștii elevi i-au acordat maestrului Premiul Național al Moldovei în valoare de o sută de mii de lei, sumă obținută din fondurile financiare alocate pentru expozanți. Octav Băncilă a fondat în anul 1919 împreună cu Constantin Ion Parhon și cu Paul Bujor, Partidul Muncitor de orientare socialistă. Partidul Muncitor a avut o viață scurtă deoarece a funzionat în scurt timp cu Partidul Țărănesc. În întreaga sa viață, Băncilă a rămas critic la toate evoluțiile politice și sociale din România. A susținut acțiunile muncitorești din Lupeni, Valea Jiului și a folosit arta pentru a ataca tendințele antisemite din societatea românească. A participat la alegerile legislative din anul 1920 pe poziția a patra pe lista Partidului Socialist la Iași. Lista partidului era condusă de Leon Ghelerter și din care mai făcea parte și Gheorghe Grigorovici. Spre sfârșitul vieții sale el a simpatizat cu comunismul dar nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist din România. În anul 1940, pictorul Băncilă s-a mutat cu familia la București pe strada Știrbei Vodă, nr. 111, într-o casă veche cu curte și copaci. Pereții noii locuințe din București erau încă tapetați cu ultimele lucrări ale maestrului în anul 1954. Octav Băncilă a decedat în data de 3 aprilie 1944 ca urmare a unui edem pulmonar și a fost incinerat la Crematoriul București. Casa din Iași unde a locuit Octav Băncilă până în anul 1940, din coasta Păcurarilor, a rămas în proprietatea familiei Zota până în anul 1972 când a fost vândută familiei Olga și Octavian Obreja. Familia Obreja a transformat casa într-un mic muzeu, fiind conștientă de importanța culturală a clădirii. Casa avea o placă memorială pusă de către pictorul Costache Agafiței pe care scria: „În această casă, între anii 1905 - 1940 a trăit și a creat unele dintre cele mai valoroase lucrări pictorul Octav Băncilă”. În anul 1986 casa a fost demolată, terenul rămânând un maidan timp de mai mulți ani. În anul 1990, terenul a fost ocupat de către o spălătorie auto. Octav Băncilă a realizat pe parcursul întregii lui cariere artistice circa 1.500 de lucrări în ulei, acuarele, guașe și desene. Toate aceste lucrări au fost create în diferite genuri artistice pornind de la portret la peisaj, de la flori la naturile moarte. El a pus în mijlocul preocupărilor lui pictura cu caracter social care i-a și dat măsura talentului și muncii sale creative. Se poate constata studiind opera pe care a lăsat-o Octav Băncilă, o raritate în ceea ce privește lipsa personajelor umane în pictura sa. Mai rar de atât, oamenii pe care i-a pictat să nu fie la muncă sau foarte preocupați de către aceasta. Se poate concluziona că această abordare reprezintă înnoirea pe care Băncilă a adus-o față de înaintașii săi. El a ajuns să înfățișeze o critică socială mult mai incisivă decât ce au realizat Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Înaintașii, enumerați mai înainte, au avut o măiestrie artistică deosebită în crearea de opere care au inspirat un patriotism înalt, și care în final au avut o importantă influență asupra lui Băncilă. După analiza monografică pe care Anton Coman i-a făcut-o, întreaga operă a pictorului se împarte în trei faze artistice distincte: Faza căutărilor și a începutului de dumerire (1892 - 1907) - este perioada în care pictorul s-a lăsat influențat de pictura müncheneză, lucrările sale reprezentând tematici alegorice idealizante și în care nu a ținut cont de realitățile românești ale timpului. El s-a rezumat în această fază la înfățișarea unor stări sufletești cum sunt dorurile nedefinite, melancolia și a evocat un umanitarism care nu avea nimic concret și dinamic. Chiar și în acei ani, 1893 - 1905, a executat și picturi de critică socială peste care a aruncat în schimb, un val de reverie peste realitățile adânci ale oamenilor. A pictat nimfe, fete melancolice, fauni și portrete mai puțin importante, dar tot acum a dat startul tematicii evreiești pictând evreii săraci din Târgu Cucului. Faza de lentă eclipsare a avântului creator (1916 - 1944) - ea este caracterizată de un conținut nu tocmai unitar, de o combativitate mai scăzută și împreună cu picturile realizate pe linia realismului critic, artistul a readus tematici mai apropiate sau mai depărtate de frământările mulțimii. Constrâns de realitățile financiare cu care se confrunta, el a făcut o seamă de concesii în opera sa și a realizat o serie de lucrări comandate de către cei cu dare de mână. Perioada interbelică a fost una în care se acreditau tot felul de opinii referitoare la sfârșitul războaielor în lume și drumul spre o fericire mondială. Influențat de o asemenea retorică, Băncilă și-a pierdut o parte din combativitatea perioadei de maturitate și nu a mai reușit să-și înnoiască tematica. A repetat subiectele vechi, fără originalitate și expozițiile sale erau din ce în ce mai pline de lucrări cu flori, fructe și capete de expresie. Toată opera pe care a lăsat-o Octav Băncilă posterității, și mai ales cea realizată în perioada de maturitate artistică, se situează pe o clasă superioară și de nestrămutat față de cea a înaintașilor săi. Ea denotă în final un avânt revoluționar care a dat o valoare deosebită realismului său critic. O dată cu venirea anului 1905, Băncilă a devenit foarte preocupat de viața și activitatea proletariatului, lucru care l-a determinat pe artist să execute numeroase lucrări cu această tematică. Primele tablouri cu tematică proletară au fost făcute în anul 1905 și ele au fost Muncitorul și Muncitor în repaus. Artistul a vrut să zugrăvească cât mai veridic personajele și acest lucru a dus la o privire răscolitoare și o ținută dârză. Cu toate că liniile sunt nervoase, contururile nu au precizia și vigoarea pe care pictorul a reușit-o în picturile mai târzii cum au fost Flămândul și Muncitorul (1911), cunoscut și sub denumirea de Meșterul sau Muncitor în repaus (după denumirile pe care le-a purtat lucrarea din 1905 în ulei sau pastelul din anul 1909). Compoziția înfățișează un muncitor vânjos și masiv, figurat în poziție șezândă în timp ce-și fumează pipa. El este îmbrăcat în haine de lucru, lustruite și are pe cap o tichie. Mâinile sunt suflecate, lăsând astfel să se vadă antebrațele puternice. Tabloul este o reprezentare tipic realistă, psihologia muncitorului este gânditoare și exprimă o certă conștiință a răspunderii. Similar muncitorului lui Octav Băncilă este Fierar odihnind al pictorului Ioan Zaicu. Vigoarea fierarului este asemănătoare, dar privirea și expresia personajului nu sunt la fel de adâncite și semnificative ca a Muncitorului lui Băncilă. Ioan Zaicu a fost primul artist care a înfățișat o asemenea temă în pictura românească și de aceea lucrarea sa stă alături de cea a lui Băncilă. Fierar odihnind a fost, de fapt, o operă singuratică în portretistica romantică pe care Zaicu a practicat-o influențat de stilul bănățeanului Nicolae Popescu. Muncitorul a fost expus în iarna 1949 - 1950 la Moscova cu ocazia Expoziției de arte plastice a Republicii Populare Române. Calitățile de colorist și desenator ale lui Băncilă transpar cu evidență în această lucrare. Amănuntele înfățișării personajului duc la o exprimare a realității vieții, a ideilor fundamentale și a atitudinii caracteristice care definește proletariatul acelor timpuri. Tehnica abordată prin trăsături de penel line se încheagă în final în suprafețe netede, limpezi și strălucitoare, toate laolaltă reușind să descrie viața înnoitoare și forța morală a muncitorimii. Pentru a ajunge la o așa măiestrie artistică, Octav Băncilă a exprimentat pe lucrări anterioare anului 1911, și anume în compoziția Flămândul realizat în anul 1908. Băiețașul care privește lihnit de foame vitrina unei cârnățării este cu siguranță un copil al orașului care caută de lucru. Lucrarea are în sine, o realizare remarcabilă în stilul realismului critic, având un spirit combativ de înaltă semnificație, o cromatică atent aleasă și așezată pe tușe orânduite pe netezimi sclipitoare, limpezi și precise, totul aducând cu măestria relevată de pictura Muncitorul. Un pas înainte în pictura lui Octav Băncilă, o reprezintă tonalitățile lipsite de stridență, ele fiind vii și clare. Artistul a folosit în această compoziție o cromatică cu alburi de diferite nuanțări, cafeniuri și tonuri de verde. Ca și în lucrarea Muncitorul din 1911, Flămândul conține un colorit și un desen de mare rafinament care duce în final la răzbaterea în profunzime a realității și întruparea ei în imagini veridice și concrete. Muncitorul (1911) și Flămândul (1908) reprezintă cele mai valoroase lucrări ale lui Octav Băncilă din tematica muncitorească. Cu ocazia expoziției pe care artistul a făcut-o în anul 1914 la București, el a făcut mai multe tablouri cu muncitori cum a fost cel intitulat Lucrătorul - cel care reprezintă un bărbat cu șapcă și cu șorț. După atitudine, personajul transmite neliniștea sa legată de un conflict de muncă sau, probabil, o nedreptate care i s-a făcut. Lucrarea este executată cu linii sinuoase, consistente fapt care dă picturii o lipsă de claritate evidentă. În picturile La nicovală și Fierarii, Băncilă folosește o tehnică aspră, cu linii care delimitează mai mult formele decât să definească contrastele de lumină și umbră. Nervozitatea execuției creează impresia unei compoziții făcute în grabă, cu elemente aruncate pe pânză în mod arbitrar. Subiecte similare au fost create și în compoziția În atelier unde cromatica aleasă a fost una întunecată, și care în mod nefericit nu reliefează conținutul lucrării. Contrar acestora, se remarcă cu însuflețire tabloul Lemnarul din anul 1908, unde mișcările și atmosfera este mult mai grăitoare, cromatica folosită reușind să aducă limpezimi care dau senzația unui atelier în plină activitate. Prin originea și prin opera pe Octav Băncilă a lăsat-o în urma sa, el a fost în primul rând pictorul țărănimii și al muncilor agricole de la țară. În mod firesc, evenimentele care s-au derulat în anul 1907 și a răscoalelor țărănimii din România s-au suprapus ca o mănușă pe idealurile sale de viață și implicit în pictură. Zugrăvirea vieții țărănimii românești într-un realism critic cum nu a mai fost redat până atunci în artele plastice, a avut un punct culminant la expozițiile pe care artistul le-a deschis la București în anul 1914 și 1915. Pe lângă apogeul creației atins cu Ciclul de lucrări 1907, Octav Băncilă a creat capodopere ca Pribeagul și Pâinea noastră cea de toate zilele. Tonalitățile cromatice din Pribeagul par a fi contrastante prin reflexele trandafirii dulcege cu tematica dură și absolut gravă a lucrării. Mai realizată este Pâinea noastră cea de toate zilele (vezi Varia), care este construită viguros, Băncilă reușind să extragă din realitate o situație tipică. Ținuta și atitudinea țăranului sunt firești, iar boul din stânga este zugrăvit cu o măiestrie și un rafinament al desenului demn de un mare pictor animalier. Pictura intitulată Semănătorul, care reprezintă un țăran cu trup subțiratec dar rezistent la muncă, cu chipul slab, arată o ființă în care se oglindesc greutățile vieții. Chipul Semănătorului este o realizare de mare anvergură în opera lui Băncilă. El are ochii mari din care transpare amărăciunea și revolta. Buzele le are strânse, fapt care sugerează zgârcenia la vorbă și lipsa bunei dispoziții. Tehnica lucrării este aspră cu linii dinamice, cu porțiuni diferit luminate cromatic, predominanța fiind întunecată, posomorâtă. Lucrarea Semanatorul se constituie a fi o cotitură în arta plastică a lui Octav Băncilă. Prin realismul critic deosebit redat în această compoziție, artistul a adus o înnoire în formă și conținut. Linia, culoarea și desenul folosit au dus la conturarea unei expresii puternice, care nu s-a mai făcut până atunci în România. Octav Băncilă a executat și lucrări unde cromatica este sclipitoare