Datasets:

OpenLLM-Ro
/

ro_wiki

Dataset card Data Studio Files Files and versions Community

Split (3)

train · 123k rows

page stringlengths 33 136k
Wolfgang Ernst Pauli () a fost un fizician austriac care s-a remarcat prin teoria spinului, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1945. Wolfgang Ernst Pauli s-a născut la Viena în anul 1900 ca fiu al medicului și chimistului Wolfgang Joseph Pauli și al soției acestuia, ziarista și activista pentru drepturile femeilor Bertha Kamilla, născută Schütz. Numele la naștere al tatălui era Wolf Pascheles, fiind născut într-o binecunoscută familie de editori evrei din Praga, Pascheles-Utitz. Un străbunic al lui Pauli fusese editorul numit și el Wolf Pascheles. Tatăl fizicianului s-a convertit de la iudaism la creștinismul romano-catolic și și-a schimbat numele la scurt timp înaintea căsătoriei sale în anul 1899. Mama, Bertha Schütz, a fost fiica scriitorului austriac evreu Friedrich Schütz și a fost crescută în credința romano-catolică a mamei ei. Numele mijlociu Ernst Pauli l-a primit în cinstea nașului său, fizicianul Ernst Mach. Pauli a crescut ca creștin catolic, deși, în cele din urmă, el și părinții săi au părăsit biserica. La vârsta adultă el s-a considerat deist și „mistic”.Așa cum a mărturisit într-o discuție cu istoricul israelian al științei Shmuel Sambursky în cursul unei vizite în Israel în anul 1957: „Contrar religiilor monoteiste, dar în conformitate cu misticismul tuturor popoarelor, eu cred ca realitatea ultimativă nu este personală”. La 27 de ani era profesor la Institutul Politehnic din Zürich, pentru ca apoi să își continue activitatea didactică și științifică la Universitatea Princeton din SUA. În 1925, la numai 25 de ani, pentru explicarea structurii electronice a atomului, a formulat unul dintre cele mai importante principii ale fizicii teoretice contemporane, așa-numitul principiu de excluziune, care a primit ulterior numele său. Acest principiu a fost stabilit ca rezultat al studierii sistemului periodic al lui Mendeleev și a teoriei cuantice a lui Niels Bohr și permite înțelegerea proprietăților sistemelor atomice și explică distribuția elementelor în sistemul periodic. În lucrările ulterioare, Pauli a furnizat o generalizare a acestui principiu, stabilind valabilitatea sa pentru orice particulă cu spin întreg. Cu ajutorul existenței acestei particule, denumită neutrino, Pauli explica aparenta abatere de la legile de conservare a energiei și momentului cinetic în dezagregarea beta. Tot lui Pauli îi aparține explicarea paramagnetismului gazului electronic în metale; el a elaborat și teoria spinului electronului, precum și o serie întreagă de studii importante asupra problemelor generale ale teoriei cuantice a câmpurilor de unde și asupra teoriei mezonice a forțelor nucleare. A mai elaborat studii și asupra altor probleme importante ale fizicii teoretice. Principiile generale ale mecanicii ondulatorii Teoria relativistă a particulelor elementare Specialiști în fizică cuantică Persoane care au emigrat din cauza nazismului
Statusul reprezintă poziția ocupată de o persoană în societate. Treapta pe care se află un individ într-o structură socială reflectă tipul de apreciere asupra lui, dată de către ceilalți. Fiecare om este evaluat în funcție de această poziție a sa, iar recunoașterea ei depinde atât de personalitate, cât și de normele și valorile sociale. Statusurile variază după personalitatea oamenilor, iar multe dintre interacțiunile sociale și interumane constau în identificarea și selectarea statusurilor. Nu mai puțin semnificativ este procesul de constituire a interacțiunilor sociale în temeiul unor statusuri, adică oamenii se reunesc și în funcție de poziția ocupată de ei în structurile sociale. Inițial, termenul de status a fost utilizat în sensul drepturilor și obligațiilor unei persoane, al puterii de care dispune. Durkheim a studiat anomia ca proces de dereglare a ierarhiei de status. Max Weber a conferit conceptului de status sensul de prestigiu social. Antropologul american Ralph Linton a desemnat prin status o colecție de drepturi și de datorii determinate de locul ocupat de individ în societate. Talcott Parsons a făcut diferența între status atribuit și status achiziționat sau dobândit. Statusul este studiat ca element al stratificării sociale distinct de conceptul de clasă. Statusul atribuit reprezintă poziția acordată de societate, urmare a dimensiunii psihosociale (vârstă, sex, religie, rasă, mediu familial). Societatea atribuie statusuri persoanelor cu talente excepționale, din care derivă unicitatea poziției lor într-o comunitate. Statusul dobândit este poziția câștigată de o persoană prin învățare sau prin efort. El se conturează și se obține de către individ, în cadrul competiției cu toți cei care aspiră la el și prin exprimarea opțiunilor pentru poziția dorită a fi ocupată. Student, președinte, director, actor, profesor sunt exemple de statusuri dobândite. Toate societățile recunosc aptitudinile individuale și eșecurile personale, dar ele distribuie într-o proporție limitată unele statusuri dobândite (de pildă, aviator, profesor, cosmonaut, medic, jurist etc.). În timp ce statusurile ascriptive caracterizează întreaga populație dintr-o comunitate (de exemplu, bărbați sau femei, copii, tineri, adulți sau bătrâni), statusurile dobândite ființează, într-un anumit număr stabilit de societate, în raport de oportunitățile sale. Pe de altă parte, în contexte concrete, aceste statusuri servesc ca modalitate de ființare a unui comportament social adecvat sau ca supapă pentru contestatari. Mai mult, societatea oferă adesea statusuri pentru a fi dobândite, ca recompensă în manifestarea atitudinii conformiste, simultan cu căutarea posibilităților de canalizare a devianței către modalități sociale acceptabile (Vander Zanden, p. 89). Un tip special de status este statusul fundamental, element cheie în raporturile dintre oameni. Vârsta și sexul, și, în anumite condiții, ocupația sunt statusuri fundamentale. În virtutea acestui status ceilalți așteaptă de la noi un anumit comportament. Față de copil societatea manifestă cerințele legate de abilități și acțiuni specifice statusului acestei vârste, cum sunt pregătirea școlară, însușirea normelor de conduită, conformarea la regulile sociale, inocență, puritate etc. și în cu totul alt mod este perceput statusul de adult, judecat, în principal, prin asumarea responsabilităților sociale, competență profesională și socială. Așadar, vârsta constituie una din căile de dobândire de către individ a altor statusuri. Societatea reglementează comportamentul fiecărei vârste. Un om bătrân are un alt spațiu social decât unul tânăr.
În anul 2006 populatia era de 489.787 locuitori în municipalitate și de 510.491 în zona urbană, Göteborg fiind al doilea mare oraș al Suediei dupa Stockholm. Este situat în sud-vestul Suediei, pe malul Mării Nordului, pe malul strâmtorii Kattegat. Este un important centru comercial și nod de transporturi (în special navale și aeriene). Göteborg este și un important centru universitar, aici găsindu-se atât Universitatea din Göteborg, cea mai mare instituție de învățământ superior din Scandinavia, cât și Chalmers Tekniska Högskola. Göteborg este și un important centru industrial, uzinele Volvo, Svenska Kullagerfabriken AB (SKF)-producător de rulmenți și producătorul de produse farmaceutice Astra-Zeneca avându-și sediul și principalele sectoare de producție aici. La începutul anilor 1900 Göteborg a fost portul de emigrație pentru aproximativ un milion de persoane care ulterior s-au stabilit în Minnesota și care au stat la baza comunității suedeze din SUA.
Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie. Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871. Italia avea, în acest timp, probleme mari în Nordul Africii, unde Franța ocupa Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine îl contactează pe Bismarck, propunându-i o alianță menită să neutralizeze Franța în Europa. Bismarck îi răspunde acestuia că drumul spre Berlin trece pe la Viena, astfel luând naștere, în mai 1882, Tripla Alianță. În cazul în care vreuna dintre părțile semnatare declara război oricărei alte țări, ceilalți membri își declarau neutralitatea și nu participau la război. Acest tratat nu rezolva, însă, problemele din Balcani dintre Italia și Austro-Ungaria. Sesizând acest impediment major, Bismarck își ia rolul în serios, dându-și seama de avantajele de care putea beneficia Germania în urma acestei alianțe. Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării acestei alianțe. În 1887, când trecuseră cei 5 ani pe durata care se semnase alianța, Bismarck încearcă și reușește, pentru moment, să forțeze Austro-Ungaria să rămână ca membru, amenințându-l pe Kálnoky cu retragerea sprijinului împotriva Rusiei, așa că acesta din urmă se vede nevoit să facă, numai pentru asigurarea protecției, concesii peste concesii. Printre acestea, deși dorea nespus să nu mai aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se modifica, să plătească despăgubiri Italiei. În afară de sprijinul împotriva Rusiei, Austro-Ungaria mai primea asigurări și împotriva iredentismului românesc și italian, lupta acestora neputând fi susținută, oficial, de România și Italia. Italia primea din partea lui Bismarck asigurări de prietenie și promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa. În același an, Bismarck definitivează o serie de tratate menite să izoleze și mai mult Franța. Printre acestea se număra și Înțelegerile mediterane la care adera și Marea Britanie, aceasta fiind interesată de blocarea Rusiei în Marea Mediterană și ținerea ei în spatele Strâmtorilor. Austro-Ungaria rămâne, în acest fel, fără nici o formă de contact diplomatic cu Rusia. În scurtă vreme, însă, lucrurile se vor schimba. Următorii miniștri de externe austro-ungari, și anume Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal, se vor apropia din ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorințe comune: scoaterea Italiei din Balcani. La fel, Franța va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări. Tot în acest timp, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți 3 poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, a unei serii de tratate bilaterale, numite Antanta, menită să contracareze pretențiile puterilor din Tripla Alianță. După asasinarea de către un naționalist sârb, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia (28 iunie 1914) războiul era iminent, așa că marile puteri au început degrabă pregătirile pentru o conflagrație care avea să devină mondială. În decurs de numai 2 săptămâni, statele din cele 2 sfere de influență la nivel european și-au declarat război, conflagrația durând până în 11 noiembrie 1918. Cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, i-a permis României să devină subiect al relațiilor internaționale și i-a conferit posibilități sporite de afirmare în politica externă. După 1878, România a urmărit 3 obiective principale de politică externă, acestea fiind formulate în memoriul prezentat de Mihail Kogălniceanu la 19 iunie/1 iulie 1878 în cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității teritoriale; recunoașterea și consolidarea independenței; declararea neutralității sale. Pornind de aici, diplomația română a trebuit să aibă în vedere întregul context al relațiilor internaționale, care căpătatase o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri. În noile condiții diplomatice, Carol I și oamenii politici român au conștientizat conștientizat riscul de a urmări obiective de politică externă fără patronajul uneia sau a mai multora dintre marile puteri. Ei erau convinși că numai afilierea la un sistem de alianțe va putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere protecție față de presiunile externe. Necesitatea patronajului unei puteri sau afilierea la un sistem de alianță a devenit evidentă, mai ales, în urma împotrivirilor marilor puteri în probleme importante pentru statul român ca recunoașterea independenței (care a fost condiționată de Germania în cadrul Congresului de la Berlin) și chestiunea Dunării, în care România s-a opus deciziilor marilor puteri potrivnice intereselor sale și a intrat într-o izolare totală. Un alt eveniment ce a determinat îngrijorarea cercurilor politice românești îl constituia deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Bulgaria, fapt ce putea conduce la o eventuală intervenție militară, care nu se putea efectua decât pe teritoriul României. Realizarea unei alianțe nu era însă, în condițiile amintite, atât de facilă. Deoarece toate posibilitățile prezentau diferite incovienente, opțiunea trebuia să se îndrepte spre soluția care prezenta dezavantajele cele mai mici. O apropiere de Marea Britanie nu putea fi luată în considerare din cauza politicii de neangajare promovată de guvernul englez până în 1904. Nici orientarea tradițională către Franța nu putea fi luată în calcul deoarece, după înfrângerea din 1871, aceasta slăbise pentru un timp și fusese izolată prin abila acțiune diplomatică a lui Bismarck. Pe de altă parte, o diminuare a simpatiilor românești s-a produs datorită atitudinii diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin și în perioada imediat următoare, Franța fiind printre ultimele puteri care au recunoscut independența României. Nici din punct de vedere economic apropierea de statul francez nu oferea avantaje: relațiile comerciale erau relativ moderate, iar piața financiară franceză a rămas închisă României. Aproape la fel de dificile erau și raporturile cu celălalt mare vecin, Austro-Ungaria. Deși, Monarhia Dualistă a fost prima mare putere europeană care a recunoscut independența României, fără a mai aștepta îndeplinirea de către ea a condițiilor impuse și chiar a intervenit la rugămintea guvernului român pe lângă guvernele Germaniei, Angliei și Franței, după ce statul român și-a îndeplinit condițiile, ulterior însă poziția statului austro-ungar se schimbă radical, tendință ce se observă începând cu refuzul acestuia de a recunoaște Regatul român. De fapt, poziția Austro-Ungariei față de România este una destul de contrastantă și varia de la ostilități categorice la acțiuni de sprijin. Dificultatea esențială a raporturilor cu Austro-Ungaria era generată de situația românilor din Transilvania, supuși unei deznaționalizări forțate odată cu instituirea dualismului austro-ungar în 1867. Această politică a determinat nu numai rezistența hotărâtă a românilor transilvăneni, ci și o vie reacție a conaționalilor din regat, iar o alianță a României cu guvernul unui stat care oprima peste trei milioane de români putea crea impresia renunțării de a-și sprijini unele interese vitale pentru propriul popor. Relațiile cu Germania nu prezentau atâtea dificultăți, dar nici nu se poate vorbi de o simpatie a opiniei publice față de recent creatul Imperiu german, fapt la care au contribuit concesiunea Strousberg, atitudinea Germaniei în timpul Congresului de la Berlin și în anii următori, unele aprecieri ale lui Bismarck la adresa politicienilor români, față de care se arăta “foarte nemulțumit, acuzându-i că ar fi înțeleși cu Rusia în exterior și cu socialiștii în interior”. Totuși, elementele amintite nu erau de natură să creeze situații mai îndelungate de tensiune. În aceste condiții, soluția care se putea impune era tocmai aceea a unei alianțe cu Germania. Imperiul creat în 1871 prezenta și avantajul că era principala putere militară a Europei, dispunând, în același timp, de o importantă și dinamică forță economică. Dar, dacă relațiile cu Germania ofereau însemnate avantaje, ele prezentau și inconvenientul major că nu puteau fi concepute decât prin acceptarea situației create de alianța austro-germană din 1879, ceea ce însemna că apropierea de Germania implica, în același timp, și o apropiere de Austro-Ungaria. Ultima soluție, evident, venea în contradicție cu interesul național al românilor. Câțiva factori politici și economici favorizau totuși o realizare temporară a ei. Pentru români, cucerirea independenței constituia un nou pas spre drumul desăvârșirii unității lor. În condițiile de după 1878, era limpede că acest scop nu putea fi realizat curând. Era necesar deci ca mai înainte să se consolideze ceea ce se realizase până atunci, statul român așa cum era el la 1878, iar aceasta presupunea o perioadă de liniște. Privită sub acest raport, o apropiere temporară de Tripla Alianță oferea o garanție mai puternică decât o alianță cu o singură mare putere. Apoi, din cele trei state membre ale acestui prim bloc politico-militar, cu Germania și Italia nu existau divergențe fundamentale. În plan economic, relațiile comerciale cu Austro-Ungaria și Germania erau deosebit de importante pentru statul român. Cerealele și vitele românești se îndreptau în bună măsură spre piețele din Europa centrală, care, la rândul lor, ofereau o mare parte a importului românesc de produse industriale. Schimbul s-a intensificat ca urmare a Convenției comerciale cu Austro-Ungaria, din 1875, deși consecințele negative ale acesteia pentru industria românească au fost viu criticate după 1878. Aceste relații erau de natură să determine anumite grupuri la acceptarea, dacă nu a unei alianțe, cel puțin a unei apropieri de Puterile Centrale. Pentru marii producători agricoli, îndeosebi, ar fi putut crea condiții mai favorabile pentru desfacerea grânelor și vitelor. Se adaugă și faptul că piața financiară germană oferea largi posibilități pentru contracararea unor împrumuturi, într-o perioadă când necesitatea acestora devenise presantă. Un factor hotărâtor a fost, pe bună dreptate, voința regelui Carol I, rămas, după însăși expresia sa, “un bun prusac și un bun german”. Carol I considera că orientarea spre Puterile Centrale trebuia să constituie un element de bază al politicii externe a României. Deși aderarea la Tripla Alianță părea la moment soluția optimă pentru România, ea nu se putea realiza decât în mod secret, dată fiind opinia ostilă față de Monarhia Dualistă, atitudine ce nu putea fi neglijată. Din acest motiv, o posibilă discuție asupra subiectului în Parlament era exclusă. Constituția din 1866, acorda regelui importante prerogative ce măreau ponderea puterii sale nu numai în plan intern, ci și în politica externă. Regele a folosit carențele Constituției și a scos subiectul tratatelor politice de sub răspunderea Parlamentului. Potrivit articolului 93, șeful statului “încheie cu statele străine convențiunile necesare pentru comerciu, navigațiune și altele asemenea; însă, pentru ca aceste acte să aibă autoritatea îndatoritoare, trebuie mai întâi a fi supuse puterii legislative și aprobate de ea”, iar articolul 96 al Constituției prevedea că “regele nu are alte puteri decât acelea date lui prin Constituție”, ceea ce însemna că nu putea fi cazul tratatelor politice, de vreme ce ele nu erau menționate. Carol I nu putea încălca condiția formulată în articolul 92, anume că “nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care, prin aceasta chiar, devine răspunzător de acel act”. În condițiile în care alegerea sau menținerea unui ministru, depindeau, în mare măsură, de voința regelui, Carol I avea la îndemână un însemnat mijloc de presiune asupra miniștrilor pentru impunerea unei anume orientări în politica externă. Pe de altă parte, regimul responsabilității ministeriale nu era de natură să determine un ministru la o facilă acceptare a semnării unui tratat contravenind manifestărilor opiniei publice, mai ales că acesta, secret deocamdată, era destinat, în ultima instanță, unei eventuale aplicări, moment când trebuia în mod necesar să devină public. Totuși, regele n-a fost nevoit să apeleze la asemenea manevre deoarece viziunile sale în legătură cu aderarea la Tripla Alianță coincideau cu cele ale primului său ministru, I.C. Brătianu. Această orientare avea adepți și în tabăra conservatoare, mai ales în rândurile junimiștilor. Personalități proeminente, precum P.P. Carp și T. Maiorescu, au adus o contribuție însemnată în acțiunea de apropiere de statele membre ale Triplei Alianțe prin participarea la tratativele diplomatice din 1883 și respectiv prin publicarea cu doi ani înainte a unui articol în „Deutsche revue”, în care era expusă necesitatea stabilirii unor relații de amiciție și colaborare între România și Puterile Centrale. O explicație a cauzelor orientării politicii României spre Tripla Alianță este dată însuși de regele Carol I în cadrul unei disuții purtate cu ministrul Germaniei la București, von Bulow în 1888 :„Relațiile cu Rusia ... sunt o problemă anevoiasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale”.Regele exprima părerea că „Deoarece primejdiile ce amenință România din partea Rusiei sunt mai serioase decât necazul și durerea pentru răul tratament al românilor din țările ungurești, România caută ocrotire și siguranță în Tripla Alianță”. În istoriografia contemporană, de după 1945, sunt enunțate câteva cauze principale ale aderării României la Tripla Alianță. În lucrarea „Istoria românilor” scrisă de C.C. Giurescu și Dinu Giurescu se arată că „tratatul secret de alianță a fost determinat de felul cum România fusese tratată de guvernul țarist la finele războiului din 1877-1878 și tendința aceluiași guvern de a ajunge la Constantinopol și Strâmtori”.În „Istoria României. Compendiu” (1969), se consideră că „prezența pe tronul României a regelui Carol I de Hohenzollern, de origine prusacă, orientarea pro-germană a unor fruntași ai vieții publice din România, alături de presiunile crescânde ale Puterilor Centrale, au făcut ca România să adere în 1883 la Tripla Alianță”. Istoricii V. Moisuc și Șerban Rădulescu apreciază tratatul din 1883 ca determinat de reminiscența momentelor dificile prin care a trecut România după războiul de independență, cât și la Congresul de la Berlin, de nevoia unei stabilități politice și de anumite interese economice. Cei doi autori afirmă cu deplin temei că tratatul secret de alianță româno-austro-ungară, la care a aderat și Germania, a avut un caracter de pură oportunitate, constatare pe care o făcuse și baronul Mayr în 1884. Totuși, trebuie să ținem cont că aderarea statului român la Tripla Alianță nu a constituit doar produsul acțiunii diplomației române, ci a fost rezultatul unei acțiuni bilaterale. Mai mult decât atât, rolul Germaniei și Austro-Ungariei apare preponderent atât în încheierea, cât și, mai ales, în păstrarea alianței cu România, care avea să aibă rolul de a asigura frontiera sudică a Austro-Ungariei într-un eventual război împotriva Imperiului Rus. Încă în 1880, Bismarck a sfătuit diplomația vieneză să acorde o mare atenție României și să acționeze pentru o apropiere austro-ungaro-română. De mai multe ori, el a criticat tonul adoptat în unele împrejurări de guvernul austro-ungar față de cel român. În 1883 însă, apropierea României de alianță a devenit o prioritate, fiind mai importantă decât apropierea Serbiei sau a Imperiului Otoman, care au trecut pe planul secund. Bismarck lua în considerație posibilitatea unei competiții pentru atragerea României între Austro-Ungaria și Rusia, în care ultima putea promite Transilvania. Din acest motiv, s-a trecut la acțiuni concrete de apropiere a României de Puterile Centrale, inițiativă ce a pornit de la Berlin și a găsit un ecou favorabil la Viena înainte de a-l avea la București. Austro-Ungaria era interesată în mod special într-o alianță cu România, fiind principalul beneficiar în acest caz. Aceasta explică și modul surprinzător cum Austro-Ungaria a trecut peste încordarea survenită în raporturile cu statul român în vara anului 1883, ca urmare a „incidentului Grădișteanu”, când în cadrul unei ceremonii oficiale date cu ocazia dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare din Iași, senatorul Petru Grădișteanu și-a exprimat speranța că regele „va recuceri acele pietre prețioase care lipsesc încă coroanei” domnitorului moldovean. Cuvântarea lui Grădișteanu a stârnit o vie reacție, mai întâi a presei care afirma că Grădișteanu a făcut referire la teritoriile românești aflate sub stăpânirea Ungariei, apoi a diplomației din Monarhia Dualistă, ce a întreprins presiuni asupra guvernului român, care a fost nevoit să se desolidarizeze de Grădișteanu printr-o declarație oficială.„Incidentul Grădișteanu” a fost exploatat de către Austro-Ungaria pentru a demonstra la București riscurile unei îndepărtări de Austro-Ungaria, într-un moment în care existau motive de îngrijorare datorită evoluțiilor raporturilor dintre Sofia și Sankt-Petersburg, ce alimentau temerea unei intervenții ruse la sud de Dunăre și a implicațiilor pe care ea putea să le aibă asupra României. În aceste împrejurări, România s-a văzut nevoită să adere la Tripla Alianță. Dată fiind, totuși, dificultatea raporturilor româno-austro-ungare, pe fondul problemei naționale a românilor din Transilvania, Bismarck înțelegea că alăturarea României de Puterile Centrale putea reprezenta pericol pentru aliata Germaniei, motiv din care, în cadrul discuțiilor pe care le-a avut cu I.C. Brătianu la Gastein (26 august/7 septembrie 1883), a insistat asupra semnării unui tratat prealabil între București și Viena. Prin aceasta, se urmărea un dublu câștig: pe de o parte, păstrarea unei anumite posibilități de manevrare în relațiile cu Rusia, cu care Germania semnase tratatul de „reasigurare” din 1881, pe de altă parte, imprimarea unui caracter mai concret apropierii României de Puterile Centrale, printr-un tratat încheiat tocmai cu statul cu care avea cele mai importante neînțelegeri. Relațiile politice dintre România și Austro-Ungaria nu s-au caracterizat până în vara anului 1883 printr-o dezvoltare ascendentă, care să fi fost încununată prin încheierea tratatului de alianță din octombrie 1883. Totuși, vizita lui Carol I la Berlin și Viena din august 1883 și intervenția lui Bismarck pe lângă ministrul de externe austro-ungar Kalnoky despre posibilitatea lărgirii „ligii păcii”, au condus la o destindere semnificativă a relațiilor româno-austro-ungare, astfel încât Kalnoky și I. C. Brătianu au ajuns repede la o înțelegere vizavi de proiectul tratatului. Discuțiile au avut loc în cadrul vizitei primului ministru român la Viena din septembrie 1883. Deși, Kalnoky a încercat să obțină avantaje mai mari pentru Austro-Ungaria, acesta a acceptat până la urmă punctul de vedere al primului ministu român și a realizat proiectul tratatului în termeni asemănători actelor din 1879 (tratatul de alianță austro-germană) și 1882 (tratatul Triplei Alianțe). Mai mult decât atât, în schimbul semnării tratului de alianță cu România, Austro-Ungaria a renunțat la așa-zisele „drepturi” pe care le-a obținut la Conferința de la Londra (1883), ceea ce însemna renunțarea la pretențiile sale de dominație asupra Dunării de Jos. Proiectul prezentat de Kalnoky la 25 septembrie 1883 era conceput ca o alianță bilaterală cu caracter defensiv. Proiectul avea un preambul și opt articole, unul dintre care (art. 2) prevedea angajarea guvernului român de a nu tolera pe teritoriul său acțiuni politice sau de alt gen care ar fi îndreptate contra Monarhiei Dualiste. Pentru a se crea impresia unei egalități, guvernul austro-ungar își lua aceleași obligații față de România. Clauza ar fi constituit o premisă pentru imixtiunea în chestiunea românilor transilvăneni, motiv din care Brătianu a respins-o motivând că este o dovadă de “lipsă de încredere reciprocă”. În realitate, prim ministrul român a surprins sensul cât se poate de periculos pentru România al articolului 2 deoarece acceptarea lui impunea guvernului român obligația de a se transforma în jandarm al Austro-Ungariei în propria țară și de a lovi în mișcarea de sprijinire a eliberării naționale a românilor din Transilvania. Deoarece articolul respectiv ar fi furnizat pretexte Austro-Ungariei pentru amestecul permanent în treburile interne ale României, acesta nu putea fi acceptat de un guvern independent. La propunerea lui Brătianu, clauza dată a fost înlocuită cu un articol privind condițiile în care cele două puteri își promiteau ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni. O altă prevedere respinsă de către omul politic român a fost cea a unui tratat militar, care urma să stabilească, printre altele, problema comandamentului superior în caz de război. Deoarece se urmărea o posibilă subordonare a armatei române, Brătianu și-a exprimat dezacordul prin faptul că articolul dat ar putea să-l irite pe Carol I. Prim-ministrul a cerut să fie inclusă prevederea conform căreia tratatul defensiv austro-român corespunde scopului urmărit prin alianța dintre Austro-Ungaria și Germania. Aceasta, pentru a se sublinia că actul este valabil doar atât timp cât durează alianța. Proiectul a fost acceptat și de Bismarck, doar că acesta a cerut excluderea din articolele 3 și 4 a menționării Rusiei în text. La fel ca cancelarul său, și împăratul Wilhelm I a obiectat față de nominalizarea Rusiei în tratat și a declarat că în acest caz nu va adera la alianța austro-ungaro-română. Wilhelm I se temea ca o indiscreție din partea română să nu provoace o înăsprire a relațiilor germano-ruse în condițiile în care împăratul german stabilise relații bune cu Rusia. Pentru a-i convinge pe români să accepte scoaterea numelui Rusiei din tratat, germanii propuneau ca în alianță să se precizeze intrarea în vigoare a „casus foederis” („caz de alianță”) numai dacă Austro-Ungaria ar fi atacată la granițele de răsărit. Textul modificat al tratatului a fost adus la București de către baronul Mayr la 13 octombrie 1883, iar la 18/30 octombrie 1883 împreună cu Kalnoky, I. C. Brătianu semnează tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria. Tratatul se compunea dintr-un preambul și șapte articole. În preambul, împăratul Austro-Ungariei și regele României stabilesc caracterul pur defensiv și conservator al Tratatului care avea drept scop „de a asigura ordinea politică și de a garanta contra tuturor eventualităților prietenia perfectă care îi leagă”.Articolul 1 prevedea angajamentul părților contractante de a nu intra în alianțe ostile uneia din părți, de a duce o politică amicală și de a-și acorda sprijin reciproc „în limita intereselor lor”.Articolul 2 se referea la obligația celor două părți de a-și veni în ajutor în cazul unui atac neprovocat, menționându-se special că obligația „casus foederis” din partea României intervenea atunci când Austro-Ungaria ar fi atacată în „ținuturile limitrofe cu România”, adică se făcea referire la Rusia și eventual la Serbia, fapt puțin probil pe atunci. Pentru Austro-Ungaria obligația de „casus foederis” față de România intervenea dacă aceasta din urmă „ar fi fost atacată” fără provocare din partea sa. România era deci asigurată prin acest articol față de un atac din partea Rusiei și eventual din partea Bulgariei sau Serbiei. Nemenționarea în tratat a Rusiei a constituit în cele din urmă un avantaj pentru România. Articolul 3 stabilea obligația părților de a se consulta în vederea măsurilor ce se impuneau în cazul unei amenințări cu agresiunea „în condițiile sus menționate”. Chestiunile militare, cele referitoare la unitatea operațiunilor și trecerea peste teritoriile respective urmau a fi reglementate printr-o convenție militară. În articolul 4 se înscrie obligația părților ca în cazul unui război comun în circumstanțele prevăzute de articolele anterioare să nu negocieze și să nu încheie separat pace. Conform articolului 5, tratatul se încheie pentru o durată de cinci ani, începând cu ziua ratificării. Tot aici se stipula prelungirea automată a valabilității tratatului pe încă trei ani dacă nici una din părți nu cerea cu un an înainte denunțarea sau revizuirea documentului. În articolul 6 se menționa caracterul sectret al tratatului, iar prin articolul 7 părțile se angajau să ratifice tratatul și să schimbe instrumentele de ratificare în termen de trei săptămâni. În aceeași zi de 30 octombrie 1883, Germania a semnat tratatul de aderare la alianța româno-austro-ungară, deși, inițial, Bismarck și împăratul Wilhelm preferau o alianță bilaterală dintre România și Monarhia Dualistă, motivând că exista deja un tratat de alianță între Germania și Austro-Ungaria și respectiv Germania era obligată să intre în acțiune în cazul în care România ar fi atacată. Contele Kalnoky era de acord cu o alianță bilaterală, dar a insistat în mod expres ca Germania să adere la tratat, în caz contrar, după cum afirma Kalnoky, însăși tratatul va fi pus sub semnul întrebării deoarece Brătianu ar vedea în atitudinea Germaniei o retragere și n-ar semna alianța numai cu Austro-Ungaria fără aderarea Germaniei. Austriecii se temeau ca Bismarck, care l-a determinat pe Brătianu să intre în alianță, să nu dea acum înapoi, lucru care nu s-a întâmplat. Tratatul de alianță româno-austro-ungar a fost ratificat la 6 noiembrie 1883 de regele Carol I și la 12 noiembrie 1883 de Wilhelm I și Francisc Iosif. Aderarea Italiei la tratat s-a realizat abia la 3/15 mai 1888. Semnatarii tratatului au păstrat secretul în jurul actului încheiat și nu i-au dezvăluit existența. Evenimentele însă au trezit suspiciuni, așa că, exact în ziua semnării tratatului, deputatul D.A. Stolojan a interpelat guvernul asupra cauzelor care l-au determinat pe rege să se oprească la Viena, asupra motivelor și rezultatelor vizitelor lui Brătianu la Gastein și Viena. Primul-ministru a răspuns în ședința Camerei Deputaților din 29 oct./10 noiembrie 1883 într-un mod imprecis din care nu reieșea că s-ar fi încheiat o alianță, ci doar o apropiere a României de politica Germaniei și Austro-Ungariei. Ziarul „Timpul” contesta felul cum a prezentat Brătianu lucrurile și scria: „Intrarea României în alianța austro-germană nu poate fi pusă la îndoială [..]. Dacă credeți că ați făcut bine ceea ce ați regulat la Viena prin mijlocirea Berlinului, dacă nu aveți a vă imputa nimic, dacă nu vă mustră cugetul cu nimic, pentru ce oare nu veniți a vă mărturisi cu franchețe faptele? Pentru ce ascundeți sub neutralitate un fapt de alianță vadită?...Urmând însă tăgada faptei sale guvernul însuși atestă că se cunoaște vinovat că a mâncat din pomul unei politici contrare interesului bine simțit al Statului și că nedemn este raiul puterii ce o are astăzi în mâini”. Această critică tendențioasă a organului de presă al Partidului Conservator nu trebuie interpretată ca o opoziție dârză față de alianța încheiată, căci conservatorii nu s-au împotrivit politicii de apropiere față de imperiile centrale și au continuat-o când au preluat puterea. În cazul dat, subiectul este tratat în contextul ostilității politice față de liberali, care erau atacați cu orice ocazie. Dezbaterile în Camere în legătură cu politica externă a guvernului n-au fost nici îndelungate și nici furtunoase pentru că deputații, deși aveau certitudinea că Brătianu a semnat un tratat de alianță, nu-i cunoșteau cuprinsul, mai ales că afirmațiilor imprecise ale lui Brătianu despre rostul vizitei sale la Viena, s-au adăugat și explicațiile oferite Delegațiunii maghiare de către contele Kalnoky, care a prezentat vizita lui Carol drept una de curtoazie, iar despre rezultatul întrevederii cu Brătianu a menționat că: „ambele părți au dobândit convingerea că nu există nici o adevărată contrazicere de interese, care să motiveze relațiile încordate ce existau mai înainte. Rezultatul acestei negocieri a fost că ambele părți și-au exprimat ferma hotrâre de a reveni la acele relațiuni amicale ce existau chiar acum câțiva ani între noi și România. Despre rezultate concrete nu poate negreșit să fie vorba, dar discuțiile au dus la restabilirea într-un chip durabil a relațiilor amicale atât de dorite de ambele părți”. Așadar, nici la Viena, nici la București nu s-a dezvăluit existența tratatului de alianță româno-austro-ungar, ci s-a discutat despre restabilirea vechilor relații de prietenie între cele două țări. Cercetătorul austriac Arthur Krausneker, citându-l pe istoricul englez Seton Watson, menționează în teza sa de doctorat faptul că diplomația austro-ungară nu s-ar fi dat înapoi ca printr-o indiscreție să dezvăluie existența tratatului, dar a întâlnit opoziția lui Bismarck care nu voia să facă cunoscută Rusiei aderarea Germaniei la tratatul austro-ungaro-român. Carol I, de asemenea, a evitat aducerea la cunoștința opiniei publice a existenței tratatului din cauza poziției ostile a societății românești față de Austro-Ungaria. Doar câțiva miniștri știau despre existența acestuia. Brătianu a considerat tratatul de alianță perfect valabil, deși acesta n-a fost supus ratificării în Parlament. Conținutul tratatului româno-austro-ungar n-a fost publicat decât în 1920 de către profesorul austriac Francis Pribram. Aprecieri pozitive asupra tratatului de alianță se regăsesc în majoritatea lucrărilor germane, austriece și române consacrate politicii internaționale în Sud-Estul Europei sau istoriei politicii externe a României, lucrări scrise până în 1945. În opinia lui Arthur Krausneker, tratatul de alianță cu Austro-Ungaria a consolidat poziția externă a României, asigurând accesteia ajutor în cazul unui atac din partea Rusiei, Serbiei sau Bulgariei, iar alăturarea de Germania și Italia au făcut situația politică a României de nezdruncinat. Krausneker afirmă că tratatul din 1883 a consolidat pozițiile Casei de Hohenzollern în România și ale politicienilor părtași ai Imperiilor centrale și a adus în același timp României o situație de pace și liniște, necesară dezvoltării sale statale și economice. În lucrarea „Istoria poporului român” (1970) se menționează că „Tratatul, la care a aderat și Germania, a fost reînnoit mereu, ultima dată în ianuarie 1913. El a asigurat României o poziție fermă în raporturile internaționale din sud-estul Europei, uneori destul de încordate. Gruparea radicală și conservatorii aflând conținutul lui l-au combătut, prima pentru a nu se împiedica mișcarea de eliberare a românilor din Transilvania, iar conservatorii, din oportunism”. Aderarea României la Tripla Alianță a constituit un moment important în desfășurarea politicii externe românești la sfârșitul sec. XIX-lea - începutul sec. XX. Actul a fost, în primul rând, o necesitate a timpului prin care statul român a ieșit din izolarea politică și a evitat astfel posibilitatea unei înțelegeri imperialiste a Austro-Ungariei și Rusiei pe seama sa. Acordul i-a permis guvernului român să rezolve problema Dunării conform intereselor sale și i-a oferit garanții de securitate, fapt ce a permis consolidarea internă și externă a statului român. De asemenea, tratatul din 1883 a contribuit la fortificarea pozițiilor dinastiei de Hohenzollern în România și la creșterea încrederii Austro-Ungariei și Germaniei în politica statului român, pe care îl considerau un factor de stabilitate în Sud-Estul Europei. Parteneriatul cu România în cadrul Triplei Alianțe, a prezentat avantaje însemnate și pentru statele aliate. Germania a asigurat apărarea frontierei sudice a Austro-Ungariei, ceea ce însemna că în cazul unui conflict militar pe două fronturi, Monarhia Dualistă își putea concentra forțele la Răsărit, unde ar fi beneficiat și de ajutorul armatei române, iar Imperiul german își orienta atenția spre Vest. Un avantaj pentru Austro-Ungaria și un dezavantaj sensibil pentru România a fost faptul că tratatul de alianță a stânjenit lupta de eliberare a românilor transilvăneni și a oferit Austro-Ungariei posibilitatea de a interveni uneori în treburile interne ale României, mai ales pe linia unor cerințe de reprimare din partea guvernului român a unor manifestări anti-austro-ungare în România, cum a fost cazul ardelenilor expulzați din România în septembrie 1885 la intervenția expresă a lui Kalnoky. Aceasta, însă nu a însemnat abandonarea luptei de eliberare a românilor transilvăneni: nici ardelenii n-au încetat lupta împotriva asupririi naționale și nici conaționalii lor din Regat n-au ezitat să-i sprijine prin toate mijloacele. Deși Tripla Alianță a fost reînnoită în 1902 și 1912, atât Italia (în 1915), cât și România (în 1916) au intrat în război de partea Antantei.
S-a opus reformei Imperiului, reușind cu greutate să evite alegerea unui alt Rege al Germaniei. În timpul domniei sale nu a reușit să câștige nici o bătălie, recurgând la planuri subtile pentru a-și păstra puterea. L-a ținut ostatic pe nepotul său Ladislau Postumul, în încercarea de a-și exersa autoritatea asupra teritoriilor acestuia. Nu a reușit însă să obțină controlul asupra Ungariei și Boemiei, fiind învins de Matia Corvin în 1485, acesta din urmă ocupând Viena timp de 5 ani. Din această cauză, curtea lui Frederic al III-lea a avut o existență itinerantă, de-a lungul anilor Frederic rezidând ca rege german și sfânt împărat roman (catolic) la Graz, Linz și Wiener Neustadt. Principalele succese le-a obținut datorită faptului că a trăit mai mult decât rivalii săi și a reușit, printr-o politică de alianțe prin căsătorie reușită, să extindă domeniul Habsburgilor, aceștia devenind una dintre familiile regale predominante în Europa. Alte victorii de mai mică importanță au fost reprezentate de înființarea episcopatelor de Viena și Wiener Neustadt, un pas ce nici un alt Duce de Austria nu l-a reușit înaintea sa. La vârsta de 77 de ani, Frederic a murit la Linz, în timpul unei operații de amputare a piciorului stâng.
Teritoriul său, la distanță 33 km de orașul Ragusa, marginita la nord de orașul de Modica și nord-est cu orașul Ispica. În secolul al XV-lea această țară a fost numit "Puteus-alòs", care este bine pe mare, referindu-se la mai multe puțuri de apă dulce în aceste secolele abundau de-a lungul coastei sale, și care a atras navele care navighează care trece prin. Giorgio La Pira (1904 - 1977), politician, primarul din Florența în anii cincizeci și șaizeci, slujitor al lui Dumneze] pentru biserica catolică.
Istoria Tangerului este foarte bogată, datorită prezenței istorice a multor civilizații și culturi începând din secolul al V-lea î.Hr. În jurul anului 280, în urma invaziilor berbere repetate, romanii au abandonat Volubilis, mutând centrul administrativ al provinciei Mauretania-Tingitana la Tingis (azi: Tanger). În prezent orașul se supune unor modernizări rapide. Printre proiecte se află: construirea unor noi hoteluri de cinci stele de-a lungul litoralului, a unei zone comerciale moderne numite Tangier City Center, a unui nou terminal de aeroport și a unui stadion nou de fotbal. Economia Tangerului va beneficia mult și de pe urma construirii noului port Tanger-med.
Money in the Bank este un Ladder match organizat anual de federația World Wrestling Entertainment. Premiul în meci este o servietă care conține un contract pentru un meci de campionat, care poate fi "încasat" de către deținătorul servietei în orice moment al anului. Dacă contractul nu este folosit în anul în care a fost câștigat, acesta va fi nevalid. De la înființarea sa până în 2017, s-au produs numai meciuri cu scări într-e wrestleri, contractul fiind pentru un meci la Campionatul Mondial. Începând cu evenimentul din 2017, s-a înfințat un meci cu scări pentru dive, care câștigătoare obține o valiză care o poate încasa pentru Campionatul Feminin. Al cincilea meci de acest tip a avut loc în anul 2009, la WrestleMania 25 fiind câștigat tot de către CM Punk , câștigând de două ori la rând meciul Money in the Bank . Punk și-a folosit servieta pe Jeff Hardy la Extreme Rules 2009 , câștigând tot centura mondială , după ce Jeff s-a înfruntat cu Edge într-un meci de tipul TLC(Tables , Ladders and Chairs) , meci în care centura este agățată sus și trebuie să te urci pe scară ca să poți să o ei și să câștigi titlul . Edge a intrat cu centura mondială în ring , dar nu tot el a plecat cu ea acasă , după ce Jeff Hardy a luat centura de sus . A venit CM Punk și a început meciul , Jeff fiind obosit Punk imediat îi livrează un GTS(Go To Sleep) . Dar Jeff se ridică . Punk îi mai livrează încă unul , iar Jeff nu s-a mai ridicat .Al șaptelea meci de acest tip a avut loc în anul 2010, la Money in the Bank 2010 fiind câștigat de Kane în brandul SmackDown . Kane a reușit să ia servieta după ce i-a bătut pe Big Show , Matt Hardy , Christian , Kofi Kingston , "Dashing" Cody Rhodes , Drew McIntyre și Dolph Ziggler . Kane și-a folosit servieta tot la același PPV Money in the Bank câștigând centura mondială bătându-l pe Rey Mysterio după ce s-a înfruntat cu Jack Swagger . Rey Mysterio l-a bătut pe Jack Swagger în acel meci , dar Jack Swagger tot îl ataca la piciorul drept . Kane a venit și l-a salvat pe Rey Mysterio dar după ce s-a dus cu Swagger în vestiare , iar a intrat în ring și s-a bătut cu Rey Mysterio , câștigând acel meci Kane . Al 9-lea meci de acest gen a avut loc în 2011 când Daniel Bryan a castigat servieta în brandul Smackdown. El a reusit atunci sa ii invinga pe Sin Cara(Mistico),Wade Barrett,Justin Gabriel,Sheamus,Cody Rhodes,Heath Slater,Kane. Bryan a castigat meciul dupa ce i-a dat o lovitură de picior în cap lui Wade Barrett. El a spus ca vrea să își folosească servieta la Wrestelmania 28. Big Show la încurajat pe Daniel să folosească servieta MONEY IN THE BANK pe Mark Henry. Până la urmă asta a fost o decizie proastă pentru Show. El s-a luptat cu Mark Henry într-un meci cu scaune câștigat de Big Show, dar apoi Mark l-a atacat și așa a reușit Daniel Bryan să devină pentru prima dată în WWE campion mondial. El a pierdut titlul în fața lui Sheamus la WRESTEMANIA 28 în 18 secunde. Anul 2012 a venit cu alți doi câștigători:în Raw John Cena,fiind primul om care a eșuat cu servieta, iar în SmackDown Dolph Ziggler care a încasat-o pe Alberto del Rio după ce acesta a fost atacat la picior. Două luni mai târziu la PayBack 2013 a pierdut-o în fața aceluiași Del Rio. In 2016 , meciul ladder de la Money in the Bank a fost castigat de Dean Ambrose care si-a incasat contractul tot in acea seara la meciul dintre Roman Reigns si Seth Rollins, dupa ce Seth a castigat meciul, Dean iesind de sub ring si atacandu-l pe Seth, dupa care si-a incasat contractul pentru centura WWE. In 2017 meciul ladder de la Money in the Bank a fost castigat de Baron Corbin care si-a incasat servieta la evenimentul principal la Smackdown Live! in meciul dintre campionul wwe Jinder Mahal si John Cena, dar a esuat incasarea contractului din vina distrageri provocate de John ,atunci cand meciul a inceput, Jinder rotindul ilegal pe spate si castigand meciul.
Gimmick-ul DX este cel al unor rebeli care fac și spun întotdeauna ceea ce vor, indiferent de circumstanțe. DX este considerat unul din cele mai de succes stable-uri din istoria wrestlingului. Ea este formată din Shawn Michaels și Triple H. Grupul s-a format și a evoluat în perioada 1997-2000, componența lui suferind multiple modificări. În anul 2000 în perioada când Shawn Michaels a fost accidentat din DX a făcut parte Triple H,Cena și X-Pac dar după întoarcerea lui Shawn după o accidentare de 12 luni Triple H și Shawn Michaels l-au dat afară pe X-Pac,iar Cena s-a întors împotriva lui Triple H și a lui Michaels. După câteva apariții singulare în anii 2000 și 2002dar în anul 2002 DX-ul era cât pe ce să se reunească din nou după 2 ani dar Triple H a decis să îi facă un pedigree bunului său prieten Shawn Michaels în care pe urmă unul dintre acești 2 luptători au avut conflicte foarte lungi în anul 2002 bineînțeles cu întreruperi și în anul 2004, DX s-a reformat în iunie 2006, în componența echipei intrând wrestlerii Shawn Michaels și Triple H. În anul 2009 Triple H l-a sunat pe Shawn Michaels în care Triple H nu a mai reușit să facă față grupării din Legacy(Orton,Dibiase și Rhodes) iar Shawn nu a vrut să se mai întoarcă curând în WWE pentru a se reface după meciul nebun de la Wrestlemania în care a pierdut în fața lui Undertaker,dar Triple H l-a căutat pe Shawn peste tot și a reușit să îl găsească la un restaurant din Chicago în care HBK lucra iar Triple H a reușit să îl convingă și aceștia s-au reunit din nou unde la SummerSlam în 2009 cei din DX au intrat cu un tanc și au reușit să câștige meciul în fața grupării din Legacy(Ted Dibiase și Cody Rhodes) dar cei din DX au avut parte și de neplăcute în care aceștia au pierdut meciul la Breaking Point în care HBK a cedat în fața lui Cody Rhodes iar la Hell in a Cell cei din DX au câștigat meciul unde a mai rămas în cușcă cu Cody Rhodes. și R-Truth,iar la noul PPV TLC DX devin pentru prima dată campioni la echipe care reușesc să le ia centurile unificate lui Big Show și Chris Jericho. Pe 28 decembrie 2009 Hornswooggle a fost primit în DX după ce a avut conflicte cu în nenumărate rânduri cu Triple H și Shawn Michaels aceștia au fost chemați și în judecată dar până la urmă HHH și HBK l-au primit în DX în care ,,micul bastard,,Hornswooggle este mascota lor La Raw Dx sunt chemați la judecata oamenilor mici unde cei din D-Generation X sunt judecați de Hornswooglle și ai lui. Cei din Dx sunt dați afară după ce Hornswooggle și ceilalți pitici aruncă cu gunoaie în Dx..Pe urmă tot la Raw în Main-event JERISHOW vor să îi dea bătaie lui Hornswooggle dar cei din DX îl apără pe micuțul Hornswooggle, iar cei din DX îl primesc în echipa lor care Hornswooggle va fi mascota lor. Pe 1 martie D-Generation X se unește din nou și se luptă cu campionii unificați la echipe cu The Big Show și The Miz iar această echipă se numește Shomiz iar cei din DX pierd acest meci unde The Undertaker îi atrage atenția lui HBK prin ecranul de la rampa de intrare iar Shawn se uită la Undertaker iar The Miz reușește să îl numere până la 3,și pe urmă Triple H se uită la Shawn Michaels iar HBK pleacă dar mai apoi Triple H este atacat de irlandezul Sheamus unde îl distruge pe regele regilor și îl aruncă prin masa comentatorilor. La Wrestlemania 26 Shawn Michaels se va lupta din nou cu ,,Fenomenul,,The Undertaker pentru a opri dominația lui Taker care are 17-0 iar Shawn vrea să fie singurul care să îl bată pe Undertaker la Wrestlemania,iar anul trecut Shawn era cât pe ce să îl bată pe Undertaker dar nu a reușit,iar Triple H a început un nou feud cu războinicul celtic Sheamus în care acești doi luptători se vor întâlni la Wrestlemania 26. După aceea la WM 27 HBK intră în Hall of Fame și Triple H pierde meciul împotriva lui Undertaker care a ajuns la scorul de 19-0. Astfel ei se despart la WM 27 unul intrând în Hall of Fame , iar celălalt continuând să lupte în WWE.Triple H își amintește de vremurile bune,alături de Shawn Michaels,în echipa D-X,după ce execută un ,,game" pe Zack Ryder,Ryder fiind singurul care îl susține pe șef în prima parte a grevei wwe-ului! Triple H devine managerul general al raw-ului dar își perde această slujbă în favoarea lui John Laurinatis. HBK și HHH au o dispută la raw în privința meciului de la WM 28 unde Undertaker îl provocase din nou pe Hunter dar acesta refuzase. Până la urmă HHH acceptă meciul cu Undertaker,dar cu o singură condiție: -să fie un meci de tipul "HELL IN A CELL"
Rated-RKO a fost o echipă de wrestling din divizia RAW a World Wrestling Entertainment formată pe data de 9 octombrie 2006 și destrămată la începutul anului 2007. Din componența ei au făcut parte wrestlerii Randy Orton, Edge și asistenta acestuia Lita (care s-a retras pe data de 26 noiembrie 2006).
Tehnicile aeriene folosite în wrestling au rolul de a pune în evidență viteza și agilitatea atletului care le execută. Aceste manevre sunt efectuate de cele mai multe ori de wrestleri scunzi, rapizi, cu o greutate medie, care nu sunt capabili să execute majoritatea manevrelor care presupun forță brută. Există o mare varietate de tehnici aeriene în wrestling, majoritatea lor fiind cunoscute sub mai multe denumiri. Acest lucru se datorează faptului că mulți dintre wrestlerii care le folosesc le redenumesc, transformându-le astfel în manevre caracteristice. Uneori, aceste manevre devin foarte populare și sunt folosite cu noul nume, indiferent de wrestlerul care le execută. Datorită faptului că aceste tehnici aeriene implică un risc ridicat, multe din promoțiile de wrestling le interzic sau le limitează folosirea. De exemplu, pe parcursul anului 2005, World Wrestling Entertainment a interzis folosirea tehnicilor 450 splash și shooting star press, de frica unor accidentări. Acest articol prezintă o listă de tehnici de wrestling aeriene, folosind numele de bază al fiecărei manevre. Această manevră o folosește Jeff Hardy. Această manevră se numește Swanton și este diferită de Senton. Swantonul este mult mai riscantă. Această mișcare se face prin apucarea adversarului de încheietura mâinii și astfel întoarce mâna, apoi urcă în vârful vârfului de mână, merge pe a treia funie și lovește adversarul pe spate sau pe gât cu mâna sau brațul. Această mișcare este cunoscută în America pentru că a fost folosită de luptătorul Undertaker, care o numește Old School („școală veche”). Alți luptători sunt cunoscuți și pentru faptul că adaugă ceva în plus mișcării. Jinsei Shinzaki folosește o variantă în care își apucă adversarul atunci când se află la marginea exterioară a ringului și adversarul său din interior; apoi, sari la a treia funie folosind încheietura adversarului pentru a se stabiliza și, odată ridicat, mergeți cu frânghia și săriți lovind adversarul. De asemenea, Sonjay Dutt folosește o variantă în timpul căreia execută un dans pe frânghie înainte de a-l lovi pe adversar. Această mișcare este efectuată prin săritul din vârful vârfului cu ambele mâini unite peste cap spre inamic, lovindu-l pe cap în piept, prefacându-se că are un topor în mâini. Această mișcare este folosită de mulți luptători, de obicei ușoară, și este, de asemenea, numită diving crossbody (dar ei o numesc și crossbody sau cross body block). Această mișcare este denumită varianta ridicată a unei persoane transversale, în care un luptător sare dintr-o poziție ridicată (de obicei, butucul rotativ) la un adversar, aterizând orizontal prin torsul adversarului, forțându-l să cadă înapoi pe pânză și de obicei sfârșind într-o încercare de a acoperi. Această mișcare necesită un luptător într-un loc ridicat (cum ar fi a doua funie sau așezat pe stâlp) privind spre spatele adversarului, aplicând un fațet inversat. Din acea poziție, luptătorul care atacă merge înainte, dând un somersault, transformând cheia către un faelock de trei sferturi. Când ambii cad, luptătorul care îl atacă îl face să stea, determinând lovirea maxilarului adversarului pe umărul luptătorului atacant sau, dacă luptătorul atacant cade înapoi, trimite fața adversarului pe pânză, schimbând manevra într-un bulldog. Această mișcare este un bulldog realizat de un luptător dintr-o platformă ridicată. Un bulldog este o mișcare în care luptătorul aplică un lacăt pe capul adversarului său și sare în față, căzând cu spatele la pânză și provocând impactul feței adversarului pe pânză. Această mișcare este de obicei folosită de mulți luptători, de obicei ușoară și este de obicei cunoscută sub numele de diving crossbody sau cross body block care este versiunea ridicată a crossbody. Pentru a aplica mișcarea, luptătorul se ridică într-o poziție ridicată (de obicei din vârful virajului) și apoi sare peste oponent, aterizând orizontal prin torsul adversarului, forțându-i să cadă pe pânză și, de obicei, aplicând un pinfall2. Crossbody-ul cu scufundări a fost popularizat de Ricky "The Dragon" Steamboat, împreună cu creierul de scufundare. Există, de asemenea, o versiune cu susul în jos, numită crossbody inversă, în care luptătorul este departe de adversar înainte de a executa crossbody. Un diving elbow drop este executat la lansarea dintr-un loc ridicat cu un cot ridicat, pentru a ateriza cu cotul lovind în gât, umăr sau capul unui adversar. Un fist drop este o mișcare în care luptătorul își aruncă pumnul pe pieptul sau capul adversarului, iar versiunea sa aeriană constă în efectuarea aceleiași mișcări, dar de pe o platformă ridicată această mișcare este folosită de Jerry "The King" Lawler. În această tehnică, utilizatorul sare dintr-o poziție ridicată asupra adversarului, aterizând într-un antet împotriva oricărei părți a corpului său, de obicei torsul sau abdomenul. A fost inventată de uraganul Ramirez, această mișcare este cunoscută și sub denumirea de Hurricane Diving. Ea constă în săritul din colț cu picioarele înainte, spre un adversar care se află în fața luptătorului, aterizând pe umerii adversarului, ceea ce permite aplicarea unui hurricanrana. Mișcare în care un luptător sare dintr-o platformă ridicată și lovește adversarul cu unul sau ambele genunchi. Luptătorul, situat într-o poziție ridicată, sare ridicând un picior pentru a ateriza cu el cu toată greutatea pe un luptător întins pe pânză, de obicei gâtul sau fața. Luptătorul sare dintr-o poziție ridicată, își atașează brațele de corpul său și lovește umărul unui adversar cu propriul umăr, determinând adversarul să piardă echilibrul cu lovitura și să cadă la podea; și luptători precum Sheamus și Chris Masters au folosit-o ca mișcare personală. În acest tip de tehnici, utilizatorul sare dintr-o poziție ridicată pe terenul care stă pe corpul adversarului, descărcând greutatea corpului. În această mișcare, utilizatorul se ridică într-o poziție ridicată, cum ar fi a treia coardă, și sare de acolo pe un adversar în picioare, întinzând brațul pentru a lovi adversarul cu el și a-l doborî. Poate fi văzută o versiune în care clothesline este înlocuit cu un lariat. În această mișcare, luptătorul sare dintr-o poziție ridicată (de obicei, colțul superior sau a doua coardă) și lovește un adversar care stă cu spatele cotului. Această mișcare este un decolteu aplicat de pe o platformă ridicată, apucând gâtul adversarului în aer, apoi căzând executând această tehnică. Cea mai frecventă variație a acestei mișcări este așa-numita Flipping Neckbreaker, Blockbuster sau Over Castle. Această mișcare este un decolteu în care luptătorul atacant efectuează o somersault înainte și, în timp ce se întoarce, apucă capul adversarului, sfârșind într-un decolteu care cade. Această mișcare a fost popularizată de Buff Bagwell, care a numit-o Buff Blockbuster. În această mișcare, luptătorul sare dintr-un loc înalt și lovește adversarul cu o lovitură de călcâie în aer. Această mișcare se face atunci când un luptător sare dintr-o poziție ridicată pentru a-și lovi adversarul cu o lovitură de tracțiune în aer.„Gentleman” Chris Adams a inventat această mișcare la sfârșitul anilor 80, numind-o „flying superkick”. Este vorba despre o hurricanrana executată unui adversar așezat în colț. Cu picioarele luptătorului care atacă aplicând foarfeca în jurul capului adversarului în timp ce se înfruntă unul pe celălalt, luptătorul execută un backflip pentru a pivota prin picioarele deschise ale adversarului, trăgând oponentul într-o somersault forțată la distanță. către luptătorul adversar, care aterizează pe spatele său. Numele Frankensteiner vine de la Scott Steiner, care a popularizat mișcarea din Statele Unite. Moonsault este o mișcare în care executantul execută un backflip și lovește adversarul cu corpul. Amonamentul de bază este efectuat din vârful unei platforme ridicate către un adversar care se află pe pânză, dar există diferite variații. Această mișcare a fost inovată de Keiji Mutoh și popularizată de Lita. Un missile dropkick este un dropkick făcută dintr-o poziție ridicată, mai frecvent a treia funie de vârf de rotație, există un alt mod în care luptătorul își îndoaie genunchii înainte de a lovi cu piciorul în pieptul sau fața adversarului. Numit din punct de vedere tehnic suicide slingshot crossbody, în această tehnică un luptător apucă a treia funie pentru a se propulsa peste ea din ring și a cădea pe un adversar situat în exterior, ca o formă de suicide dive. În lupta mexicană, această mișcare se numește pește, în timp ce termenul plancha este cel mai utilizat în America de Nord. Un senton este similar cu un splash. Cu toate acestea, în loc să lovească stomacul, luptătorul aterizează cu spatele la adversar. Luptătorul, privind în direcția opusă inelului și stând în colțul superior, efectuează o rotație orizontală a corpului său cu 180 ° în aer, înainte de a face o senzație normală de 630 ° pe un adversar care se află în inel. Această mișcare este făcută de Jack Evans și Ricochet în WWE. În această tehnică, utilizatorul urcă în colț uitându-se din ring și sare înapoi, întorcându-și corpul în aer înainte de a ateriza cu spatele la adversar. Această mișcare a fost inovată în Japonia de MIKAMI. În această mișcare, cunoscută în Mexic ca La Silla, utilizatorul sare dintr-un loc ridicat pentru a ateriza așezat pe umerii unui adversar care stă în direcția sa, forțându-l să cadă pe spate cu utilizatorul deasupra într-o poziție similară cu broasca. Se execută atunci când un luptător sare dintr-o poziție ridicată dând un viraj de 360 °, culcat la un adversar mințit. Este foarte asemănătoare cu „High-angle senton bomb” doar că nu are un impact mare fiind mai simplă și mai rapidă. Se execută atunci când un luptător sare dintr-o poziție ridicată, facând o piruetă pe față, înainte de aterizarea pe umerii unui adversar, care stă în picioare. Aceasta obligă adversarul să se prăbușească pe ring. Numele acestei mișcări a fost dat de Molly Holly, care a inventat atacul ca Molly-Go-Round și copiat de Kelly Kelly. În această variație a sentonului, luptătorul va sări dintr-o poziție ridicată, aruncând înainte, înainte de a cădea cu spatele la un adversar. Această mișcare a fost inovată de Lanny Poffo. În această variantă a bombei senton, utilizatorul urcă spre a treia coardă și sare de pe ea, zburând peste ring și, chiar înainte de a ateriza pe adversar, întoarce somersault-ul înainte să cadă cu spatele, grăbindu-se până la sfârșit înainte de a efectua flipul. Această mișcare, considerată mult mai periculoasă decât senton bomb normal, a fost inovată de Marele Sasuke din Japonia și de Super Nova din Statele Unite, nefiind popularizată până la ani mai târziu de Jeff Hardy și MIKAMI. Luptătorul sare înainte într-un loc ridicat și contractă picioarele împotriva corpului său, executând o rotație completă înapoi în zbor, înainte de aterizarea cu spatele la adversar. Această mișcare a fost creată și popularizată de Yoshitsune în 2005 sub numele de Shura. În această mișcare, numită din punct de vedere tehnic springboard backflip three-quarter facelock falling inverted DDT, utilizatorul apucă capul unui adversar în spatele lui peste umăr, aleargă spre corzi (sau orice altă suprafață în trepte) și sare pe ele pentru a merge pe verticală în sus pe corzi; La atingerea vârfului, utilizatorul sare pentru a-și ridica corpul într-o poziție verticală, apucând totuși adversarul și continuă rotația să cadă cu fața la pământ, trăgând adversarul în spatele său și căzându-l pe acesta din urmă peste gât. În acest tip de tehnici, numită și presă, un luptător sare dintr-o poziție ridicată până la aterizarea cu stomacul sau pieptul pe stomacul adversarului, de obicei perpendicular pe el. Versiunea de bază, numită diving splash, este atunci când un luptător sare din colț într-o cale dreaptă pentru a ateriza pe adversarul său în modul menționat mai sus. Această variantă a fost inovată de Jimmy "The Superfly" Snuka sub numele de Superfly Splash, devenind una dintre primele și cele mai populare mișcări aeriene din istoria luptei profesionale. Utilizatorul se ridică într-o poziție ridicată pentru a sari în față și, rotind 360° pe orizontală, la sine, ateriza pe adversar. Această tehnică poate fi realizată în 2 moduri: privind în față și rotirea cu 180° pe orizontală sau, cum ar fi un Rounding moonsault, deci chiar dacă arată similar, nu sunt aceleași. În această tehnică, luptătorul sare dintr-o poziție ridicată, dând o piruetă frontală completă pentru a ateriza cu stomacul pe cel al rivalului. Această mișcare a fost inovată de 2 Cold Scorpio din Statele Unite, sub numele de Scorpio Splash și popularizată în Japonia de Hayabusa sub numele de Firebird Splash. Inovat de Hayabusa sub numele de Phoenix Splash, în această mișcare, luptătorul se ridică într-o poziție ridicată, cu spatele la ring. Apoi, el sare înapoi, descriind un arc în aer și, la atingerea vârfului parabolei, își rotește corpul cu 180 ° până când se îndreaptă din nou în ring, apoi execută racleta din față a stropului de 450 ° pentru a ateriza pe adversarul tău Această tehnică implică o complexitate mai mare a mișcării decât varianta inițială a splash-ului de 450 ° datorită rotației suplimentare și a trebuit să sară înapoi către adversar, dar permite atingerea unui unghi mai mare de cădere. Luptătorul stă pe o poziție ridicată, privește din inel și întoarce spatele la un adversar întins pe podea. În acel moment, utilizatorul sare înapoi, oferind în același timp o somersault frontală pentru a ateriza cu stomacul pe adversar. Această tehnică este, din punct de vedere tehnic, un 450° splash care arată în direcția opusă și a fost popularizată de The Blazer este folosită în prezent de luptătorul din WWE Mustafa Ali în 205 live, redenumită 054 (450 invers). Luptătorul care atacă plasează adversarul întins pe spate lângă colțul ringului, urcă pe a doua coardă și o apucă pe a treia. Din acea poziție, luptătorul sare cât se poate de sus, fără a elibera coarda superioară, rămânând orizontal în aer înainte de a elibera și a exzecuta o traiectorie în jos pe spate și ateriza pe adversar. Această tehnică a fost popularizată de Big Van Vader sub numele de Vader Bomb. În această mișcare, luptătorul care atacă sare dintr-un loc ridicat spre adversar, întinzând brațele și picioarele în aer, apoi le contractă împotriva pieptului și le întinde din nou înainte de impact, toate într-o secvență fluidă. Această tehnică a fost inovată și numită de Eddie Guerrero. În această mișcare, utilizatorul sare dintr-o poziție ridicată, apăsând genunchii împotriva pieptului pentru a se întoarce înapoi, eliberând apoi genunchii și extinzând corpul înainte de aterizarea pe adversar. Această tehnică a fost inovată de Jushin Liger după ce a văzut o mișcare similară în manga Fist of the North Star. În această mișcare, luptătorul sare în față dintr-un loc ridicat, dând o piruetă înapoi prin contractarea genunchilor împotriva pieptului în timp ce face o rotire de 360 ° pe axa sa, apoi se extinde spre aterizarea adversarului. Unele mișcări nu sunt destinate să deterioreze, să forțeze să se predea sau să câștige lupta împotriva unui adversar. Aceste mișcări se numesc mișcări de tranziție și sunt utilizate ca prefixe ale unei mișcări, pentru a indica faptul că această condiție este îndeplinită. Este atunci când un luptător face o rotire de 360 ° a corpului său pe orizontală, în momentul în care execută o altă mișcare a aerului. Exemple clare de acest tip de mișcare pot fi corkscrew elbow drop, corkscrew moonsault sau corkscrew senton. Luptătorul sare dintr-un loc ridicat spre un adversar în picioare, determinând oponentul să cadă în genunchi, cu capul între picioarele luptătorului care atacă, care se încadrează în picioare. Această mișcare este de obicei folosită pentru a realiza ulterior un powerbomb.
mărgăritar, rocă sedimentară provenită din sfărâmarea unor minerale, roci sau organisme. Spălat și sortat la mărimi cuprinse în intervalul 4-8 mm (numit și pietriș) este utilizat ca material de construcție, la tratamente de drumuri, terasamente, îmbrăcăminte din beton de ciment, betoane de înaltă performanță etc. mărgăritar, boabă rotundă și tare de culoare albă-strălucitoare cu reflexe sidefii, care se formează în corpul unor scoici și care se utilizează ca podoabă de preț. mărgăritar, specie de plante erbacee, floare (lăcrămioară, cerceluș). mărgăritar, numele unei specii de vâsc care crește numai pe stejari, cu fructe în formă de bobițe galbene; vâsc-de-stejar (Loranthus europaeus).