și exuberantă, fapt care a dat acestora un glas viu și poetic. Excepțională în acest sens este compoziția Spălătoreasa unde artistul ajunge să tălmăcească exuberanța naturii. În această lucrare, totul strălucește într-o dimineață de vară: pârâul, casa, copacii și femeia care spală rufele la râu. Bucuria vieții și dărnicia soarelui se reflectă pretutindeni prin frunzișul bogat. Spălătoreasa este o lucrare care prin strălucirea ei, prin scânteierea reflexelor de vară poate sta alături de opere realizate de Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian. La fel de uimitoare este și compoziția Dimineața la sapă (1915), în care se văd, în schimb, deficiețe de tehnică specifice autorului. De multe ori, pictorul în dorința de a reliefa mai intens fizionomia personajelor a folosit în cromatica sa mult ocru, brun roșcat și cărămiziu, fapt pentru care unele din operele lui ajung la o stridență vizuală supărătoare. El nu a cultivat ca formaliștii culoarea în scopul culorii, ci pentru proiectarea vibrației și a atitudinilor umane; în faza a doua a carierei sale putându-se observa o predominanță a coloritului discret. Empatia lui Băncilă s-a direcționat spre evreii săraci, care trebuiau să supraviețuiască din îndeletniciri mărunte sau servicii. Așa erau negustorii de haine vechi, aparii, misiții sau diverși meșteșugari oropsiți. Cele mai reușite imagini cu evrei pe care pictorul le-a realizat sunt Croitorul, Peticarul și Cizmarul. Peticarul este un bătrân care de abia vede să mai bage ața pe un ac și care, este silit să muncească din greu pentru un venit care nu ajunge pentru un trai decent. Pentru argumentarea afirmației, este suficient a privi mâinile aspre și încrețite și haina pe care o coase, haină ce trădează tipul clientelei sale. Chipurile evreilor săraci și bătrâni pictați de Băncilă sunt pline de viață și au fost adâncite într-un mod pilduitor. De multe ori, artistul s-a lăsat furat de pitorescul pe care înfățișarea modelelor sale îl arătau: neputința bătrâneții, portul lor și meseriile mizere pe care le aveau. În compoziția intitulată Croitor bătrân, personajul portretizat are o atitudine dinamică prin comparație cu cel din pictura Peticarul, unde cămașa pare a fi țesută cu tușe în pete și rotocoale cu petale trandafirii compuse dintr-o cromatică bazată pe nuanțe de alburi care cad unele peste altele. Cizmarul se caracterizează prin tușe prelungi, fără rotocoale sau pete de culoare aruncate pe pânză, aparent grăbit. Remarcabil, iese în evidență un desen de grup cu patru evrei, mai mult siluetele lor decât fizionomiile, intitulat Consiliul (cunoscut și ca O afacere bună - 1907). Aceștia sunt înfățișați în fața unei prăvălii unde se sfătuiesc. Toți au umbrele și caftane, stau lângă o rigolă și au pe cap pălării cu boruri largi și drepte. Haine vechi și Telalul sunt compoziții pe care pictorul le-a făcut în mai multe variante și reprezintă un negustor care stă sprijint de un perete și își analizează marfa cumpărată. Dacă pentru cei săraci și obijduiți, pictorul are înțelegere și compasiune, pentru negustorii hapsâni, artistul intervine cu spiritul critic până la satirizarea personajelor. Așa sunt lucrările cu zarafi și cu Moș Ițic cămătarul asupra cărora Băncilă a revenit mai mereu și a făcut mai multe replici. Există o pictură executată în anul 1912 care înfățișează un zaraf puternic satirizat, cromatica având dominanța verzuie. El este odios deoarece zărăfia nu este o ocupație destinată celor săraci și umili, ci speculă, posibilități de parvenire, ambiții, relații și cunoștințe bancare. În această compoziție din 1912, zaraful numără monedele pe o masă și le aranjează în fișicuri. Zaraful din 1913 se apropie de chipurile cu evrei făcute de Nicolae Grigorescu. Zaraful este reprezentat cu un ban într-o mână și cu privire lacomă. Cromatica dominantă este cafenie. Toți zarafii sunt îmbrăcați boierește și nu au nimic în comun cu Aparul și cu Peticarii, cu cei cu caftane, cu misiții și telalii ca Zeiling Șor (misit, prototipul omului de afaceri) din opera dramatică Manasse de Ronetti Roman sau ca vânzătorii de mărunțișuri din iarmaroace ca Cilibi Moise. Octav Băncilă a pictat numeroase vrăjitoare, ghicitoare și cărturărese după cum erau ocupațiile femeilor sau spoitori după cele ale bărbaților. Încă din vremea studenției sale la Iași, artistul a pictat o țigancă bătrână care ghicea în palma unei tinere. De la München a trimis un tablou cu o țigăncușă care a fost expus într-o vitrină din București. Alexandru Toma a văzut acel tablou și a scris un eseu plin de considerații sociale cu privire la etnia țiganilor din România. La Muzeul Național de Artă din București există mai multe Cărturărese: una realizată în anul 1914 în tonalități verzi cu reflexe albe, violete și cărămizii; una realizată în 1916 cu o cromatică dominată de roșu și alb și alta pe fond liliachiu cu verde, brun și roșu. Caracteristica generală a tematicii țiganilor din România, este că niciun personaj, femeie sau bărbat, nu este vesel. Remarcabilă este pictura intitulată Talpa Iadului realizată în anul 1913, care înfățișează o țigancă bătrână, care la prima vedere are o imagine hidoasă, dar care în final cucerește privitorul cu atitudinea ei datorată privirii pline de inteligență. Baba are dinții ieșiți în afară, este încovoiată - similar Babei Hârca a lui Matei Millo - și încotoșmănată cu zeci de bulendre ține o lulea în mână. Un loc aparte îl are pictura denumită Aglaia, realizată în anul 1907 și alte replici ulterioare. Aglaia nu a fost o nomadă, ea locuia în mahalaua Galatei și muncea din greu pentru existență. Ea și-a păstrat frumusețea de-a lungul anilor, cu toate că și atunci când era tânără chipul ei nu exprima prea multă fericire. Remarcabilă este și pictura Stănică care înfățișează un țigan care are în atitudinea lui trăsături mândre de bulibașă, dar din care transpare viața grea pe care o ducea într-o societate care marginaliza o etnie întreagă. Portetele reprezintă, în opera lui Octav Băncilă, cele mai numeroase lucrări, dar și cele mai inegale ca făptuire artistică. Pictorul a făcut o puzderie de portrete din rațiuni financiare. Unele dintre ele dezvăluie afinitatea pe care Băncilă o avea cu cărturarii și artiștii vremii de atunci. Realizări importante de menționat sunt chipurile lui G. Panaiteanu-Bardasare, al Adelaidei Neuschatz și al mitropolitului Iosif Naniescu. A pictat portretele actorilor C.B. Penel, Athena Georgescu și Nicolae Luchian. Referitor la Luchian trebuie făcută precizarea că acesta decedase de mult și pictura a fost făcută după fotografiile existente la galeria de tablouri a Teatrului Național din Iași în anul 1902. Ion Creangă și Mihai Eminescu apar mult mai târziu în tablourile sale, dar înfățișarea lor nu are o adâncime psihologică pe care aceștia ar fi meritat-o. Octav Băncilă a practicat și pictura de gen prin portretizarea membrilor familiei sale numeroase în fel și fel de scene casnice. Așa a realizat imagini cu mama sa în câteva desene și uleiuri și cu soția Ana care apare ca model în tabloul Historia (1911) și în portrete din grădina din str. Păcurari. Ana Popovici a pozat și în tabloul Mama și copilul, în care își alăptează pruncul. Copiii artistului au fost modele în Historia, Micul răzvrătit, Flămândul, Atacul gâștelor, Primii pași, Viitoarea gospodină, Copilul și Încurcat în socoteli (fiul său Grigore). Nepoata lui Băncilă apare în lucrarea Nostalgie și Ruga. Mihăiță, un copil aciuat pe lângă casa Băncilă, a fost folosit pentru mai multe lucrări dintre care se remarcă Obositul, Mihăiță și compoziția April. Mai multe portrete a făcut țăranilor, cum este Baba Frăsina din Broșteni, portretele babelor și moșnegilor cu care a participat la expozițiile din anii 1914 și 1915 și portretele evreilor ca Kol-Nidre și Maica Kiriachia de la Agapia. Multe dintre portretele executate de către Octav Băncilă au fost denumite capete de expresie, așa cum era moda în acele timpuri. Portretele muncitorilor și capetele de țărani, cărturari sau artiști dezvăluie privitorului ceva semnificativ și exprimă personaje care nu cunosc nepăsarea sau contemplația. Cele mai realiste reprezentări pe care Octav Băncilă le-a făcut pe timpul studiilor sale la München au fost autoportretele. În acea perioadă, sub influența neoclasicismului și al secesionismului, portretele pe care le făcea erau tributare unui aer visător, romantic cu caractere convenționale. Pictorul proceda cu totul altfel la autoreprezentările executate pe atunci, chiar și în alegoria cu autoportret intitulată Un cap visător încununat cu lauri. Cunoscându-se pe sine, Băncilă nu s-a rezumat la un autoportret care să emane doar impresii de suprafață, ci abordând lecțiile pe care marii maeștri le-au dat portretisticii, a purces la înfățișarea oglindirii sufletești. La München, ca și la venirea sa în România după terminarea studiilor, el s-a înfățișat în forme clasiciste inspirate ca stil din portretistica lui Tizian, Velasquez și Rembrandt, precum și din opera lui Franz von Lenbach. În autoportretul realizat în perioada 1896 - 1898 la München, s-a înfățișat cu plete ondulate și negre, părul vâlvoi reliefând într-un mod fără echivoc, chipul energic cu fruntea lată și cu sprâncene stufoase. El are ochii pătrunzători, aproape negri și mustăți groase și lungi, răsucite în sus, cu un nas acvilin senzual și cărnos evidențiat de obrajii plini și buzele rotunjite. Un contrast deosebit îl dă gulerul cămășii, impecabil de alb pe fundalul întunecat. Anterior acestui autoportret, pictorul a mai făcut unul din profil, probabil în ultimul an al studenției, unde s-a înfățișat cu ochii visători și chip mai subțiratic. În anul 1909, artistul a făcut un autoportret în care desenează într-un bloc de schițe și are cămașa albă. Chipul este interiorizat și liniștit, amintind de picturile maeștrilor italieni prin modul în care a fost reliefat din umbre de lumini, cu alb și negru. Personajul are o scufie pe cap, toată compoziția întărind sentimentul de vigoare care reiese din ținuta corpului și a mâinilor, precum și din chipul încruntat. Pictura a fost modelată pe suprafețe netede, întinse, și transpare din ea concentrarea și hotărârea artistului autoportretizat. Autoportretul cu pălărie neagră, barbă sură și haină cafenie, care are fundalul de culoare pământie, îl reprezintă pe Octav Băncilă în floarea vârstei. Tabloul se află la Galeria Muzeului Național de Artă din București. Autoportretele realizate la maturitate și mai apoi spre bătrânețe, nu mai au apropieri de operele marilor maeștri, fără a fi lipsite de o adâncire psihologică în reprezentare. Spre bătrânețe, autoportretele lui Băncilă capătă o tentă tolstoiană, dar sunt vii și energice, cel din anul 1940 având un aer mai meditativ. Ele au fost făcute pe tonuri roșcate și gălbui, acest fapt distanțându-le de sobrietatea Autoportretului cu paletă din 1920 sau de cel de la München cu guler răscroit. Autoportretul din 1920 a fost publicat în Revista Arta și Arheologia din anul 1930 împreună cu un text semnat de C. Săteanu și alte imagini după picturile lui Octav Băncilă. Naturile moarte, florile și nudurile au fost realizate de către Octav Băncilă într-un mod plastic inegal, asemenea perioadelor sale de creație și influențe. Tematica nudurilor este foarte puțin prezentă în opera artistului, acesta fiind preocupat mai mult de robustețea și sănătatea trupului femeiesc. De aceea modelele pe care le-a ales au fost de obicei planturoase, el fiind interesat de un studiu realist al lor fără o portretizare pe care la începuturile sale artistice o conferise într-un mod poetic nimfelor și bancantelor realizate. Strălucitoare și expresive sunt naturile moarte, dintre care se remarcă Crapul sau Păstrăvii pictați la Broșteni, precum și o mulțime de tablouri cu fructe ca pepeni, mere, cireșe, gutui