Planta înflorește prin în lunile de primăvară. În România, vegetează în păduri, tufișuri umbroase montane și subalpine din Munții Carpați și, deoarece este o plantă monument al naturii, este ocrotită prin lege. Este o plantă medicinală, folosită la prepararea de ceaiuri expectorante.
Spinul lui Christos (Paliurus spina christi) este un arbust până la 3 m, des ramificat. Lujeri anuali geniculați roșcați sau cenușiu roșcați, fin tomentoși, pubescenți, la baza frunzelor câte 2 spini; unul drept, oblic, erect, celălalt mai scurt și recurbat înapoi. Muguri au 2 solzi inegali, păroși. Frunzele sunt alterne, aproape distice, scurt pețiolate, eliptice, la bază rotunjite, trunchite sau brusc îngustate, pe margini întregi sau foarte mărunt crenat serate, pe față închis verzi, lucitoare, dos mai palide, cu nervuri arcuite ce pornesc de la baza laminei. Florile sunt hermafrodite, de tipul 5, mici galbene verzui, în dihazii așezate în raceme axilare. Caliciul rotat cu sepalele, cancave, învelesc la exterior câte o stamină. Ovar 2-3 locular, concrescut aproape complet cu receptacolul. Stil 2-3 divizat. Identificarea de specii din flora spontana, cu valoare ornamentala
Matia este un nume de familie sau prenume masculin. Etimologia numelui este ebraică, forma inițială fiind מתתיהו, Matitiyahu, cu înțelesul de "dar al lui Yahweh". Răspândirea numelui a avut loc în spațiul creștin cu referire la Matia Apostolul. suedeză, norvegiană, estonă: Mats
Matei este un nume de familie sau prenume masculin Numele Matei este transliterarea din limba greacă a numelui Ματθαιος (Matthaios). Răspândirea numelui a avut loc în spațiul creștin cu referire la Matei Evanghelistul sau Apostolul Matei, scriitor bisericesc, căruia ii este în mod tradițional atribuită evanghelia desemnată drept Evanghelia după Matei. A nu se confunda cu Matia Apostolul, care este cu totul altă persoană. în calendarul roman universal: 21 septembrie în calendarul răsăritean bizantin: 16 noiembrie
Valerian Țopa, Laviuri eminesciene ( Ed. Grafik Art ,Botoșani, 2000,trad. engleză , franceză. Este cuprins cu reproduceri după lucrări de artă în albumul IPOTEȘTI - Topos eminescian (Geea, 2000, trad. engleză, franceză). Români cunoscuți sub pseudonimele folosite
Numele râului se bazează pe o legendă locală. În 1462, soția domnului Vlad Țepeș se refugiase în Cetatea Poenari care era asediată de o armată otomană condusă de fratele vitreg al domnului, Radu cel Frumos. Un fost slujitor al domnului muntean, care fusese făcut prizonier de turci, văzând umbra domniței la o fereastră a trimis o săgeată înspre fereastră cu un mesaj, avertizând-o că a doua zi armata turcă urma să atace cetatea. Nevasta lui Vlad Țepeș s-ar fi aruncat din turnul cetății în râu, pentru a evita luarea în captivitate. În realitate, cetatea Poenari nu este situată pe malul Râului Doamnei, ci pe cel al ArgeșuluiO versiune a acestor evenimente este descrisă în filmul Bram Stoker's Dracula din 1992, unde însă domnița se aruncă în râul Argeș.
În anul 1993, Hellwig și-a schimbat legal numele în Warrior. Warrior a murit pe 8 aprilie 2014 la Scottsdale, Arizona în urma unui infarct, la trei zile după ce fusese introdus în WWE Hall of Fame.
În anul 1999,Moore a fost angajat de către WCW. Jimmy Hart a reușit să formeze o nouă echipă Pe 28 Februarie anul 2000 într-un episod al World Championship Wrestling care a avut loc in Minneapolis, Minnesota. Toți cei trei membrii ai echipei au reușit să îl învingă pe Brian Knobbs pentru a deveni WCW Hardcore Co-Champions,după acel meci Moore a devenit cel mai tânăr om ce a reușit să cucerească titlul [în WCW.3 count au reușit să-și apere
WrestleMania X-Seven a fost cea de-a șaptesprezecea ediție a pay-per-view-ului WrestleMania organizat de World Wrestling Federation. A avut loc pe data de 1 aprilie 2001 în arena Reliant Astrodome din Houston, Texas, fiind prima gală WrestleMania găzduită de statul Texas. Reliant Astrodome a înregistrat un record de audiență de 67,925 spectatori, iar încasările totale de 3,5 milioane $ au făcut ca această ediție a WrestleMania să fie evenimentul cu cele mai mari încasări din istoria companiei WWF până la acea dată. Acest eveniment a programat pentru a doua oară ca main-event meciul dintre Steve Austin și The Rock (primul meci a avut loc la WrestleMania XV. Al treilea meci avea sa se dispute la WrestleMania XIX). WrestleMania X-Seven a avut loc la doar o săptămână după anunțul WWF prin care se oficializa preluarea marii federații rivale de wrestling WCW. Aceasta este singura ediție WrestleMania în a cărui nume se folosește atât o cifră romană, cât și un cuvânt. Pentru crearea logo-ului s-a apelat pentru prima dată la fontul Bodega-Sans.
Gellu Dorian s-a născut în ziua 13 octombrie, anul 1953 la Botoșani. Profesia: bibliotecar; în prezent referent de specialitate la sectorul literatura-teatru al Centrului județean de conservare și valorificare a tradiției și creației populare Botoșani; redactor șef al revistei de cultura „Hyperion - Caiete botoșănene“, redactor șef și consilier editorial al Editurii „Axa“ Botoșani; președintele Fundației Culturale „Hyperion - Caiete botoșănene“ Botoșani; director de programe al Societății Culturale „Dacia Revival International“ New York; membru în colegiile de redacție ale revistelor: „Convorbiri literare”, „Poezia”, „Caietele de la Durau”.Inițiatorul colecției de poezie „La steaua - Poeți optzeciști”, Editura „Axa” Botoșani. Inițiatorul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, acordat în fiecare 15 ianuarie la Botoșani. Este un scriitor botoșănean.
Theatre of Tragedy a fost o formație de muzică din Stavanger, Norvegia, constituită în 1992 ca Suffering Grief (după lansarea primului cântec numele a fost schimbat în La Reine Noir și apoi în Theatre of Tragedy). Este cunoscută datorită albumelor sale timpurii - Theatre of Tragedy, Velvet Darkness They Fear și Aégis, care au prezis o influență mare a genului gothic metal și au inspirat mulți alti artiști, precum Tristania sau The Sins of Thy Beloved. Trupa a folosit vocalul contrastiv - bas masculin (uneori cu growling) și soprană feminină, de obicei supranumite „Frumoasa și Bestia”. Versurile cântecelor primelor trei albume erau scrise în limba engleză modernă timpurie. Acum trupa lucrează pe albumul său nou.
Marco cânta la bass și voce pentru trupa Nightwish însă a făcut parte și din alte trupe ca Sinergy și Northern Kings. De când a ajuns în Nightwish au fost scrise unele cântece care să conțină duete cu vocalista Tarja Turunen, lăsându-l pe scriitorul și fondatorul trupei, Tuomas Holopainen să avantajeze vocea lui Hietala și să adauge noi dimensiuni în trupă. Un exemplu popular este coverul "The Phantom of the Opera" din albumul Century Child. symphonic metal Nightwish.
Inițial, single-ul a fost lansat numai pe internet și posturile de radio, pe 25 mai 2007. Apoi, piesa a fost inclusă pe albumul Dark Passion Play. Încasările realizate în Europa au fost donate unei fundații caritabile pentru copii, iar câștigul din vânzările pe internet din Finlanda a fost donat către două cămine de copii finlandeze. Coperta single-ului a fost făcută publică pe site-ul oficial al formației la data de 17 mai. Imaginea prezintă o fată îmbrăcată într-o rochie finlandeză tradițională din stilul secolului 19, care poartă un urs de pluș, uitându-se spre o clădire pe un fond nocturn. Conform unei știri publicate pe site-ul oficial Nightwish la data de 13 mai 2007: „> este un cântec lin, trist și foarte emoțional.” O mostră din melodie a fost făcută publică la aceeași dată, fiind însoțită de câteva dintre versurile cântecului.„Eva” a început să fie difuzată la posturile radio din Finlanda la data de 25 mai, iar descărcările digitale au fost disponibile începând cu aceeași zi. Lansarea oficială a cântecului urma să aibă loc pe 30 mai, iar scopul său era să prezinte publicului noua voce a formației, Anette Olzon. Totuși, la o săptămână înainte de lansarea oficială, piesa „Eva” era piratată pe internet.
A îndeplinit funcția de ministru al afacerilor interne în Guvernul Republicii Moldova (24 ianuarie 1997 - 22 mai 1998). I s-a acordat, la data de 6 februarie 1997, gradul special de general-maior de poliție, de către președintele Petru Lucinschi. La 5 iunie 1998, a fost numit în funcția de consilier al președintelui Lucinschi și secretar al Consiliului Suprem de Securitate, îndeplinind această demnitate până la 10 februarie 2000, când a fost eliberat din funcția de consilier prezidențial la cerere. La 18 februarie 2000, "pentru activitate îndelungată și rodnică în organele administrației publice și contribuție substanțială la asigurarea securității statului și la combaterea criminalității", președintele Petru Lucinschi i-a conferit Ordinul "Gloria Muncii".În urma alegerilor parlamentare din martie 2001, a fost ales deputat pe listele blocului electoral "Alianța Braghiș".El s-a alăturat Alianței Braghiș, în calitate de președinte al organizației obștești "Republica", precum și în calitate de reprezentant al Congresului cetățenilor, manifestație care a avut loc în Moldova în ajunul alegerilor parlamentare din 2001 și la care au participat circa 5.000 de persoane. După alegerea sa ca deputat, Mihail Plămădeală a părăsit "Alianța Braghiș", declarându-se deputat independent. În calitate de deputat, a deținut funcția de vicepreședinte al comisiei juridice pentru numiri și imunități și președinte al comisiei parlamentare speciale pentru anchetarea cazului răpirii deputatului PPCD, Vlad Cubreacov. În octombrie 2003, Mihail Plămădeală și-a depus demisia din funcția de deputat, motivându-și decizia prin faptul că ar dori să se ocupe în continuare de jurisprudență. În prezent, lucrează ca avocat la Biroul asociat de avocați din Chișinău. A candidat la funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova pentru alegerile parlamentare din 6 martie 2005 din partea Partidului Dreptății Social-Economice din Moldova (PDSEM), dar această formațiune politică nu a atins pragul electoral. La 24 februarie 2010, ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova, generalul Victor Catan, l-a decorat pe generalul Plămădeală cu „Crucea de merit", cea mai înaltă distincție a MAI cu prilejul aniversării a 65 de ani de viață.
Victor Catan s-a născut la data de 17 august 1949 în satul Druța din raionul Rîșcani. Și-a început activitatea ca tehnician electronist în anul 1967. După efectuarea serviciului militar, a urmat cursurile Școlii medii speciale de miliție a MAI al URSS din orașul Chișinău (1970-1972). După absolvirea cursurilor Școlii de miliție, a lucrat ca inspector al serviciului de combatere a crimelor economice, patrimoniului de stat a Secției afacerilor interne Anenii Noi a RSSM (1972-1976) și apoi ca inspector, inspector superior și șef al Serviciului de combatere a crimelor economice, patrimoniului de stat al Secției afacerilor interne din orașul Bender (1976-1985). În paralel cu activitatea profesională, a absolvit în anul 1981 cursurile Școlii superioare a MAI al URSS din orașul Kiev, obținând calificarea de jurist. În februarie 1992, Victor Catan a fost numit în funcția de secretar de stat cu drepturi de prim-viceministru al afacerilor interne al Republicii Moldova, iar în decembrie același an este numit prim-viceministru și șef al departamentului securitate publică al Ministerului Afacerilor Interne. A fost înaintat la gradul special de "general-maior de poliție", prin Decretul Președintelui Republicii Moldova nr.211 din 24 iunie 1994. La 11 februarie 1997 a fost revocat din funcția de prim-viceministru al afacerilor interne și numit ca viceministru al justiției (1997-1998). În perioada 22 mai 1998 - 12 noiembrie 1999, generalul-maior de poliție Victor Catan a deținut funcția de ministru al afacerilor interne în Guvernul Republicii Moldova. După ce a fost eliberat din funcție, a lucrat ca șef de secție al Oficiului de Implementare a Primului Proiect de Cadastru (2000-2002). A candidat pentru funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova la alegerile din 25 februarie 2001 din partea Partidului Renașterii și Concilierii din Moldova, dar această formațiune politică nu a depășit pragul electoral. Începând din anul 2002 a predat la Catedra de drept patrimonial a Universității Tehnice din Moldova, cu gradul didactic de conferențiar universitar. Ca o apreciere a meritelor sale militare, a fost decorat cu Ordinul „Ștefan cel Mare” (prin Decretul Președintelui Republicii Moldova nr.251 din 17 decembrie 1992). Victor Catan este căsătorit și are un copil.
Vasile Drăgănel s-a născut la data de 10 septembrie 1962 în satul Hoginești (raionul Călărași). A absolvit în anul 1983 Institutul Pedagogic de Stat "Alecu Russo" din Bălți obținând calificarea de profesor de limba engleză. După efectuarea serviciului militar obligatoriu (1983-1984), a lucrat începând din anul 1985 ca profesor de limba engleză la Liceul din Călărași, apoi s-a înrolat ca ofițer în cadrul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, servind în această calitate până în anul 1992. Apoi a lucrat ca ofițer în cadrul Ministerului Securității Naționale din Republica Moldova (1992-1994). Prin Decretul nr. 147-II din 25 aprilie 1997 al Președintelui Republicii Moldova, Petru Lucinschi, colonelul Vasile Drăgănel a fost numit în funcția de șef al Serviciului de Protecție și Pază de Stat . Curtea Constituțională din Republica Moldova a declarat, prin Hotărârea nr. 40 din 22 decembrie 1997, decretul de numire a lui Vasile Drăgănel ca fiind neconstituțional. La 4 martie 1998, a fost numit din nou în aceeași funcție, de data aceasta cu respectarea prevederilor constituționale. În perioada 19 aprilie 2001 - 27 februarie 2002, colonelul de poliție Vasile Drăgănel a îndeplinit funcția de ministru al afacerilor interne în Guvernul Republicii Moldova. Printr-un decret prezidențial din 20 februarie 2002, președintele Vladimir Voronin i-a acordat gradul special de general-maior de poliție. Generalul Vasile Drăgănel a demisionat la 27 februarie 2002, fără a preciza motivele care l-au determinat să ia această decizie, dar a menționat că hotărârea sa nu are nici o legătură cu protestele din Piața Marii Adunări Naționale. Agenția de știri Infoprim a citat surse din Ministerul de Interne, care au dorit să-și păstreze anonimatul, afirmând că Drăgănel și-ar fi dat demisia pentru că a refuzat să intervină în forță împotriva demonstranților. Este căsătorit și are doi copii.
A lucrat timp de peste 30 de ani în cadrul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, începându-și activitatea în gradul de cadet la școala de miliție. Și-a început cariera ca inspector al serviciului executor al MAI (1972-1973). Din august 1977 lucrează ca inspector, inspector superior șef de secție, prima sa funcție fiind cea de șef-adjunct al Miliției din orașul Bălți în anul 1977. După ce a lucrat ca șef al Departamentului regional de miliție din orașul Comrat (1984-1986), Constantin Antoci a devenit șef al administrației Ministerului Afacerilor Interne din RSS Moldovenească (1986-1989). Apoi, timp de trei ani, a fost viceministru și prim-viceministru al afacerilor interne. În perioada 5 februarie 1992 - 13 martie 1997, Constantin Antoci a deținut funcția de ministru al afacerilor interne al Republicii Moldova. La 24 februarie 1992 i s-a acordat gradul special de general-maior de poliție. Ulterior a obținut și gradul de general-locotenent. Timp de câte doi ani a lucrat apoi ca șef de secție la Direcția juridică a Cancelariei de stat a Guvernului Republicii Moldova (13 martie 1997 - 29 iulie 1999) și director general al Departamentului de protecție civilă și situații excepționale (29 iulie 1999 - 28 decembrie 2001). Din 7 februarie 2002, este șef adjunct al Direcției principale de înregistrare a transportului și calificarea conducătorilor auto a DTI, la înființarea căruia și-a adus aportul. La 1 august 2005 a fost numit în funcția de director adjunct al Centrului registrelor de stat al Întreprinderii de Stat „Registru” a Ministerului Dezvoltării Informaționale.
Se trage dintr-o familie de moldoveni români din nordul Basarabiei - satul Tarigrad, Drochia. Tatăl autorului - sergent al Armatei Române - a căzut prizonier la ruși la Cotul Donului. A revenit la ai săi în 1948, iar curând după aceea, cu toată familia, în 1949, au fost deportați în Siberia, apoi strămutați în stepele Kazahstanului, la minele din Karaganda. De unde, cum s-a întâmplat cu mulți basarabeni, s-au întors, în 1958. După absolvirea școlii medii ruse din Drochia, R. Moldova, a urmat studiile la Harkov (Ucraina), la Școala superioară de aviație militară, pe care a absolvit-o cu onoruri. Primește diploma de pilot militar pe supersonice și diploma de inginer de aviație. Calitățile sale l-au impus printre colegii de generație, iar superiorii politici ai Armatei Roșii i-au recunoscut valoarea, promovându-l până la rangul de general în aviația supersonică. După absolvirea la zi a Facultății de comandă a Academiei Militare de Aviație „Iuri Gagarin” cu medalie de aur, a fost numit comandat de regiment de aviație tip MIG-25RB în Germania de Est, apoi adjunct și comandant de divizie de aviație tip vânători-bombardament în Transbaikalia (Cita-Stepi). Urmează studiile la Academia Marelui Stat-Major al armatei URSS, la Moscova, pe care o absolvă cu onoruri. După absolvirea celei mai prestigioase instituții militare în armata sovietică, cu mare greu obține repartizarea pentru serviciul militar în Moldova, în funcția de adjunct de comandant al Armatei a 14-a sovietice pe probleme de aviație. A fost, la data aceea unul din cei mai tineri generali (la 40 de ani) din armata sovietică. Apariția Republicii Moldova l-a făcut să se întoarcă printre ai săi, ca să pună umărul la renașterea și consolidarea spiritului românesc în stânga Prutului. A primit la Chișinău cele mai înalte însărcinări pe linie militară în clipele cele mai grele ale Republicii Moldova. La început de existență a noului stat - ministru de Interne. A restructurat miliția în poliție, a creat Academia de Poliție a Republicii Moldova, concomitent organizând lupta contra separatismelor transnistrean și găgăuz, activ susținute de Moscova. Apoi, la 5 februarie 1992, este numit ministru al Apărării prin decretul lui Mircea Snegur. A creat ministerul de la zero în condiții de război! A fost perioada de luptă cu separatismul în anii 1990-1992 și de război cu Armata a 14-a, cu gardiști din Transnistria și cazaci din Rusia. Prin Decretul Președintelui statului nr. 20 din 5 februarie 1992, generalul de divizie Ion Costaș este numit ca primul ministru al apărării al Republicii Moldova, dar a fost eliberat din funcție (împreună cu Anatol Plugaru, ministrul securității) după înfrângerea trupelor moldovenești în luptele pentru readucerea Transnistriei în componența Republicii Moldova, lupte purtate cu formațiunile paramilitare transnistrene și cu Armata a XIV-a Rusă, condusă de către generalul Aleksandr Lebed. A fost numit Ministru consilier, atașat militar în România, de unde a fost rechemat în octombrie 1993 și trecut în rezervă. Ion Costaș a fost decorat cu Ordinul "Pentru serviciul în forțele armate ale țării natale", clasa a III-a și cu 6 medalii. La 24 februarie 2010, ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova, generalul Victor Catan, l-a decorat pe generalul Costaș cu „Crucea de merit", cea mai înaltă distincție a MAI cu prilejul aniversării zilei sale de naștere.
La 29 noiembrie 1939, este transferat ca locțiitor al comandantului NKVD din Regiunea Ivanovo. În perioada 26 februarie 1941 - 1 aprilie 1944, deține funcția de comandant al NKVD din Regiunea Ivanovo, cu o scurtă pauză între 7 august - 30 decembrie 1941 când a fost prim-locțiitor. La 14 februarie 1943, a fost avansat la gradul de colonel. Apoi a deținut funcția de comisar al poporului pentru afaceri interne (ministru) al RSS Moldovenești (1 aprilie 1944 - 3 aprilie 1946). La data de 9 iulie 1945 a fost avansat la gradul de general-maior. La data de 3 aprilie 1946 este numit ca ministru al afacerilor interne din RSSA Mari, unde lucrează până la 23 iunie 1949, când este trimis la un curs de perfecționare a cadrelor de conducere la Școala de Ofițeri a Ministerului Afacerilor Interne al URSS. După ce lucrează o perioadă ca locțiitor al comandantului Detașamentului 16 Muncă din Lagărele de Muncă din URSS (1950-1952), este pus la dispoziția ministrului afacerilor interne al URSS. Acesta îl numește ca locțiitor al comandantului Detașamentului 384 Muncă din Lagărele de Muncă din URSS (1952-1953) și apoi ca Inspector al Gulagurilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne al URSS (1953-1954). Este eliberat din funcție la 26 iulie 1954 ca "necorespunzător". Generalul Mihail Markeev a murit în anul 1970 în orașul Moscova.
Petru Kulik () a fost un un general-maior de miliție din Republica Moldova, care a deținut funcția de ministru al afacerilor interne în Guvernul Republicii Moldova (1951-1953 și 1954-1956). A fost avansat la gradul de general-maior la 2 noiembrie 1944.
Iosif Lavrentevici Mordoveț (ortografiat și Mordovets) s-a născut în anul 1899 în satul Nedai din raionul Krivoirog (astăzi în Ucraina), în familia unui țăran. A absolvit studiile elementare la Școala parohială din satul natal în anul 1912. A lucrat apoi ca miner în minele din bazinul Niprului al Regiunii Ekaterinoslav. În octombrie 1918, s-a înscris ca voluntar în Armata Muncitorilor și Țăranilor ("Armata Roșie") în formațiunile conduse de Savenko și Krasnovgard din Krivoi Rog, făcând parte apoi din grupările paramilitare sovietice care au luptat pe coasta Mării Negre (februarie 1919 - aprilie 1923). În aprilie 1923 se întoarce în satul natal, unde lucrează ca fermier. În octombrie 1924 este ales ca secretar al Sovietului sătesc din Nedai până în noiembrie 1925, când a fost numit ca director al Combinatului de la Krivoi Rog. Lucrează apoi ca membru în Comitetul Raional al Uniunii Sindicatelor Muncitorești din Krivoi Rog (iulie 1926 - decembrie 1927) și ca activist al Comitetului Raional Krivoi Rog al Partidului Comunist (decembrie 1927 - ianuarie 1930). Este trecut apoi ca ofițer și director-adjunct al Departamentului sovietic de Contraspionaj (SMERSH) de pe Frontul Transcaucazian (aprilie 1943 - 21 februarie 1944) și apoi la cel de pe Frontul 2 Ucrainean (21 februarie - 31 iulie 1944). Aceste unități SMERSH au fost formate în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, având ca sarcină securizare spatelui Armatei Roșii și arestarea "trădătorilor, dezertorilor, spionilor și elementelor criminale". După reocuparea Basarabiei de către URSS, colonelul Iosif Mordoveț este numit la 31 iulie 1944 în funcția de comisar al Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului (NKVD) din RSS Moldovenească, fiind avansat la gradul de general-maior (9 iulie 1945). A condus KGB-ul din RSS Moldovenească între anii 1944-1955, deținând funcția de ministru și de membru al Guvernului republican. În perioada în care Mordoveț a condus KGB-ul din RSS Moldovenească (1944-1955), s-au produs o serie de schimbări în organizarea activității organelor de securitate. Ca urmare a modificărilor operate în legislația ce reglementa relațiile din sfera administrării de stat, NKGB al URSS a devenit Minister al Securității de Stat (MSS). Astfel, la data de 15 martie 1946 a fost adoptată Legea despre reorganizarea Sovietului Comisarilor Poporului al URSS în autonome în Sovietele Miniștrilor ale republicilor unionale și autonome, aducându-se ca principal argument faptul că denumirea Guvernului ca Soviet al Comisarilor Norodnici nu se aplică nici într-o altă țară. Cu această ocazie, lui Mordoveț i s-a schimbat titulatura în cea de ministru al securității statului din RSS Moldovenească. Iosif Mordoveț a coordonat activitatea represivă din RSS Moldovenească, ocupându-se de deportările românilor basarabeni (considerați "culaci") din iulie 1949. Astfel, el a trimis la Moscova la 17 ianuarie 1949 o notă informativă "Despre metodele și formele de luptă ale elementelor culăcești și naționaliste" apoi, după exact o lună, a mai trimis o altă notă "Despre particularitățile culăcimii basarabene".La aceste note informative, s-a adăugat și o rezoluție din 17 martie 1949 a Partidului Comunist din Moldova, prin care I.V. Stalin era rugat "de a permite să fie deportați din republică culacii și alte elemente antisovietice".Ca urmare a acestor informări și rugăminți, la 6 aprilie, Biroul Politic al CC al PCUS a adoptat hotărârea "cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenești a culacilor, foștilor moșieri, mari negustori, a complicilor activi ai ocupanților germani, a persoanelor care au colaborat cu organele de poliție germane și române, a participanților la activitățile partidelor și organizațiilor profasciste, a albgardiștilor, membrilor sectelor nelegale, precum și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus". Numărul total de persoane care urmau să fie deportate se ridica la 11.280 familii (40.850 de oameni). În aceeași hotărâre, s-a menționat ca deportarea "să se facă pe vecie" în regiuni din Kazahstanul de Sud, RSS Kazahă, precum și în ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni, Tomsk ale RSFS Ruse. Ca urmare a celor hotârăte la Moscova, la 28 iunie 1949, Sovietul Miniștrilor de la Chișinău a adoptat hotărârea "Despre deportarea din RSS Moldovenească a familiilor culacilor, foștilor moșieri și mari negustori", prin care se aprobau listele persoanelor ce urmau să fie deportate, precum și transmiterea acestor liste "Ministerului Securității de Stat al RSS Moldovenești (tov. Mordoveț)".La data de 12 iulie 1949, ministrul moldovean al securității, Iosif Mordoveț și împuternicitul KGB al URSS la Chișinău, I. Ermilin, au trimis la Moscova un raport detaliat cu privire la desfășurarea Operațiunii "Sud", în care se menționa: Generalul Mordoveț a fost trecut în rezervă în noiembrie 1956, stabilindu-se la Chișinău. A încetat din viață în februarie 1976 în orașul Chișinău, fiind înmormântat în cimitirul armenesc din același oraș.
Din tinerețe s-a remarcat ca un activist al Comsomol. În anul 1967 a fost încadrat ca ofițer de informații în cadrul KGB-ului, unde a fost promovat până la funcția de director-adjunct de personal. Între anii 1985-1988, generalul-locotenent Gheorghe Lavranciuc a deținut funcția de ministru al afacerilor interne în Guvernul Republicii Moldova, după care timp de un an a fost ministru și președinte al Comitetului Securității Statului (KGB) din RSS Moldova (1989-1990). În iulie 1990, a fost demis de către Mircea Snegur din funcția de președinte al Comitetului Securității Statului. Până în decembrie 1990, nu a avut nici un serviciu și i s-a propus să plece la Moscova, în Comitetul Securității de Stat. Plecat la Moscova, a lucrat în noile servicii secrete rusești. În anul 1998, Lavranciuc a fost pensionat din cadrul FSB cu gradul de general-locotenent, rămânând să locuiască în capitala Rusiei. Într-un interviu din octombrie 2006, generalul Lavranciuc a afirmat că în Republica Moldova nu se află la conducerea statului nici un colaborator al KGB-ului."M-am mai întâlnit cu niște oameni care înainte au fost miniștri, locțiitori de miniștri, dar aceștia nu colaborau cu Securitatea. Noi pur și simplu ne sfătuiam cu ei, dar nu erau ei agenți ai Securității. Niciunul din ei nu avea angajamente la Securitate, nu semna cu pseudonime. (...) În Guvern și în aparatele de partid, nu lucram deloc. Niciun lucrător de partid n-a colaborat cu KGB-ul. Noi nu aveam dreptul, după toate instrucțiunile care erau atunci, să lucrăm în colectivele de partid și Guvern. Era interzis." Directori ai serviciilor secrete moldovene
Feodor Iakovlevici Tutușkin s-a născut în anul 1900. În anul 1940, a fost numit în funcția de director-adjunct al unității speciale a NKVD din Regiunea Militară Leningrad, pentru ca în același an să fie transferat ca director al unității speciale a NKVD din Regiunea Militară Odessa. În anul 1946, general-locotenent Feodor Tutușkin a fost numit în funcția de comisar al poporului pentru afaceri interne din RSS Moldovenească, denumire schimbată în același an în cea de ministru al afacerilor interne (1946-1951). Din cauza dificultăților de ordin alimentar s-a intensificat spiritul emigraționist. În 11 luni au fost arestate în tentativă de trecere în România 189 de persoane, 20 reușind să treacă granița - în total 209. (…) În republică au fost luate în evidență peste 100 persoane care intenționează să fugă în România. Din numărul lor fac parte mulți țărani săraci și mijlocași". În anul 1951, a fost pus la dispoziția Ministrului Afacerilor Interne al URSS, care l-a numit ca ministru al afacerilor interne în regiunea Kaliningrad (1951-1952) și apoi în regiunea Sverdlovsk (1957-1959). Generalul Feodor Tutușkin a murit în anul 1959.
End of an Era este un DVD și un dublu CD al formației finlandeze symphonic metal Nightwish. Este înregistrarea ultimului concert de pe Hartwall Arena în Helsinki, Finlanda pe 21 octombrie 2004, din turneul mondial pentru albumul Once. Formația a fost însoțită de muzicianul din Lakota John Two-Hawks, care a interpretat "Stone People" de pe albumul său "Honor" ca introducere la "Creek Mary's Blood", în care figurează vocea și flautul lui. End of An Era este ultima producție Nightwish în care figurează Tarja Turunen la voce. Ea și restul formației s-au despărțit după concert. DVD-ul conține 55 de minute din documentarul "A Day Before Tomorrow", care conține imagini despre aproximativ 50 de zile înainte de concert. DVD-ul a fost realizat pe 1 iunie 2006 în Finlanda și pe 2 iunie 2006 în Germania. După doar o zi, DVD-ul a câștigat aurul în Finlanda. Cu excepția unelor piese, muzica și versurile sunt semnate de Tuomas Holopainen.
Membrul unui kibuț este numit în ebraica modernă kibutznik (kibuțnic), termen format sub influență slavă, după tipicul limbii idiș. În perioada celei de-a Doua Aliyá se folosea denumirea "kvuțá" (kvutzá) קבוצה termen însemnând în ebraică „grup, grupă”. Din anii 1920 s-a încetățenit cu totul denumirea înrudită de kibuț. Kibuțurile au servit drept instrument principal pentru transpunerea în realitate a sionismului, mai ales in varianta socialistă și social-democrată a acestuia reașezarea evreilor în Palestina-Eretz Israel, desenarea granițelor viitorului stat evreiesc, utilizarea în sfera productivă a forței de lucru evreiești, crearea unei societăți de tip nou, egalitare-socializante, bazată pe o viață cumpătată, cu cinstirea valorilor și nu a averii personale. Ele au creat pentru multă vreme o elită socială a Ishuvului (colectivității evreiești din Palestina), iar apoi a statului Israel de la începuturi. Au început ca entități comunitare care au promovat punerea totală în comun a proprietății lor și egalitatea. Destul de curând ele s-au organizat, însă, în federații denumite "mișcări" și au înființat organizații federative suplimentare în scopul luptei lor politice și alte scopuri, de exemplu economice, de pildă cooperativa Tnuva pentru desfacerea în comun a produselor. Aceste organizații au limitat de la început cooperarea deplină, dar nu au schimbat principiile declarate ale vieții în comun și ale educației colective comunitare. Din rândurile membrilor kibuțurilor s-au ridicat personalități care au jucat un rol central în viața politică, economică, culturală și științifică a Israelului. De asemenea kibuțurile au adus la vremea respectivă o contribuție majoră la organizațiile de apărare Haganá și Palmah. Membrii lor au o pondere mult peste proporția lor din populație în rândurile corpului ofițeresc al armatei israeliene, între soldații combatanți și aviatori. În primul parlament israelian, primul Knesset,în 1948, au fost aleși 26 membri de kibuț din totalul de 120 locuri, de trei ori mai mult decât proporția de atunci a kibuțnicilor în populație. În guvernul israelian din 1955 făceau parte 5 membri ai kibuțurilor. Două kibuțuri au fost mai prolifice în a ridica lideri politici: Mishmar Haemek și Ein Harod. Din fiecare au provenit în cursul anilor câte cinci membri ai Knessetului. Din kibuțul Merhavia au fost aleși cu vremea, trei membri ai Knessetului. În Israel în anul 2012 existau un număr de 274 de astfel de așezări comunitare, din care 23 religioase (în anul 2004 266, din care 16 religioase) Populația kibuțurilor în 2004 (106 000) reprezenta 2,1% din populația evreiască a Israelului, 1,7% din întreaga populație a țării. In 2009 kibuțurile numărau 123 000 membri. Numărul locuitorilor din kibuțuri a ajuns în anul 2013 la circa 140,000,1,6% din populatia Israelului Majoritatea kibuțurilor (80%) sunt situate la periferie - în nordul și sudul țării, de la zona de graniță cu Libanul la nord și până în zona deșertică Arava la sud. Ca idee de bază kibuțul implică un grad avansat de cooperație agricolă în care totul în cadrul său este proprietate colectivă a membrilor săi. Această ideologie, considerată utopică, s-a născut sub influența curentelor de idei socializante și umaniste din estul și centrul Europei în împrejurările însoțite de mari lipsuri materiale ale reașezării agricole a evreilor europeni pe meleagurile Palestinei otomane. Traiul simplu, și ideologia idealistă, dar în majoritatea cazurilor laică, care pune în primul plan idealurile spirituale față de cele materiale, și obligațiile față de colectivitate - de ajutor reciproc-în raport cu aspirațiile individuale, precum și succesele înregistrate de aceste cooperative în întemeierea agriculturii și economiei moderne din Israel, au captivat atenția multora pretutindeni și au dus și la tradiția existentă multă vreme în numeroase mișcări de tineret, mai ales social-democrate și socialiste, din lume, de a trimite voluntari care să experimenteze la fața locului acest stil de viață. În anii 1960-2000 circa 400,000 de tineri din toate colțurile lumii au petrecut zile, rămase viu în amintire, ca voluntari în kibuțurile din Israel. Cu timpul comunitățile au trebuit să facă unele compromisuri practice ținând seama de cerințele realității în schimbare. Astfel kibuțurile au funcționat în mijlocul unei societăți înconjurătoare în care s-a dezvoltat un sistem economic capitalist și s-au organizat, pentru a-și apăra interesele, în mai multe uniuni și mișcări organizatorice-politice. În anul 2010 kibuțurile ocupă 10% din pământurile din posesia statului. Venitul kibuțurilor din agricultură este de circa 6.5 miliarde de shkalim, iar venitul lor din industrie - de 32 miliarde de shkalim. În anii 1970-1980 în Israel s-au schimbat sistemul economic și modul de viață, rolul agriculturii în economie a scăzut,nivelul de trai în kibuțuri nu mai era satisfăcător în raport cu pătura mijlocie israeliană, posibilități de credit au fost închise, copiii nu au mai fost crescuți în "casa copiilor", afara casei părintești, datoriile făcute de cooperative în scopul construcțiilor, al înființării de întreprinderi industriale, au crescut vertiginos odată cu creșterea mare a inflației. Cu timpul,multe din kibuțuri au recurs, nu numai la voluntari,ci și la angajarea de salariați din afara lor,au fost nevoite să renunțe la o parte din activitățile din domeniul agriculturii, devenite nerentabile, și să dezvolte ramuri economice noi - industriale, inclusiv din domeniul [de
Din anul 1928 a lucrat ca agent de filaj al GPU (viitorul NKVD), economist în gulagurile URSS și în Comisia de planificare. În aprilie 1936 este transferat la NKVD-ul din Regiunea Stalingrad, apoi din anul 1937 la Moscova. A avut o ascensiune rapidă în carieră odată cu numirea lui Lavrenti Beria, când au fost arestați foștii conducători ai organelor de represiune soovietice. A ocupat funcții de conducere în Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne. La data de 7 august 1940 Sazîkin a fost transferat în RSS Moldovenească în calitate de comisar al poporului pentru afaceri interne. În această calitate, a ordonat arestări în masă pe teritoriul Basarabiei anexate la URSS.El a insistat asupra soluționării problemelor provocate de "elementele vechi" - adepți ai așa-zisei "românizari" a populației basarabene, fiind vizați foștii oameni politici, în special din Sfatul Țării, care votaseră în 1918 Unirea Basarabiei cu România, foștii ofițeri din armatele țaristă și albă, funcționarii statului român, oamenii avuți, indiferent de naționalitate și religie. Potrivit informațiilor deținute de serviciile secrete românesti, la data de 18 iulie 1940, în Basarabia au fost arestați cinci foști deputați ai Sfatului Țării, un fost senator, doi foști ofițeri în armata albă și un număr mare de funcționari civili și militari români. Din data de 19 iulie 1941, după eliberarea Basarabiei de către Armata Română, a condus divizia specială de pe Frontul de Sud. În perioada 25 octombrie 1941 - mai 1943 a fost comandant al Direcției speciale nr. 3 (urmăriri și arestări) din cadrul NKVD. La data de 20 mai 1944 devine comandant adjunct al Diviziei nr. 2 (contrainformații) din cadrul Administrației NKVD de la Moscova, deținând această funcție până în noiembrie 1944 când este transferat ca membru al Biroului Politic al Partidului Comunist din Estonia. În această calitate, a fost însărcinat cu afaceri al NKVD-ului pentru Estonia, organizând deportări în masă din această țară. La 9 iulie 1945 a primit gradul de general-locotenent. La 27 septembrie 1945, Sazîkin revine la Moscova, ca locțiitor al comandantului Diviziei S al NKVD-ului, divizie care se ocupa cu culegerea de informații pentru realizarea unor arme nucleare de către URSS. Din mai 1947 Lavrenti Beria l-a numit consilier al Consiliului de Miniștri al URSS pe probleme de noi tehnologii. După moartea lui Stalin, Beria l-a mutat la 12 martie 1953 pe Sazîkin în postul de șef al uneia dintre cele mai importante subdiviziuni ale KGB-ului, Departamentul 4 (control politic). Simultan a devenit membru al conducerii KGB-ului. După eliminarea lui Beria, la 16 iulie 1953 Sazîkin a fost eliberat din funcție și pentru un timp a fost profesor la Școala de ofițeri a KGB-ului de la Moscova. La 20 noiembrie 1954 este eliminat din serviciul activ al KGB-ului și apoi în anul 1957 este exlus și din PCUS. A lucrat apoi ca funcționar în admnistrația Ministerului Industriei Construcțiilor de Mașini.
Angels Fall First este albumul de debut al formației Nightwish, realizat în 1997 de Spinefarm Records. Ediția limitată de 500 exemplare conține doar 7 piese, două din care nu sunt pe ediția obișnuită. Chiar dacă primul single, „The Carpenter” (o colaborare cu Children of Bodom și Thy Serpent), a ajuns pe primul loc în clasamentul single-urilor finlandeze, formația a devenit faimoară abia după al doilea album, Oceanborn.
Născuți într-o familie de industriași alsacieni, studiază amândoi la școlile superioare de elită (grandes écoles) din Paris și devin ingineri. Conrad Schlumberger este numit la 29 de ani profesor de fizică la Școala Superioară de Mine (École des Mines) din Paris. Aici dezvoltă primele metode eficiente de cercetare electrică a subsolului prin măsurători făcute numai la suprafață. Lăsând curent electric să se scurgă prin pământ între doi electrozi poate trage concluzii cu privire la constituția solului studiind liniile de egal potențial electric la suprafață. Descoperă în felul acesta și un fenomen de polarizare spontană a solului în vecinătatea zăcămintelor metalice, ceea ce îi permite în 1913 să localizeze un depozit de cupru la Bor în Iugoslavia. Este prima descoperire a unui zăcământ metalic nemagnetic prin metode pur geofizice. La cercetările sale se asociază după primul război mondial și fratele său. Tatăl lor le pune la dispoziție în 1919, sub forma unui contract, o sumă considerabilă (500.000 FRF) pentru dezvoltarea metodelor de prospecțiune electrică. Ca urmare, în 1920, împreună cu doi asociați, deschid primul lor birou de studii și aplică noile metode la subsoluri cu consistențe foarte diferite. În acea perioadă s-a impus utilitatea hărților de rezistivitate aparentă a subsolului - rezistivitatea unui teren omogen care ar duce la aceleași rezultate ale măsurătorilor - ca o completare a hărților geologice. În 1923, primesc un contract din partea societății Steaua Română, al cărei director era Jules Meny, un absolvent al școlii de mine din Paris, pentru extinderea metodelor de prospecție electrică la cartarea sistematică a regiunilor petroliere române. Un rezultat cunoscut al acestei cercetări a fost detectarea - pentru prima oară prin metode pur geofizice - de rezerve de gaz natural la Aricești (1923). Deși afectată de criza economică din 1929-1933, Société de Prospection Électrique, creată în 1926, lucrează cu profit din 1929, grație aplicării metodelor electrice în forajele petroliere. Frații Schlumberger, împreună cu Henri-Georges Doll (1902-1991), ginerele și colaboratorul cel mai apropiat al lui Conrad Schlumberger, au dezvoltat în anii 1927-1929 tehnici de măsurare a potențialului electric spontan (self-potential) de-a lungul forajului, și a rezistivității diferitelor straturi traversate. În felul acesta se pot obține semnale specifice straturilor care conțin petrol. Conrad Schlumberger încetează din viață în 1936, dar răspândirea și perfecționarea metodelor de prospecțiune și carotaj electric (în foraje) continuă cu mare rapiditate. In 1940, sediul Société de Prospection Électrique se mută la Houston (Texas). După război, chestiunile de prospecțiune la suprafață sunt continuate de Compagnie Générale de Géophysique, iar cele legate de măsurători în foraje petroliere de Schlumberger Limited. Descrierea teoretică a procedurilor de prospecțiune electrică și problema interpretării hărților de rezistivitate aparentă (o problemă înrudită cu aceea a tomografiei electrice folosită in medicină) prezintă dificultăți matematice considerabile, care au fost și sunt în continuare obiect de studiu. Unul din primele astfel de studii - de determinare a distribuției de potențial în soluri cu stratificație paralelă - este datorat lui Sabba S. Ștefănescu, în colaborare cu C. si M. Schlumberger.
Organism modificat genetic sau transgenic este termenul cel mai des folosit pentru a defini o plantă de cultură sau un animal aparent normal căruia, prin intermediul unor tehnici de inginerie genetică, i s-au transferat gene de la alte specii (plante, animale, bacterii, virusuri sau chiar gene umane), pentru a-i conferi anumite proprietăți noi. În România legislația permite cultivarea hibridului MON810, rezistent la sfredelitorul porumbului. Condiția este obținerea unui aviz de la Ministerul Agriculturii și respectarea unei distanțe minime de 200 de metri față de culturile convenționale învecinate. În ultimii ani, suprafața cultivată cu acest hibrid obținut prin modificare genetică a scăzut constant, ajungând la 217 hectare în 2012. În prezent (2016), opinia publică europeană este reticentă la organismele modificate genetic, regulamentele UE impunând condiții stricte de trasabilitate și etichetare pentru astfel de alimente, în timp ce americanii nu prea au cum să le evite. În august 2016, președintele SUA, Barack Obama a semnat legea care cere etichetarea corespunzătoare a tuturor produselor care conțin organisme modificate genetic. Cât porumb modificat genetic s-a cultivat în România, în anii trecuți, 04 iunie 2013, Agromonitor
Comuna actuală Zonnebeke a fost formată în urma unei reorganizări teritoriale în anul 1977, prin înglobarea într-o singură entitate a 5 comune învecinate. Suprafața totală a comunei este de 67,57 km². Comuna este subdivizată în secțiuni, ce corespund aproximativ cu fostele comune de dinainte de 1977. Acestea sunt:
A fost fondată în India. Este de tendință relativ conservatoare, și în general e cea mai apropiată de budismul timpuriu. De-a lungul multor secole, a fost religia predominantă în Sri Lanka (pentru aproximativ 70% din populație) și în mare parte din Asia de Sud-Est continentală (Cambodgia, Laos, Birmania, Tailanda). Este de asemenea practicată de o minoritate în sud-vestul Chinei, în Vietnam, Bangladesh, Malaezia și Indonezia, și recent a câștigat în popularitate în Singapore și Australia. Astăzi, în lume există peste 100 de milioane de budiști Theravada, și în ultimele decenii, religia s-a înrădăcinat și în Occident. Există de asemenea o renaștere a budismului în India. Curentul theravada este practicat de 35 % dintre budiști și, alături de curentul [face parte din Școala budistă din Sud. Credincioșii aplică cu strictețe regula vieții lui
Această mișcare a adăugat un set suplimentar de texte religioase și, deși a avut inițial mai puțin adepți în India, a avut totuși o semnificație istorică de lungă durată. Tradiția budistă Vajrayāna este uneori clasificată ca parte a tradiției budiste Mahāyāna, dar unii cercetători consideră că este o ramură cu totul diferită.„Mahāyāna” se referă, de asemenea, la calea urmată de un Bodhisattva care caută iluminarea desăvârșită în beneficiul tuturor ființelor simțitoare, numită și „Bodhisattvayāna” sau „Vehiculul Bodhisattva”.Un bodhisattva care a îndeplinit acest obiectiv este numit samyaksaṃbuddha (सम्यक्सम्बुद्ध) sau „Buddha complet iluminat”. Un samyaksaṃbuddha poate stabili Dharma și își poate conduce discipolii către iluminare. Budiștii Mahāyāna învață că iluminarea poate fi atinsă într-o singură viață, chiar și de un laic. Tradiția Mahāyāna este tradiția majoră a budismului cu cea mai mare răspândire, având 53% dintre practicanți, comparativ cu 36% cât are tradiția Theravāda și 6% cât are tradiția Vajrayāna în 2010. Marile centre academice Mahāyāna, precum Nalanda, au prosperat în ultima perioadă a preponderenței budismului în India, între secolele al VII-lea și al XII-lea. Principalele ramuri ale budismului Mahāyāna sunt astăzi budismul Chan, budismul coreean Seon, budismul japonez Zen, budismul Pământului Pur, budismul Nichiren și budismul vietnamez. Ea include, de asemenea, în opiniile unor cercetători, tradițiile Vajrayāna practicate de sectele Tiantai, Tendai și Shingon și budismul tibetan, care adaugă învățături ezoterice tradiției Mahāyāna. Adepții tradiției Mahāyāna interpretează mai larg mesajul lui Buddha. În același timp, ei consacră un cult al divinităților [și al altor religii, cum ar fi
Achim Nica a venit pe lume la 20 ianuarie 1930, în localitatea cărășeană Obreja. A găsit încă din copilărie un mediu favorabil dezvoltării talentului său. De mic a cântat alături de mama și bunica, iar încă de la vârsta de 10 ani vocea i-a fost remarcată de învățătorul său. Cu toate acestea, cariera și-a început-o abia de la 30 de ani. În perioada 1965 - 1975, Achim Nica a activat la Orchestra „Doina Banatului” din Caransebeș. Sub îndrumarea atentă a dirijorului Nicolae Perescu s-a afirmat repede în fața publicului din zonă, din țară, dar și din Banatul Sârbesc, în turneele efectuate. La baza repertoriului promovat de Achim Nica au stat încă de la început doinele. Suflet impresionabil, de o veselă duioșie, sincer și cinstit din fire, Achim Nica și-a turnat tiparul lumii sale sufletești în cântece interpretate în acel fel rezervat și sfios după cum îi este și firea. Pe parcursul activității înregistrează 8 discuri (primul în 1961) și 4 casete audio-video. Se remarcă: Banatule, mândră floare, care conține 12 piese între care alături de cântecul din titlu, sunt cuprinse:Mass-media a fost mereu prezentă de a lungul anilor, remarcând activitatea de excepție a acestui „rege al doinei”, după cum l-a numit marele taragotist clujean Dumitru Fărcaș. La aniversarea de neuitat a marelui rapsod al Banatului care a avut loc chiar la Obreja-ntr-o grădină, alături de reprezentanții mai multor televiziuni și societăți de radio, inclusiv TVR Internațional prin Elise Stan și Radio Televiziunea Timișoara prin Mihai Anghel a fost prezentă și presa scrisă: Redeșteptarea, Renașterea bănățeană, Agenda și Timpul. Prezența lor s-a simțit pregnant și cu alte importante manifestări culturale legate de numele lui Nica, a cărui viață și activitate au fost prezentate cu deplin succes de către acest adevărat cronicar al folclorului bănățean care este Nicolae Pârvu, în cartea lui extrem de elocventă: Achim Nica, doinitorul Banatului. Președintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Achim Nica la 10 decembrie 2004 Ordinul național Pentru Merit în grad de Cavaler, „pentru contribuțiile deosebite în activitatea artistică și culturală din țara noastră, pentru promovarea civilizației și istoriei românești”. Interpreți de muzică populară românească
IAS au fost emise între 1973 și 2001 de către consiliul International Accounting Standards Committee (IASC). În aprilie 2001, IASB a adoptat toate standardele IAS, ulterior continuând dezvoltarea lor. Noile standarde poartă însă denumirea de IFRS. Deși în prezent nu se mai emit standarde IAS, cele deja existente sunt în continuare în vigoare până la înlocuirea sau modificarea lor prin emiterea de noi standarde IFRS. Aproximativ 100 de state impun sau permit utilizarea IFRS sau au o politică de convergență spre acestea. Pentru situația la zi, vedeți și lista statelor care au adoptat IFRS de pe situl IAS PLUS. Toate societățile comerciale cotate din UE sunt obligate în prezent să întocmească situații financiare consolidate în conformitate cu IFRS. Pentru a fi aprobate pentru utilizarea în UE, standardele trebuie să fie avizate de către Comitetul de Reglementare Contabilă (ARC), care este format din reprezentanți ai guvernelor statelor membre și este consiliat de un grup de experți denumit Grupul Consultativ European pentru Raportarea Financiară (EFRAG). Două secțiuni din standardul recunoaștere și evaluare nu au fost aprobate de ARC și, în această privință, standardele IFRS aplicate în UE sunt diferite de cele emise de IASB. În prezent, IASB colaborează cu UE pentru a găsi o cale acceptabilă pentru eliminarea acestei anomalii. Întrucât standardele IFRS fac în prezent parte din legislația europeană, toate standardele aprobate și modificările lor aprobate ulterior trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Pe 13 octombrie 2003, prima publicare a standardelor a fost inclusă în PB L 261. Modificările standardelor IAS și IFRS publicate în trecut pot fi monitorizate folosind pagina de web a Direcției Piața Internă a Uniunii Europene privind implementarea IAS în Uniunea Europeană. Comisia Valorilor Mobiliare și Burselor din Statele Unite (SEC) impune în prezent tuturor companiilor străine cotate la burse din SUA să pregătească situații financiare fie în conformitate cu US GAAP, fie în conformitate cu standardele lor contabile locale, însoțite de o notă care să reconcilieze standardele locale cu US GAAP. Această obligație generează costuri semnificative pentru companiile cotate în același timp în SUA și în alte țări. SEC a propus modificarea acestei reguli în sensul eliminării obligației de a efectua o reconciliere cu US GAAP pentru companiile străine care își pregătesc situațiile financiare în conformitate cu IFRS, în principiu începând din 2009. Companiile bazate în SUA vor fi în continuare obligate să raporteze în conformitate cu US GAAP.IFRS sunt considerate a fi un set de standarde „bazate pe principii”, întrucât stabilesc reguli generale, dar impun și anumite tratamente contabile specifice. În prezent sunt în vigoare următoarele standarde: IFRS 2 Plata pe bază de acțiuni IFRS 5 Active imobilizate deținute pentru vânzare și activități întrerupte IFRS 6 Explorarea și evaluarea resurselor minerale IFRS 7 Instrumente financiare: informații de furnizat IFRS 12 Prezentarea intereselor existente in alte entitati IFRS 14 Conturi de amânare aferente activităților reglementate IFRS 15 Venituri din contractele cu clienții IAS 8: Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile și erori IAS 10: Evenimente ulterioare perioadei de raportare IAS 20: Contabilitatea subvențiilor guvernamentale și prezentarea informațiilor legate de asistența guvernamentală IAS 21: Efectele variației cursurilor de schimb valutar IAS 24: Prezentarea informațiilor privind părțile afiliate IAS 26: Contabilizarea și raportarea planurilor de pensii IAS 27: Situații financiare consolidate și individuale IAS 31: Interese în asocierile în participație IAS 37: Provizioane, datorii contingente și active contingente IAS 39: Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare
Templele thailandeze (denumite wat în limba thailandeză) sunt cele mai de seamă exemple ale arhitecturii thailandeze, construite într-o perioadă mai apropiată de zilele noastre. Templul este format dintr-o îngrămădire de clădiri, care în totalitatea lor compun mănăstirea respectivă, deși fiecare clădire are o destinație specială. Templul principal, centrul întregului complex, se numește “bote” și are o formă dreptunghiulară. Încăperea bote-ului, largă de obicei, are o parte centrală despărțită de două alte încăperi laterale prin două rânduri de coloane. Totul este ornamentat cu sculpturi și gravuri, iar plafonul, făcut din lemn, poartă figuri care imită stelele. La fel de îmbelșugat ornamentate sunt și coloanele masive, cu gravuri și picturi reprezentând de obicei scene din Ramayana. În mijlocul încăperii se găsesc câteva statui reprezentându-l pe Buddha în mai multe poziții, denumite “grupul lui Buddha”. În fața acestui grup se găsesc cele trei intrări mai mari, din totalul de șase. Numai în Bangkok se găsesc 400 de temple budiste. De altfel, capitala este centrul religios al țării, precum și un centru important al întregului cult budist. Aici se află Reședința regală, ce include palate, săli oficiale, clădirile parlamentului, o mănăstire budistă cu temple, precum și vechea pagodă Chedis, acoperită cu frunze de aur. Una dintre cele mai vechi clădiri, datând din 1783, este pagoda în cinci trepte, care a fost prima sală a încoronării pentru dinastia Chakkri. Aici se află tronul negru al lui Rama I, bătut în sidef, un al doilea tron regal și patul regelui. Pe pereții vopsiți în verde și auriu sunt pictați îngeri ieșind din flori de lotus. Complexul adăpostește și „Mănăstirea lui Buddha de Smarald”; Wat Phra Keo este unul dintre cele mai grăitoare exemple de temple ridicate conform tradiției locale. Douăsprezece sulpturi enorme reprezentând iaci, străjuiesc cele șase porți de intrare, în calitate de paznici și mesageri ai fericirii totodată. Statui animaliere - elefanți, vite, lei - precum și statui ale unor creaturi mitice, se regăsesc în exteriorul celorlalte clădiri. O sală dreptunghiulară, cu zidurile exterioare vopsite în albastru și auriu și având un acoperiș în trepte, decorat cu mici orologii, adăpostește cel mai sfânt simbol al regatului: „Buddha de Smarald”- o statuie de numai 66 de centimetri, așezată pe un postament înalt de 11 metri. O serie de legende circulă asupra originii acestei statui. Cea mai verosimilă este cea conform căreia statuia a fost găsită în orașul Chiang Rai, în 1436, de armatele thailandeze. Apoi a urmat drumul bătăliilor, soarta sa fiind determinată de cursul îndelungatelor războaie care au răscolit această regiune. Oștile victorioase au luat totdeauna cu ei statuia lui Buddha și au păstrat-o în capitala lor. În sfârșit, în 1782, ea a ajuns la Bangkok. În 1784, regele Rama I a proclamat statuia verde drept simbol sfânt apărător al dinastiei Chakkri. Credincioșii thailandezi i-au dedicat micului Buddha un templu pe care l-au decorat cu doisprezece garuda, animale simbolice, preluate din panteonul zeului hindus Vishnu. Pentru ca Buddha să nu stea gol în templu, i-a fost făcută o căsuță din aur încrustat cu pietre prețioase. Anual au loc trei mari ceremonii rituale - a sezonului ploios, a celui cald și a celui rece, când protectorul sacru al Thailandei își schimbă veșmintele. Un alt monument arhaic aflat în capitala thailandeză este Wat Pho. Templul, cel mai mare și mai vechi din Thailanda, are patru încăperi pentru adunări, 95 de racle pentru relicve și 400 de statui ale lui Buddha. O altă așezare plină de semnificație pentru budiștii thailandezi este Nakorn Pathom. Situată la 48 km vest de Bangkok, fondată în jurul anului 50 e.n., zona e plină de semnificație pentru budiști, fiind locul de unde s-a răspândit budismul în toată țara. În Nakorn Pathom se află templul Phra Pathom. Ridicându-se către cer la o înălțime de circa 127 m, este cea mai înaltă stupă din lume. Phra Pathom este emblema și simbolul orașului; zeci de mii de vizitatori vin aici în fiecare an pentru a se închina lui Buddha.
Formula reprezentării proporționale pe liste este formula electorală în care partidele politice prezintă liste de candidați în circumscripții plurinominale. Alegătorii votează pentru o listă sau alta, iar locurile sunt alocate listelor de partid, proporțional cu numărul de voturi pe care l-au obținut. Formula reprezentării proporționale mixtă membru-proporțională a fost inițial propusă de Noua Zeelandă, acum fiind însă aplicată si în țări precum Germania, Noua Zeelandă, Venezuela (unde jumătate din legislatori sunt aleși prin metoda pluralității în circumscripții uninominale, iar restul prin reprezentare proporțională pe liste; în Italia, proporția este de 3:1). Fiecare alegător are la dispoziție două voturi: unul pentru reprezentantul din circumscripție, iar celălalt pentru lista de partid, locurile obținute de aleșii de pe liste compensând disproporționalitatea generată de rezultatele din circumscripții. Formula reprezentării proporționale cu votul unic transferabil este diferită de reprezentarea proporțională pe liste tocmai prin faptul că alegătorii votează candidați individuali în loc de liste de candidați, lor cerându-li-se să ierarhizeze candidații pe buletinul de vot.
Peștera Jgheabul lui Zalion se află în România, Județul Bistrița-Năsăud, Munții Rodnei, este situată la obârșia pârâului Izvorul Orbului, afluent al pârâului Valea Seacă pe versantul sudic al vârfului Valea Seacă (1002 m alt.) și este considerată cea mai dificilă și denivelată peșteră din România. Este dezvoltată în lungul unei diaclaze strâmte aflate în calcarele eocene din sud-vestul Munților Rodnei. Este foarte îngustă și presărată cu numeroase cascade.
Se poate ajunge la peșteră pe traseul: A fost descoperită de învățătorul Leon Barte în 1955 și explorată în valuri succesive de atunci, peștera ajungand una din cele mai lungi si denivelate din România. Intrarea în peșteră se află la altitudinea de 950m. Se deschide în versantul stâng al pârâului Izvorul Tăușoarelor, pe partea nordică a vârfului Bașca, în bazinul superior al râului Gersa. Face parte din complexul carstic Tăușoare - Zalion (monument al naturii). Este dezvoltată în calcare eocene și prezintă o morfogeneză prin excelență tectonică. Peștera este una de mare dificultate, și asta nu atât verticalelor ei, puține și ușor de depașit, cât denivelării mari și lungimii galeriilor. Este o peșteră epuizantă, care necesită o foarte bună programare a turelor și o bună condiție fizică. Rezervație științifică a Academiei Române, descoperită de învățătorul Leon Barte în 1955 și explorată în valuri succesive de atunci, peștera ascunde câteva minunății rare sau chiar unice. Printre acestea, depozitul fosilifer din Sala Oaselor de Urs, mirabilitul din Sala de Mese, oulofolitele din Galeria gipsului, și, mai cu seamă, Bilele de Tăușoare, unice, din câte știm noi, pe plan mondial. Recent a fost descoperită o cascadă de 15 m. Peștera este închisă și este inchisa turismului. În Peștera Tăușoare hibernează peste 10.000i de lilieci din cel puțin patru specii cunoscute, 20 septembrie 2012, Adevărul Cea mai adâncă peșteră și a treia ca lungime din țară, deschisă pentru prima dată publicului, 28 iulie 2013, Bianca Sara, Adevărul
A fost membru al Academiei din Budapesta. A zidit și a sfințit multe biserici, cum ar fi biserica cu hramul Sf. Laurențiu (patronul său onomastic) de la Episcopia Bihor. Recviemul său a avut loc în Catedrala Romano-Catolică din Oradea, iar după ceremonie sicriul a fost dus (cu un tren separat) la Cimitirul din Timișoara. După dorința cardinalului Schlauch corpul său a fost depus după moarte în capela familială Schlauch din Timișoara.
Din octombrie 2004 și până în noiembrie 2011 urmează cursurile doctorale la fără frecvență în cadrul Facultății de Istorie din Iași. Pe 19 noiembrie 2011 susține în ședință publică la Facultatea de Istorie din Iași lucrarea sa de doctorat Titu Maiorescu - omul politic, obținănd titlul de doctor în istorie cu calificativul Magna Cum Laudae.
Este una dintre cel mai dezvoltate țări din Asia de Sud-Est. Puterea economică a Malaysiei este bazată pe industrie, agricultură, minerit și turism. Dar încă există o discrepanță uriașă între nivelul de dezvoltare economică din vestul și din estul țării (Insula Borneo). Industria din Malaezia se concentrează pe electronică, confecții și constructia de masini. Politica guvernului de stimulare economică i-a făcut pe numerosi malaysieni să-și deschidă firme particulare. Cele mai mari centre industriale sunt concentrate în vest, în peninsula Malacca: Kuala Lumpur (industrie alimentară, a materialelor de construcții, electronică și constructoare de mașini), Klang (), Ipoh și Johor Baharu. Malaezia este unul dintre cei mai mari producători de staniu din lume (locul 8 mondial), în partea vestică a țării (peninsula Malacca). Staniul a fost descoperit în 1857 de britanici in zona capitalei și a orașului Johor Baharu, de unde era transportat pe o cale ferată construita special în acest scop până în portul Klang și exportat. Agricultura are pondere la realizarea PIB-ului de 7,2%. Se cultivă cacao (locul 5 mondial), cauciuc natural din coaja arborelui ficus elastica și din arborele hevea (locul 3 mondial), orez (in special in insula Borneo), ceai, cocotieri. Silvicultura este, de asemenea, una din ramurile economice importante. Malaezia este un mare producator mondial de lemn (locul 10 mondial), cu toate că defrișarea pădurilor tropicale a atins cote alarmante. Producția anuală de lemn exotic este de 50 milioane de m³. Turismul joacă un rol uriaș în economia malaeziană. Valoarea importurilor a fost în 2004 de 99,3 miliarde dolari americani. Valoarea exporturilor în același an a fost de 123,5 miliarde dolari. Rata șomajului în 2004 a fost de 3% din populația activă.