sau portocale. În naturile moarte, artistul a adus și obiecte casnice pe care le-a tratat cu mare vioiciune fără să fie preocupat să caute o atmosferă prețioasă sau rafinată. De fapt, genul naturilor moarte nu prea l-a interesat pe Octav Băncilă. Florile au fost o tematică îndrăgită mai ales în ultima perioadă a vieții pictorului. Nu a pictat flori de seră, scumpe sau rare, cel mai adesea a înfățișat florile obișnuite din case oamenilor simpli. A pictat condurași, ciuboțica cucului, toporași, panseluțe, gura leului, maci, ghiocei; multe astfel de tablouri au fost prezente la expozițiile pe care le-a făcut în anii 1923 și 1937. A pictat mulți bujori, trandafiri și crizanteme. Cea mai îndrăgită floare a fost liliacul, floare pe care artistul o avea în grădina sa de pe strada Păcurarilor din Iași. A folosit tonalitățile liliachii și în multe compoziții cu alte tematici, relevantă în acest sens fiind lucrarea intitulată Dimineața la sapă (tematica țărănească) sau Spre necunoscut (tematica tigănească). Octav Băncilă nu a fost un artist liric ca Ștefan Luchian, care își exprima sentimentele sau stările sufletești în această tematică. Fiind un pictor realist critic, Octav Băncilă a văzut în frumusețea florilor ceva firesc și menit a da putere de muncă omului. Florile sale sunt zugrăvite fără efuziuni poetice, dar suficient de viguroase pentru a emoționa și a încânta privitorul. Peisajele realizate de către Octav Băncilă nu au fost niciodată un scop în sine. Ele constituiau doar mediul în care pictorul reprezenta activitățile umane, oamenii fiind înfățișați cu predilecție în timpul muncii. Chiar și compozițiile în care apare câte un flăcău și o fată se petrec în timpul în care aceștia se întorc de la coasă, având uneltele după ei. Așa sunt lucrările Sfârșitul unei zile de muncă, Dragostea, Popas în pădure, Întoarcerea din pădure sau Idila unde moșneagul pare că-i povestește babei ceva din tinerețe, în timp ce ea deapănă fuiorul. Peisaje remarcabile fără personaje umane sunt Casa de la munte, Moară la Broșteni și Piatra Holdiței. Aceste imagini suferă, în schimb, de o fixitate a imaginii specifică fotografiei, fapt care contravine unei arte care se dorește a fi dinamică și expresivă. Semnificativă este Femeie cărând vreascuri, care este un peisaj de iarnă în care munca femeii este înglobată genial în imensitatea naturii împovărată de zăpadă. Întreaga compoziție arată dificultatea activității pe care țăranii din acele vremuri trebuiau s-o facă pentru a-și asigura existența. Acest tablou aduce în centru viața umană și nu peisajul. În toate lucrările care au subiecte rurale, drumurile, pământul semănat, cerul sau dealurile au fost creata ca elemente secundare, prim planul fiind ocupat de om cu uneltele agricole, secera, coasa sau plugul. Cu predilecție se poate observa în lucrările executate în compozițiile din 1914 și 1915, că natura a fost doar indicată, în timp ce personajul a fost proiectat cu forță ca idee principală a compoziției. De obicei, natura pictată de Octav Băncilă nu are elemente vesele, ea este aspră sau posomorâtă ca și oamenii obidiți zugrăviți în cadrul ei. Reprezentative în acest sens sun Semănătorul, Orbul, Bunicul și nepotul și La coasă. Dacă lumina soarelui a fost pictată generos pe coamele dealurilor, țăranul apare frământat de gânduri negre în Pribeagul, Înmormântarea, Pâinea noastră cea de toate zilele, etc. În perioada a treia de creație a pictorului, natura este înfățișată mai precis, cu copacii stufoși, cu lanuri îmbelșugate și cu păduri falnice. Atmosfera degajată de Secerișul tinde spre poezie, liliachiul din Dimineața la sapă și vânturile tomnatice sugerate de Căruțele cu nomazi sunt variații ale anotimpurilor cu fluctuații ale luminii de sezon. Tablourile pe care pictorul le-a creat la Agapia (1914), la poalele Ceahlăului și pe râul Bistrița (1930 - 1935), precum și popasurile în pădure dau exuberanță și amploare și peisajul este plin de măreție și strălucire prin includerea omului în el; remarcabil distingându-se dintre peisaje lucrarea denumită Spălătoreasa. Ținând cont de atmosfera artistică care s-a manifestat în anii de studii pe care Octav Băncilă i-a petrecut la München, criticul Anton Coman în monumentala monografie pe care i-a dedicat-o pictorului român în anul 1954, a reușit să explice originea contradicțiilor existente în opera lui Băncilă. Contradicțiile sesizate de critica de artă românească au fost identificate prin inegalitățile și șovăielile începutului său artistic. Până la alegerea căii de urmat în pictură, Băncilă a depistat și întâmpinat numeroase dificultăți. Din cauza numeroaselor curente artistice la care a fost martor pe vremea studiilor la München, precum și datorită călătoriei pe care a făcut-o la Paris sau în Italia, el a văzut o multitudine de modalități de expresie puse în practică de către artiștii europeni. Astfel, Băncilă a fost determinat să facă fel și fel de experiențe și să găsească diferite formule prin care să-și pună în valoare gândurile care l-au frământat. Pictorul și-a diversificat adesea tehnica, practic în întreaga sa carieră artistică, tehnică care nu a dat întotdeauna rezultatele cele mai satisfăcătoare. De exemplu, unele procedee cromatice nu s-au transformat în mobilul care să ducă la o exprimare puternică și clară, deși tehnica folosită ar fi avut atuurile atingerii acestui scop. Faptul că în opera lui Octav Băncilă se pot constata procedee artistice nepotrivite tematicii sau conținutului, precum și inegalități tehnice, arată posterității că el a trebuit să facă față unor înrâuriri decadente. Aceste defecte care se regăsesc în pictura lui Băncilă sunt de fapt, rămășițele curentelor și formulelor pe care a reușit, în general, să le depășească sau chiar să le înlăture. Intrarea sa în contact cu arta clasică occidentală de prin muzeele müncheneze nu a reușit să altereze puternica legătură pe care Băncilă o avea cu realitățile sociale din România. Din fericire, apartenența sa la spațiul românesc l-a ferit în a urma o cale a formalismului. În marile lucrări pe care pictorul le-a făcut, el a reușit să se desprindă de influența secesionismului și a decadentismului münchenez și să dezvolte arta sa pe o linie a realismului tradițional, pe calea clasicismului. Astfel, Octav Băncilă a pictat la München, pe lângă unele lucrări cu tematică și viziuni străine de realitățile românești, multe tablouri inspirate din viața poporului român. Lucrările cu tematică românească făcute la München au fost expuse în galeriile din capitala Bavariei unde au fost premiate, dar și în țară, la Iași. Elocvente în acest sens sunt picturile „Între crini”, „Bachus”, „Doi vagabonzi” și „Un cap de visător încununat cu lauri” expuse în anul 1896 la Iași. Octav Băncilă a fost considerat un deschizător de drumuri în pictura românească, drept pentru care multe din lucrările lui iau parte la numeroase licitații din România. Tocmai din această cauză multe dintre ele au fost falsificate pe piața de artă. Majoritatea colecționarilor apreciază naturile statice și florile create de Băncilă. Tablourile cu flori realizate de către artist emană prospețime, viață și frumusețe, sunt decorative și satisfac gustul estetic al colecționarilor, chiar dacă sunt falsuri sau originale. Mai multe picturi realizate de către Octav Băncilă au fost falsificate încă din timpul vieții artistului. Există mențiuni documentare care amintesc de faptul că pictorul Băncilă a acționat în justiție pe Iosif D. Iscovitsch, proprietarul din pasajul Comedia a magazinului Galeria artistică, pentru vânzarea de picturi falsificate semnate Octav Băncilă. Mai târziu, în anul 1936, același Băncilă a făcut din nou apel în justiție pentru rezolvarea unor probleme cauzate de falsificatorii operei sale. Mai mult, în prima parte a anilor '50 ai secolului XX, autoritățile comuniste au comandat copii după picturile unor artiști de notorietate (precum Grigorescu, Luchian și Octav Băncilă), pentru a fi trimise muzeelor din România si instituțiilor publice. Cele mai bune reproduceri ale acestora au fost realizate de Ion Panteli-Stanciu. Nu este cunoscut în prezent traseul acestora și nu există garanția că unele dintre acestea nu au circulat pe piața liberă. Octav Băncilă în perioada anilor 1898 - 1900 s-a pregătit pentru deschiderea primei expoziții a lui la Iași. În acest sens a realizat o serie de lucrări dintre care s-a remarcat portretul lui Gheorghe Panaiteanu-Bardasare. Pictorul a început să fie cunoscut pentru arta sa la Iași și București. El nu a expus niciodată într-o expoziție singur, ci mai mult prin vitrinele magazinelor din Iași, mai ales lucrări făcute în perioada studiilor sale la München. În anul 1898 a creat portretul lui Paniteanu-Bardasare care a fost recunoscut de critică a fi o lucrare de excepție pentru acele vremuri. Din cauza unor necesități de ordin financiar, Octav Băncilă a cerut Ministerului Instrucțiunii Publice, în anul 1899, să achiziționeze portretul lui Bardasare. În acele timpuri, un astfel de demers din partea statului era unul foarte anevoios, mai ales din cauza mentalităților și a moravurilor de care se izbeau pictorii novatori în pictură, cum au fost Ștefan Luchian sau Ion Andreescu. Pe de altă parte, fondurile alocate de către minister erau restrânse și artiștii cărora li se făceau acest hatâr erau puțini. Erau preferați pentru astfel de acțiuni, artiștii cu trecere, mai mult politicieni decât artiști. Nu se punea problema achiziționării dacă tinerii pictori nu erau arondați politic liberalilor sau conservatorilor. Cum Octav Băncilă nu era nici una, nici alta, ministrul a cerut printr-o adresă Școlii de belle arte din Iași, părerea despre un astfel de demers. Corpul profesoral adunat ad-hoc nu și-a exprimat părerea, ci a cerut ministrului înființarea unei comisii speciale. A fost și o obiecție adusă de către un profesor, cum că Panaiteanu-Bardasare a fost reprezentat bătrân și nu cum era el cu patruzeci de ani mai tânăr, când a înființat Pinacoteca din Iași. Ca urmare, în presa vremii au apărut tot felul de comentarii și analize critice a situației tinerilor artiști în societate. Elocvent este articolul lui Gheorghe Popovici din acel an. Tabloul a fost în cele din urmă achiziționat de către minister. Partea absurdă a fost că, ministerul a cerut ca Gheorghe Panaiteanu-Bardasare să-și dea cu părerea în scris că: „portretul meu...seamănă cu originalul și este desprins într-un mod foarte caracteristic încât aș crede, ca pictor, că ar merita să figureze în orice galerie publică”. În anul următor, 1900, Gheorghe Panaiteanu-Bardasare a decedat. Cu ocazia expoziției pe care Octav Băncilă a organizat-o în anul 1914 la Ateneul Român din București, galeria de la Ateneu a fost vizitată și de ministrul Vasile Morțun care era susținător al socialiștilor. Acesta trecuse de curând, împreună cu „gruparea generoșilor” pe care-o conducea, la Partidul Liberal și a făcut carieră cu această trădare politică. Ministrul Morțun, mare latifundiar, a privit lucrarea intitulată Pâinea noastră cea de toate zilele și a observat mâncarea țăranului din tablou și a spus: Compoziția intitulată Înainte de 1907, astăzi dispărută, a fost expusă în decembrie 1907 la Iași și mai apoi la București. Ea a fost fotografiată și publicată în unele periodice și ziare ale anilor de atunci. Ea a fost reprodusă și pe cărți poștale ilustrate și a fost realizată în vara anului 1907 la Broșteni. Octav Băncilă l-a folosit pe moșneagul Lupu Erhan din Broșteni ca model în vederea executării acestei lucrări, ca și în alte picturi pe care le-a făcut mai târziu. În galeria Muzeului Național de Artă există o pictură intitulată Cap de țăran bătrân care pare a fi o variantă a compoziției Înainte de 1907 sau un fragment al acesteia. Privind portretul, s-ar putea crede că Băncilă, nemulțumit