S-a născut în orașul Iași în familia medicului Ostin Mungiu, profesor universitar la UMF Iași, și Mariei Mungiu, profesoară de limba și literatura română. Sora lui, Alina Mungiu-Pippidi, medic psihiatru de profesie, a devenit cunoscută ca politolog, activist civic și analist politic. Cristian Mungiu a studiat limba și literatura engleză și americană și a lucrat o perioadă ca profesor, precum și ca ziarist și moderator la radio și la televiziune. A regizat câteva scurtmetraje, pentru care a primit mai multe premii, printre care și cel pentru cel mai bun regizor, la Festivalul Dakino, în anul 2000, pentru Zapping. Lungmetrajul Occident (2002) a fost prezentat în cadrul secțiunii Quinzaine des Réalisateurs la Festivalul de la Cannes, obținând Marele Premiu la Festivalul Internațional de Film Transilvania. Filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) l-a făcut celebru pe regizorul Cristian Mungiu, prin selectarea sa de către juriul Festivalului de Film de la Cannes. După ce a primit Premiul acordat de către Federația Internațională a Presei Cinematografice și premiul acordat de administrația educației naționale din Franța, regizorul Cristian Mungiu a câștigat la 27 mai 2007 Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de la Cannes - Palme d'Or.Filmul a fost nominalizat și la premiile „Globul de Aur”.La data de 28 mai 2007, președintele României, Traian Băsescu, i-a conferit printr-un decret Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler regizorului Cristian Mungiu, „pentru contribuția sa, prin care s-a evidențiat ca exponent al tinerei generații de regizori români, la promovarea la nivel mondial a cinematografiei naționale”. Următorul proiect a fost filmul Amintiri din epoca de aur, care constă din 6 scurtmetraje produse de Mungiu și regizate de el și de alți regizori tineri, printre care Hanno Hoefer. În 2013, Cristian Mungiu a făcut parte din juriul competiției oficiale a celei de-a 66-a ediții a Festivalului de Film de la Cannes prezidat în acel an de regizorul și producătorul Steven Spielberg. Premiul acordat de administrația educației naționale din Franța la Festivalul de Film de la Cannes (2007) pentru filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zileMarele Premiu "Palme d'Or" la Festivalul de Film de la Cannes (2007) pentru filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes (2012) pentru filmul După dealuri La 19 octombrie 2017, Cristian Mungiu a fost distins cu Legiunea de onoare în grad de cavaler, decorația fiindu-i înmânată de ambasadoarea Franței la București, Michele Ramis. Câștigători ai premiului pentru cel mai bun regizor european Premiul Gopo pentru cel mai bun film de lung metraj Premiul Gopo pentru cel mai bun regizorRegizori ale căror filme au fost premiate cu Palme d'Or Regizori de filme de limbă română
Cazacii de pe Don (în limba rusă: Донские Казаки) erau cazaci care ocupau teritoriile de-a lungul cursului mijlociu și inferior al râului Don. Această populație s-a format în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în principal din țărani fugari. Armata cazacilor de pe Don, (în limba rusă: Всевеликое Войско Донское, Vsevelikoie Voisko Donskoie a fost o organizație militară de frontieră începând de la începutul secolului al XVI-lea. Din 1786, teritoriul ocupat de acești cazaci a fost numit în mod oficial Teritoriile Armatei Donului, iar, din 1870, a fost redenumit Regiunea Armatei Donului. (În zilele noastre, teritoriul este împărțit între regiunile Rostov, Volgograd și Voronej ale Federației Ruse și regiunea Luhansk a Ucrainei). În 1916, Armata Donului avea cam 1,5 milioane cazaci. După victoria Revoluției ruse, Armatele cazacilor au fost desființate de guvernul bolșevic în 1918, dar în cadrul Mișcării Albe tradițiile căzăcești au continuat să existe, iar după victoria sovieticilor împotriva monarhiștilor și intervenționiștilor străini în războiul civil din Rusia, tradițiile cazacilor în general și ale celor de pe Don în particular au continuat în cadrul comunităților de cazaci emigrați în străinătate. În timpul celui de-al doilea război mondial, cazacii de pe Don au reprezentat cea mai mare concentrare de cazaci din Armata germană, al 15-lea Corp SS de cavalerie cazacă. Cei mai mulți cazaci erau foști cetățeni sovietici, care aleseseră nu atât să lupte pentru Hitler, cât hotărâseră să lupte împotriva lui Stalin. Corpul de cavalerie SS cazac cuprindea două divizii. Corul cazacilor de pe Don a fost un grup de foști ofițeri ai Armatei imperiale ruse, care au cântat pentru prima oară în Istanbul, unde fugiseră după înfrângerea armatelor albilor din Crimeea. Ei au susținut primul lor concert oficial la Viena în 1923, sub bagheta dirijorului și compozitorului-fondator Serge Jaroff. Corul cazacilor de pe Don s-a bucurat de o mare popularitate în timpul turneelor din America sau Europa din deceniile al patrulea, al cincilea sau al șaselea al secolului trecut. Interpreții, îmbrăcați în costume tradiționale căzăcești, interpretau a cappella un repertoriu vast de cântece ruse religioase, militare, populare sau de operă.
Piramida este o structură tri-dimensională la care suprafețele superioare sunt triunghiulare și converg spre un punct. Piramida se poate referi la: Piramidă trigonală, baza este un triunghi - numită (în mod obișnuit) tetraedru Piramidă tetragonală, baza este un dreptunghi, paralelogram sau pătrat - numită piramidă tetragonală.
Uniunea Internațională de Chimie Pură și Aplicată (în engleză International Union of Pure and Applied Chemistry, prescurtat IUPAC) este o organizație non-guvernamentală, fondată în anul 1919. Este forumul cel mai înalt recunoscut la nivel internațional ca unica autoritate ce elaborează standarde pentru nomenclatura substanțelor anorganice sau organice. Cercetările IUPAC sunt editate sub forma unor nomenclatoare: Cartea Roșie (), care cuprinde sistemul de clasificare a substanțelor anorganice, Cartea Verde (), care definește standardele pentru chimie și face recomandări pentru utilizarea simbolurilor și a cantităților, fiind rodul colaborării cu IUPAP (Uniunea Internațională de Fizică Pură și Aplicată), Cartea de Aur (), care cuprinde principalele denumiri a unor termeni tehnici utilizați în chimie.
Râul Călmățui este un curs de apă, afluent indirect al Dunării prin lacul Suhaia, în care se varsă în dreptul comunei Viișoara. sectorul mijlociu (central) situat între confluența Călmățuiului cu Călmățuiul Sec și confluența Călmățuiului cu Urluiul, este cel în care bazinul se lărgește atingând lățimea maximă. În acest sector drenajul este asigurat de cursul mijlociu al Călmățuiului (57 km), de afluentul pe stânga al acestuia, Urluiul (64 km) și de afluenții acestora. sectorul inferior este situat între confluența Călmățuiului cu Urluiul și vărsarea în Lacul Suhaia având suprafața cea mai redusă. Acesta este drenat pe direcția nord-sud de valea adâncă, cu aspect de „microcanion” format în loess, lunca atingând în acest sector cel mult 1 km lărgime.
Este unul dintre compozitorii importanți de operă din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și primul reformator al perioadei muzicale clasice. Este cunoscut în special pentru opera Orfeu și Euridice. A fost profesorul de muzică al Mariei Antoaneta, regina Franței. Unii îl consideră părintele perioadei muzicale clasice și rococo - cel puțin în domeniul operei. Compozitori ai perioadei muzicii clasice
Premiera a avut loc la Viena, în 1762, cu un libret în limba italiană și cu rolul titular scris pentru un castrato alto sau contratenor. În 1774, Gluck revizuiește opera pentru a putea fi cântată de un tenor, schimbând și libretul în limba franceză. Această ultimă versiune este cea care a rezistat în timp. Aria "J'ai perdu mon Eurydice" din actul III s-a păstrat și în repertoriul contemporan, fiind cântată deopotrivă de soprane (Maria Callas), mezzosoprane (Vesselina Kasarova) sau tenori (Juan Diego Florez).
Acbaș (? - ?) este numele care pare să-l desemneze pe proprietarul așezării Chișinău de la data primei atestări a acesteia din 17 iulie 1436. Astfel, documentul care atestă pentru prima oară Chișinăul menționează în descriere „pe valea ce cade în dreptul Cheșenăului lui Acbaș”.Din limba cumană, „Acbaș” s-ar traduce drept „Căpetenia Albă” („ac” însemnând „alb”, iar „baș” având sensul de „cap” sau „căpetenie”).Este interesant că în documente ulterioare din 1517 și 1525, numele lui Acbaș apare deja ca „Albaș” („în dreptul băii lui Albaș, la Fântâna Mare”), ceea ce pare o adaptare autohtonă a numelui. Având în vedere numele și perioada în care e pomenit în documente, Acbaș pare să fi fost tătar. De la Acbaș (numit în documente și „Albaș”) derivă toponimul „Albișoara”, desemnând într-un document din 1466 o fântână din Chișinău, iar în prezent o stradă din aceeași localitate.
În Ungaria, grupuri compacte de români trăiesc în mai multe așezări rurale din apropierea graniței cu România și în orașul Jula (). Un grup important de români se află și în capitala Budapesta. Numărul românilor după recensământul din 1881: Conform ultimului recensământ din 2011, numărul românilor a crescut substanțial (de 3 ori) fața de 2001 când se declaraseră doar 8000 de etnici români. Cetățeni de limbă maternă română: 13.886 persoane Cetățeni de naționalitate română: 26.345 persoane Cetățeni de religie ortodoxă română: 13.710 persoane În tabel este prezentată evoluția populației românești din Ungaria, pe localități, conform datelor oficiale ale ultimelor recensăminte. Cele mai cunoscute personalitate care s-au ridicat din rândul minorității române din Ungaria sunt George Pomuț, revoluționar pașoptist, general în armata americană, participant la războiul de secesiune, consul al Statelor Unite ale Americii la Petersburg, Rusia, și Ioan Irimie (Janos Irinyi), din Leta Mare (Letavertes), Bihorul unguresc, inventator al chibritului neexpoziv (cel cunoscut astăzi), prin combinarea fosforului cu dioxid de plumb în loc de clorat de potasiu cum se proceda anterior. Ioan Irimie este fratele Victoriei Vulcan, mama marelui cărturar Iosif Vulcan. La Jula apare "Foaia românească", săptămânal în limba română. La televiziunea maghiară există scurte emisiuni în limba română (cam jumătate de oră pe săptămână). Conform legilor ungurești, fiecare minoritate, inclusiv românii, își alege un organism reprezentativ care să-i reprezinte interesele. Organismul care reprezintă interesele minorității române se numește Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria (prescurtat AȚRU). Respectiva organizație beneficiază de subvenții din bugetul statului ungar. Ședința de constituire a AȚRU a avut loc în 22 martie 2007. Ședința s-a ținut în limba maghiară, în ciuda protestelor unei părți din deputați care au cerut să se vorbească românește. Propunerea respectivă a fost respinsă prin votul majorității. Legea Nr. LXXVII din 1993 privind drepturile minorităților naționale și etnice Catalog al problemelor actuale ale românilor din Ungaria Recensământ 2001 și rezultate alegeri Cronica - publicație lunară a românilor din Ungaria Foaia românească - săptămânal al românilor din Ungaria
Filmul dezbate un subiect tabu: drama trăită de femeia română în contextul Decretului anti-avort din perioada lui Ceaușescu. Tema a mai fost reflectată și în filmul Ilustrate cu flori de câmp din 1974. Acțiunea filmului este plasată în ultimii ani ai regimului Ceaușescu și urmărește, pe parcursul unei singure zile din anul 1987, povestea a două studente. Găbița cu ajutorul prietenei sale Otilia încearcă să facă un avort, ilegal la acea vreme. Filmul a fost desemnat primul în topul celor mai bune cinci filme ale anului de "National Board of Review" și în topul realizat de "Times Online" . Pelicula a fost nominalizată la categoria "Cel mai bun film străin" la Globul de Aur și la Premiile César . Conform site-ului Metacritic, se află pe locul 4 în lista celor mai bune 9000 de filme. Presa internațională despre succesul românesc la Cannes A ajuns mare!, 29 mai 2007, Evenimentul zilei imagini 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile Premiul Gopo pentru cel mai bun film de lung metraj
Informații despre film pe situl cinemagia Cazul real care a stat la baza filmului - Seful de gara din Pielesti l-a suparat pe Basescu dupa ce a blocat un tren al NATO doua saptamani, 3 iunie 2007, Libertatea Premiul Gopo pentru cel mai bun scenariu
Scheuring s-a născut la Aurora, Illinois. Înainte de a deveni faimos pentru scenariile scrise a lucrat, conform spuselor proprii, ca muncitor într-o fabrică, curier, instalator. După ce a lucrat la 36K (2000) și la A Man Apart (2003), Scheuring a făcut prima încercare de a deveni scenarist pentru televiziune. A scris scenariul unei miniserii Prison Break și l-a prezentat comnpaniei Fox network, dar a fost refuzat pe motiv că desfășurarea evenimentelor serialului sunt neconvenționale. După succesul pe care l-a avut Lost, produs de rețeaua de televiziune concurentă ABC, Fox a adus în prim plan proiectul Prison Break. Primul episod a fost transmis după aproximativ 20 de luni de la scrierea scenariului de către Scheuring.
Cel mai bun film străin: Lost in translation
A fost fondat în anul 1951 ca tabără pentru lucrătorii din regiunea craterului. Populația localității este de 4.500 de locuitori.
Deutsche Post a luat ființă în 1995, împreună cu firmele Deutsche Telekom și Postbank, cu ocazia privatizării departamentului de stat Deutsche Bundespost. La ora actuală statul german nu mai este proprietar majoritar al lui Deutsche Post, așa cum a fost până în anul 2005. Câteva date comerciale pentru anul 2006: Cifra de afaceri: 60,5 miliarde € Filiale în 220+ țări de pe glob
Aura Christi, poet, romancier, eseist, publicist și traducător român. S-a născut la Chișinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este fiica lui Semion Potlog, ofițer în trupele de elită ale aviației, născut la 14 noiembrie 1933 în satul Zgărdești (Telenești). Tatăl vine dintr-o familie de dramatic accident, este nevoit să renunțe prematur la cariera de militar, devenind la 28 de ani invalid și fiind pensionat. Mama scriitoarei, Liuba Potlog, născută Karaman (24 mai 1945), provine dintr-o înstărită familie din Nordul Moldovei. După instaurarea puterii comuniste, familiile părinților au fost expropriate de autoritățile statului comunist. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chișinău (1984) și a Facultății de Debut absolut - 23 octombrie 1983 în paginile ziarului Tineretul Moldovei, unde în anii de studenție devine redactor, apoi coordonator principal al secției de cultură. (1988-1991) Redactor șef al revistei Galaxia Gutenberg. (1991-1992) În 1993 redobândește cetățenia română și se stabilește la București. teascul ocupației străine, motivul care revine mereu fiind numit de scriitoare acasă - în exil. Tema recurentă a cărților sale este exilul geografic și încercarea de a-și afla o patrie în poezie, „semnată tot cu… nume străin. În vreme ce primul e traumă iremediabilă, poezia, chiar scrisă sub un nume adoptat, îi oferă o patrie”.
Raidul de la Taținskaia a fost efectuat în timpul Operațiunii Micul Saturn la sfârștiul lunii decembrie a anului 1942. Acest atac a fost efectuat de Corpul al 24-a de tancuri sovietic de sub comanda generalului Vasili Mihailovici Badanov. Armata Roșie a încercuit Armata a 6-a germană a Wehrmachtului la Stalingrad în timpul Operațiunii Uranus, care a fost declanșată pe 19 noiembrie 1942. Pe la mijlocul lunii decembrie, atacul de spargere a încercuirii făcut în timpul așa numitei Operațiunii Furtună de Iarnă adusese trupele germane la 48 de kilometri de inelul trupelor sovietice, iar podul aerian cu ajutorul căruia armata încercuită era aprovizionată pentru a rezista funcționa la capacitate maximă. În această situație, STAVKA a decis să lanseze Operațiunea Micul Saturn, prin care se urmărea încercuirea Grupului de Armate A, prin pătrunderea armatelor sovietice spre sud spre coasta Mării Azov. Primejdia creată de această operație era așa de mare încât comandamentul german a trebuit să renunțe la încercare de despresurare a Armatei a 6-a de la Stalingrad, iar în loc de aceasta să-și îndrepte atenția spre oprirea înaintării formațiilor Armatei Roșii, simultan încercând să retragă cât mai mulți soldați germani spre vest. Drept consecință, cele mai puternice divizii implicate în efortul se spargere a încercuirii, și anume Divizia a 6-a Panzer, și-a schimbat direcția de atac spre vest și a primit ordinul să curețe de formațiile sovietice zona Taținskaia și mai apoi să stabilească o nouă linie a frontului spre nordul aeroportului militar de aici. Odată cu luarea acestei decizii, orice speranță de eliberare a Armatei a 6-a a fost abandonată. Corpul al 24-lea de tancuri aparținea de Armata a 3-a de Gardă de sub comanda generalului Dmitri Leliușenko, care la rândul ei făcea parte din Frontul sovietic de sud-vest de sub comanda lui Nicolai Vatutin. Corpul al 24 de tancuri era considerat ca o forță ce cercetare a Armatei, conform doctrinei operațiilor în adâncime. De aceea, acest corp de tancuri nu trebuia folosit în timpul atacurilor inițiale asupra liniilor defensive al Axei dintr-un anumit sector, dar intrau în acțiune de îndată ce linia apărării inamice era străpunsă. Asaltul Armatei a 3-a de Gardă a fost declanșat în dimineața zilei de 16 decembrie 1942. Pentru a accelera străpungerea de către infanteriști a apărării tactice a Axei, Leliușenko a ordonat celorlate două corpuri de tancuri pe care le avea la dispoziție (Corpurile al 17-lea și al 25-lea) să sprijine atacul pușcașilor în faza inițială a bătăliei. Corpul al 24-lea de tancuri a primit ordinu de atac la ora 11:30 oe 17 decembrie. În această fază, corpurile de tancuri 17 și 25 își atinseseră deja obiectivele ordonate și erau în plin proces de încercuire a Armateai a 8-a italiană. Corpul al 25-lea de tancuri a desfășurat un raid în adâncime spre Morozovskaia, la est de Taținskaia. Scopul celor două raiduri în adâncime a fost distrugerea formațiilor germane care încercau să elibereze Armata a 6-a din încercire (Operațiunea Furtuna de Iarnă). Raidul a urmărit distrugerea aeroportului Luftwaffe de la Taținskaia, de pe care decolau cele mai multe avioane ale podului aerian pentru aprovizionarea germanilor prinși în capcana de la Stalingrad. Pe 24 decembrie 1942, tacurile sovietice au cucerit aeroportul după un atac de pe trei direcții. Aeroportul german a fost luat prin surprindere, operațiile de zbor fiind în plină desfășurare în momentul atacului. După cum amintea un ofițer sovietic, martor ocular al atacului: Corpul al 24-lea de tancuri a pretins că a distrus peste 300 de avioane pe aeroport, printre care 72 Junkers 52, adică aproape 10% din capacitatea de transport a Luftwaffe. Apărătorii aeroportului au fost rapid învinși, și în ciuda faptului că aproximativ 100 de avioane germane au reușit să decoleze de pe aeroport, perderile germanilor au fost foarte ridicate. Cum tancurile sovietice rămăseseră fără muniție, aproape toate avioanele distruse au fost lovite de tancuri. Un anumit număr de avioane a fost distrus direct în vagoanele de cale ferată din care nu fuseseră descărcate. După ce a reușit să cucerească aeroportul și să distrugă numeroase avioane inamice, Corpul al 24-lea de tancuri s-a trezit adânc în spatele liniilor inamice, fără combustibil și muniție. Chiar în timp ce bătălia pentru aeroport era în desfășurare, Badanov și-a dat seama că a pierdut legătura cu forțele sovietice când coloanele Brigăzii a 24-a motorizată sovietice erau urmărite din nord de forțele germane. Pe 26 decembrie, ultimele elemente ale susnumitei brigăzi se alăturau principalei forțe a corpului sovietic. Felmareșalul Erich von Manstein aflat la comanda Grupului de Armate Don a ordonat Corpului al 47-lea de Panzere să se îndrepte spre zona în care ajunseseră elementele atacului în adâncime sovietic. Din 26 decembrie, tancurile germane tăiaseră toate legăturile dintre Corpul al 24-lea de tancuri și Armata I de Gardă sovietică. Spre nord, direcția pe care s-ar fi putut deplasa sovieticii în sprijinul Corpului al 24-lea de tancuri era blocată de puternice unități germane. Pentru distrugerea Corpului al 24-lea de tancuri au mai fost aduse în ajutorul germanilor și un regiment de infanterie. STAVKA a ordonat comandantului de Front să atace pentru a-l sprijini forțele lui Badanov. Singurele forțe disponibile erau Corpul al 25-lea de tancuri, care fusese redus la numai 25 de blindate în urma luptelor grele la care participase, și Grupul I mecanizat de Gardă, care era la rândul lui grav afectat de pierderi. În sprijinul lor a fost adusă infanterie, dar atacul lor nu a putut atinge obiectivul propus, eliberarea Corpului al 24-lea de la Taținskaia. Grupul lui Badanov a primit permisiunea să încerce să spargă încercuirea pe 28 decembrie. Cele mai multe echipaje și tancuri au fost distruse în încercarea de spargere a încercuirii, dar la rândul lor, germanii au suferit pierderi importante. Forțele germane antrenate în luptele pentru salvarea Armatei a 6-a au trebuit să se retragă pentru a face față raidurilor, multe dintre avioanele de transport care aprovizionau Stalingradul au fost distruse, iar personalul de zbor și cel de deservire de la sol au fost aproape în întregime distruse. Corpul al 24-lea de tancuri a pretins că în afară de avioanele distruse au mai scos din luptă 84 de tancuri, 106 tunuri germane și au ucis cam 12.000 de soldați ai Axei și au luat mai mult de 5.000 de prizonieri. În ciuda pierderii majorității tancurilor Corpului al 24-lea, raidul a fost un succes operațional din anumite puncte de vedere. De asemenea, această operațiune a demonstrat lipsurile în organizarea Corpurile sovietice de tancuri, în mod special în ceea ce privește slăbiciunile în susținerea operațiunilor independente în adâncime și de aceea a contribuit la perfecționarea tacticilor sovietice. În ciuda acestui fapt, pentru prima oară de la începutul războiului, raidul a demonstrat capacitatea unei formațiuni mobile comabatante să pătrundă adânc în liniile Axei, forțâdu-i pe germani să-și adapteze propriile palnuri operaționale din mers pentru a face față amenințărilor iminente. Raidurile precedente fusesere atacuri de mai mică amploare și cu o forță de lovire mai mică, executate de cavaleriști sau de parașutiști în cooperare cu partizanii, rezultatele fiind succese limitate. Comnadanții și planificatorii sovietici au tras toate învățămintele necesare din acest raid și se pare că succesul de la Taținskaia a fost imboldul principal în crearea armatelor de tancuri independente, capabile să susțină operațiuni ofensive adânc în spatele liniilor inamice. Pierderea aproape completă a materialelor de luptă și a foarte mulți soldați ai Corpului al 24-lea, a demonstrat că operarea în spatele liniilor inamice implică riscuri uriașe. STAVKA a răsplătit rezultatele excepționale ale Corpului al 24-lea de tancuri. Generalul Badanov a fost primul militar care a primit noul ordin creat Suvorov și a fost promovat la comanda nou createi Armate a 4-a de tancuri de Gradă, cu care a participat la Operațiunea Kutuzov din iulie 1943. Din 1944, Badanov a fost la comanda Școlii de blindate a Armatei Roșii, fiind înaintat la gradul de genral locotenent. Încă în timpul desfășurării raidului, Corpului al 24-lea de tancuri a fost redenumit Corpul al 2-lea de tancuri de Gardă și a primit titlul onorific de „Taținskaia”. Acest corp de tancuri avea să joace un rol de primă mărime în timpul bătăliei de la Prohorovka, dar și în alte operațiuni importante din timpul războiului. Corpul a fost aprovizionat cu două unități de muniție, , două unități de combustibil și lubrifianți și rații de alimente pentru cinci zile. Regimentul al 658-lea de artilerie antiaeriană Sprijinul aerian a fost asigurat de Corpurile aeriene compozite ale Armatei a 17-a a aerului. Un corp de tancuri era de fapt o formațiune de dimensiunea unei divizii, dar comandată de un ofițer cu rang corespunzător comandantului de Corp de armată O unitate (sau o rație de luptă) este definită ca o cantitate consumabilă într-o zi de luptă dintr-un anumit material. În acea perioadă, o brigadă de tancuri era formată din două batalioane de tancuri, (cu câte două companii medii a câte 10 tancuri T-34 și câte o companie ușoară de 10 tancuri T-70 fiecare) și un batalion motorizat de pușcași, o baterie de tunuri antitanc și o companie a cartierului general. Regimentele motorizate de pușcași erau formate din trei batalione motorizate de pușcași, un batalion de artilerie, un batalion de artilerie antiaeriană, o baterie de mortiere și o companie a cartierului general. Prin cuptorul războiului - evoluția formațiilor mecanizate sovietice Hartă rusească a înaintării în zona cursului mijlociuu al Donului Al doilea război mondial - Frontul european de răsărit
În programarea funcțională, fold sau reduce sau accumulate este o familie de funcții de ordin înalt care procesează o structură de date într-o anumită ordine și construiește o valoare de returnat. Aceasta este opusă familiei de funcții unfold care primesc o valoare de start și aplică o funcție asupra ei pentru a genera o structură de date. De obicei, o funcție fold este formată din două entități: o funcție de combinare și o structură de date, de obicei o listă de elemente. Astfel, funcția combină elementele structurii de date într-un anumit mod sistematic. Aplicarea funcției fold asupra listei [1,2,3,4,5] cu operatorul de adunare rezultă în 15, suma elementelor listei [1,2,3,4,5]. Ca idee, se poate imagina că se înlocuiesc virgulele din listă cu operatorul +, rezultând 1+2+3+4+5.
Își face studiile la Gimnaziul de Băieți Nr. 1 din Chișinău, apoi la Universitatea din Moscova și Petersburg. În timpul studiilor sale la Moscova, la 17 ani, aderează la mișcarea anarhistă și apoi socialistă. Este arestat și trimis la Fortăreața Petropavlovskaia din Petersburg și apoi în exil, la Krasnoiarsk. Datorită presiunilor urmăririi autorităților ruse, Zamfir se mută, în 1870, la Zürich și apoi la Geneva, unde devine un colaborator activ al lui Mihail Bakunin. Ulterior se mută în Regatul României, temporar în 1875, la Iași, apoi la Ploiești, și definitiv în 1879, la București. A fost funcționar la Arhivele statului sub direcția lui B.P.Hasdeu, director al serviciului statistic al primăriei București, profesor de limba rusă la Școala superioară de Război. În anul 1912, în timpul războiaelor balcanice, a avut o întâlnire cu Lev Troțki la București. A avut două fiice, Nina Arbore, pictoriță și Ecaterina Arbore, militantă socialistă, de profesie medic. A murit în vîrstă de 84 de ani, la 5 aprilie 1933, la București. În afară de numeroasele sale lucrări de specialități diverse, Arbore rămâne însemnat pentru sociologie prin două lucrări de caracter „monografic”; una, premiată de Academia Română, are ca temă „Basarabia în secolul al XlX-lea” (1899), alta este un „Dicționar geografic al Basarabiei” apărut în colecția „Dicționarele geografice ale provinciilor romîne în afară de Regat”. Scriitori români de literatură pentru copii
Colonia Roanoke, conform originalului, Roanoke Colony, localizată pe Insula Roanoke din Comitatul Dare, în prezent statul american Carolina de Nord, a fost o colonizare gândită, organizată și finanțată de Sir Walter Raleigh, în anii târzii ai secolului al 16-lea, pentru realizarea unei așezări permanente engleze în locul care va deveni ulterior colonia britanică din America de Nord numită Colonia Virginia, care, la rândul său, a fost precursoarea a mai multe entități statale a Statelor Unite de azi. Între 1585 și 1587, diferite grupuri de coloniști din insulele britanice au fost aduse pe insula Roanoke în încercarea de a crea o așezare permanentă. Toate aceste grupuri fie au abandonat colonia, fie au dispărut. Ultimul dintre aceste grupuri a dispărut după o perioadă de trei ani de la ultima aprovizionare cu bunurile necesare supraviețuirii, care fuseseră aduse din Anglia. Aceste constante încercări nereușite de colonizare, dublate de misterul ce a înconjurat toate disparițiile și/sau abandonările locului, a dus la denumirea coloniei cu apelativul de Colonia dispărută, conform nominalizării originale de "The Lost Colony." Principala ipoteză a dispariției coloniștilor a fost absorbirea și asimilarea acestora de către comunitățile locale ale populațiilor indigene. Alte două posibile posibilități ar fi fost masacrarea coloniștilor de către spanioli sau de către triburi locale ostile coloniștilor, sau, în sfărșit, o combinație dintre acestea. O altă încercare eșuată de a fonda o colonie pe insula Roanoke avusese loc în vara anului 1585, la inițiativa lui Sir Richard Grenville, un văr al lui Raleigh. Lăsând mai mult de 100 de oameni pe insulă, Grenville plecase în Anglia la sfârșitul lui august promițând că se va întoarce pâna la sărbătorile de Paști din 1586. Coloniștii, aflați sub conducerea guvernatorului Ralph Lane și numărându-l printre ei pe artistul și cartograful expediției, John White, au explorat împrejurimile în căutare de resurse minerale. În scurt timp însă au avut de înfruntat triburile locale de indieni, iar hrana s-a împuținat. Îngrijorați de întârzierea lui Grenville, coloniștii au profitat de ocazie pentru a se întoarce în Anglia cu Sir Francis Drake, care se oprise pe neașteptate pe insulă în iunie 1586, revenind din sud după seria de atacuri îndreptate împotriva coloniilor spaniole din Lumea Nouă. La numai două săptămâni, însă prea târziu, Grenville s-a întors cu provizii și alți 15 coloniști. Aceștia au fost lăsați pe Roanoke pentru a apăra pozițiile până când puteau fi aduse întăriri din Anglia. Misiunea era condusă de John White, numit guvernator al noii colonii ce urma să fie înființată în golful Chesapeake. La 26 aprilie 1587, White a părăsit Anglia din Portsmouth, împreună cu alți 117 coloniști, de data aceasta incluzând și femei și copii, îmbarcați pe trei vase. Unul dintre pasageri era fiica guvernatorului, Elinor, însărcinată și măritată cu colonistul Ananias Dare. La 22 iulie expediția a ajuns pe Roanoke, de unde White intenționa să-i îmbarce pe cei 15 oameni părăsiți cu un an înainte, pentru a continua apoi drumul spre nord, spre golful Chesapeake, și a întemeia colonia.
Engleza britanică (, BE, BrE, BrEn, BrEng, en-GB) este un termen larg folosit pentru a distinge forme ale limbii engleze utilizate în Regatul Unit comparativ cu altele folosite în afara Insulelor britanice. Engleza britanică se referă la toate varietățile englezei vorbite pe teritoriul Regatului - cele din Anglia, Scoția, Irlanda de Nord și Țara Galilor. Acest termen este adeseori folosit într-un sens mai larg pentru a include câteva alte forme, precum este Hiberno-English, folosită în Irlanda. Majoritatea covârșitoare a populației Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord vorbește engleză, fie ca limba maternă fie ca străină. Termenul "engleza britanică" este rar utilizat în Marea Britanie, fiind aproape deloc folosit de britanici, care "vorbesc engleza" ("speak English") și nu "engleza britanică", mulți britanici adesea considerând adjectivul britanic din termenul BrEn de prisos, chiar o tautologie. În afara Insulelor Britanice, denominarea "engleză britanică" este un termen folosit adesea pentru a diferenția variantele englezei folosite în Regatul Unit față de cele vorbite în alte părți ale lumii. Există desigur ușoare diferențe regionale în engleza scrisă formală din diferite părți ale Regatului Unit. Spre exemplu, deși cuvintele wee și little însemnă același lucru, puțin, putând fiind folosite interschimbabil în anumite contexte, este mult mai probabil că primul termen va fi utilizat de un scoțian sau de un nord-irlandez și nu de un englez. Oricum, în engleza scrisă există mult mai puține diferențe regionale, comparativ cu cea vorbită și ca atare, această formă scrisă a englezei insulare poate fi definită ca fiind engleza britanică. Formele "vorbite" ale diferitelor varietăți ale englezei folosită în Insulele britanice pot varia considerabil comparativ cu zona de vorbire.
Engleza modernă timpurie () se referă la perioada în istorie a limbii engleze între secolul XV (dezvoltare din engleza mediă) și anul 1650. Astfel prima ediție a Bibliei Regelui Iacob și poemele lui William Shakespeare aparțin fazei târzii a englezei moderne timpurii, deci Biblia Regelui Iacob a ținut intenționat puține arhaisme care nu au fost populare și comune chiar când ea a fost lansată. Cititorii actuali ai limbii engleze pot înțelege, în general, scriitura modernă timpurie. Cazurile problematice pentru ei pot fi schimbările în gramatică, semantică și fonetică. Începutului perioadei moderne din istoria limbii engleze nu poate fi datat în mod exactă pentru că engleza, ca și orice altă limbă, evoluează în mod constant. În general, pentru a marca începutul se folosesc următoare date: Primul prag pentru formarea limbii engleze moderne a inceput în anul 1500 și s-a sfârșit o dată cu apariția secolului XVIII.Această perioadă s-a numit „Early Modern English”.Ea a fost caracterizata pentru început prin procesul „Great Shift Vowel”. Procesul respectiv a afectat vocalele lungi ce au fost existente în perioada Middle English. Schimbarea s-a realizat în lanț, acest fapt însemnand că o simplă schimbare declanșa o cu totul altă modificare în sistemul vocal. Vocalele de mijloc și cele deschise au fost inalțate, iar vocalele închise au fost sparte in diftongi. Spre exemplu cuvântul „bite” ( muscătură ) era pronunțat înainte ca și cuvântul „beet” ( sfecla ). O dată cu apariția Early Modern English s-a putut realiza o distincție de pronunție între cele două cuvinte. Sistemul „Great Vowel Shift” a fost implementat în secolul XVII. Acesta explică multe iregularitați in Engleza vorbită din perioada Middle English. De asemeni, tot acest proces explică de ce vocalele au pronunție diferită în limba Engleză fața de alte limbi străine. Apariția perioadei „Early Modern English”, a păstrat totuși anumite grupuri de litere. Spre exemplu grupul de litere: kn, gn si sw au fost păstrate în continuare în anumite cuvinte. Astfel, cuvinte precum knight, sword și gnat și-au păstrat în continuare structura. Shakespeare a fost unul dintre adepții perioadei „Early Modern English”. Deși termenii plasați în operele lui literare sunt considerați a fi arhaisme, ele sunt practic o evidențiere clară a vocabularului din acea perioadă. Spre sfârșitul acestei perioade descoperim dispariția cazului și a efectelor acestuia în structura propoziției. Este înocuit genitivul non-posesiv cu structura simplă a cuvintelor Subiect - Verb - Obiect. În anul 1755 Samuel Johnson a scris și a publicat primul dicționar al limbii engleze. El a introdus un standard pentru regulile de ortografie. Tot în acest dicționar se găsesc și anumite norme de utilizare. Răspandirea Imperiului Britanic din secolului XVIII a permis interacțiunea limbii engleze cu alte limbi straine. Limba Engleza s-a imbogațit extrem de mult o data cu extinderea teritoriului englez, obțindand foarte mulți termeni din zona științifica, precum și din alte filiere.