fiind de compoziție, ar fi decupat capul personajului și a distrus restul compoziției. Un argument plauzibil în susținerea acestei ipoteze poate fi considerat faptul că lucrarea Cap de țăran bătrân este pictată și pe marginile prinse de sașiul de lemn. Comparând lucrarea cu reproducerile fotografice ale compoziției Înainte de 1907, se constată că nu există diferențe semnificative ale detaliilor tehnice de execuție. Astfel, se poate spune că personajul portretizat este identic sau aproape identic cu cel din reproducerea fotografică. În data de 4 decembrie 1907, ziarul Voința Națională a publicat un articol în care s-a menționat că Octav Băncilă lucra la un cap de țăran istovit. Articolul nu a spus că tabloul a fost expus, alte publicații nu au pomenit decât de compozițiile 1907 și Înainte de 1907, ultimul fiind expus cu siguranță în expoziția din anul 1909 din București. Din toate aceste motive, Anton Coman a considerat că ipoteza decupării capului de țăran din lucrarea Înainte de 1907 și distrugerea celei din urmă, nu este sustenabilă. Anton Coman a susținut ideea că Băncilă a realizat de mai multe ori compoziția Înainte de 1907, ca și alte teme similare, și nemulțumit de una dintre ele a păstrat numai capul lui Erhan. Probabil, pe acest cap de țăran l-a văzut corespondentul ziarului Voința Națională. Există o incertitudine care privește cele trei lucrări Execuția, Recunoașterea și Înmormântarea care au fost expuse la expoziția de la Ateneul Român din anul 1909. Ca urmare a scoaterii tablourilor de la expoziție de către autorități, s-a presupus mult timp că acestea au fost distruse atunci de autorități. Mihai Pocloș și Hariton Clonaru au menționat în albumul retrospectiv editat cu ocazia a o sută de ani de la nașterea artistului în anul 1972, că academicianul Vasile Rășcanu, bun prieten al pictorului, a spus că lucrările au fost salvate de prietenii lui Octav Băncilă și că acestea au fi existat la Iași până în anii 1914 - 1915. În anul 1922, Băncilă i-ar fi spus lui Vasile Rășcanu că cele trei lucrări au ieșit din România în timpul primului război mondial și că ele au fost cumpărate de niște iubitori de artă. În susținerea afirmației, Octav Băncilă i-ar fi arătat lui Râșcanu o revistă americană în care au apărut imagini după aceste picturi. Există o incertitudine care vizează anii de studii pe care Octav Băncilă i-a petrecut la München. Conform spuselor lui Anton Coman, care nu a adus nicio sursă în susținerea afirmației, Băncilă a avut profesor pe pictorul Raub și a lucrat în atelierul unui alt pictor Haschbé unde a realizat studii în ulei și cărbune. Atât Haschbé cât și Raub nu au putut fi identificați ulterior anului 1954 în care Anton Coman a făcut prodigioasa monografie pictorului Băncilă. Numele de Haschbé și Raub au fost preluate de către toți biografii pictorului, fără ca cineva să spună care este prenumele lor sau cărui curent artistic au aparținut. Un argument care să susțină inexistența sau identificarea eronată a profesorilor lui Băncilă, este că până în anul 1972 când Petru Comarnescu a scos cea de a doua monografie a lui Băncilă, nu a rezolvat nimeni această incertitudine din moment ce Petru Comarnescu a menționat pe aceiași profesori doar cu numele, fără prenume. Nici Mihai Pocloș și Hariton Clonaru cu ocazia publicării catalogului omagial a o sută de ani de la nașterea lui Octav Băncilă (tot în anul 1972), nu au adus vreo rectificare afirmației lui Petru Comarnescu. Din spusele monografului principal al vieții lui Octav Băncilă, Anton Coman, după anul 1918 artistul a fost preocupat de mișcările muncitorești și de ideile pe care Marea Revoluție Socialistă din octombrie 1917 le-a propagat în Europa. Informațiile au fost preluate de Anton Coman, așa cum a declarat în monografia sa, de la familia pictorului după ce acesta a decedat. La alte povestiri din monografie nu există surse menționate pentru a fi credibile și altele sunt abigue. Același monograf a menționat că Băncilă a fost implicat în mitingul de la Iași din data de 1 mai 1920 când a fost arestat la grădina La trei sarmale de către autorități. Există în monografia lui Anton Coman diverse relatări despre situațiile în care a fost pus Băncilă în anul 1920 și care privesc arestarea și penitența sa timp de două săptămâni. Referitor la arestarea sa din anul 1920, Anton Coman a adus ca argument în susținerea afirmației o telegramă existentă în arhiva Școlii de belle arte din Iași din data de 18 octombrie 1920 prin care Ministerul Cultelor și Artelor a cerut confirmarea știrii că Băncilă a fost arestat. Gheorghe Popovici ar fi înaintat o adresă tribunalului din Iași prin care a cerut lămuriri. Anton Coman a menționat răspunsul tribunalului din data de 1 noiembrie 1920 și a citat faptul că Octav Băncilă nu a făcut ceva nelegal și că pe timpul cercetărilor acesta a fost la siguranță (închis). Anton Coman a susținut, fără să aducă nicio referință de încredere, că tabloul Pax (cel cu beretă frigiană) realizat de Octav Băncilă în anul 1915 a fost donat de către Băncilă sediului muncitoresc Casa Poporului din Iași. Tabloul a fost găurit și distrus de jandarmii chemați de autorități în anul 1920, să evacueze clădirea. Prezenta cronologie a fost întocmită de către Mihai Pocloș și Hariton Clonaru în albumul Octav Băncilă, publicat cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la nașterea artistului în anul 1972, pag. XX - XXV. Există un articol decupat dintr-un ziar semnat Bek care aparținea lui Octav Băncilă, după părerea lui Anton Coman scris de un student român și trimis la München. Articolul nu este datat și nici nu se știe din ce ziar a fost decupat. Articolul face referire la expozițiile din anul 1896 din capitala Bavariei la care au expus unii dintre pictori. Despre Octav Băncilă s-a spus: Referitor la mișcările minerilor din anul 1939 de la Lupeni, din Valea Jiului, a rămas de la Octav Băncilă o schiță sub forma unei ciorne simple. Sunt figurate în ea linii și indicații executate cu creion și cerneală, care înfățișează un deal la poalele căruia sunt mai multe cruci sărăcăcioase. În dreapta compoziției se află doar o cruce mai solidă. În vărful dealului se vede o casă în miniatură, dar arătoase, posibil având un foișor. În partea dreaptă a schiței sunt figurate niște forme care sugerează clădirile unei intreprinderi. Lucrarea are un singur personaj aflat în mijlocul ei, probabil o siluetă a unui muncitor care ține o unealtă în mână (un ciocan sau o lopată de miner). La picioarele muncitorului sunt desenate flori. Schița este realizată cu neclaritate, dar textul scris sus cu ghilimele, spune: „La Lupeni, liniște”.Jos, este scris: „Lupeni, oct. 1939”. După părerea lui Anton Coman, Octav Băncilă a făcut această schiță în vederea realizării unei picturi cu tematica minerilor, lucrare care din câte se știe, nu s-a înfăptuit niciodată. Români pe mărci poștale românești |
Nabucco este prescurtarea numelui imparatului chaldeean al Babilonului Nabucodonosor al doilea (în original: Nebucadnețar), care a trăit și domnit în jurul anului 600 î.Hr. Cele două teme principale ale acțiunii sunt dorința de libertate a poporului evreu din timpul robiei lor din Babilon, precum și aroganța și nebunia personajului principal Nabucco, care-l duce până la autoproclamarea sa drept Dumnezeu unic și la pedepsirea cu pierderea minților. Spre sfârșitul operei el însă își revine, adoptă credința în Iehova (sau Iahve), Dumnezeul evreilor, și îi eliberează pe evrei din robie. Cortina se ridică dezvăluind „Templul lui Solomon” din Ierusalim, în care evreii plâng în urma cuceririi Ierusalimului de către babilonieni. Profetul Zaccaria intră împreună cu Fenena, fiica lui Nabucco, pe care evreii au reușit să o ia ostatică. El o încredințează pe Fenena unui tânăr ofițer evreu, Ismaele. După plecarea lui Zaccaria și a evreilor, aflăm că cei doi tineri se iubesc, și că Ismaele, pe când era prizonier în Babilon, evadase cu ajutorul Fenenei, cu toate că Abigaille, sora acesteia, îl iubea și ea. În momentul în care Ismaele își pune în gând să o elibereze pe Fenena, Abigaille își face impresionant intrarea în templu, în fruntea unei armate de babilonieni. În terțetul ce urmează, Abigaille îi garantează lui Ismaele viața, cerându-i în schimb iubirea. Bineînțeles, el refuză. În acel moment, sosește Nabucco, în sunetele unui marș. Zaccaria îl amenință că o va sacrifica pe Fenena, asupra căreia a și ridicat pumnalul. În finalul de tablou, Nabucco poruncește soldaților să dea foc templului. Îl regăsim pe profetul Zaccaria cufundat în rugăciune. Dumnezeu l-a inspirat să o convertească pe Fenena la credința iudaică. Între timp e anunțată falsa veste a morții lui Nabucco. Abigaille pretinde coroana de la Fenena, pe care regele, înainte de a pleca, o numise regentă. Întoarcerea neașteptată a lui Nabucco va complica situația. Considerându-se trădat de ai săi și de popor, el îi blestemă pe zei și se autoproclamă singurul „Zeu al Universului”. Ansamblul culminează cu un bubuit de tunet: trăznetul lui Iehova ce face să cadă coroana de pe fruntea lui Nabucco. Acesta înnebunește."Cerul l-a pedepsit pe semeț" spune Zaccaria. Abigaille ia de jos coroana și și-o pune pe cap: "Splendoarea lui Baal strălucește veșnic" afirmă ea în vreme ce cortina cade. Următorul tablou se desfășoară în vestitele Grădini Suspendate din Babilon. Abigaille e pe tron. Marele Preot al lui Baal prezintă Abigaillei sentința de moarte a evreilor. Intră Nabucco, palid. Urmează un duet, în cursul căruia Abigaille reușește să-l facă pe regele nebun să iscălească sentința. Cum el o cere pe Fenena, fiica lui legitimă, Abigaille îl anunță că, fiind convertită la iudaism, aceasta va muri împreună cu ceilalți evrei. Apoi pune gărzile să-l aresteze pe Nabucco. Evreii își plâng țara cotropită și își exprimă dorința fierbinte de libertate, intonând celebrul cor „Va pensiero“ ("Zburați, gânduri"). Zaccaria sosește și le dă curaj printr-o profeție de victorie: leul lui Iuda va triumfa asupra Babilonului distrus. Nabucco își revine în fire. El îl recunoaște pe Iehova drept Dumnezeu, cerându-i promisiunea ca templul Sionului să fie reclădit. Ultimul tablou începe cu un marș funebru ce însoțește osânda Fenenei. Profetul Zaccaria e alături de ea. Într-o scurtă rugăciune, fata se încredințează lui Iehova. Nabucco apare atunci cu sabia în mână, înconjurat de oamenii săi de credință. Ordonă soldaților să doboare idolul lui Baal. Un imn de slavă precede intrarea Abigaillei, muribundă. Ea a luat otravă și vine să implore iertarea pentru crimele sale. În încheiere, Zaccaria îl slăvește pe Nabucco, Regele Regilor. O mia Patria, sì bella e perduta! |
Aneta Stan () este interpreta de folclor a cântecului dobrogean. Aneta Stan a fost angajată rând pe rând la ansamblurile folclorice „Brâulețul” Constanța, marele ansamblu de talie internațională al României „Rapsodia Română” București, apoi marele ansamblu „Ciocârlia” București. Aneta Stan, un interpret complet și complex, având în vedere că repertoriul ei este compus din cântece culese de pe meleagurile Dobrogei, dar și multe creații personale. Spun intepretă completă și complexă deoarece repertoriul ei cuprinde atât folclorul dobrogean, cât și folclor din toată țara. Aneta Stan reprezintă Dobrogea care este o zonă multiculturală, are în repertoriu foarte multe cântece populare autentice, atât ale populațiilor conlocuitoare, cât și din foarte multe țări de pe cele patru mari continente ale lumii. Pe lângă acestea, repertoriul ei mai cuprinde muzică ușoară internațională, muzică clasică și muzică bizantină (religioasă) etc. Mari orchestre populare ca: Orchestra Radio, Electrecord si cu toate orchestrele marilor ansambluri din tara. |
S-a născut la data de 19 septembrie 1927 la Chișinău, dar ulterior s-a mutat alături de familie la Târgu-Mureș, apoi la Timișoara și Suceava. A absolvit liceul la Suceava, apoi Conservatorul și Facultatea de Filologie (limbă franceză) din Cluj. Apare prima dată în 1950 pe scena Operei din Cluj, unde a activat timp de patru ani. Din motive strict familiale, solista a fost nevoită să se mute la București. În 1954 începe să colaboreze cu Ansamblul „Ciocârlia”, iar în anul 1955 devine solistă a Orchestrei „Barbu Lăutaru” din București. Primul mare circuit a fost în 1956 cu Ansamblul „Ciocârlia”, care pe lângă China, a cuprins Coreea de Nord, Vietnamul și fosta Uniune Sovietică. A fost un turneu de 6 luni, dintre care patru în China. După mai mulți ani, în 1962, a urmat turneul din Statele Unite ale Americii, care a durat trei luni, cu 64 de spectacole, în 56 de state. La „Carnegie Hall” din New York, a avut loc un mare spectacol iar, la Washington, la spectacolul de gală, care a avut loc la „Constitution Hall”, o sală cu 11.000 de locuri a venit secretarul de stat, Dean Rusk, care a mărturisit la dineul ce a urmat că, a fost fascinat de cele văzute și a rămas până la sfârșitul spectacolului, acordând autografe alături de artiștii români pe discurile distribuite spectatorilor. Tot la acel spectacol, Moldovan a înmânat drept cadou Carolinei, fiica președintelui Kennedy, o păpușă îmbrăcată într-un superb costum popular, fapt care a impresionat-o foarte mult pe fetiță. Repertoriul Angelei Moldovan este, în mare măsură din culegerile personale ale artistei, cu precădere din zona nordului Moldovei și a Bucovinei. A mai lansat numeroase alte piese: Cine stă posomorâtă, Asta-i sârba mărunțică, Mi-am pus dorul pe cântar, Fata neichii etc. A urmat Mi-am făcut bundiță nouă, cântec pe care l-a învățat de la bunica sa din Basarabia, și care a devenit cel mai mare hit al artistei, fiind preluat și de alte colege de breaslă. Este cunoscută publicului larg și din apariția în filmul "Veronica", în rolul Smarandei. Președintele României Ion Iliescu i-a conferit la data de 29 noiembrie 2002 Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”. În anul 2012, la Galele casei de discuri Electrecord i s-a decernat diploma care marchează întreaga sa operă, încununată de 22 de discuri vinil, o casetă și un CD. Interpreți de muzică populară românească |
Cristian Pomohaci () este un fost preot ortodox și cântăreț de muzică populară și religioasă din România. În 2017 a fost acuzat de relații sexuale cu un minor. Având în vedere gravitatea faptelor, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Ardealului a hotărât caterisirea (îndepărtarea din rândurile clerului) definitivă a lui Cristian Pomohaci, la 6 octombrie 2017. Interpreți de muzică populară românească |
Daniela Condurache () este o cântăreață română de muzică populară. Interpreți de muzică populară românească |
A cântat și cântă (colinzi) alături de Nicolae Furdui Iancu, al cărui fin de căsătorie și este. Pe 9 martie 2020 s-a înscris în PNL. Interpreți de muzică populară românească |
Înclinațiile muzicale și le-a pus în valoare în calitate de solist de muzică populară. A debutat la 29 iulie 1945, la Radio România. S-a bucurat de o largă popularitate, devenind colaborator activ al Radioteleviziunii Române. Se numără printre cei dintâi soliști care au valorificat cântecul specific ținuturilor septentrionale ale Transilvaniei, începând cu cântecele localității natale, așezată pe valea Someșului, nu departe de extremitatea de miazăzi a județului Maramureș. Și-a completat fără preget repertoriul și cu piese din alte ținuturi ale României, precum și cu numeroase prelucrări și creații proprii, cultivând cu precădere melodiile vesele cu poezii șăgalnice. Un mănunchi de 22 din cântecele sale a fost publicat de Editura Muzicală în 1962 în broșura intitulată Cântece populare din repertoriul lui Emil Gavriș. Artistul desfășoară, totodată, o bogată activitate componistică: coruri, cântece pentru pionieri și tineret (multe din ele publicate în revistele Luminița, Cutezătorii și Șoimii Patriei), piese concertante pentru vioară și pian, romanțe pentru voce și pian, pe versuri de poeți români ș.a. Interpreți de muzică populară românească |
Născută la 9 decembrie 1946, în Cărănzel, județul Bihor, Florica Duma a fost atrasă de mică de muzica populară, începând să cânte de la doar 9 ani. La vârsta de 12 ani a obținut primul ei premiu în cadrul unui concurs organizat la Ștei. Ulterior, împreună cu ansamblurile artistice de amatori din Bihor a participat la multe turnee peste hotare, dar a avut și numeroase prezențe pe scenele din România, bucurându-se de succes. În anii '80, a terminat Facultatea de Științe Economice la Universitatea din Timișoara. Apoi a profesat ca economist și s-a stabilit în Oradea, dar nu a rupt niciodată legătură cu zona natală. Florica Duma și-a lansat primul disc în 1970, la vârsta de 24 de ani; au urmat alte cinci discuri înregistrate la Electrecord. De-a lungul timpului a cules și interpretat peste 150 de melodii populare autentice. A cultivat doina cea „tărăgănată”, dar și cântecele de joc, nuntă și jale. Veselia și stilul său inconfundabil cu triluri ce par să se substituie fluierului sau viorii a fost apreciat atăt de public cât și de specialiști. S-a spus despre ea că „a transformat chiuitul în artă”.Cea mai cunoscută și apreciată melodie din repertoriul Floricăi Duma este "Lică Sămădău", inspirată din nuvela Moara cu noroc, scrisă de Ioan Slavici. Alte piese cunoscute din repertoriul ei sunt: "Descunună-mă părinte", "Arunca-m-aș arunca", "Lume, păcătoasă ești", "Măi bădiță, tu erai", "De-aș ști că mă duc în Rai", "Sus opincă dacă poți", "Fetele din Lăzăreni", "Spune-mi bade și te joară", "Dragostile cele mari", "Nici jendarii nu te leagă", "Am plecat cu clisa-n straiță", "Haida și mă ia la joc", "Ceasul", ”Trage mândră la teleagă”, "Te-oi crăpa lume cu dor" etc. Artista spunea: „Prietenii mei sunt spectatorii. Pe scenă sunt în al nouălea cer. Publicul pentru mine este al doilea Dumnezeu”.Florica Duma, Florica Ungur și Florica Bradu erau cunoscute de iubitorii muzicii populare românești ca fiind „Cele trei Florici ale Bihorului”. A decedat la 9 mai 2017, în vârstă de 70 de ani, din cauza unei boli nemiloase. Muierea te face bogat și sărac De asemenea, artista deține un număr de aproximativ 33 de înregistrări păstrate în Fonoteca de Aur a Radioului, dar și un număr considerabil de înregistrări needitate pe albumele sale, deoarece artista era foarte pretențioasă cu ceea ce apărea pe un material discografic. Interpreți de muzică populară românească |
Florica Ungur () a fost o cântăreață română de muzică populară din Bihor și profesoară de limba latină. Aude primele melodii (de ex.„Noi merem după mireasă”) la mama sa (Ileana Cociuba), pe care ulterior le-a înregistrat. Alte două persoane care au influențat deosebit de mult viața artistei sunt: profesorul de folclor Mihai Pop și profesoara sa de canto de la Școala Populară de Artă Rhea-Silvia Pop de Popa (sora lui Ioan Pop de Popa). A absolvit cursurile Universității din București, secția limbi clasice (latină și greacă veche) și a fost profesoară de latină în liceu. Cântăreața mărturisește: „(...) era de așteptat să-mi respect vocația de dascăl, dobândită, și să fructific talentul dat de Dumnezeu în timpul care-mi rămânea după munca la catedră.” Interpreta a reușit să culeagă, să interpreteze și să înregistreze peste 150 de melodii de o valoare inestimabilă pentru sufletul românesc.„(...) trebuie spus că, în urmă cu ani, știam un „pelerin” care își purta - prin Moldova și Maramureș, prin București și pe drumurile lungi ale țării - acasele prin cântecele Floricăi Ungur, că atunci când scria, un om de litere asculta, în surdină cântecele Floricăi Ungur, că un sculptor bucureștean asemenea muzele cu cântecele Floricăi Ungur.” (Miron Blaga, „Florica Ungur sau autenticitatea cântecului”).„Toarce, furca mea sub grindă” Melodiile sunt interpretate de Florica Ungur cu o mare sensibilitate. „Cânt pentru a-l aduce pe omul zilelor noastre în fața sa, pentru a-l oglindi în coordonatele spirituale care l-au generat și l-au perpetuat. Cânt pentru că a cânta înseamnă a viețui într-un anume fel, pentru că a cânta este sinonim cu a recrea lumea după măsura ta.”„Cred că omul trebuie să caute mulțumirea sufletească și fericirea înăuntrul său. Cu această convingere în suflet, încerc să ofer celor din jur câte un strop din lumina mea interioară, iar cântecul îmi este mesager.”Acesta este „crezul artistic ” al interpretei. De aici se poate desprinde dragostea pe care aceasta le-o poartă ascultătorilor, dăruindu-le pacea sufletească. Ascultătorii, la rândul lor o iubesc, manifestându-și sentimentele de admirație în diverse rânduri: „Florica Ungur (...), această fantastică pasere a cântecului, a înviorat plaiurile Ardealului, punînd pe colnice rouă și bucurie, relicte dintr-un ultim secret al țăranului în dorința lui de a lovi cerul cu bățul...Venind cu graiul de acasă al părinților și al strămoșilor, beneficiind și de buna conservare a muzicii și a tradițiilor în această zonă a țării, înzestrată fiind cu o aleasă cultură și cu un rafinat gust pentru autentic și inedit - ea cultivă doina cea tărăgănat curgătoare, cîntecul de joc și de nuntă, și cîntecul de jale - “șoptit” și “fluierat” - mai mult bocet, dar de un colorit aparte. Ca o încununare a activităților sale din domeniul artistic și pentru promovarea autenticității folclorului românesc, interpreta a primit la 19 decembrie 2008 diploma „Pro meritis”. |
Florica Zaha este licențiată în Drept, la Universitatea din Timișoara, însă nu a profesat niciodată, rămânând dedicată cântecului popular pe care l-a iubit întotdeauna. Are o colecție frumoasă de costume populare, dintre care unele au peste 100 de ani. Albumele sale, 14 la număr, s-au bucurat de succes în rândul iubitorilor de muzică populară. Cel mai recent album este Steaua mea cea norocoasă. Are doi copii, Roxana și Aurel. |
Gheorghe Roșoga () este un interpret de muzică populară din România, reprezentant al folclorului oltenesc, învățător și profesor de canto. Provine dintr-o familie numeroasă, el fiind al șaselea copil al casei. În anul 1967 a absolvit Institutul Pedagogic din Craiova. Lucrează apoi în învățământ și în cultură la Mehedinți, până în 1971, după care este încadrat ca ofițer în Ministerul de Interne, de unde a ieșit la pensie în 29 februarie 2000, cu gradul de colonel. Interpreți de muzică populară românească |
De mic i-a plăcut să cânte. Bunicul artistului a fost preot la Săpânța, un sat cu celebritate folclorică și etnografică în care se află Cimitirul Vesel din Săpânța. Bunicul îl lua la biserică. Psalmodia versete din psaltire. Știa multe colinde încă de atunci, colindele pe care le cântă și astăzi. A studiat la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj (1966-1973). A fost un student eminent. Încă din anii studenției s-a impus ca interpret, prin calitățile deosebite ale timbrului său vocal, bogăția și valoarea repertoriului ales. A interpretat și arii din operă și operetă. Din 1973 este licențiat în artă, specialitatea muzică clasică. În același an, după absolvire a devenit prim solist al ansamblului artistic „Rapsodia română”, în cadrul căruia a activat până în 1991, anul desființării ansamblului. În 1991 a fost angajat la Ministerul de Interne, direcția pentru cultură, artă și sport. A reorganizat ansamblul artistic „Ciocârlia”, unde i-a adus pe interpreții de muzică populară Mioara Velicu, Benone Sinulescu, Mioara Pitulice etc. A inițiat o suită de spectacole literar-muzicale în sala de festivități a ministerului, cu o tot mai vie deschidere spre publicul larg. A devenit directorul ansamblului „Ciocârlia”, cu care a întreprins multe turnee în țară și peste hotare. În 1991 i-a fost conferit gradul de locotenent-colonel onorific, ca recunoaștere a meritelor sale artistice. În anii 1994-1997, s-a implicat, în calitate de colonel, tot mai mult în viața artistică a celor ce-și desfășoară activitatea în armata și poliția română, precum și în armată în calitate de colaborator cu alte atribuții. În perioada 1997-2001, Gheorghe Turda a lucrat în cadrul DGPMB ca șef de compartiment, la Direcția pentru relații publice, tradiții, educație și sport. În semn de apreciere a muncii neobosite și a valorii activităților, Turda a fost numit șef adjunct al direcției respective. Artistul Turda s-a retras din această activitate în august 2003, nu însă și din aceea de interpret de muzică populară. Turda vorbește și cântă, în afară de limba română, în italiană, engleză, franceză și rusă. Prin decret prezidențial din 1 decembrie 2008, Gheorghe Turda a fost înaintat în gradul de general de brigadă în rezervă (cu o stea) . disc realizat împreună cu frații Petreuș În perioada 1970 - 2003 a obținut numeroase medalii, diplome, semne ale recunoașterii valorii interpretative: folclor, romanțe, canțonete, colinde, serenade etc. Între altele: Interpreți de muzică populară românească |