Constituția Finlandei a intrat în vigoare la 1 martie 2000. Ea reiterează cel mai important principiu al vechiului Act Constituțional: în Finlanda puterea suverană aparține poporului. Ea are la bază patru acte constituționale mai vechi: Actul Constitutional al Finlandei 1919), Actul Parlamentar (1928) și două Acte ale Responsabilității Ministeriale (1922) ce vizează dreptul Parlamentului de a inspecta activitatea membrilor Consiliului de Stat, Cancelarului Justiței și a funcționarilor parlamentari. Constituția este structurată în 131 de secțiuni, grupate în 13 capitole Necesitatea revizuirii constituției a fost explicată prin faptul că în majoritatea țărilor europene prevederile constituționale sunt cuprinse de un singur act, pe când Finlanda avea patru ceea ce îngreuna procesul de înțelegere unitară și clară a prevederilor. De aceea , în 1999 [Parlamentul] a aprobat revizurea Constituției, proces ce viza unificarea și sintetizarea prevederilor constituționale fără a altera însă în vreun fel principiile de bază.
Falun a fost inițial renumit pentru mina de cupru și este astăzi un serviciu important și un oraș industrial chiar dacă mina este închisă (din 1992). Faluån este un fluviu care curge prin oraș separându-l în două părți. Mina de cupru Falu este situată pe una dintre laturile care timp de mai multe secole a fost una dintre principalele afaceri ale Suediei. Această parte a râului a fost denumită de obicei "partea minieră", unde nu au crescut multe plante datorită fumului toxic care a contaminat solul. Pe cealaltă parte a râului unde fumul nu a atins stabilește un număr mare de vile frumoase și mari ceea ce face ca această parte să fie numită "partea încântătoare". Centrul Falun este format din străzi clasice de pietoni, cu magazine mici. În 1998 orașul a recuperat premiul "centrul orașului al anului" în Suedia. Anul 2001 orașul mina de cupru și zonele miniere ale Falunului au fost adăugate la lista patrimoniului mondial de către Organizația Națiunilor Unite, ceea ce înseamnă că orașul merită să fie păstrat, deoarece este considerat a fi de interes pentru întreaga omenire. Universitatea Dalarna cu cei 18 000 de studenți, are un campus situat în Falun - aproape de stadionul național de schi unde campionatul mondial de schi a avut loc de mai multe ori, inclusiv ultimul din 2015. Orașul Falun este cunoscut că a existat în secolul al XIV-lea ca loc de piață pentru țările învecinate. Industria minieră pentru cupru a fost o afacere locală de la mijlocul secolului al XIII-lea, sau chiar mai devreme de 1000, iar organizația de extragere a cuprului și a aurului de la Stora Kopparberget este considerată a fi cea mai veche întreprindere încă existentă lume, sa dovedit a fi activă din 1347, când statutul său a fost acordat de regele Magnus al IV-lea al Suediei. Prima parte din companie datează încă din 1288. Stora Gruvstugan a fost proiectat de Eric Geisler și a fost construit între anii 1771-1785 într-un stil rococo, denumit și Baroc târziu. Clădirea este situată de Falun Copper Mine și a fost biroul principal al minei de cupru. În 1882 clădirea a fost reconstruită în muzeul Berslagets. La începutul anilor 1920, mineritul sa apropiat de structura care a făcut-o fragilă și reparații extinse au fost făcute în clădire. Västra Skolan a fost construită în 1915 pe baza unui design al arhitectului orașului Falun, Klas Boman. Clădirea funcționa ca o școală până în 2010. Turnul a fost o replică a lui Kristine Kyrka, din care se putea vedea întregul oraș construit. Egnellska Huset a fost construită în 1903 și a fost proiectată de primul arhitect al orașului Falun, Klas Boman. Clădirea a funcționat ca o clădire rezidențială modernă. Clădirea a fost inițial o culoare galben deschis și apoi recolorată într-o culoare mai galben strălucitoare. După două incendii separate în 2007 și 2008, clădirea a fost restaurată la aspectul original. Centralpalatset este o clădire situată pe Stora Torget din Falun și este o clădire monumentală, decorată în Art Nouveau. A fost construită între 1895-1896 și a fost proiectată de arhitectul local Ferdinand Boberg. Autorul Selma Lagerlöf a locuit în clădire și a scris aici Aventurile minunate ale lui Nils. În 1947 balcoanele inițiale au fost înlăturate, iar în 1955 întreaga clădire se confrunta cu o renovare în care fațada a fost reproiectată, iar întreaga casă a scăzut, făcându-l mai scurt și mai plăcut Wiklunds Glas a fost o clădire pe Åsgatan în Falun și a fost proiectată într-o combinație între Art Nouveau și Renașterea din Țările de Jos. Clădirea a fost proiectată de arhitectul J.Wernfeldt și a funcționat ca o locație pentru o companie de sticlă. Clădirea a fost demolată în 1971 când Falunul a fost modernizat. Geislerska Huset a fost construită între 1765 și 1768 de Eric Geisler. Clădirea a fost construită printr-o tehnică care mai târziu a fost denumită tehnica lui Eric Geisler. A fost cea mai veche clădire din lume construită cu piatră de zgură de cupru. Clădirea a fost demolată în 1977 iar astăzi este o clădire de birouri. Rådhuset (Primăria) este situat pe Stora Torget din Falun. A fost construită între 1649 și 1653, inițial ca o clădire de un etaj dar în anii 1960 a fost adăugat un al doilea etaj în clădire. În 1761 clădirea a fost distrusă într-un incendiu dar a fost repede reconstruită și astăzi se află pe același loc. Varmbadhuset o instalație comunitară de piscină în Falun. A fost proiectat într-un stil romantic național de către arhitectul orașului Klas Boman și a fost construit în 1911. În anii 1960 a fost planificat un centru sportiv pentru Falun, iar Varmbadhuset și-a pierdut importanța și sa confruntat cu demolarea în 1974 în ciuda protestelor puternice ale locuitorilor din Falun. Pe site-ul de astăzi este secția de poliție. În 1961 a fost organizat un concurs de arhitectură în Falun. Cartierul (Falan) între partea vestică a Stora Torget și Faluån urma să fie modernizat. Competiția a fost câștigată de Uhlin och Malms Arkitektkontor din Stockholm. Designul final a fost construit în 1968 cu două clădiri de-a lungul laturii vestică a Plaza. Din anul 1968 clădirile au fost reconstruite de mai multe ori. Există o serie de școli elementare în Falun, precum și o serie de gimnazii. Falun este orașul natal al bătăliei, una dintre cele mai cunoscute competiții de snowboard din lume. Lacul Runn este vizitat atât în timpul iernii, pentru patinajul de gheață, cât și în vara pentru o mare varietate de sporturi nautice. Popularitatea sa este bine meritată pentru că lacul în sine este de peste 60 de kilometri pătrați de apă și are peste 50 de insule. În special, oportunitățile de navigație și de pescuit sunt extraordinare. Framby Udde Resort oferă multe dintre acestea în parteneriat cu alte întreprinderi mici. Subprodusele de fier și cupru din mină sunt încă folosite ca ingrediente de vopsea, în producția de vopsea Falu roșu bine cunoscută și importantă din punct de vedere cultural, folosită în special pe casele de lemn.
În 1850, aproximativ 120 de persoane (19 familii) locuiau în zona de astăzi Hagfors. În 1876, Hagfors a fost înregistrat ca nume de loc. Din 1940 până în 1950, Hagfors a aparținut parohiei Råda. La 1 ianuarie 1950, Hagfors a devenit un oraș separat. În 1974, orașul împreună cu alte locuri, parte a comunității nou create, Hagfors și Hagfors, au devenit capitala. Cel mai apropiat aeroport este aeroportul public Hagfors. Fosta linie ferată Nordmark-Klarälvens Järnvägar este închisă și dezmembrată.
Kiruna este cel mai nordic oraș din Suedia, situat în provincia Lappland, și reședința comunei cu același nume din län-ul Norrbotten. În 2010 avea 18.148 locuitori. Trecutul zonei în care a fost ridicat orașul este strâns legat de poporul sami, care a început să se stabilească acolo cu 6.000 de ani în urmă. Orașul Kiruna propriu-zis a fost fondat în anul 1900 și a devenit rapid un centru important al industriei miniere și al extragerii minereului de fier din Suedia. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cantități mari de fier erau transportate cu trenurile spre coasta de est, de unde erau trimise mai departe spre sud, pentru a fi vândute Germaniei. Kiruna este o destinație populară pentru turiștii suedezi și internaționali datorită hotelului de gheață de la Jukkasjärvi, situat la 17 km depărtare de oraș. Cercetările arheologice au demonstrat că regiunea din jurul orașului a fost locuită începând cu 6.000 de ani în urmă. Populația locală sami a știut despre prezența minereului de fier în munții Kiirunavaara și Luossavaara cu secole înainte de fondarea orașului. Ofițerul și cartograful suedez Anders Hackzell a întocmit harta zonei în 1736 și a redenumit munții în Fredriks berg și respectiv Berget Ulrika Eleonora după regele Suediei Fredrik I și soția sa Ulrika Eleonora. Chiar dacă cantitatea de fier descoperită a fost substanțială, nu s-au inițiat exploatări miniere din cauza amplasării izolate și a climei aspre. Unele lucrări au fost desfășurate în sec. al XIX-lea: extragerea minereului era efectuată pe timp de vară, pe când transportarea acestuia era realizată pe sănii trase de cai și reni în timpul iernii. Costurile acestei operațiuni erau însă înalte, iar minereul de o calitate joasă, fiind contaminat cu fosfor. Procesul separării fosforului de minereu a fost inventat abia în 1878 de către Sidney Gilchrist Thomas și Percy Gilchrist. În 1884, compania britanică The Northern of Europe Railway Company a obținut o concesiune pentru o cale ferată de la Luleå spre Narvik. Linia provizorie care unea Luleå cu Malmberget a fost terminată în 1888, iar primul tren a plecat din Malmberget în martie aceluiași an. Puțin mai târziu, compania engleză a dat faliment și a fost nevoită să vândă linia la un preț de 8 milioane de coroane, aproximativ jumătate din suma investită inițial. După o renovare substanțială, calea ferată spre Gällivare putea fi folosită din nou și compania Aktiebolaget Gellivare Malmfält (AGM) a început extragerea minereului de fier la Malmberget. În 1890 a fost fondată Luossavaara-Kiirunavaara Aktiebolag (LKAB) din inițiativa lui Robert Schoug. LKAB a insistat asupra continuării Căii Ferate a Minereului de Fier (Malmbanan) prin Luossavaara și Kiirunavaara spre coasta dezghețată a Norvegiei. Prelungirea căii ferate spre Narvik a fost controversată, deoarece adversarii se temeau de influența Rusiei (pe atunci stăpânind Finlanda), care deja era conectată la sistemul feroviar suedez via Haparanda-Tornio. Decizia de a construi calea ferată până la Narvik a fost luată în 1898. Linia a ajuns la Kiruna la 15 octombrie 1899, iar secțiunea suedeză a fost unită cu cea norvegiană la 15 noiembrie 1902. Pentru LKAB proiectul a fost atât de scump încât au evitat cu greu falimentul în 1901, la puțin timp după începerea extragerii miniere. Regele Oscar al II-lea a deschis oficial linia de cale ferată la 14 iulie 1903. Arhitecții Per Olof Hallman și Gustaf Wickman au fost însărcinați cu proiectarea viitorului oraș care urma să fie construit la Haukivaara, în apropierea celor două mine. Aceștia au ținut cont de condițiile geografice și climaterice, o abordare pe atunci revoluționară. Fiind construit pe un deal, Kiruna se bucură de temperaturi de iarnă mai blânde, spre deosebire de celelalte orașe din apropiere, iar datorită poziționării și planului stradal puterea vântului este limitată. Planul lui Hallman a fost acceptat la 27 aprilie 1900. Gustaf Broms a propus ca noua așezare să fie denumită Kiruna, un nume scurt și practic care putea fi pronunțat și de vorbitorii de suedeză. LKAB l-a numit pe Hjalmar Lundbohm manager local în Kiruna, în pofida faptului că acesta nu terminase nici liceul, și nici studiile sale de geologie. Înainte ca planul să fie acceptat, casele erau construite dezorganizat, cu mahalale ilegale similare celor din celălalt oraș minier, Malmberget, la 80 km sud de Kiruna. Clădiri provizorii seveau drept biserică, școală, spital, hotel și secție de poliție. Reședințele oficiale au fost ridicate rapid, însă, și toate locuințele ilegale și clădirile provizorii fuseseră deja demolate atunci când regele a deschis oficial calea ferată în 1903. Prima casă ridicată, denumită B:1, s-a păstrat până în prezent și poate fi văzută în Hjalmar Lundbohmsgården. În 1899,18 locuitori erau înregistrați pe locul viitorului oraș. În 1900 numărul acestora a crescut la 222, ca mai apoi să ajungă la 7438 în 1910 și 12884 în 1930. Spațiul locativ nu a reușit să țină pasul cu această creștere rapidă; în 1910 erau înregistrate numai 1877 de camere oficiale și câteva reședințe nerecunoscute, ceea ce înseamnă că în mediu între trei și patru persoane locuiau într-o singură cameră. Această densitate a scăzut treptat în următoarele decenii. În 1908, Kiruna a primit statutul de municipalsamhälle (comunitate într-o municipalitate), ceea ce a nemulțumit mai multe organizații locale precum Luossavaara-Kiirunavaara Arbetareförening, care sperau că localitatea va deveni un köping, echivalentul unui târg în română. Acest statut i-ar fi permis să oprească un procent mai mare din veniturile exploatării miniere pentru investiții locale. Pe de altă parte, compania minieră LKAB a plătit din fondurile proprii pentru construcția unui spital, unei stații de pompieri, unei biserici (deschisă în 1912), dar și pentru canalizare și drumuri. În aprilie 1907, a fost dată în folosință o rețea de tramvaie în Kiruna, fiind cea mai nordică din lume la momentul dat. Minerii nu mai erau nevoiți să parcurgă în frig kilometri întregi pe jos până la locul de muncă. Rețeaua era formată din trei linii: bergbanan (funicularul), stadsspårvägen (tramvaiul orășenesc) și gruvspårvägen (tramvaiul minier). Funicularul a fost închis în 1955 după ce un drum spre mină a fost construit în 1949. Traseul tramvaiului orășenesc avea o lungime de 8 km și era unic datorită ecartamentului său de 1 m, ferestrelor duble și vagoanelor încălzite. Acesta a fost închis în 1958, fiind înlocuit treptat de autobuze. Un tramvai separat era utilizat în interiorul minei între 1941 și 1964. Vagoanele acestuia erau cumpărate de la alte linii de tramvai, deja sistate, din întreaga Suedie. Extragerea minereului de fier a prosperat în prima jumătate a sec. XX. Înainte ca aceasta să fie inițiată la Kiruna, Hjalmar Lundbohm era îngrijorat că iarna tipică zonei nu ar permite deloc munca în aer liber, dar în pofida cercetării timpurii a mineritului subteran, cel de suprafață a predominat în primii ani. S-a încercat mecanizarea lucrului folosind excavatoare cu aburi, dar clima rece a creat dificultăți considerabile și doar intoducerea utilajului electric în al doilea deceniu al sec. XX a asigurat un nivel semnificativ de mecanizare. Vârful muntelui Kiirunavaara, Statsrådet, se ridica la 247,7 m deasupra lacului Luossajärvi înainte ca acesta să fie aruncat în aer în 1910 într-un mod spectaculos. O grevă generală a paralizat Suedia în 1909 și Kiruna nu a fost nici el cruțat. Sperând la un viitor mai bun, mii de oameni au părăsit orașul, 500 de locuitori emigrând în Brazilia. Majoritatea s-au întors, dezamăgiți că viața în America Latină nu era aceea la care au visat. Hjalmar Lundbohm le-a împrumutat personal bani unora pentru călătoria înapoi. În timpul Primului Război Mondial extragerile de minereu de fier au atins cel maj jos nivel din istoria LKAB. Odată cu creșterea exporturilor au crescut și cerințele muncitorilor, care în 1920 au intrat în grevă. Aceasta a durat timp de trei luni și a dus la creșterea salariilor minerilor cu 20%. Producția a coborât la un nou minim în 1922, și chiar dacă a fost introdusă săptămâna de lucru de trei zile, aceasta a înregistrat o cantitate de record de nouă milioane tone în 1927. Marea Depresie a cauzat o scădere de 70% a producției de minereu de fier, urmată de o creștere dramatică în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1921 s-a început exploatarea celuilalt munte de lângă Kiruna, Luossavaara. Cantitatea de minereu care putea fi extrasă aici era mică în comparație cu Kiirunavaara și LKAB a decis să-și concentreze eforturile într-un singur loc. Cu toate acestea, activitățile miniere au continuat aici până în 1974, mai târziu fiind transformată într-o mină de cercetare. Inițial niciun drum nu conecta Kiruna cu restul Suediei, singura legătură fiind feroviară sau, în timpul verii, cu vaporul pe râurile Torne și Kalix spre Jukkasjärvi și Håmojåkk. Un drum de la Kiruna spre Tuolluvaara a fost construit în 1901, unul spre Poikkijärvi a fost dat în exploatare în 1909, spre Alttajärvi - în 1913, fiind conectat cu Svappavaara în 1926, de unde alte drumuri duceau spre Pajala via Vittangi, și spre Gällivare via Lappesuando. Chiar dacă un mic număr de turiști au început să viziteze regiunea din secolul XIX, numai completarea căii ferate a făcut ca turismul să fie cu adevărat posibil. Turiștii erau interesați în special de râuri și munți, în timp ce geologii și grupuri întregi de studenți veneau să vadă mina. Un festival anual al sporturilor de iarnă reușea de asemenea să atragă oameni din diverse regiuni, în timp ce cultura populației sami a constituit o atracție încă din primele zile ale orașului. Comuna Kiruna are frontieră comună cu Finlanda și Norvegia, orașul însuși fiind situat relativ aproape de ambele țări. Din această cauză mulți soldați erau aduși în zonă de fiecare dată când era instituită mobilizarea armatei: întâi în septembrie 1939, după invadarea Poloniei de către Germania, apoi în noiembrie 1939, după invadarea Finladei de către Uniunea Sovietică. În ambele cazuri, soldații suedezi nu au participat la nicio luptă. În martie 1940 Churchill a solicitat permisiunea de a transporta soldați de la Narvik (Norvegia) spre Finlanda prin Kiruna și Haparanda în cadrul Operațiunii Catherine. Cererea a fost respinsă de teamă că prezența soldaților britanici în apropierea minei de fier de la Kiruna ar provoca un atac din partea Germaniei. După invazia germană în Norvegia, grupuri de cel puțin zece soldați erau staționate lângă fiecare pod de-a lungul Căii Ferate a Fierului pentru a le arunca în aer dacă armata germană ar fi invadat Suedia. Pe lângă aceasta, prezența cetățenilor străini era interzisă în Kiruna sau în apropierea căii ferate, și numai localnicii, samii, personalul militar și administrativ aveau voie să circule între Kiruna și Riksgränsen. În pofida neutralității Suediei, vagoane cu alimente, schiuri și căști au fost trimise de la Kiruna soldaților norvegieni din Bjørnfjell. Soldații răniți și căzuți în bătălia de la Bjørnfjell (15 aprilie 1940) au fost mai apoi evacuați în orașul suedez. Minereul de fier de la Kiruna a avut o importanță majoră pentru industria militară germană. Un grup de angajați LKAB s-au organizat în cadrul Wollweberliga pentru a sabota transporturile spre Germania. La sfârșitul lui noiembrie 1941, Edvard Nyberg, Ernst Wollweber și alții au confecționat o mină care trebuia atașată la vagoanele cu minereu. Nyberg a fost prins, însă, și dat afară din LKAB, petrecând trei ani și jumătate în închisoare. După eliberarea sa a fondat Nybergs Mekaniska Verkstad, care este una dintre cele mai mari companii din Kiruna până în prezent. Germania a solicitat Suediei să le permită utilizarea rețelei de căi ferate pentru transportarea echipamentului militar, dar guvernul suedez a acceptat doar tranzitul cu caracter umanitar, nu și a soldaților combatanți. Germanii au argumentat că Norvegia se află în întregime sub ocupație, iar soldații nu mai erau implicați în lupte sau operațiuni militare. Astfel un volum mare de echipament militar, muniții, dar în secret și de trupe a fost transportat din sudul Norvegiei spre nord via Malmbanan și Kiruna. Soldații erau duși de obicei în transporturi declarate oficial de materiale. Chiar dacă era împotriva regulamentului, soldații germani au interacționat considerabil cu localnicii suedezi, printre altele făcând schimburi comerciale și participând la meciuri de fotbal cu aceștia. În timpul războiului, un număr de până la 2000 de refugiați din 20 de țări au fost ținuți în Kiruna. Prizonierii de război ai germanilor, care au scăpat cu viața din avioanele prăbușite, erau cazați în Kiruna înainte să fie transportați în sud. În același timp actele minore de sabotaj, precum introducerea nisipului în motoare, erau răspândite, iar armele nesupravegheate ajungeau deseori la fundul lacului Luossajärvi, din apropierea stației de cale ferată. O bază radio a fost construită în secret la nord de Torneträsk, la Kaivare, fiind folosită de rezistența norvegiană. Era de asemenea utilizată pentru a furniza în mod clandestin armament norvegienilor, dar și pentru a evacua refugiați din zona ocupată. În 1948 Kiruna a obținut statutul de oraș și a început să primească sume considerabile de bani din exploatarea minei. Centrul orașului a fost renovat începând din 1953; majoritatea clădirilor ridicate înainte de 1920 au fost demolate și înlocuite, multe din clădirile curente fiind construite în perioada imediat următoare. Orășelul a crescut în mărime, iar pe lângă noi blocuri de locuit și vile în cartierele existente au luat ființă și cartiere noi. Zona cunoscută acum sub numele de Lombolo a fost construită în anii '60. După război economia orașului a început să se diversifice. Inițial, mecanizarea industriei miniere a dus la formarea mai multor ateliere care produceau utilaje pentru mina din zonă, dar care erau companii independente cu mărfuri care puteau fi vândute și în alte zone. În anii '50 a fost creat fondul de investiții Norrlandsfonden. Profiturile de la LKAB erau investite în acesta pentru a diversifica economia locală. Municipalitatea a început să împrumute bani companiilor recent formate la rate avantajoase, un sistem ce a durat până în 1959 când băncile, care insistau că aceasta era competiție falsă, au instituit reguli mai relaxate pentru creditare. Zona industrială din estul orașului a fost construită în anii '50 pentru a separa activitatea industrială de zonele rezidențiale. La 10 noiembrie 1960 a fost deschis aeroportul Kiruna, pentru a separa traficul aerian civil de avioanele militare. Acestea din urmă aterizau la aeroporturile de la Kalixfors și Luossajärvi începând cu Primul Război Mondial. Un drum spre Nikkaluokta a fost deschis în 1971, pe când cele spre Riksgränsen și Narvik au fost date în exploatare în 1984. În jurul ultimului s-au ținut dezbateri aprinse, deoarece a existat un plan alternativ pentru un drum spre Norvegia în partea nordică a Torneträsk, via Laimo, Kattuvuoma, Salmi, spre Innset și Bardu din Norvegia. Acest drum nu a mai fost construit, dar din inițiativa localnicilor în 1962 a fost finalizat în schimb un traseu lung de 25 km între Laimo și Salmi. Acesta, numit Talmavägen, nu are nicio legătură directă cu restul rețelei rutiere din Suedia. Extinderea căilor de comunicații a adus beneficii considerabile turismului. Căile ferate de stat (suedeză: Statens Järnvägar) ale Suediei organizaseră linii turistice speciale și înainte de al Doilea Război Mondial, dar după război aceștia au deschis o linie specială de tren între orașele Göteborg și Kiruna, prin urmare conectată la vasele de croazieră care ajungeau în port. Clubul de kaiac-canoe din oraș a fost fondat în 1972, iar raftingul pentru turiști a fost restabilit după o întrerupere de 20 de ani, cauzată de înecul lui Valfrid Johansson. Până în anii '80 turismul a rămas o activitate de vară, dar din 1983 turiștii au posibilitatea să se plimbe în sănii trase de câini la Jukkasjärvi. În 1990 s-a construit primul hotel de gheață la Jukkasjärvi, tradiție repetată în fiecare din iernile următoare. La ridicarea lui au fost folosite tehnici de la construcția Căii Ferate a Minereului de Fier (Malmbanan) cu 90 de ani în urmă, fiind de asemenea inspirat de Festivalul Zăpezii, inaugurat în 1986 cu ocazia lansării satelitului artificial suedez Viking. Din 1998 există o zonă turistică în interiorul minei, iar din 1999 turiștii pot vizita diferite centre de cercetare din Kiruna. Strămutarea orașului Kiruna este un proiect de reconstrucție inițiat din cauză că mina Kirunavaara, administrată de LKAB, pune în pericol centrul curent al orașului. Mai multe clădiri urmează a fi demolate sau mutate. Centrul orașului va fi mutat conform planului la 3 km distanță spre est. Deformările solului au devenit evidente în 2003, iar relocarea s-a început în 2007. În 2004 s-a decis ca actualul centru al municipalității să fie mutat în altă parte pentru a contracara surpările cauzate de activitățile miniere. Acest proces urma să fie întreprins treptat pe parcursul deceniului următor. La 8 ianuarie 2007 s-a propus noua locație, spre nord-vest, la poalele muntelui Luossavaara, pe malul lacului Luossajärvi. Primele lucrări de strămutare au fost executate în noiembrie 2007, când s-a început construcția noii conducte de canalizare. În aceeași săptămână au fost puse la dispoziție primele schițe ale planului general pentru noua parte a orașului. Schițele includ o gară (centru de călătorii), o nouă primărie și biserica, plus un lac artificial și o extensiune a dealului Luossavaara în oraș. Amplasamentul noului segment al autostrăzii E10 și a căii ferate încă nu a fost determinat. O schiță mai completă a fost publicată la începutul primăverii anului 2008, fiind ulterior discutată cu diferite grupuri de interes înainte ca următoarea versiune să fie creată. În iunie 2010, consiliul municipal a decis că orașul va fi mutat spre est (la 67°51′1″N 20°18′2″E), în direcția localității Tuolluvaara, și nu spre nord-vest așa cum sugera prima propunere. Strămutarea orașului a fost inițiată în 2014 și este preconizat să se încheie înainte de 2100. White Arkitekter AB din Stockholm și Ghilardi + Hellsten Arkitekter din Oslo au câștigat contractul de a proiecta noul oraș împreună cu cercetătorii de la universitățile din Luleå și Delft. Conceptul acestora prevede un centru urban mai dens populat axat pe durabilitate, infrastructură verde și albastră, pietoni și transport public, în detrimentul automobilelor. Kiruna se află în nordul Suediei, la 145 km nord de cercul polar arctic. Centrul orașului este construit pe dealul Haukavaara la o altitudine de 530 m, mult deasupra râurilor Torne, de la nord, și Kalix, de la sud. Celelalte două părți ale orașului sunt Lombolo și Tuolluvaara. Lângă Kiruna se găsesc munții Kiirunavaara și Luossavaara. Kiirunavaara este o mină de fier și principala resursă economică a localității. Luossavaara a găzduit și el o mină în trecut, dar acum este folosit drept pantă de schi. Orașul este construit lângă lacul Luossajärvi, care prin Luossajoki sa varsă în râul Torne la Laxfors. Zona din jurul Kirunei este foarte slab populată. Nord-vestul, vestul și sud-vestul sunt dominate de munții Scandinaviei, vizibili din centrul orașului. Cel mai înalt munte al Suediei, Kebnekaise, se află la 75 km depărtare de oraș. La vest este amplasat Nikkaluokta, iar la nord-vest se află Abisko, Björkliden, Riksgränsen și orașul norvegian Narvik, la 180 km distanță de-a lungul drumului. La 12 km nord de Kiruna este Kurravaara, pe malul râului Torne. Regiunea de la nord de Kurravaara este nelocuită, fără drumuri, pe alocuri acoperit de păduri de mesteacăn sau cu foarte puțină vegetație, un peisaj care se repetă până la frontiera cu Norvegia și Finlanda de la Treriksröset. Zona mai joasă de la est este dominată de păduri boreale care se întind pe sute (dacă nu mii) de kilometri în Finlanda și Rusia. În jur la 15 km est de Kiruna este un grup de sate așezate pe malul râului Torne, dintre care cel mai cunoscut este Jukkasjärvi, unde în fiecare iarnă se construiește un hotel de gheață care găzduiește turiști din toată lumea. Orașele-gemene Gällivare și Malmberget sunt amplasate la 120 km sud de Kiruna. Kiruna a devenit oraș la 1 ianuarie 1948 și un timp a fost considerat drept cel mai mare oraș din lume după suprafață, chiar dacă majoritatea teritoriului acestuia nu a fost niciodată urban. După reforma municipală suedeza din anii '70, termenul legal de "oraș" a fost suprimat. În prezent numai zona construită este considerată de facto oraș. Fiind amplasat la 145 km nord de cercul polar arctic, Kiruna are o climă subarctică cu veri răcoroase de scurtă durată și ierni lungi friguroase, chiar dacă în orașul propriu-zis aceasta poate fi mai blândă decât în pădurile din jur. Stratul de zăpadă persistă de la sfârșitul lui septembrie până la mijlocul lui mai, dar ninsorile pot avea loc tot anul împrejur. Soarele nu apune între 30 mai și 15 iulie, iar lumina de zi permanentă durează de la începutul lui mai până la începutul lui august. Noaptea polară durează între 11 decembrie și 1 ianuarie, limitele mai exacte fiind determinate în funcție de topografia locală. Chiar dacă iernile în Kiruna sunt foarte reci în comparație cu restul Suediei, ele sunt cu mult mai blânde decât iernile de la latitudinile similare din America de Nord și Siberia, dar și față de cele din unele zone mai sudice ale altor părți ale lumii. Aceasta se datorează în mare parte influenței maritime. Temperaturi similare de iarnă pot fi întâlnite la sud până la paralela 45 în Extremul Orient rusesc. Pe de altă parte, verile în Kiruna sunt mai reci comparativ cu regiunile menționate, dar îndeajuns de calde pentru a plasa orașul sub limita pădurilor și în afara climei polare. Temperaturile de iarnă sunt, însă, semnificativ mai reci în comparație cu zonele afectate direct de curentul Golfului. De exemplu, minimele obișnuite ale lunilor ianuarie și februarie din Kiruna sunt mai joase sau apropiate de minima absolută din Tromsø. Temperatura minimă absolută în Kiruna a fost înregistrată în ianuarie 1999 la stația meteorologică din apropiere și constituia-43,3 °C. Maxima absolută este de 31,6 °C și a fost înregistrată în iulie 1945. Cea mai caldă lună a fost iulie 2014 cu o maximă medie de 23,8 °C. Aceasta a făcut parte dintr-o caniculă care a afectat majoritatea Scandinaviei, unele stații meteorologice din nord înregistrând o căldură neobișnuit de mare în raport cu valorile lor normale. Kiruna are o climă posomorâtă influențată de sistemele atlantice de presiune joasă. Din cauza ciclului zi-noapte extrem perioada dintre aprilie și august oferă 73% din lumina anuală a soarelui potrivit valorilor normale din anii 1961-1990, în timp ce cele mai întunecate cinci luni (octombrie-februarie) conțin doar 10% din lumina soarelui. Kiruna se află pe drumul european E10 care leagă Luleå de Norvegia și care trece pe lângă Gällivare (la sud de Kiruna) și Narvik (pe coasta Norvegiei). Un drum scurt duce spre Kurravaara, pe malul râului Torne, și se oprește acolo. Un alt drum conectează Kiruna de Nikkaluokta, în apropiere de Kebnekaise, și este folosit de turiști pentru a ajunge în munți. Acesta trece prin sau pe lângă mai multe sate din valea râului Kalix. Kiruna este legat de orașele principale și localitățile mai mici din provincia Norrbotten prin mai multe linii de autobuz, în timp ce liniile de cale ferată duc spre Gällivare, Kiruna și Narvik. Chiar dacă calea ferată a fost construită pentru a deservi mina, SJ AB are curse zilnice de pasageri: un tren de noapte de la Kiruna la Stockholm, un tren de zi de la Narvik la Luleå (cu posibilitatea de a lua un al doilea tren de noapte spre Stockholm sau Göteborg) și o serie de curse de tren spre Luleå și Narvik care încep și se termină în Kiruna. Trenul spre Narvik mai este numit Karven și este popular printre turiștii care vor să viziteze Abisko, Björkliden și Riksgränsen, în special în timpul iernii. Compania Transdev operează alte rute de lungă distanță în timpul verii. În 2013 gara a fost mutată la 2 km depărtare de centrul orașului. Oamenii pot ajunge acolo pe jos, dar nu este recomandat. Aeroportul Kiruna este situat la 8 km sud-est de oraș. Câteva zboruri conectează zilnic Kiruna de Stockholm, fie direct sau cu o escală la Luleå sau Umeå. Un autobuz spre aeroport este disponibil pentru majoritatea curselor Stockholm-Arlanda, iar începând cu august 2015 - pentru toate zborurile spre sau de la Stockholm-Arlanda. La sfârșitul anilor 1940 au început să se realizeze cercetări spațiale în oraș. Guvernul suedez a anunțat în 2007 că orașul Kiruna va găzdui Cosmodromul Suedia, în urma semnării unei înțelegeri cu Virgin Galactic. Kiruna reprezintă poarta spre cea mai întinsă regiune sălbatică și nepopulată a Europei. Turismul constituie o sursă importantă de venit pentru oraș și zonele înconjurătoare, fiind destinația a circa 300.000 de turiști anual (1998). Aceștia pot vizita mina, biserica, Stația de Cercetări Științifice Abisko, Institutul de Fizică Spațială, Esrange; alte activități cuprind pescuitul și vânătoarea. Turiștii au de asemenea ocazia să exploreze cultura sami, în special în combinație cu activități de iarnă precum plimbările pe sănii trase de câini. În timpul verii este populară drumeția prin parcurile naționale cum ar fi Parcul Național Abisko și prin munții de până la Kebnekaise, în special de-a lungul traseelor Kungsleden și Nordkalottruta. Alte activități de sezon includ explorarea peșterilor, raftingul, canotajul și călătoriile cu barca pe lacuri. Zonele de la nord de cercul polar atrag turiștii care vor să vadă soarele de miazănoapte. Festivalul anual de muzică Kiruna are loc în timpul acestui eveniment. Pe parcursul iernii Hotelul de Gheață și aurora polară sunt principalele atracții turistice. Prezența sigură a zăpezii și de lungă durată (de obicei din octombrie până în mai) și apele înghețate înlesnesc practicarea schiului cross-country, schiului alpin, curselor pe sănii trase de câini și pe snowmobile. De asemenea populare sunt cățărarea pe gheață în munți și patinajul pe gheața lacurilor și râurilor. Festivalul anual al Zăpezii se petrece în fiecare an în ultimul weekend din luna ianuarie. Acesta include sărituri cu scuterul, curse cu reni și un concurs de sculpturi în gheață. În satul Jukkasjärvi se află Icehotel (Hotelul de Gheață), reconstruit în fiecare an pentru perioada iernii. Biserica Kiruna, construită în 1912, este una dintre cele mai mari construcții de lemn din Suedia. Exteriorul este construit în stilul neogotic, iar altarul - în Art Nouveau. În 2001 Biserica Kiruna a fost votată cea mai populară clădire din Suedia de dinainte de 1950 într-un sondaj național organizat de Riksutställningar, un departament guvernamental asociat cu Ministerul Culturii din Suedia. În oraș se găsește prima arenă acoperită de [pe gheață], Matojärvi. Aveasta a fost vizitată de mulți dintre cei mai faimoși jucători de hochei din Suedia, cum ar fi Börje Salming, Mats Sundin și Peter Forsberg.