S-a născut la data de 9 noiembrie 1925 în localitatea Tritenii de jos, județul Cluj. Anii copilăriei i-a petrecut în satul natal, unde a urmat școala primară. Studiile liceale le continuă la Aiud și Turda. După terminarea studiilor, și-a satisfăcut stagiul militar la Timișoara, unde, timp de doi ani a fost interpret de muzică clasică la Opera română din Timișoara. A plecat la București și la 15 decembrie 1949 devine solist vocal la Ansamblul „Ciocârlia”, împreună cu care a participat la foarte multe turnee, atât în țară, cât și în străinătate, și unde activează până în 1988. O perioadă a fost angajat și al Orchestrei „Barbu Lăutaru” a Filarmonicii de Stat. Unul dintre cele mai importante turnee la care a participat, împreună cu Angela Moldovan, a fost cel prilejuit de Festivalul Mondial al Tineretului de la Moscova în 1957, unde a fost premiat cu medalia de aur. De-a lungul carierei, a interpretat și înregistrat la radio, televiziune și casa de discuri Electrecord, zeci de doine și jocuri din Câmpia Transilvaniei și din Banat. S-a pensionat la cerere la 16 aprilie 1986, dar n-a contenit să-și poarte cântecele mai departe spre sufletele celor ce știu să asculte. A fost căsătorit cu actrița Valeria Matei Cristoreanu (mult timp crainică la Radio București), cu care are o fiică, Ioana, profesoară de engleză la un liceu teoretic din București. Moare la data de 22 iulie 1995, la București, în urma unei boli cumplite. Interpreți de muzică populară românească |
Debutează la Radio în 1933; cântă în direct reclame muzicale. În același an câștigă la un concurs organizat de casa de discuri Odeon; devine angajat al firmei. Imprimă pe plăci de gramofon în Berlin și debutează cu piesele:„Mi-e dor de-acasă” de Elly Roman și „Să-ți cânt, samovare” de Max Halm în 1937. Din 1948 începe să abandoneze genul de muzică ușoară, în favoarea muzicii populare și a romanței. Interpreți de muzică populară românească |
A înregistrat 10 albume între care 7 cu orchestra de lăutari din Chișinău Interpreți de muzică populară românească |
Joacă-mă bădiță ca la noi în sat! Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistei Lucreția Ciobanu la 29 noiembrie 2002Crucea națională Serviciul Credincios clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”.Ulterior, el i-a conferit la 7 februarie 2004 și Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”. În ziua de 2 august 2013, într-o ceremonie care a avut loc în Piața Mare din Sibiu, în cadrul celei de-a XXI-a ediții a festivalului de folclor Cântecele Munților, Lucreția Ciobanu a primit titlul de cetățean de onoare al județului Sibiu. Interpreți de muzică populară românească |
S-a născut în Bucovina, localitatea Grănicești, județul Suceava, într-o familie de oameni simpli, muncitori, credincioși și iubitori de frumos, de cântec și joc. Încă din fragedă copilărie i-a plăcut să cânte din cântecele auzite la clăcile din sat, la șezători, la nunți, la hramuri, la serbările de sfârșit de an școlar, pe scena Căminului Cultural din Grănicești. Mai târziu, între anii 1973-1977 apare pe scena Casei de Cultură din Rădăuți, împreună cu Orchestra Populară “Brădulețul” dirijată de Mircea Băncescu. În anul 1977 obține premiul I la Festivalul „Cântarea României”, iar inspectorul școlar Ioan Paulencu a recomandat-o Ansamblului artistic „Ciprian Porumbescu” din Suceava unde în urma unui concurs a fost admisă și angajată la această prestigioasă instituție. Aici l-a cunoscut pe maestrul și folcloristul George Sîrbu, care i-a fost mentor, l-a cunoscut și pe renumitul trompetist Alexandru Havriliuc, cu care a colaborat și încă mai colaborează, scoțând la iveală nestemate folcorice. Viața pentru Margareta înseamnă cântec - cântecul celor mulți, care se bucură și care cântă odată cu ea. În cîntecele ei veți regăsi firescul și simplitatea melosului de pură esență tărănească moștenită de la vechi rapsozi, dar și teme mai actuale izvorâte din propria existență, cuprinzând cu precădere cântecul de dor, de dragoste, de joc, de nuntă, de înstrăinare precum și cântecul bătrânesc. Interpreți de muzică populară românească |
Maria Butaciu () a fost o interpretă de muzică populară românească din Ardeal, în special din zona Bistrița-Năsăud. Fiică a unui diac de biserică, cu opt urmași, a urmat Liceul de muzică la Cluj, secția canto clasic, unde începe cariera sa muzicală cu Orchestra Populară a Filarmonicii din Cluj. A fost admisă la Ansamblul Ciocârlia din București în urma unui concurs desfășurat la 1 aprilie 1961. A activat aici până la desființarea ansamblului în anul 1970. A fost ulterior solistă a Ansamblului Rapsodia Română. A făcut parte din grupul vocal „Miorița” coordonat de muzicianul George Vancu, care a lansat și popularizat cunoscuta piesă de origine maramureșană Coborâi din deal în vale. În anul 2001 a fost numită „Cetățean de onoare al municipiului București”.Câteva titluri notabile de cântece din repertoriul său sunt „De-ar fi dorul ca dorul”, „Măi bădiță din Ardeal”, „Sus în cel vârf de Gutâi”, „Auzit-am, bade, eu”, „Măi bădiță, buze moi”, „Trandafir cu creanga-n apă”, „Firule, măi fir de iarbă”, „Povestea puiului de cerb”. |
A fost profesoară de muzică în satul natal în Persinari. Lansarea ei în cariera de solistă a avut loc după ce, în 1979, a obținut locul întâi pe țară la concursul televizat de TVR „Floarea din Grădină”. Posedă o colecție de peste 100 de costume populare, unele moderne, stilizate, dar și altele foarte vechi. Este căsătorită de mai bine de 30 de ani și are un băiat pe nume Edi. |
A fost căsătorită de două ori. A doua căsătorie a fost cu fratele vitreg al lui Ion Dolănescu, Constantin Dolănescu, cu care a avut un fiu.„Zeița de argint” la Festivalul internațional de folclor de la Efes |
Mariana Deac s-a născut la 03.06.1970, Gantaga, Facultatea de management. Are o carieră de 25 de ani și un frate mai mare. Mariana Deac este una dintre cele mai îndrăgite interprete de folclor din zona Hunedoarei. Descoperită de Marioara Murărescu în cadrul Serbărilor naționale de la Țebea care se desfășoară în fiecare an. De-a lungul carierei sale a participat la multe festivaluri și emisiuni TV, ajungand în scurt timp la sufletul omului prin melodiile sale. Primul premiu l-a câștigat la vârsta de 14 ani ,,Premiul tinereții la festivalul Interjudețean de folclor.” La 20 de ani face și prima imprimare la Radio Cluj, mentor fiindu-i profesorul Gelu Furdui. |
S-a născut într-o familie de oameni simpli, care aveau deja trei copii. A copilărit în orașul natal până la 17 ani. După absolvirea liceului s-a angajat la Combinatul de fire și fibre sintetice din Iași, unde s-a înscris în ansamblul combinatului. Acolo, a cântat muzică populară și ușoară și a participat și la dansuri populare. În 1979 a câștigat echivalentul de atunci al titlului "MISS România" din zilele noastre, și anume locul 1 al primului concurs de frumusețe feminină din România, sub deviza „Muncă, Tinerețe, Frumusețe", concurs ce a avut loc la Costinești. S-a căsătorit pentru prima oară în 1980, căsătorie în urma căreia s-a născut primul ei copil, un băiat. După o perioadă de timp pleacă, împreună cu copilul în vârstă de 5 ani, la Bistrița, la violonistul Ștefan Cigu, cel cu care se cunoștea din diversele concerte avute în țară. După ceva timp, cei doi își unesc destinele și formează una din cele mai frumoase și stabile perechi din lumea muzicii populare. Cei doi s-au stabilit în Bistrița, alături de cei 3 copii ai lor (băiatul Matildei din prima căsătorie și un băiat și o fată ai lui Ștefan dintr-o căsătorie anterioară). Cei trei copii ai familiei au urmat tot cariere muzicale. |
Tatăl său a fost lăutarul Dumitru Botgros. Nicolae și cei doi frați au învățat să cânte la câte un instrument, lui Nicolae revenindu-i toba. La șapte ani s-a dus la Școala de muzică din Cahul. Împreună cu fratele său Vasile, s-a întors primăvara acasă, din lipsă de bani. Copiii cântau la nunți pentru a câștiga un ban. Câte puțin, Nicolae a lăsat toba în favoarea viorii. Mai târziu, Nicolae Botgros a ajuns la Soroca, la Școala de iluminare culturală. Aici pentru prima dată a asistat la un concert al orchestrei „Lăutarii”.Prima orchestră dirijată de Nicolae Botgros a fost „Ciocîrlia” de la Edineț. A activat apoi în „Joc”.În 1973 s-a mutat la Chișinău și a devenit violonist în orchestra „Mugurel” a Filarmonicii. Când învăța la Soroca, Nicolae Botgros a întâlnit-o pe Lidia Bejenaru, cu care s-a căsătorit când ambii aveau câte 19 ani. Au un singur copil, interpretul de muzică populară Cornel Botgros. |
Niculaiu Mării a Gheorghii Zaharii din Cicârlău este convins că a venit pe lume pentru a înfrumuseța locul pe unde trece, pentru a alina dorul și durerile sufletești ale neamului din care își trage seva și își hrănește destinul. Născut într-o familie de țărani, unde au venit pe lume 9 copii, a cunoscut greutățile vieții încă din fragedă pruncie, crescând în dragoste pentru muncă. Păscând vitele și bivolii preotului din sat ori trudind la morărița Verdeș, adormea în iesle visând la o bucată de pâine albă. Nicolae Sabău a pornit în viață cu o istovitoare scrupulozitate, urmărindu-și atingerea unui înalt ideal în artă Regizorul Televiziunii Romane, Ioan Filip, afirma că, "Nicolae Sabău este unul dintre puținii artiști care i-a dăruit cântecului, fără rezerve, întreaga lui viață, făcând din el sabie și scut, crez și legământ". Tocmai de aceea a răzbit, devenind unul dintre cele mai viguroase talente interpretative din câte a cunoscut Ardealul și țara. Nicolae Sabău face parte din spița nobilă a renumiților interpreți de muzică populară din Transilvania: Alexandru Grozuță, Emil Gavriș, Felician Fărcașu, Dumitru Sopon, Ion Cristoreanu, Petre Săbădeanu, remarcându-se prin substanța și timbrul original al creației sale artistice și interpretative. Prin varietatea și bogăția repertoriului, Nicolae Sabău a reușit să pătrundă cu sensibilitate în conștiința iubitorilor muzicii populare autentice din țară și străinătate. De la debutul artistic al tânărului de doar 16 ani, care a fost copleșit de aplauze după interpretarea cântecelor;"Arză-te focu Gutâi" și "Când am zis daina, daina", până la primul său concurs național, desfășurat în anul 1956, n-a fost decât un pas. În anul următor, 1957, Studioul Teritorial de Radio Cluj îl invită pe adolescentul Nicolae Sabău să realizeze primele înregistrări cu Orchestra Filarmonicii de Stat din Cluj, iar în anul următor, la Radio București, cu Orchestra Radioteleviziunii Române, dirijată de Victor Predescu. Un articol din ziarul județean "Pentru socialism" din 22 august 1956, consemna succesul remarcabil și ținuta artistică a tânărului solist vocal Nicolae Sabău, pe o scenă din București, marcând astfel debutul unui destin artistic. În anul 1959 ia ființă Ansamblul de cântece și dansuri al Sfatului Popular al Regiunii Baia Mare, instituție profesionistă de folclor ,care îl promovează pe tânărul interpret Nicolae Sabău în spectacolul "Baia Mare în cântec și joc" alături de celebrul Felician Fărcașu. Pasiunea și dăruirea exemplară în interpretarea cântecului popular i-au adus lui Nicolae Sabău, în anii care au urmat , prestigiul profesional și un loc privilegiat în galeria marilor artiști ai genului. Colecția impresionantă de afișe ale artistului se constituie într-o , document grăitor al evoluției sale alături de interpreți iluștri, în zecile de mii de spectacole și turnee realizate cu ansambluri folclorice profesioniste ori de amatori, pe parcursul celor peste 50 de ani de carieră artistică. Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistului Nicolae Sabău la 29 noiembrie 2002Crucea națională Serviciul Credincios clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”. Interpreți de muzică populară românească |
În anul 2002 a creat un fond de susținere a muzicii populare. Nicolae Sulac a interpretat piese exclusiv în limba română fiind aplaudat de fiecare dată de către toată sala, chiar și de cei ce nu cunoșteau limba română. Spre sfârșitul vieții Sulac a dorit să se stabilească la Iași, oraș care îi plăcea mult și unde obișnuia să se întâlnească cu prietenii. A decedat la Chișinău, în 2003, în urma unui atac cerebral și a fost înmormântat în Cimitirul Central din Chișinău. La 9 octombrie 2004, în cadrul Cimitirului Central a fost inaugurat un bust al său. În 2007, postum, a apărut pe piață albumul "La o margine de drum" a lui Nicolae Sulac. Nicolae Sulac este singurul artist de muzică populară din Moldova, care a fost înscris în Marea enciclopedie Sovietică. Festivalul „Nicolae Sulac” la cea de-a treia ediție Interpreți de muzică populară românească |
De asemenea, ea a prezentat reality show-ul Te vreau lângă mine de la Kanal D. Interpreți de muzică populară românească |
Cu ajutorul lor și alături de Mircea Marcoș, răposatul Dumitru Giurcă și Maria Lia Bologa a scos primul CD.După aproximativ trei ani a realizat al doilea CD cu titlul „Bună ziua, maică bună”, iar următorul CD s-a numit „Sunt fată din Boișoara”. În anul 2008 a realizat al 3-lea album. |
Petrică Moise este un interpret și compozitor bănățean de muzică populară. La 19 iunie 1947 la Chișoda în județul Timiș se naște într-o familie de pauri banațeni unicul fiu a lui Aurel si Persida Moise , Petru nume dat astfel pentru că urma la ortodocși,in 29 iunie,sărbătoarea de Sfântul Petru și Pavel. Elev la școala generală din Chișoda este descoperit de profesoara de muzica Gertruda Catona, cu ureche muzicală foarte bună și îndrumat spre Liceul de muzică și arte plastice din Timișoara, pe care îl va absolvi în 1966 la clasa de instrumente de percuție . Renunță în anul II la conservator, își satisface stagiul militar la Ansamblul armatei din Cluj ca solist vocal, apoi în 1971 dă admitere la facultatea de muzică a Institutul pedagogic din cadrul Universități din Timișoara. Din 1971 își începe activitatea ca solist vocal la ansamblul Doina Timișului al Casei studenților și la ansamblul Timișul al Casei de cultură a municipiului Timișoara. După absolvirea facultății de muzică rămâne artist liber profesionsist devenind slujbaș al artei cântului pe scenele tarii si in strainatate. Deși e supranumit de colegi profesorul nu a predat la catedră rămânând pe scenă dedicat muzicii populare naționale. A realizat în 1990 un L.P. la casa ELECTRECORD, apoi câteva albume de muzică populară la studiourile de înregistrări particulare din Timișoara și o înregistrare facută la studioul de radio si televiziune Novi Sad din Sebia. Un artist de excepțional dar de o modestie covârșitoare, Petrică Moise nu este numai un interpret ci mai ales un talentat creator. Cântecele sale au depășit de mult granițele banatului și ale țării, fiind preluate de generații de interpreți de pretutindeni. Interpreți de muzică populară românească |
Este olteancă venită tocmai din inima Gorjului, de langa Tismana, din satul Vâlcele, sat ce se află la 4 km de satul în care s-a născut marele Brâncuși. Prima apariție scenică a avut loc la Tismana, în anul 1960, cu formația Cooperativei „Arta Casnică”, în cadrul căreia cânta și dansa. Ansamblul „Doina” al Armatei, căruia i-a rămas fidelă timp de 35 de ani. În cadrul acestui ansamblu, a fost angajată (în urma unui concurs, unde a impresionat prin „Hăulita gorjenească”) datorită generalului DINU STELIAN, un om de mare cultură, care a angajat-o cu dispensă pentru că, pe atunci (1964), nu avea decât 16 ani. Prima medalie a obținut-o cu formația Cooperativei „Arta Casnică” la festivalul regional de la Craiova. Interpreți de muzică populară românească |
Cunoscută, în special, pentru repertoriul de cântece în aromână. În colecția sa de peste 500 de melodii se regăsesc piese precum:“Cât ti voi”, “Gioni ochiu ca di amura”, “Lilicea mea”, “Paidușca”. Interpreți de muzică populară românească |
In vara anului 1979,ansamblul este selectat să plece două saptămâni in Germania Federală, era primul schimb cultural cu această țară, dupa razboi. Formula orchestrală în care s-a făcut acel turneu a fost: Nelu Feraru,dirijor si violonist, Marin Gigea,de data aceasta la chitară rece,facea armonie,Gheorghe Bătranu,fluier,Constantin Istici,nai,Stefan Popescu,contrabas,si un acordeonist foarte bun ,sosit decurand în orchestră,șase perechi de dansatori si solista, Vasilica Dinu. Din păcate, maestrul coregraf,Stelică Cebucescu, nu a primit viza de plecare,deoarece dintre dansatoare facea parte si soția dânsului. In acea perioadă,magazionerul Casei de Cultura a Tineretului,era nimeni altul, decat primarul de mai tarziu al Craiovei, Antonie Solomon,tânar sfios si foarte respectos cu cei din ansamblu, și in general,cu cei din jurul lui. E mare diferența, intre acel tinerel si Solomon de acum. Nu la multi ani, dupa acest turneu,Vasilica se casătorește,urmand o alta etapă din viata ei artistică. |
S-a născut într-o familie de țărani români bihoreni originari din Săliște de Beiuș, județul Bihor, refugiați la Brașov, în perioada 1940 - 1944, când a fost ocupat Ardealul de Nord. Tatăl său a fost meșter olar, iar mama, Ileana, a fost pricepută la alesături pentru ștergare. Este sora poetului Gheorghe Pituț și a preotului paroh al Bisericii Ortodoxe Beiuș, Ioan Pituț. Între anii 1967-1970, a fost solistă de muzică populară a Orchestrei „Barbu Lăutaru” a Filarmonicii „George Enescu”, orchestră desființată în anul 1970, iar între 1970-1975 a fost solista Ansamblului artistic „Doina” al Armatei - București. În anul 2001 a devenit Cetățean de onoare al municipiului București. În anul 2003, în cadrul spectacolului „500 de ani de atestare documentară” primăria din Ștei i-a acordat Diploma de Excelență. Interpreți de muzică populară românească |
Ștefania Rareș s-a născut în luna octombrie a anului 1943, într-o familie numeroasă, cu opt copii. Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistei Ștefania Rareș la 29 noiembrie 2002 Ordinul Național „Serviciul Credincios” clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”. Interpreți de muzică populară românească |
Otello este penultima dintre operele compuse de Giuseppe Verdi, pe un libret de mare calitate scris de Arrigo Boito după celebra piesă Othello a dramaturgului englez William Shakespeare. Ca și în cazul ultimei sale opere, Falstaff, a cărei premieră absolută a avut loc la Teatro alla Scala din Milano, la 9 februarie 1893, se observă influența clară wagneriană, trecerea de la opera bazată pe arii și tehnica de interpretare bel-canto la genul cunoscut ca fiind operă simfonică. Premiera operei a avut loc la Milano, la Teatro alla Scala, în ziua de 5 februarie 1887. Locuitorii insulei Cipru ocupată de venețieni, printre care Cassio și Iago, doi ofițeri ai lui Otello, guvernatorul maur (arab) al insulei, Desdemona, frumoasa soție a acestuia, Rodrigo, un tânăr nobil venețian și localnicul Montano se află la malul mării. Toți așteaptă cu înfrigurare întoarcerea navei lui Otello, după o aprigă luptă pe care acesta o purtase împotriva turcilor. Furtuna izbucnește. Corabia apare la orizont, dar se apropie cu greu de țărm. În sfârșit, acostează și aclamat de mulțime, Otello debarcă și anunță victoria împotriva turcilor. Mulțimea ovaționează, dar doi oameni îl privesc cu dușmănie pe Otello: Rodrigo, îndrăgostit de Desdemona și Iago, care își urăște de moarte comandantul fiindcă nu a fost ridicat la rangul pe care socotea că-l merita. Se aprind focuri și petrecerea începe. Nebănuit de nimeni, Iago urzește un plan diabolic, menit să-l distrugă pe Otello. Îl consolează pe Rodrigo, sfaăuindu-l să nu piardă speranța împlinirii visurilor sale de dragoste, apoi, același Iago, îl îndeamnă pe Cassio să bea pahar cu pahar, deși, în curând, tânărul căpitan trebuie să intre în gardă. Perfid, Iago atrage atenția nobilului Montano asupra stării în care a ajuns Cassio și îl cheamă pe Rodrigo să adreseze celui amețit cuvinte jignitoare. Cei doi tineri se înfruntă, dar lupta dintre ei este întreruptă de apariția lui Otello și a Desdemonei. Judecându-l aspru pe Cassio, guvernatorul îl destituie. Mulțimea se împrăștie. Rămași singuri, Otello și Desdemona se îmbrățișează cu dragoste. Pentru că nu a putut obține iertarea stăpânului său, Cassio cere sfatul lui Iago și, la sugestia acestuia, se adresează Desdemonei. Bucuros că totul se desfășoară conform planului, Iago dă glas credinței sale neclintite în forțele răului, vicleniei și minciunii. Apropiindu-se de Desdemona, Cassio îi cere acesteia să-l ajute să obțină iertarea lui Otello. Cei doi tineri sunt zăriți de către maurul căruia, prin vorbe cu două înțelesuri, Iago îi strecoară în suflet gelozia. Locuitorii Ciprului îi oferă Desdemonei flori și daruri. Zâmbind, aceasta se apropie de Otello cerându-i fără ocolișuri, bunăvoința pentru Cassio; Otello o refuză cu duritate. Întâmplarea vine în ajutorul lui Iago. Soția sa, Emilia, a găsit o frumoasă batistă pe care Desdemona o primise de la soțul ei și a pierdut-o. Din dispariția acestei batiste Iago își va face cea mai puternică arma cu care îl va doborî pe Otello."L-am auzit pe Cassio rostind în somn numele Desdemonei!", șoptește Iago la urechea lui Otello."Cassio are batista pe care tu i-ai dăruit-o soției tale!", continuă el. Otello suferă groaznic, și este gata să se răzbune pe aceea care l-a înșelat. Mimând supunere și devoțiune, Iago se obligă să-i mai ofere o dovadă zdrobitoare a necredinței Desdemonei. Incertitudinea îl chinuie pe Otello. Nebănuind nimic, Desdemona îi cere, din nou, iertare pentru Cassio. Otello izbucnește cu gelozie și îi cere Desdemonei batista pe care i-o dăruise. Ea nu mai știe unde se află batista. Înnebunit de bănuieli, Otello îi aruncă cuvinte jignitoare și rămâne surd la încercările Desdemonei de a se dezvinovăți. Iago continuă să uneltească: îi propune lui Otello ca, ascuns fiind, să asculte o discuție între el și Cassio. Îndrăgostit de Bianca, dar fără a-i pronunța numele, tânărul comandant îi povestește lui Iago despre întâlnirile sale de dragoste: Iago face în așa fel încât Otello să creadă că femeia despre care Cassio vorbește, cu atâta ușurință, este Desdemona. În plus, Iago strecurase în camera lui Cassio batista Desdemonei pe care acesta o ținea, acum, în mână. Otello este definitiv convins - Desdemona l-a înșelat. Un trimis al Senatului din Veneția, Lodovico, îl anunță pe Otello că este chemat să participe la marele consiliu al Republicii. În timpul absenței, Cassio îl va înlocui pe guvernatorul Ciprului. În prezența ambasadorilor, Otello nu se mai poate stăpâni și își insultă soția. Victoria lui Iago este deplină. În noaptea care va urma, Rodrigo îl va ucide pe Cassio, iar Desdemona va muri și ea. În camera sa, Desdemona se pregătește de culcare. Chinuită de presimțiri negre, își amintește un cântec ascultat în copilărie, cântecul sălciei. Așteptându-și soțul, tânăra femeie rostește o rugăciune, apoi adoarme. Otello vine hotărât să o ucidă pe aceea care i-a înșelat dragostea și încrederea. Nimic nu-l poate opri. Desdemona moare rostind, "Sunt nevinovată !". Agitată, Emilia vine să-și anunțe stăpânii că, lovit de moarte în lupta cu Cassio, Rodrigo a dezvăluit toate planurile lui Iago și descoperă îngrozită trupul neînsuflețit al Desdemonei. Atrași de țipetele ei, sosesc Cassio, Iago și Lodovico. În fața tuturor, Emilia mărturisește ceea ce știa despre intriga țesută în jurul batistei pierdute. Otello ordonă arestarea lui Iago, apoi înfigându-și un pumnal în piept se prăbușește alături de cea care a murit nevinovată. |