Umeå este cunoscut și ca orașul mestecenilor. Este al doilea cel mai nordic oraș universitar al Suediei (după Luleå) și un important nod rutier. Umeå primește în 1588 drepturile orășenești, dar fondarea sa ca oraș aflat în apropierea bisericii Umeå și a târgului aferent eșuează. În 1622 este făcută o a doua încercare, dar abia în jurul anului 1640 începe dezvoltarea orașului, devenind astfel orașul de reședința al provinciei Västerbotten. În marele război nordic de la începutul secolului al XVIII-lea orașul este incendiat de către trupele rusești (1714). Își revine însă, iar în 1800 populația ajunsese la 1000 de locuitori. În 1809 au fost avut loc ultimele confruntări armate din apropiere, orașul fiind cucerit de către ruși. În 1885 populația din Umeå număra 2.930 locuitori, dar un incendiu (1888) devastează, din nou, orașul. Aleile Mestecenilor, pentru care este localitatea este cunoscută începând de atunci, au fost amenajate după catastrofă, în scopul îngreunării propagării focului. Din acest motiv Umeå este cunoscut în întreaga Suedie ca "Orașul mestecenilor". În prezent pot fi găsiți aici cca. 3000 de astfel de copaci, care, datorită poziției nordice, înmuguresc abia la 25 mai, pierzându-și frunzele în a doua jumătate a lunii septembrie. În secolul trecut orașul a devenit un centru în industria serviciilor, precum și un centru cultural pentru boreala regiune Norrland. Prima stemă a Umeå consta din 3 capete de reni, apărând la 20 de ani după ființarea orașului din 1622. Regina Kristina decide în 1646 ca renii să apară pe stemă. Deși tema a fost ușor schimbată în decursul timpului, numărul capetelor a rămas constant. Originea lor poate fi derivată din stema provinciei istorice Västerbotten, care reprezintă un ren. Umeå are mai multe muzee, printre care parcul cu sculpturi umedalen și muzeul în aer liber Gammlia, alături de muzeul regiunii. Regiunea se evidențiază și prin numeroasele și generoasele piste ciclistice amenajate în scopuri turistice. În septembrie 1965 a fost inaugurată Universitatea din Umeå, pe atunci a cincea universitate a Suediei. Ea a fost creată în urma Facultății de Medicină, care exista deja. Statutul de cea mai noridcă universitate suedeză a fost deținut până în anii 1990, când a fost înființată Universitatea Tehnică din Luleå. După sursele proprii ale Universității Umeå, în anul 2006 studiau aici 29.000 de studenți, iar universitatea are aproximativ 3.900 de angajați. Umeå este un important furnizor de servicii pentru Norrland. Aici nu se găsește numai administrația localității, ci și cea a regiunii alături de cea a Landtag-ului. Autoritățile statale și militare își au, de asemenea, sediile aici.
Oraș in mare parte turistic sezonier de vară, cu peisaje pitorești. Clădiri vechi, alternând cu arhitectură modernă, inșirate de-a lungul ingustelor străzi suedeze. În centrul civic veghează majestuos catedrala protestantă (kirke), înconjurată de mici magazine și bănci. Postul de radio din Varberg a fost înscris în anul 2004 pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
The Dragon este un album (lansat ilegal) al compozitorului grec Vangelis. Deși piesele sunt compuse și interpretate de Vangelis, acesta nu a intenționat niciodată să publice materialele în album. Charly Records sub pretextul că deține drepturile de autor, a publicat LP-ul fără consimțământul compozitorului la sfârșitul anilor 70. Vangelis a dat în judecată casa de discuri și a câștigat, albumul încetând să fie produs. Totuși numărul mare de copii vândute a consacrat acest album. Lp-ul contine materiale inregistrate in anul 1971, la studioul London's Marquee si a fost lansat public în anul 1978. Contine trei melodii, una pe fata A si doua pe fata B: Conform site-ului Elswere, acest album nu a fost publicat sub formă de CD.
În 2010 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. Născut la 14 octombrie 1885 în satul Izvoru, din actualul județ Giurgiu. Marin Drăcea a fost al doilea din cei opt copii ai lui Dumitru Drăcea și Ioanei Drăcea. Primele trei clase primare le-a făcut în satul natal. A patra clasă primară și prima clasă gimnazială le-a absolvit în Giurgiu. A absolvit următorii doi ani la Liceul Matei Basarab din București. Clasa patra gimnaziala o urmează la Liceul Sf. Sava. În cursul superior a trecut ca bursier la Liceul Gheorghe Lazăr, urmând secția real. În toamna anului 1905 s-a înscris la Școala Superioară Silvică de la Brănești unde se clasifică primul la examenul de admitere și pe care o absolvă în anul 1910 cu deosebit succes, fiind reținut ca asistent universitar. În februarei 1927 a obținut o bursă a fundației Rockefeller pentru studii de specializare în Statele Unite ale Americii pe timp de un an. La stațiunea experimentală forestieră ,,Apalachian Forest Experiment Station” de la Ashville a urmărit îndeosebi problemele legate de ,,tipurile de arborete” și de organizarea stațiunii și a lucrărilor de cercetare, precum și de organizarea administrației pădurilor. La Madison, în ,,The Forest Products Laboratory” a studiat cursurile de tehnologia și industrializare a lemnului. Întors în țară și-a continuat activitatea didactică fiind profesor titular de silvicultură și tehnologia lemnului la Facultatea de Silvicultură a Politehnicii din București, până în anul 1947 când a fost forțat să se pensioneze. De la mijlocul anului 1919 și până la finele lui 1920 a lucrat în administrație ca șef al Ocolului Silvic Țigănești. La initiațiva sa, împreună cu colegul si prietenul Marin Rădulescu, a fost conturată o metodă pentru regenerarea arboretelor derivate de șleau de câmpie din care lipsește stejarul sau este insuficient, metodă care a îmbogățit tehnica silvică românească și europeană. Arătând că țara noastră are nevoie de un organism de cercetare științifică ce poate sprijini întreaga economie forestieră, a obținut prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 561 din 16 mai 1944 înființarea Institutului de Cercetări și Experimentație Forestieră (I.C.E.F.), care avea în atribuțiile sale rezolvarea științifică a problemelor puse de toate pădurile țării. O dată cu înființarea Institutului de Cercetări și Experimentație Forestieră, profesorul Drăcea părăsește conducerea Casei Autonome a Pădurilor Statului pentru a se putea dedica în calitate de director dezvoltării cercetării științifice. În anul 1933 când Marin Drăcea a luat conducerea institutului, acesta a pornit opera de creare a științei silvice românești cu 14 ingineri silvici cercetători și 10 cadre ajutătoare. Timp de 12 ani cât Marin Drăcea a condus institutul acest număr a crescut la 173. În această perioadă I.C.E.F. a avut o contribuție esențială pentru știința silvică românească ale cărei rezultate sunt consemnate în 12 volume de Anale (Seria I) și 68 de broșuri (Seria II-a-Referate). Profesorul Drăcea are meritul de a fi fost gânditorul care a sesizat problemele mari ale economiei noastre forestiere, aducând cea mai mare contribuție la progresul științei silvice. În anul 1934 Marin Drăcea a devenit cel de-al șaselea președinte al prestigioasei societăți ,,Progresul Silvic” pe care a ridicat-o la cel mai înalt nivel pe care l-a cunoscut în lunga ei existență. Sub conducerea sa, Societatea ,,Progresul Silvic” a avut menirea de a lega trecutul de viitor pentru propășirea economiei forestiere. Pe timpul unuia din cele patru mandate ale academicianului Gheorghe Ionescu-Șisești ca ministru al Agriculturii și Domeniilor, în anul 1939, Marin Drăcea a fost numit în cea mai mare funcție de profil forestier în administrația de stat: secretar al ministerului de resort. În această funcție a acționat ferm asigurând performanțe silvice neegalate în alte perioade nici în prezent, după cum urmează: suprafața împăduririlor terenurilor degradate în afara fondului forestier a atins cote de 10.000-12.000 de hectare în anii 1939-1940, ca efect al demersurilor de conștientizare forestieră s-a redus ritmul defrișărilor, s-a pus în aplicare interdicția pășunatului în pădurile statului, s-au redus tăierile ilicite. Marin Drăcea a reușit să întregească patrimoniul național cu noi plantații. A avut în vedere ca în zece ani să împădurească majoritatea terenurilor degradate și să realizeze perdele forestiere de protecție. Planurile și progresele realizate în acest domeniu i-au creat lui Drăcea o faimă de legendă, făcând din știința silvică temelia unui apostolat pentru apărarea pădurilor și integritatea lor. În anul 1939 a ajuns senator, nefiind înscris în niciun partid politic. Opera lui Marin Drăcea referitoare la întemeierea, organizarea și dezvoltarea administrației silvice și cercetării științifice forestiere din România constituie un eveniment de referință în istoria silviculturii românești. Marin Drăcea a reușit să elaboreze o doctrină forestieră națională de nivel european, o operă care a privit deopotrivă modernizarea învățământului superior silvic, cercetării științifice, legislației forestiere și, nu în ultimul rând, silviculturii românești.„Lemn se poate cumpăra, dar pădure nu !” Victor Giurgiu (Revista pădurilor 2002, nr 1) - 110 ani de la nasterea unui mare silvicultor roman, Marin Radulescu [
Aceasta este o listă parțială a legilor antievreiești promulgate între anii 1940 - 1942 în România. Prigonirea evreilor în timpul guvernului legionar
Această listă cuprinde titlurile episoadelor din primele cinci sezoane ale serialului Lost, incluzând episoadele speciale. Treisprezece clipuri de 2-3 minute, denumite mobisoade (mobisodes), au fost produse pentru telefoanele mobile.
Dietrich Buxtehude sau Dieterich () a fost un compozitor și organist danez-german din perioada barocului. Deși, probabil, născut în orașul Bad Oldesloe, apoi aparținând Danemarcei (acum Germania), Buxtehude a fost de origine germană și este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți din perioada barocă germană. Tatăl, un organist și învățător în Bad Oldesloe, s-a mutat la Hälsingburg, Suedia, atunci când a fost și Buxtehude. Tatăl, de asemenea, profesorul său de muzică doar pentru viață, chiar dacă modificările la Helsingor, Danemarca, unde a murit in 1674. Acest lucru a fost orașul în care a participat la Buxtehude Lateinschule Buxtehude își asumă rolul de tată, ca organist la biserica din Hälsingburg în 1658 și în 1660 merge la Elsinore, și apoi la Lubeck, Germania, unde a fost numit Werkmeister (manager general) și organist Marienkirche la 11 aprilie 1668, după o licitație competitivă pentru pozițiile cele mai râvnite în partea de nord. S-a căsătorit, în luna august a acelui an, Anna Margarethe Tunder, fiica lui Franz Tunder, predecesorul său în această biserică. Acesta a fost obiceiul de timp în care succesorul organistul bisericii ar trebui să se căsătorească cu fiica predecesorului său. De atunci, și în următorii 40 de ani, Buxtehude introduceți cel mai prolific din cariera sa, mai ales avand in vedere ca munca lui a fost, practic, nulă până în prezent. Buxtehude câștiga favoarea cu revigorarea tradiției Abendmusik că seratele seara au avut loc in biserica, proiectat de către predecesorul său inițial doar ca divertisment pentru oamenii de afaceri din oraș, planificat să aibă loc pe cinci duminici pe an, de Crăciun precedent. Dar Buxtehude extins foarte mult domeniul de aplicare al acestor serate și au compus unele dintre lucrările cele mai bune sale, în formă de cantată, din care aproximativ 120 sunt păstrate în manuscris, cu texte extrase din Biblie, tradiție protestantă a poeziei corale și chiar seculare. De asemenea, dedicate alte genuri, cum ar fi solul pentru orgă (variații de corali canzonas, toccatas, preludii și fugues) și concerte sacre. Oratorii toate au fost pierdute, ci să țină evidența care a existat. În mai multe rânduri a fost vizitat de compozitori promițătoare de timp, ca Handel și Mattheson, care urmăreau în principal, de la reputația lor, ca organist. Dintre toate vizitele, cea mai notabilă a fost că de Bach, un mare admirator al operei sale. Bach de prelungire a șederii de patru săptămâni până la patru luni prevăzut inițial. Buxtehude, în ciuda importanței pentru muzica germană și germană, de asemenea, originea (familia a fost Buxtehude, un sud-vest de orașul Hamburg), întotdeauna se considera danez.
Jeffrey Buckley s-a născut la 17 noiembrie 1966, în Anaheim (Orange County, California), fiind singurul fiu al lui Tim Buckley și Mary Guibert. Tatăl avea origini irlandeze, iar mama rădăcini grecești, franceze, americane și panameze. Familia sa era o familie de muzicieni. Tim Buckley a fost un vocalist de jazz și folk foarte apreciat (registrul său urca până la cinci octave), care a murit din cauza excesului de droguri în 1975. Mama sa știa să cânte la pian și la violoncel. Tatăl vitreg l-a făcut să asculte de mic Led Zeppelin, Jimi Hendrix și Pink Floyd. Jeff Buckley spunea că „toată lumea din familie cânta”. Primul album pe care l-a avut a fost Physical Graffiti, al celor de la Zeppelin. La 13 ani a primit prima chitară electrică. În liceu, a început să asculte progressive și jazz fusion și a cântat în trupa de jazz a școlii. După absolvire, a urmat niște cursuri la Musicians Institute (Hollywood, California), pe care le-a socotit o „pierdere de vreme”, exceptând câteva noțiuni de teorie muzicală, mai ales armoniile care însoțesc muzica lui Ravel, Ellington sau Bartók. Interesant e că până în 1990, prestația sa vocală în diferite trupe se reducea la backing vocals. În 1990 începe să se intereseze de qawwali - muzica sufiților din India și Pakistan și compune două din cele mai bune piese ale lui, Eternal Life și Unforgiven (devenită mai târziu Last Goodbye). Colaborează mai apoi cu Gary Lucas la melodiile Grace și Mojo Pin (un cântec compus, se pare, sub inspirația heroinei). După câteva concerte susținute la Glastonbury, la Paris, în Australia, Germania sau Japonia, începe să lucreze la al doilea album al său, My Sweetheart the Drunk. La 29 mai 1997 a mers să înoate în Wolf River, un afluent al fluviului Mississippi, în care Jeff Buckley și-a trăit ultimele clipe de viață. Cauza morții nu este cunoscută. Cu o seară înainte, Jeff a recunoscut că suferă de tulburare bipolară. Cântăreți cu registru vocal de patru octave
A fost descendentul unei familii nobiliare românești din Țara Hațegului. Studiile începute la Blaj le-a continuat, până în 1774, la Seminarium Sancti Adalberti din Trnava (Nagyszombat), iar apoi a fost trimis de episcopul unit al Blajului Grigore Maior, ca bursier la Colegiul Sfânta Barbara din Viena (1775-1778), unde studiază teologia și-l cunoaște pe Samuil Micu, spiritual și rector de studii al colegiului, precum și pe Ioan Budai-Deleanu, cu care a fost pentru scurt timp coleg (în 1778). De perioada năsăudeană se leagă implicare sa totală în mișcarea pentru drepturi și emancipare politico-națională a românilor transilvăneni. El a fost pentru un timp (conf, ist. D. Prodan) motorul activității petiționare transilvane, pentru dreptul românilor la reprezentare în Dieta Transilvaniei ca națiune autohtonă majoritară. La 14 iulie 1790, împreună cu vicarul unit Ioan Halmaghi și cu protopopul Chiril Topa, a adresat o petiție episcopului Ioan Bob și guvernului, pe care aceștia s-o înainteze Curții de la Viena, în care solicitau ca națiunea română să fie recunoscută politic și să fie reprezentată în Dietă. Cum răspunsul întârzie, vicarul Ioan Para înaintează o petiție împăratului semnată de „universa Natio valachica magni principatus Transylvaniae“, prin care solicita recunoașterea drepturilor națiunii române, iar apoi redactează alături de Petru Maior, protopopul unit al Reghinului, memoriul ofițerilor români din regimentele grănicerești care a fost înaintat împăratului Leopold al II-lea la 28 decembrie 1790. În 1791 și 1792, vicarul I. Para s-a numărat printre principalii redactori ai memoriului Supplex Libellus Valachorum, alături de Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, episcopii unți Ioan Bob și Ignațiu Darabant, îmreună cu episcopul ortodox Gherasim Adamovici, înaintat Curții de la Viena. Conținutul documentului era împărțit în două părți: argumentativă, de factură istorico-juridică și revendicativă, în care erau formulate cererile românilor (desființarea denumirilor peiorative de „tolerați“, „admiși“, „nesocotiți între Stări“ și recunoașterea egalității în drepturi civile și religioase cu celelalte națiuni, participare proporțională la ocuparea funcțiilor publice, utilizarea toponimelor românești alături de cele maghiare și cele germane). După respingerea Supplex-ului din 1791, se deplasează la Viena împreună cu episcopul greco-catolic al Oradiei, Ignațiu Darabant, și cu cel ortodox al Transilvaniei, Gherasim Adamovici (1789-1794), pentru susținerea petiției. În 1796, Ioan Para a fost mutat de la Năsăud la Făgăraș unde a funcționat, până în anul 1807, tot ca vicar, iar, odată cu înființarea de către episcopul Ioan Bob a capitulului episcopal de la Blaj (1 iulie 1807), a fost numit canonic cantor, funcție pe care o va îndeplini până la sfârșitul vieții sale, la 3 decembrie 1809. A fost înmormântat la Blaj.
Mustangul este calul sălbatic din America de Sud, astăzi pe cale de dispariție, datorită restrângerii spațiului forestier și mediului în care trăia. Era un animal ocrotit și venerat de indienii nord-americani (pieile roșii) care aveau un cult aparte pentru acest animal. Mustangul adevărat se distinge prin coloritul tipic (pete alb-negru, sau alb-maro) cât și prin trăsăturile sale „atletice” care îl deosebesc de celelalte rase de cai. Mustangul se deosebește și prin inteligența sa, simțurile și alte calități care nu sunt întâlnite la alte rase de cai.
Sistemul de suspensie este un mecanism care face legătura între roți și caroseria mașinii. Sistemul de suspensie transmite uniform forțele (greutatea) ce acționează asupra vehiculului către suprafața de rulare (șosea) și, în același timp, îl izolează de forțele ce apar dinspre calea de rulare, îmbunătățind astfel confortul și manevrabilitatea acestuia. Arcurile și bara stabilizatoare Aceste elemente suportă greutatea vehiculului, menținând poziția corectă acestuia față de drum (înălțimea). Arcurile au de asemenea rol în amortizarea denivelărilor din calea de rulare Principala funcție a acestor elemente este transmiterea forței de tracțiune intre vehicul si drum precum și de a menține orientarea corecta a roților relativ la caroserie. Elemente ce izolează cabina de zgomotul de rulare Principala funcție a amortizoarelor este de a micșora vibrațiile caroseriei și ale roții, în acest mod menținând un contact ferm și constant între roată și drum. Principalele componente ale suspensiei Indiferent de tipul de arc (pernă de aer, arc cu foi, arc elicoidal) sau de bară de torsiune, arcurile singure susțin greutatea vehiculului, menținând înălțimea corecta între caroserie și drum. Arcul absoarbe și stochează energia rezultată din mișcarea caroseriei față de calea de rulare. Odată ce energia rezultată din mișcare este stocată în arc, prin comprimare, acesta va încerca să elibereze energia stocata prin extensie. Acest fenomen ar produce mișcări ale caroseriei ce ar destabiliza vehiculul, făcând condusul extrem de nesigur și inconfortabil. Pentru a preveni aceste efecte, un amortizor este instalat în sistem. Principalul rol al amortizorului este de a controla mișcarea arcului. Prin acest control: menține roțile în contact cu calea de rulare stabilizează caroseria vehiculului Sistemele de suspensie pot fi împărțite în două categorii: rigide și independente. Acești termeni se referă la posibilitatea ca roțile de pe aceeași punte (față sau spate) să se miște independent una față de cealaltă. Sistemele de suspensie cu punte rigidă înseamnă ca roțile opuse sunt fixate între ele printr-o bară rigidă. În acest fel, când, pe o parte a caroseriei distanța dintre roată și caroserie se modifică, pe partea opusă aceeași distanță se modifică la fel de mult, însă în sens opus. În configurația cu suspensie independentă, roțile sunt fixate de șasiu printr-un sistem articulat ce permite uneia să se ridice și să coboare independent de cealaltă. Acest sistem asigură stabilitate mai bună, confort mărit și contact mai ferm între roți și drum. Principalele avantaje și dezavantaje ale ambelor sisteme sunt: Contact imperfect mai mare între roată și drum Contact mult îmbunătățit între roată și drum Soluție constructivă mai complexă Sub această denumire putem include toate sistemele de suspensie convenționale sau tradiționale. Principala caracteristică a acestora este aceea ca odată instalate pe mașină, parametrii suspensiei (duritate, garda la sol) nu pot fi controlați din exterior. Toate arcurile și amortizoarele tradiționale sunt considerate elemente de suspensie pasivă. Toate sistemele de suspensie tradiționale sunt de asemenea reactive. Când o roată trece peste o denivelare, schimbarea de poziție a acesteia determină ca suspensia să se comprime sau să se extindă, ca răspuns. Într-un mod asemănător, virarea, frânarea sau accelerația determină mișcări ale suspensiei, permițând caroseriei să se încline lateral sau față/spate. În acest grup putem include sisteme de suspensie ce sunt capabile să controleze garda la sol în funcție de schimbările în greutate sau în forțele aerodinamice. Acest sistem este de asemenea capabil să reacționeze la încărcări interne, precum balansul lateral, și să contracareze efectele. Un exemplu de sistem pasiv-reactiv este Kinetic RSF de la Tenneco. Acesta are o interconexiune pasivă ce facilitează împărțirea egală a încărcăturii între roti și simplifică astfel mulți parametri de design și soluții constructive, cum ar fi modificarea tăriei suspensiei pe o sigură roată pentru a controla balansul lateral. Principala caracteristica a sistemului semi activ o reprezinta capacitatea suspensiei de a-și schimba continuu coeficientul de amortizare, făcând amortizorul mai dur sau mai moale, în funcție de starea drumului. Acest lucru se realizează prin conectarea la o unitate electronică de control a 4 amortizoare cu coeficient de amortizare reglabil. Uneori, în afară de soluția tandemului cu un arc tradițional, aceste amortizoare pot fi combinate/împerecheate cu diferite soluții de reglare automată a gărzii la sol, precum și cu sisteme tip Hydropneumatic, Hydrolastic, sau Hydragas. Principalele avantaje ale suspensiei semi-active sunt: Gardă la sol reglabilă, optimizată pentru confort și manevrabilitate Posibilitatea de a regla tăria suspensiei Suspensia se reglează automat în funcție de condițiile de drum Dimensiuni similare cu sistemele de suspensie tradiționale Sistemul de suspensie activă are capacitatea de a-și ajusta parametrii de funcționare în mod continuu în funcție de condițiile de drum. Sistemul monitorizează constant diferiți parametri și îi reglează singur. Sistemul de suspensie activ are un calculator îmbarcat (computer) care comandă către fiecare roată când, în ce direcție, la ce distanță și cât de repede să se miște. Calculatorul (computerul) ia aceste decizii prin intermediul unei rețele de senzori care măsoară spre exemplu, viteza mașinii, accelerările laterale și longitudinale și forțele de accelerare pe fiecare roată. După aceasta, computerul trimite comanda la roată pentru a obține direcția ideală în situația existentă. În această configurație amortizorul nu este o parte structurală a sistemului de suspensie. Aceasta înseamnă că dacă ar fi stricat sau chiar ar lipsi, este totuși posibil ca mașina să poată fi condusă până la primul auto-service pentru a fi reparată. În această situație poziția roții (dată de brațul inferior și superior) precum și înălțimea dintre șasiu și sosea (dată de arc) va rămâne la fel. La sistemul tradițional de suspensie amortizorul și arcul sunt întotdeauna montate separat. Amortizorul folosite în acest sistem de suspensie se numește Amortizor tradițional. Cele mai des întâlnite soluții de fixare a amortizorului sunt: Tip tijă filetată / tijă filetată Amortizoarele pot fi folosite la ambele punți ale automobilului sau numai la puntea din față, soluție întâlnită mai ales la autocamioane. Principiul de funcționare a amortizorului hidraulic se bazează pe transformarea energiei mecanice a oscilației în energie termică. Majoritatea amortizoarelor sunt cu dubla acțiune, lucrând în ambele sensuri, și anume la apropierea roților de caroserie opun rezistenta mică iar la depărtarea roților de caroserie opun rezistență mai mare. Suspensia automobilului are rolul de asigura confortul pasagerilor și a proteja încărcătura și organele componente împotriva șocurilor. De asemenea au fost prezentate tipurile de amortizare: amortizorul telescopic bitubulară, amortizorul telescopic mono tubular și amortizoarele telescopice reglabile. S-au făcut reglementări cu privirea la construcția și funcționarea acestor tipuri de amortizoare.
Kikki Danielsson () este o cântăreață din Suedia. A reprezentat țara sa la Eurovision 1985 și a ieșit pe locul 3.
După decembrie 1941, odată cu atacul de la Pearl Harbor, SUA intră în război. Jimmy se înrolează în aviația militară americană, până la sfârșitul războiului avansează până la gradul de colonel. Pentru meritele sale din timpul războiului este răsplătit cu mai multe medalii și decorații (Air Medal, Distinguished Flying Cross, Croix de Guerre și 7 Battle Stars). Ulterior va fi avansat la gradul de general de brigadă. Va lupta și în războiul din Vietnam. În 1968 se retrage din armată după 27 de ani. A fost răsplătit și cu câte un Oscar și un Glob de aur pentru întreaga activitate. Jimmy Stewart a avut colaborări fructuoase cu regizorii: Premiul Oscar pentru cel mai bun actor
În perioada 1988-1991 a studiat la Academia militară de apărare antiaeriană. Reîntors în Republica Moldova, a fost numit în funcția de șef al statului major al regimentului antiaerian (1991-1992), apoi locțiitor al comandantului (1992-1996) și comandant (1996-1997) al Brigăzii de rachete antiaeriene. Apoi, pentru un an a deținut funcția de comandant al Colegiului militar “Alexandru cel Bun” din Chișinău. În perioada 11 iunie - 16 iulie 2007, Ion Coropcean a îndeplinit funcția de ministru interimar al apărării Republicii Moldova. Prin decretul Președintelui Republicii Moldova nr.1638-IV din 9 mai 2008 a fost avansat la gradul de general de divizie (cu 2 stele) .
George Motoi () a fost un actor și regizor român de teatru. După absolvire pleacă cu repartiție la Piatra Neamț, punând acolo, împreună cu toți colegii de promoție, bazele unui nou teatru (Teatrul Tineretului de azi). Teatrul din Bacău îl împrumută pentru rolul titular din Don Carlos de Schiller, sub regia artistului emerit Ion Olteanu. Băcăuanii îi obțin transferul de la Piatra Neamț și joacă la Bacău numai roluri principale de largă diversitate, fiind remarcat în turneele din capitală ca unul dintre cei mai buni interpreți români ai Bufonului din A douăsprezecea noapte de Shakespeare (sub bagheta regizorală a reputatului Vlad Mugur). Vrea să-l angajeze Teatrul “Giulești” din București dar Vlad Mugur, preluând pe atunci (1964) direcția Teatrului Național din Cluj, îl convinge să meargă cu el. Sub aripa lui Vlad Mugur ajunge actor consacrat. Interpretarea rolului Caligula din piesa cu același nume de Albert Camus, de pildă, îl propulsează fulgerător printre actorii de prim rang ai țării, iar câteva turnee în Italia, cu același rol, îl consacră definitiv. Îl vede și Radu Beligan în Caligula și-l invită să vină la Naționalul bucureștean. O face. Și nu numai pentru că, după o vacanță, Vlad Mugur rămâne definitiv în Occident, lăsându-l la jumătatea drumului cu un Hamlet de zile mari, ci și pentru că solicitările de la București ale Cinematografiei și Televiziunii îi sacrificau nopțile pe trenuri și avioane. Actorul a fost căsătorit peste 20 de ani cu actrița Cezara Dafinescu, cu care are o fiică. George Motoi s-a recăsătorit cu actrița Gigliola Brăileanu. Bufonul în „A douăsprezecea noapte” de W.Shakespeare, r.V.MugurOberon, “Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, r.V.Mugur Buzduganul cu trei peceți,r.C.Vaeni Al treilea salt mortal, r.Al.CroitoruI s-a acordat medalia Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru merite în domeniul artei dramatice”.Președintele României Ion Iliescu i-a conferit actorului George Motoi la 13 mai 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.
În clasa I a luat premiul 2 și pe perioada vacanței a primit de la învățătoare o carte pentru a desena mai bine. Nu a reușit însă asta până în clasa a IV-a când a întâlnit zâna cea bună, profesorul de desen Nicu Gherghe. Această întâlnire îi lasă o amprentă deosebită, astfel că prin casa a XII-a, deja desena foarte bine conform propriei declarații. “Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine - profesori și copii, eram numit “prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: ‘Tu ești un geniu.’ Iar eu am început să fiu.”
Orașul a fost fondat în anul 1977, după ce guvernul a decis că popularea regiunii are o prioritate deosebită. Populația orașului este de 7000 de locuitori.
Mănăstirea a fost fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada, împreună cu duhovnicul Iosif. În această lucrare, maica Olimpiada a fost sfătuită și îndrumată de Paisie Velicicovschi, starețul Mănăstirii Neamț. Trecută sub administrarea Mănăstirii Agapia din apropiere, Mănăstirea Văratec a devenit mănăstire independentă în anul 1839. Ziduri masive din piatră închid o incintă unde se află Biserica "Adormirea Maicii Domnului" (biserica principală), stăreția și clădirile administrative (aflate în clădirile de pe latura nordică a incintei) și Muzeul mănăstirii, unde fusese anterior Atelierul "Regina Maria" (aflat în clădirea de pe latura sudică). Incinta monahală este înconjurată de satul mănăstiresc, alcătuit din casele tradiționale țărănești unde locuiesc maicile și care se înșiră pe ulițe înguste. Ansamblul Mănăstirii Văratec a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț din anul 2015, având și fiind alcătuit din următoarele 5 obiective: Sfătuită de starețul Paisie Velicicovschi de la Mănăstirea Neamț, care urmărea desființarea schiturilor mici de călugărițe aflate la marginea orașelor și satelor și concentrarea lor în câteva mănăstiri mai mari, izolate de lume, maica Olimpiada a întemeiat, între anii 1781-1785, o mică sihăstrie în poiana Văratec. În iunie 1785, Olimpiada, împreună cu duhovnicul Iosif, au început construirea unei biserici de lemn cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Lângă biserică, s-au clădit și chilii în care s-au stabilit mai multe călugărițe, fondându-se astfel Schitul Văratec. Alături de maica Olimpiada, duhovnicul Iosif este considerat și el ca fondator al mănăstirii. Acesta s-a născut în jurul anului 1750, în localitatea Valea Jidanului din Transilvania, și a intrat de tânăr în viața monahală, devenind ucenic al renumitului monah Paisie Velicicovschi, încă de pe când acesta din urmă se afla la Mănăstirea Dragomirna. Părintele Iosif a decedat la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul Bisericii "Adormirea Maicii Domnului" de la Mănăstirea Văratec. În anul 1787, Schitul Văratec a fost unit cu Schitul Topolița pentru a forma un așezământ monahal mai mare și mai bine organizat. Schitul Topolița, înființat cu peste 250 ani în urmă, era așezat în mijlocul satului Topolița. Prin unirea celor două schituri, călugărițele de la Topolița s-au mutat la Văratec. În anul următor, au venit aici și maicile de la Schitul Durău în frunte cu stareța Nazaria, care a fost întărită ca stareță a Schitului Văratec. Schimonahia Nazaria a condus soborul mănăstirii în perioada 1788-1814, fiind ajutată de duhovnicul Iosif. În anul 1803, dorind să înființeze un Seminar de preoți la Mănăstirea Socola din Iași, mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei a dispus ca cele vreo 50 de maici de la Socola să se mute la Mănăstirea Agapia, care a devenit mănăstire de maici. Printr-o hotărâre a mitropolitului din 10 iulie 1803, semnată și de boierii din Divanul domnesc, Schitul Văratec a fost unit cu Mănăstirea Agapia, dar pentru scurtă vreme. Printr-un alt decret mitropolitan din 23 septembrie 1803, în cele două mănăstiri a fost înființată o școală monahală de meserii și de cultură generală pentru călugărițe, unde să învețe psaltichie, limba greacă, precum și meșteșugul broderiei și țesătoriei. Mitropolitul a mutat aici și călugărițele din următoarele trei schituri: Prapa Doamna din Iași, Gârcina și Vânătorii Pietrii din Ținutul Neamț. Numărul călugărițelor de la Văratec a crescut mult. Astfel, la 26 septembrie 1811, viețuiau la Văratec 273 călugărițe, dintre care 197 maici și 76 surori de ascultare. Acestea erau împărțite astfel după originea socială: 33 fiice de boieri, 59 fiice de negustori, 105 fiice de țărani, 23 fiice de mazili, 51 fiice de preoți, o fiică de dascăl, una de mocan și una de altă lege. Ca urmare a creșterii numărului de monahii, biserica de lemn a devenit neîncăpătoare. Astfel, în anul 1808, stareța Nazaria (1788-1814) a început construcția unei biserici de piatră, care a fost finalizată și s-a sfințit în 1812. Lăcașul de cult a fost pictat în anul 1841, după care a fost resfințit de către mitropolitul Veniamin Costachi, atunci fiind amplasată și o pisanie. În timpul Revoluției din 1821, schitul a fost asediat și prădat de către otomani: odoarele au fost furate, iar călugărițele izgonite sau ucise; în acel an maica Olimpiada s-a refugiat Mănăstirea Secu. În prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost ridicate zidurile de incintă, o trapeză de piatră, câteva chilii și turnul-clopotniță cu trei nivele, situat spre est, unde s-a amenajat prin 1840-1850 Paraclisul "Sf. Nicolae". Un rol important în dezvoltarea obștii monahale de la Văratec l-a avut maica Olimpiada, fondatoarea așezământului, care și-a sacrificat întreaga avere în acest scop. Mai multe soții de boieri au donat moșii acestui așezământ monahal:logofeteasa Elencu Paladi a dăruit trei moșii; pe lângă aceasta, pe cheltuiala ei s-a executat în 1816 catapeteasma Bisericii "Adormirea Maicii Domnului" maica Safta Brâncoveanu (1778 - august 1857), fiica lui Teodor Balș și a Zoei Rosetti-Balș (maica Elisabeta Balș), s-a căsătorit în 1793 cu Grigore Brâncoveanu, mare ban al Craiovei, dar nu a avut copii. În 1832, după moartea soțului ei, s-a retras împreună cu mama ei la Mănăstirea Văratec. Fiind din neam de domnitor și având multă avere, ea a făcut multe donații către diferite biserici și mănăstiri, spitale etc. Mănăstirii Văratec i-a donat moșiile Osica și Vlăduleni, veșminte preoțești, acoperăminte cu fir, cărți de cult etc. Și-a topit obiectele de argint făcând din ele ferecături de Evanghelii, îmbrăcăminte la icoane, candele, sfinte vase și postamente de cruci la altar. A murit la 8 august 1857 și a fost înmormântată la Văratec, alături de mormântul mamei sale. În timpul stăreției maicii arhimandrite Eufrosina Lazu (1844-1887), ucenică a maicii Olimpiada, s-au efectuat mai multe lucrări de extindere a mănăstirii și anume:în anul 1844 s-a refăcut din piatră Biserica "Nașterea Sf. Ioan Botezătorul", care fusese construită din lemn în 1817, în cimitirul vechi al mănăstirii. În jurul anului 1880, s-au efectuat unele adăugiri la acest lăcaș de cult și s-au pictat pereții interiori și icoanele din catapeteasmă.în perioada 1845-1847 s-a construit Biserica "Schimbarea la Față", ca urmare a extinderii așezării mănăstirești spre sud și sud-vest. Mănăstirea Văratec a fost afectată de un incendiu în noaptea de 10/11 iunie 1900, arzând atunci cea mai mare parte a chiliilor și acoperișul bisericii mari. După incendiu, s-a refăcut acoperișul bisericii doar cu două turle, turlele de lemn nefiind reconstruite. De asemenea, s-a construit actualul complex de clădiri din incinta mănăstirii, singurul corp păstrat în forma inițială fiind doar zidul înconjurător, ridicat în perioada 1808-1812. Paraclisul "Sf. Nicolae" a fost refăcut între anii 1903-1909, catapeteasma și interioarele sale fiind pictate de ieromonahul Eftimie Obrocea de la Mănăstirea Ciolanu. În anul 1909, la Văratec viețuiau 304 maici și surori aflate sub ascultarea stareței Evghenia Teodor. În 1934, la îndemnul mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, s-a înființat într-o clădire de pe latura sudică a incintei Atelierul "Regina Maria", unde maicile au lucrat broderii bisericești, covoare și țesături naționale. În mănăstire funcționau în noiembrie 1940 următoarele ateliere: broderie bisericească și legătorie de cărți, covoare, tricotaj, țesut pânză, pictură bisericească și artă decorativă, majoritatea acestora menținându-se și în prezent. Începând din 1960, în această clădire s-a amenajat o bogată colecție muzeală. În anul 1935, în apropiere de absida răsăriteană a Bisericii "Adormirea Maicii Domnului", a fost amplasată statuia în bronz a Saftei Brâncoveanu realizată de sculptorul Ion Jalea. Cu sprijinul material și tehnic al statului și al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, s-au efectuat începând din anul 1962 importante lucrări de consolidare, restaurare și renovare atât la cele trei biserici, cât și la arhondaric și la unele clădiri din Mănăstirea Văratec. Între anii 1968-1969 a avut loc spălarea și restaurarea picturii de la Biserica "Adormirea Maicii Domnului", lucrarea fiind realizată de pictorul restaurator Arutium Avachian. În anul 1985 pe locul altarului fostei biserici de lemn a fost amenajat un bazin, pe locul Sfintei Mese fiind amplasată statuia unui înger ținând în brațe o cruce. În secolul al XX-lea au păstorit aici ca starețe: În ședința Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 5-7 martie 2008, s-a pus în discuție canonizarea acestor nouă sfinți nemțeni, la propunerea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Sfântul Sinod a luat hotărârea ca cei nouă sfinți propuși să fie canonizați. Printre cei nouă sfinți canonizați s-a aflat și Cuviosul Iosif de la Văratec, a cărui zi de pomenire a fost aleasă data de 16 august. Proclamarea solemnă a canonizării celor nouă sfinți nemțeni a avut loc la 5 iunie 2008, la Mănăstirea Neamț, și a fost celebrată de către patriarhul Daniel. În diferite perioade, la Mănăstirea Văratec au viețuit mai mulți teologi și oameni de cultură. Printre aceștia sunt de menționat următorii: poeta Veronica Micle (1850-1889) s-a retras la Văratec la două săptămâni de la înmormântarea poetului Mihai Eminescu. A locuit în casa Fevroniei Sârbu, obișnuind să se plimbe prin împrejurimi. Avea des migrene și era deprimată. În noaptea de 2/3 august 1889, poeta s-a sinucis cu arsenic. Doctorul Taussig a pus diagnosticul de congestie cerebrală și astfel Veronica Micle a fost înmormântată la 5 august în cimitirul mănăstirii, la umbra unui brad. Pe crucea modestă de lemn, a fost încrustat un epitaf scris de învățătoarea Maria Bănulescu: Lucești ca cel mai mândru astru." Ulterior, acest epitaf a fost înlocuit cu un altul, scris chiar de Veronica Micle. protosinghelul Nicodim Măndiță (1889-1975), autor de cărți de învățături duhovnicești. A fost duhovnic la Văratec în perioada 1945-1962. episcopul Partenie Ciopron (1896-1980), fost episcop al Armatei (1937-1948) și al Romanului și Hușilor (1962-1978). După 15 ani de episcopat în Eparhia Romanului și Hușilor, s-a retras la 1 ianuarie 1978 la Mănăstirea Văratec, unde a decedat la 28 iulie 1980. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii. arhimandritul Bartolomeu Anania (1921-2011), viitor mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, s-a pensionat în anul 1982 din funcția de director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, retrăgându-se la Mănăstirea Văratec pentru a se dedica scrisului. El a primit un apartament în casa episcopului Partenie Ciopron. Acolo a scris multe poezii și volumele de proză "Rotonda plopilor aprinși", "Amintirile peregrinului Apter", "Greul pământului" și "Cerurile Oltului". La Văratec a început diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, lucrând până noaptea târziu. A locuit aici până la alegerea sa ca arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, la 21 ianuarie 1993. Referitor la șederea părintelui Bartolomeu la Văratec, maica stareță Iosefina Giosanu își amintea în 2011 că acesta "toată săptămâna o petrecea la masa de lucru și scria, scria, scria... Duminica și în sărbători lăsa însă masa de lucru pentru sfânta masă a altarului. Cobora la biserica mare din incinta mănăstirii și slujea Sfânta Liturghie împreună cu preoții slujitorii ai mănăstirii. Nu era mare liturghisitor, însă neîndemânarea liturgică era uitată de toți când începea să rostească predica. Vorbea într-o manieră atât de elegantă și pe înțelesul tuturor, încât maicile și cei prezenți parcă retrăiau epoca Sf. Ioan Gură de Aur. (...) După Sf. Liturghie se retrăgea, din nou, în apartamentul său și reîncepea să scrie. Din când în când, lăsa deoparte scrisul și mergea pe sub poala pădurii pentru a se destinde în mirificul peisaj al împrejurimilor Mănăstirii Văratic. Parcă sorbea din ozonul de brad acea putere și inspirație pentru a scrie mai departe operele sale". academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1920-2006), care s-a retras în jurul anului 2000 la Mănăstirea Văratec unde, în 2005, s-a călugărit sub numele monahal de sora Benedicta. A fost înmormântată în cimitirul Mănăstirii Putna. Fresca interioară a fost refăcută, în stil neobizantin, în anul 1882, după cum atestă o inscripție aflată în partea de nord a pridvorului: "Această biserică s-a zugrăvit cu oloiu de numiții zugravi T. Ioan și D. Iliescu la anul 1882". Fiind afumată, pictura a fost spălată și curățată în anii 1968-1969 de către pictorul restaurator Arutium Avachian. Edificiul avea inițial două turle de zid (pe naos și pronaos). Mai târziu i-au mai fost adăugate alte două turle mai mici, de lemn, deasupra pridvorului și a altarului. În anul 1900, acoperișul bisericii a ars într-un incendiu, iar turlele din lemn nu au mai fost reconstruite. În partea dreaptă a pronaosului bisericii, în fața stâlpilor de susținere a cafasului, se află mormântul duhovnicului Iosif, ctitorul mănăstirii, decedat la 28 decembrie 1828. Pe placa sa funerară, care nu este cea originală, se află următoarea inscripție: "Cuviosul ieroschim. Iosif fondatorul și duhovnicul sf. Mănăstiri Văratic, trecut la cele veșnice 28 dec. 1828". Chipul acestuia este reprezentat pe peretele din spatele mormântului. Unii specialiști presupun că tot în această zonă a bisericii se află și mormintele maicii Olimpiada și ale starețelor Nazaria (1788-1814) și Magdalena (1815-1822), fără ca acestea să fie marcate. Biserica "Adormirea Maicii Domnului" a fost construită din piatră de râu și cărămidă. Ea are un plan dreptunghiular, fără abside laterale și cu absida altarului semicirculară. Edificiul este susținut de patru contraforturi scunde. Sub streașină, biserica este înconjurată de un brâu de ocnițe oarbe. Pe acoperiș se află două turle de zid (pe naos și pronaos) de formă semicirculară, sprijinite pe baze poligonale înalte. Intrarea în biserică se face prin două uși aflate pe laturile de nord și de sud ale pridvorului și adăpostite de două pridvorașe mici cu acoperiș în formă de bulb, precum și printr-o ușă în peretele diaconiconului (de pe latura sudică a bisericii). Interiorul este împărțit în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. Deasupra pridvorului se află o tainiță, unde se păstrau odoarele de preț ale mănăstirii. Între pronaos și naos se află doi pilaștri masivi cu capiteluri în stil ionic. În părțile laterale ale naosului sunt scobite abside laterale în grosimea zidurilor. Catapeteasma, ce separă naosul de altar, este sculptată în lemn de tisă și poleită cu aur. Ea a fost confecționată de Constantin Zugravul în 1816, pe cheltuiala logofetesei Elencu Paladi. Absida altarului are formă semicirculară, având o încăpere pentru diaconicon pe latura sudică și o nișă pentru proscomidiar pe latura nordică. Sub absida altarului se află un osuar unde au fost depuse osemintele maicilor din vechiul cimitir al mănăstirii. În exteriorul bisericii, lângă absida altarului, se află mormintele acoperite de plăci funerare ale unor călugărițe care au jucat un rol important în istoria comunității monahale de la Văratec. Aici sunt înmormântate următoarele maici: schimonahia Evghenia Ștefănescu (1821 - 19 iulie 1889) - fiica preotului Petru din Gârcina și sora episcopului Melchisedec Ștefănescu al Romanului; a îndeplinit funcțiile de veșmântăriță și mare eclesiarhă a bisericii mari. Pe placa sa funerară din marmură se află următoarea inscripție în limba română: "Roba lui D-zeu Schimonachia Evghenia Stefanescu fiica preotului Petru din satu Garcina. Nascuta la 1821 și decedata la 19 iulie 1889. A servit la biserica mare din Monastira Varaticu 30 de ani ca vestmintarita și ecliarcha mare". arhimandrita Eufrosina Lazu (1797 - 13 mai 1887) - ucenică a Maicii Olimpiada și stareță a mănăstirii în perioada 1844 - 13 mai 1887. Pe placa sa funerară se află următoarea inscripție în limba română: "Arhimandrita Efrosina Lazu născută în anulŭ 1797, călugărită în anulŭ 1814, aleasă stariță în anulŭ 1844. A încetatŭ din viață la 13 maiŭ anul 1887". Ecaterina Balș (22 iulie 1814 - august 1887) - născută în familia Dimachi, a doua soție a generalului Teodor Balș (1805-1857), caimacam al Moldovei în perioada 1856-1857, cu care se căsătorise la 30 iunie 1846 la Dimăcheni (Dorohoi). Pe placa sa funerară din marmură se află următoarea inscripție în limba română cu caractere chirilice:"Aici odihnește Ecaterina Feodor Balș soția generalului Feodor Balș caimacan al Moldovei născută la 22 iulie 1814 încetată din viață la anul 1887 august".Biserica "Nașterea Sf. Ioan Botezătorul" a fost construită din lemn în anul 1817, în cimitirul vechi al mănăstirii, aflat la o distanță de aproximativ 150 m sud-est de Biserica "Adormirea Maicii Domnului", pe o culme joasă. Acest lăcaș de cult s-a realizat prin osârdia maicii Olimpiada, fondatoarea mănăstirii. Biserica de cimitir a fost refăcută din piatră în anul 1844, după cum atestă o inscripție aflată pe zidul vestic, în timpul stăreției maicii Eufrosina Lazu. Referitor la construirea bisericii, în pomelnicul lăcașului de cult sunt precizate următoarele: "Fondatorii sfintei biserici au fost mai întâi Sfinția sa schimonahia Eufrosina Lazu, arhimandrită și stareța sfintei mănăstiri Văratecu. Și în al doilea, cu ajutorul soborului și altor făcători de bine". Ea a suferit unele adăugiri în jurul anului 1880. Biserica are plan dreptunghiular, având atașat un pridvor în colțul sud-vestic și un diaconicon în colțul de sud-est. Deasupra pridvorului se află turnul-clopotniță din lemn având deasupra o turlă tot din lemn. Pe acoperișul lăcașului de cult se află trei turle înalte, din lemn. Interiorul este compartimentat în pridvor, pronaos, naos și altar. Pronaosul este separat de naos printr-o arcadă masivă, iar absidele laterale sunt scobite în grosimea zidurilor. Pereții interiori ai lăcașului de cult și icoanele din catapeteasmă au fost pictați în 1880 de zugravii T. Ioan și D. Iliescu, aceeași care au pictat în 1882 și pereții Bisericii "Adormirea Maicii Domnului". În apropierea zidului sudic al bisericii se află mormântul poetei Veronica Micle (1850-1889). Acesta este singurul mormânt rămas din vechiul cimitir al mănăstirii, după ce osemintele din celelalte morminte au fost deshumate și depuse în osuarul de sub altarul Bisericii "Adormirea Maicii Domnului". Pe placa de marmură de pe monumentul funerar este înscris următorul epitaf în versuri: Căci asta e a lumii nestrămutată lege. Nimicul te aduce, nimicul te reia Nimic din tine-n urmă nu va rămînea. În prezent, această biserică este întrebuințată pentru pravila zilnică a călugărițelor. Biserica "Schimbarea la Față" a fost construită în perioada 1845-1847, prin strădania stareței Eufrosina Lazu, fiind sfințită la 2 noiembrie 1847. Construcția acestei biserici a avut loc ca urmare a extinderii așezării mănăstirești spre sud și sud-vest. Hramul lăcașului de cult este Schimbarea la Față, sărbătorită în fiecare an la 6 august. Biserica are plan dreptunghiular, având atașat un pridvor de lemn în colțul sud-vestic. Inițial era compartimentată în pronaos, naos și altar, dar ulterior a fost construit un pridvor de lemn pentru a proteja intrarea situată la sud-vest. Acest lăcaș de cult are o catapeteasmă veche, care datează de la jumătatea secolului al XIX-lea. Biserica a fost pictată abia în anul 1965 de către Eremia Profeta (1914-2002). La intrarea în curtea bisericii, înspre est, a fost zidit un turn-clopotniță, în care se afla un clopot de pe vremea maicii Olimpiada (1838) și unul rămas de la Eufrosina Lazu (1851). În prezent, prin curtea acestei biserici se intră în cimitirul actual al mănăstirii, amplasat spre nord-vest. Turnul-clopotniță este o construcție masivă din zid, cuprinsă în corpul de chilii de pe latura de est a incintei, construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acest corp de chilii are două nivele, cu prispă largă, sprijinită pe șiruri de coloane din lemn. Amplasat la 80 m est de Biserica "Adormirea Maicii Domnului", turnul-clopotniță are un gang de intrare la parter și două etaje de formă pătrată. În încăperea de la primul etaj a fost amenajat în anii 1840-1850 paraclisul "Sf. Ierarh Nicolae". Acoperișul turnului-clopotniță are formă de mitră arhierească. În anii 1960-1961 în câteva încăperi din cadrul mănăstirii a fost amenajat un muzeu unde este expusă colecția de obiecte bisericești - broderii, icoane, vase liturgice, manuscrise, cruci etc. - cu valoare istorică și artistică. Printre aceste obiecte de patrimoniu sunt de menționat următoarele: icoanele îmbrăcate în anul 1827 în argint aurit de către meșterul argintar Ion Atanasiu din Iași felon, epitrahil și mânecuțe cu motive florale, brodate pe catifea grena cu fir de aur și argint de Safta Brâncoveanu o cruce cu trei brațe, sculptată în lemn de chiparos, făcută în 1596 și adusă de la Schitul Topolița crucea de procesiune din lemn de măslin donată în 1852 de Gheorghe și Maria Hermeziu potirul din argint aurit dăruit în 1840 de Safta Brâncoveanu Evanghelia în limba slavonă, tipărită la Liov în 1644 și ferecată în argint Evanghelia în limba greacă, tipărită la Veneția în 1811, ferecată în argint aurit și împodobită cu icoane emailate Evanghelia cea mare tipărită la Mănăstirea Neamț în 1821, ferecată în argint aurit Târnosania, manuscris legat în piele, copiat în 1752 de protopopul Vasilie Hronograf, manuscris legat în piele, copiat în 1805 de maica Olimpiada Mănăstirea Văratec a fost descrisă în mai multe opere literare care descriu zona munților Neamțului. Printre primii autori care au descris Mănăstirea Văratec se află diplomatul Wilhelm de Kotzebue (1813-1887), care a trăit 15 ani în Principatul Moldovei și s-a căsătorit în 1842 cu una dintre fiicele prințului Gheorghe Cantacuzino și ale Elenei Gorciakof. El a scris o carte de memorii intitulată Aus der Moldau. Bilder und Skizzen (publicată la Leipzig în 1860), care a fost tradusă în limba română de Anna Rosetti-Maiorescu în 1884, la București, sub titlul Din Moldova. Descrieri și schițe. În schița „Mănăstirea Tomnatica (Varatic)”, diplomatul german descrie o călătorie făcută în zilele de 11 și 12 iulie 1853 la Mănăstirea Văratec. El este încântat de priveliștea maiestuoasă, cu munți care „se înălțau în fața noastră, acoperiți cu păduri tufoase de brazi întunecoși”. Pe atunci, în mănăstire viețuiau vreo 800 de călugărițe. În jurul bisericii se aflau case călugărești risipite pe un vast teritoriu, despre care Kotzebue scria: „Casele și căsuțele umbrite de copaci bătrâni erau împrăștiete fără nici-o regulă; câte unele se rătăciseră până la marginea pădurii, și ferestele luceau ca aurul în razele soarelui ce apunea. Garduri de lemn de felurite chipuri despărțeau grădinile unele de altele; totul se arăta curat și bine ținut și înfățoșa icoana unei vieți regulate dusă de o numeroasă și pașnică colonie. Din mijlocul acestor case se înălțau turnurile a două biserici ciudat zugrăvite cu multe fețe, și sunetele clopotelor pentru vecernie ajungeau rar și limpede până la noi”. Musafirii au fost întâmpinat de 14 maici care le-au adus o tavă cu dulceață și un pahar de apă. Au fost găzduiți într-o chilie în care se aflau canapele și jilțuri umplute cu lână, mese rotunde, ceasornice, bibelouri, farfurii de porțelan, tabachere și cărți. Li s-a adus cafea turcească, iar musafirii și-au aprins ciubucele. Kotzebue împarte călugărițele în trei categorii: cele intrate aici din vocație, fetele sărace venite aici pentru a scăpa de viața grea și fete din familiile boierești aduse aici de părinți pentru a nu reduce moștenirea ce urma a fi lăsată celorlalți copii. Printre primii scriitori care au poposit aici s-a aflat și poetul și diplomatul Dimitrie Bolintineanu, aflat în toamna anului 1857 într-o călătorie prin Principatul Moldovei. El a descris această călătorie în volumul de memorialistică Călătorii în Moldova (1859). Poetul a mers la Mănăstirea Văratec, unde fusese invitat cu câteva zile înainte de către maica Eugenia Negri. Pe drumul spre mănăstire, el întâlnește trei trăsuri, în prima dintre ele aflându-se maica Eugenia ce mergea la Iași. Aceasta se oferă să-i însoțească la mănăstire, dar poetul nu vrea să primească, iar în cele din urmă maica Eugenia le recomandă o maică care urma să le deschidă casa sa drumeților și să le ofere găzduire. Înainte de a intra în incinta monahală, „trecurăm printr-un sat. Acest sat este format în mare parte de casele călugăriților. Un oraș de călugărițe!”. El descrie casa maicii Eugenia, unde găsește o bibliotecă în care se aflau toate cărțile tipărite până atunci în limba română și un salon care rivaliza în lux cu cele mai renumite saloane din Iași. Pe atunci, la Văratec viețuiau mai multe sute de călugărițe, care formau un sat mănăstiresc. El laudă patriotismul maicii Safta Brâncoveanu, „acea femeie extraordinară pentru timpul nostru; ea lăsă poziție strălucită, bogății mari și, oprindu-și o parte din veniturile sale, se retrase într-această mănăstire. Călugărițele din Văratec ne spuseră că, puțin timp înainte de a muri, bătrâna Brâncoveancă zicea:«Este un an de când era să sfârșesc cu viața; dorința însă a vedea Principatele unite, mi-a lungit zilele; acum speranța este pierdută pentru mine; nu mai am pentru ce să trăiesc»”. Memorialistul Nicolae T. Orășanu a vizitat mănăstirea în anul 1860, scriind următoarele:„Această mănăstire în care locuiesc peste șase sau șapte sute de maici (...) are una dintre cele mai frumoase pozițiuni din Moldova (...) Aici am cunoscut pe maica Eugenia Negri, sora reprezentantului nostru la Constantinopol - Costache Negri - care e o femeie foarte respectabilă și amatoare de instrucțiune”. Copilărind în satul Humulești din apropierea mănăstirii, marele scriitor Ion Creangă a descris zona unde a copilărit la începutul părții a III-a din Amintiri din copilărie (1881). El o menționează cu următoarele cuvinte: „Varaticul, unde și-a petrecut viața Brancoveanca cea bogată și milostivă”.Prozatorul Mihail Sadoveanu a călătorit și el la mănăstire, scriind în volumul Oameni și locuri (1908) următoarele: „Maici, unele bătrâne, cu fețele liniștite, altele tinere, care te privesc în treacăt, cercetător ca orice femei curioase, trec drumul. (…) Sunetul clopotului se împrăștie dulce la sfârșitul liniștit al zilei. Apoi contenește. Și peste sat se întinde tăcerea mai mare, și peste sat, și-n muntele încărcat de brazi sumbri care se ridică drept deasupra bisericii în roșața asfințitului”.Pe aici a trecut și scriitorul Calistrat Hogaș în călătoriile sale prin Munții Neamțului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, descriind mănăstirea în povestirea „De la Văratic la Săcu” din volumul Pe drumuri de munte (1912). După cuvintele scriitorului, Mănăstirea Văratec „își revarsă valurile sale de case albe pe poalele colinelor, cu care se isprăvesc munții săi”. El a stat două zile, constatând că în lunile de vară veneau aici o mulțime de oaspeți din toate părțile Moldovei pentru o lună sau chiar două, dorind să-și căute odihna sufletească în aceste locuri însuflețite de o viață mai dulce și mai tihnită. Studiind chipul călugărițelor, Hogaș observă o „fățarnică smerenie”, fiind cuprins de milă și revoltă față de „atâta tinerețe, atâta vigoare și atâta frumusețe chiar înmormântate sub mohorâta îmbrăcăminte sacramentală”.Hogaș a fost impresionat de frumusețile naturale din jurul mănăstirii și de liniștea de aici: „munții Văraticului sunt așa de înalți, pădurile atât de umbroase, văile atât de tăinuite și de adânci, râurile atât de limpezi, fânețele atât de dese, de înalte și de înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie și ochiul călătorului se oprește visător când pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, când pe potirul rumen al unei flori ce se leagănă molatic sub mângâierea dulce a vântului, când pe unda care, veselă că a izbutit să se suie pe spatele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o glumă și-și urmează drumul înainte, scăldându-se în raze de soare”. Scriitorul și teologul Gala Galaction a prezentat și el peisajul monahal de la Văratec. „Dacă mă gândesc la Varatec, îi văd turlele cum se ivesc peste livezi și peste holde, văd alături Filiorul, dealul rotund ca un arici și purtând pe el stejari în loc de țepi, văd căsuțele albe ca omătul risipite larg printre sutele de nuci și cireși, văd biserica Sf. Ioan, mormântul Veronicăi Micle (...) și de prin prejur dealuri de aluni și de mesteacăni, văi albite de romaniță, zidurile negre ale pădurilor de brad”.G.A. Delamuncel - "Din trecutul Văratecului. Scurte notițe informative", în "Neamul românesc", 22 și 23 iulie 1922. Epistimia Hagiu - "Istoria formării mănăstirii Văratecul" (Iași, 1863), 22 p.Vasile Lupea Transilvano Kuciudianul - "Talpa sau începutul monastirii Varaticul; spre vicinica cunoștință s-au alcătuit la anul de la întruparea Domnului Hristos 1834" (Iași, 1863), 96 p.
Fiică de preot din orașul Iași, după decesul soțului ei s-a dedicat vieții monahale în Mănăstirea Topolnița din ținutul Neamț. Acolo a fost făcută rasoforă, primind numele de Olimpiada, în loc de Bălașa. Exprimându-și Starețului Paisie nemulțumirea legată de starea mănăstirii, acesta i-a poruncit, să caute, împreună cu Nazaria (schimonahia), un loc de mănăstire, unde să se poată dedica mai în liniște vieții religioase. Locul a fost ales în pădurile Văratecului, urmând și sfatul Cuviosului Iosif Pustnicul. Astfel, în anul 1785 a fost începută construcția unei biserici din lemn, treptat luând naștere Schitul de maici Văratec. În anul 1787 au fost strămutate aici și călugărițele din Mănăstirea Topolița, sub egumenia schimonahiei Nazaria de la Durău. Văzând că soborul maicilor se mărește, iar biserica de lemn este neîncăpătoare, schimonahia Olimpiada a adunat fonduri și a început construirea unei biserici mult mai mari. În anul 1808 biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost terminată. Tot datorită contribuției maicii Olimpiada s-a construit în anul 1817 o biserică de lemn la cimitir, în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, zidul de incintă și chilii pentru călugărițe. Deși i s-a propus de multe ori să fie stareță, ea a refuzat, considerându-se nepregătită acestei misiuni. Totuși, în cele din urmă a acceptat, în 1822 postul de stareță și de maică duhovnicească a soborului, care număra peste 300 de călugărițe, După șase ani, în urma morții Cuviosului Iosif, maica Olimpiada a decis să se retragă din stăreție. În anul 1834 a fost aleasă pentru a doua oară stareță a Mănăstirii Văratec, pe care a condus-o până în anul 1842, când a murit la vârsta de 85 de ani.
În cursul anilor s-a trecut de la cultivatul bumbacului la avocado (2 tone pe an), banane (1200 tone pe an), papaya și alte fructe exotice (mai ales pentru export). Producția anuală a kibuțului cuprinde 2000 tone de carne de pasăre, 3.2 milioane litri de lapte, 4.5 milioane de ouă, 1300 tone de pești crescuți în bazine artificiale, Întreprinderea Plasson, produse plastice din polietilen (țevi, robinete, conectoare) pentru piața locală și export (Germania, Italia, Franța, Anglia). Întreprinderea Tzoron, produce piese din metal de precizie mare, măști pentru montarea de circuite electronice. Se exportă, de asemenea, tehnologie de cauterizare foto-chimică.
La vârsta de 6 ani a emigrat împreună cu familia în SUA. După ce a încercat câteva meserii în industria filmului, a devenit regizor. Câștigători ai premiului Oscar pentru cel mai bun regizor

Subsets and Splits

No community queries yet

The top public SQL queries from the community will appear here once available.