O petrecere la curtea Ducelui de Mantova. Tânărul duce îi povestește unui curtean că îl interesează o fată frumoasă pe care a văzut-o recent la biserică. El își afirmă concepțiile libertine despre dragoste, în aria "Pentru mine, toate femeile sunt la fel". Bufonul Rigoletto se poartă în mod servil față de duce și își bate joc de cei cărora ducele le-a violat soțiile sau fiicele. Un curtean răspândește zvonul că Rigoletto ar avea o amantă secretă. Un conte tânăr, adânc jignit de bufon, plănuiește o răzbunare împreună cu alți curteni. Apoi un conte bătrân, îndurerat de umilirea fiicei sale, îl blestemă în mod solemn pe bufon. Bufonul Rigoletto se întoarce târziu la locuința sa înconjurată de un gard înalt, în vecinătatea casei contelui cel tânăr pe care l-a jignit. Este acostat pe drum de un necunoscut, care se recomandă Sparafucile și își oferă serviciile de ucigaș profesionist. Rigoletto îl alungă. Bântuit de remușcări, obsedat de blestemul bătrânului conte, Rigoletto se simte și el tot un ucigaș. El spune: "Suntem la fel, eu cu limba, el cu pumnalul". Intrând în casă, bufonul e întâmpinat de fiica sa Gilda, pe care o ține ascunsă pentru a o feri de viața desfrânată de la curte. Gilda îl asigură că nu a ieșit din casa decât pentru slujba de la biserică. Rigoletto părăsește casa pentru un timp foarte scurt. Ducele de Mantova, deghizat în student sărac, pătrunde în curtea casei și se ascunde după un copac. De aici, el aude cum Gilda îi povestește guvernantei despre un tânăr admirator care a urmărit-o de la biserică până acasă. Este vorba desigur despre Ducele de Mantova, care iese din ascunzătoare și îi face Gildei declarații de dragoste pasionate. El se recomandă cu un nume fals: Gualtier Malde. Gilda se îndrăgostește de așa-zisul student și după plecarea lui ea cântă aria "Nume drag ce-ntâia dată face inima-mi să bată...". Între timp, pe stradă se adună curtenii instigați de contele cel tânăr să se răzbune pe Rigoletto. Toți își închipuie că Gilda este amanta bufonului. Când Rigoletto se întoarce, el este atras într-o capcană. Legat la ochi, bufonul acceptă de bună voie să participe la presupusa răpire a soției contelui cel tânăr, vecinul lui. Dar după ce e lăsat singur și își scoate legătura de la ochi, Rigoletto înțelege cu groază că el însuși a sprijinit scara pe care s-au urcat în casa lui răpitorii propriei sale fiice. Ducele de Mantova află cu încântare că Gilda a fost răpită și se află în palat. Rigoletto vine la palat să-și caute fiica și curtenii ranchinoși își bat joc de durerea lui. După un timp, Gilda vine în brațele tatălui ei și îi povestește plângând că a fost răpită și violată. De afară se aude din nou blestemul contelui cel bătrân care e în drum spre închisoare. Dragostea Gildei pentru duce e atât de mare, încât ea are putere să-l ierte și încearcă să tempereze setea de răzbunare a tatălui ei. Rigoletto încearcă s-o convingă pe Gilda de caracterul josnic al Ducelui de Mantova, sperând că o va "vindeca" de dragoste. În acest scop, o aduce la taverna ucigașului Sparafucile, unde ducele va veni ademenit de sora ucigașului. Rigoletto și Gilda se ascund și urmăresc prin fereastra tavernei cum vine ducele deghizat în ofițer de cavalerie. El cântă o arie despre frivolitatea femeii: "Femeia e schimbătoare...". Gilda vede cu durere cum ducele îi face curte surorii ucigașului. Rigoletto o trimite acasă pe Gilda, spunându-i să se îmbrace cu haine bărbătești pentru că intenționează să fugă cu ea din Mantova. După plecarea Gildei, Rigoletto confirma contractul pe care l-a făcut cu Sparafucile: Ducele de Mantova urmează să fie ucis până la miezul nopții, iar apoi bufonul trebuie să vină ca să arunce cadavrul în râu. După plecarea lui Rigoletto, se pornește o furtună năpraznică. Amețit de băutură, Ducele de Mantova se duce într-o cameră să se culce. Rămași singuri, Sparafucile și sora lui discută despre crima plănuită. Sora ucigașului se simte atrasă de duce și ar vrea să-l salveze, dar tentația banilor e prea mare. Până la urmă, cei doi ajung la o înțelegere: dacă până la miezul nopții va veni la tavernă un străin să se adăpostească de furtună, îl vor ucide și îi vor preda lui Rigoletto alt cadavru. Conversația lor este interceptată de Gilda, pe care dorul pentru duce a făcut-o să se întoarcă la tavernă îmbrăcată în haine bărbătești, ca să-l vadă pentru ultima oară. Din dragoste și disperare, ea se decide să se sacrifice pentru duce. Deschide ușa și e înjunghiată, în timp ce tunetele furtunii cutremura tavernă. În zori, Rigoletto vine cu banii și primește un sac, în care i se spune că e cadavrul ducelui. Ajungând cu sacul la malul râului, Rigoletto aude vocea Ducelui de Mantova care se întoarcea acasă după potolirea furtunii. Ducele cântă: "Femeia e schimbătoare...". Bufonul deschide sacul și e îngrozit când o găsește pe Gilda care încă mai trăiește. Tatăl și fiica își iau rămas bun și își cer unul altuia iertare. Gilda moare în brațele lui Rigoletto. Cutremurat de durere, bufonul își amintește blestemul contelui bătrân. |
Samson și Dalila este o operă în trei acte pe muzica compusă de Camille Saint-Saëns care a avut premiera la data de 2 decembrie 1877 în Weimar (Germania). Libretul: F. Lemaire. Acțiunea se petrece în Palestina anului 1115 î.Hr. și este inspirată de capitolul 16 din cartea biblică Judecătorii. Evreii adunați în piața publică a orașului Gaza imploră mila și ajutorul lui Dumnezeu, sperând să le înceteze suferința. Samson îi îmbărbătează, amintindu-le că sunt datori să lupte cu toții pentru eliberarea de sub ocupația filistenilor. Glasurile lor atrag atenția lui Abimelech, conducătorul din Gaza, care își bate joc de neputința evreilor. Samson, inspirat de forța divină, îl ucide pe Abimelech, încurajându-și astfel poporul. Văzând trupul neînsuflețit al temutului Abimelech, Marele Preot - sacerdot al zeului Dagon - îi incită pe filisteni la răzbunare, blestemând poporul evreu. Bătrânii evrei se roagă, împreună cu Samson, închinând un imn gloriei lui Dumnezeu. Ruga le este întreruptă de apariția filistenelor și a Dalilei. Farmecul și frumusețea ei îl subjugă pe Samson. În zadar batrânul evreu îl previne; glasul ei învăluitor îl cheamă și îi promite dragoste. În iatacul ei din Valea Soreck, Dalila invocă puterea dragostei, să o ajute să-l atragă pe Samson. Sosește Marele Preot care îi reamintește fermecătoarei Dalila că este fiica a filistenilor și că are datoria față de neamul ei să afle taina puterii lui Samson. Atras ca de o vrajă, Samson vine în iatacul Dalilei. Fascinantă și voluptoasă, ea îi strecoară în suflet beția dragostei, reușind să-i obțină încrederea și să-i afle secretul. Puterea lui supraomeneasca sta în părul său bogat. Dalila, într-o îmbrățișare, pe cât de pătimașă, pe atât de perfidă, îi taie părul, chemând apoi soldații filisteni pentru a-l pune în lanțuri pe eroul trădat. În închisoarea din Gaza, Samson, orbit în urma celor îndurate, este chinuit de gândul că momentul său de slăbiciune a adus nenorocire și umilință poporului evreu. Samson cere iertare lui Dumnezeu pentru această greșeală. În templul lui Dagon, Marele Preot, Dalila și toți filistenii își slăvesc Zeul. Este adus Samson și invitat să participe la ceremonia sacră. Dalila își bate joc de slăbiciunea eroului evreu, umilindu-l și râzând împreună cu filistenii de suferința sa atât de profundă. Samson are o ultimă rugăminte pe care o adresează lui Dumnezeu: să-i redea pentru o clipă puterea pentru a-i pedepsi pe filisteni. Îndreptându-se către coloanele templului, le disloca printr-o forță supraomenească, de natură divină, prăbușind templul peste cei care l-au batjocorit. |
Emblema sigiliului, la înființarea regimentului, înfățișa imaginea vulturului imperial austriac și inscripția Virtus Romana Rediviva - Virtutea romană reînviată. În nenumărate rânduri, Districtul Năsăudean a fost vizitat de către persoane importante: împărați și membri ai guvernului provincial, episcopi, generali și alți demnitari civili și militari. Dintre toate, de neuitat au rămas vizitele Împăratului Iosif al II-lea de Habsburg care a inspectat teritoriul regimentului grăniceresc de trei ori în anii 1773,1784 și 1786. Trupele regimentului grăniceresc de infanterie au luat parte, în cei aproape 90 de ani de existență, la 20 de campanii militare în care au desfășurat 133 de bătălii unde și-au pierdut viața peste 3.000 de ostași. Dintre episoadele cele mai dramatice care ilustrează istoria militara a regimentului II românesc de graniță sunt: lupta de la Troppau din 1799 cu prusacii, luptele cu turcii din 1788, cu armatele franceze în mai multe campanii purtate în anii 1792-1814. Memorabilă a rămas în istoria regimentului, cât și în istoria militară a Franței, lupta din 15-17 noiembrie 1796 de la Areda Veneției unde cătanele negre (denumire primită datorită uniformelor specifice) din batalionul al II-lea l-au impresionat pe tânărul general Napoleon Bonaparte prin curaj. Mai târziu, exilat pe insula Sfânta Elena, Napoleon i-a evocat în memoriile sale - episodul bătăliei de la Arcole. |
În casa domnului Stahlbaum domnește atmosfera sărbătorească a Crăciunului. Părinții fac ultimele retușuri la pomul de iarnă, așezând lângă el cadourile pentru copii. Se aprind beculețele și se deschide ușa. Clara și Fritz, copiii domnului Stahlbaum, dau buzna în cameră. Le urmează verii și verișoarele cu părinții lor. Copiii se așază în rând și încep un marș voios. După dansul adulților vine și unchiul Drosselmayer. Acesta este așteptat cu nerăbdare, căci de fiecare dată le aduce copiilor surprize neobișnuite. Nu-i va dezamăgi nici acum. La început copiii se bucură, apoi încep să se certe din cauza cadourilor. Fritz câștigă disputa, iar Clara izbucnește în lacrimi. Pentru a o consola, unchiul Drosselmayer îi dă fetei un "Spărgător de nuci", costumat în uniformă militară. Fritz îl azvârle râzând și îl strică, în timp ce Clara este consolată. Pentru că între timp s-a făcut târziu, mama îi trimite pe copii la culcare. Musafirii se retrag. Clara își ia rămas bun de la Spărgătorul "bolnav" și se duce la culcare. După puțin timp, Clara se întoarce în camera festivă. Adoarme în fotoliu și astfel evenimentele acestei seri continuă. În lumina lunii, pomul de Crăciun devine tot mai mare, ocupând o mare parte a camerei. Șoarecii, conduși de regele lor, apar din toate părțile și se apropie de fată. Ea îi gonește înfricoșată. Atunci se trezește Spărgătorul de nuci, care, alături de soldați, se luptă cu șoarecii. Bătălia nu e deloc ușoară și Spărgătorul pare să cedeze. Clara intervine și reușește să-i învingă pe șoricei. Spărgătorul de nuci se transformă într-un prinț tânăr și frumos. Pentru a-i mulțumi ca l-a salvat, el o invită pe fetiță în împărăția dulciurilor. Camera se transformă într-o pădure de brazi înzăpezită. Fulgii de nea îi înconjoară pe cei doi, arătându-le drumul. |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.