page
stringlengths 33
136k
|
|---|
Acesta este situat pe un teren elevat cu o câmpie vastă și fertilă irigată de Râul Gediz, (Hermus în antichitate). Orașul are mai multe moschei și biserici creștine. Există industrii mici și un comerț echitabil. De la unul din izvoarele minerale vine o apă puternic mineralizată populară în Turcia. |
Bodrum, cu atmosfera sa boemă și elitară, este o localitate pitorească situată pe coasta egeeană, pe o peninsulă în apropierea insulei Kos. Este un bun punct de pornire într-o călătorie de-a lungul coastei cariene, cu panorama sa de mitologie și istorie, cu o arhitectură tipic mediteraneană, cu plaje de nisip spectaculoase și mici golfuri stâncoase. Bodrum-ul este fascinant noaptea, este o încântătoare destinație turistică care satisface exigențele oricărui turist și care își așteaptă vizitatorii să-i descopere misterele. Cunoscut în antichitate sub numele de Halicarnas (Halikarnassos), orașul Bodrum și-a câștigat celebritatea prin faptul că este orașul natal al istoricului grec Herodot și totodată locul unde se găsește Mausoleul din Halicarnas - una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Alexandru cel Mare a cucerit orașul în anul 334 î.C., fără a-l distruge. Ca loc unde oamenii au trăit continuu de mii de ani, Bodrum are un trecut incredibil de bogat. Poziția sa lângă numeroase civilizații si evenimente ale istoriei antice au făcut din Bodrum un sit important pentru istorici. Resturile Mausoleului din Halicarnas, aflate în partea de nord a orașului Bodrum (la cca 1 km de centru) sunt cuprinse într-un muzeu în aer liber, fiind vizitabile de către public. Vizitabil este și castelul Sf.Petru din preajma portului Bodrum, construit de către Cruciații Ioaniți din resturile Mausoleului din Halicarnas, distrus de un cutremur de pamânt în secolul XII. Edilii orașului admit clădiri cu maximum 2 etaje, pe criterii de uniformitate arhitectonică (măsură comparabilă cu cea impusă de César Manrique pe insula Lanzarote din arhipelagul Canarelor). |
Chiar dacă există dovezi care atestă așezarea incă din anul 6500 î.Hr., cel mai vechi semn găsit datează din epoca bronzului. Se crede că orașul și-a schimbat locația, orașul vechi Limnombria ("Lake City") a fost mai aproape de Lacul Burdur decât orașul din zilele noastre. Se știe că în epoca bizantină, orașul a existat sub numele de Polydorion (grecesc Πολυδοριον), de unde derivă denumirea actuală. Prima așezare turcă a orașului Burdur a început după victoria Seljuq la bătălia de la Manzikert din anul 1071. În anul 1300 Hamidii, conduși de Dündar Bey au cucerit orașul Burdur. Ilkhanatul a capturat apoi Burdur în anul 1324. Fiul lui Dündar Bey, İshak Çelebi, a recapturat orașul Burdur în 1328. Burdur a fost capturat de Imperiul Otoman în anul 1391, până în anul 1478 populația orașului va fi formată din aproximativ 75% musulmani și 25% creștini. Burdur are o climă continental mediteraneană cu ierni reci, cu zăpadă și veri foarte calde, lungi și uscate. În tabelul de mai jos sunt prezentate datele climatice pentru Burdur. |
În 131 î.H., Mardin a fost integrat în regatul Urfa (condus de dinastia Agbar, convertită la creștinism în 206). În 249 d.H., Mardin intră sub administrație bizantină unde rămâne până în anul 640 când este cucerit de către ‘Iyād bin Gānim, un comandant militar al califului Omar. Mardin va fi guvernat de către dinastia omaiadă (capitala la Damasc), apoi de către dinastia Abbasizi (capitala la Bagdad). Timur Lenk (Tamerlan) a încercat în 1393 și în 1395 să cucerească Mardinul, însă fără succes. În 1380, orașul este cucerit de către Kara Yusuf, comandantul confederației tribale oghuze Karakoyunlu (cei cu oile negre). În 1462, Uzun Hasan, comandantul confederației tribale Akkoyunlu (cei cu oile albe) preia orașul Mardin. În 1517, Mardinul intră în componența Imperiului Otoman, apoi după destrămarea acestuia, rămâne parte integrantă a Turciei (1923). Mardinul este considerat un oraș tolerant, toleranță datorată amestecului de populații: turci, arabi, kurzi, armeni; de cele mai diverse credințe: islam (hanefit, șafiit), creștinism (diverse culte), yazidism etc. Până nu de mult aici trăia și o înfloritoare comunitate iudaică, azi dispărută.. La Mardin se vorbesc mai multe limbi: turca, kurda kurmangi, araba mardineză, neo-aramaică etc. Cei mai mulți mardinezi vorbesc cel puțin două dintre aceste limbi. Mardin este un muzeu în aer liber. Aici se găsesc adevărate bijuterii ale artei islamice cum ar fi școlile coranice (Medresă) Zinciriyye, Kasımiyye și Sitti Radviyye; moschee, cum ar fi, marea moschee Ulu Cami, cea mai veche din Mardin, devenită emblema orașului. Minaretul datează din 1176. Alte obiective turistice sunt moscheele Abdullatif (1314) și Reyhaniye (1756). De asemenea, Mardinul are foarte multe biserici și mănăstiri, cum ar fi biserica Kırklar (Patruzeci de martiri) sau faimoasa mănăstire Deyrüzzaferân Manastırı.Serialul Sıla (numele românesc: "Puterea destinului") a fost realizat în 2006 și a fost terminat în 2008. Acțiunea se petrece aproape integral în orașul Mardin, mai exact în zona veche a acestuia, cu câteva episoade realizate în Istanbul. |
Menționat pentru prima dată în anul 901 î.Hr, Naṣibina a fost un regat armean cucerit de către regele Asiriei, Adad-nirari al II-lea în anul 896 î.Hr. Prin anul 852 î.Hr, Naṣibina a fost anexat pe deplin de către Imperiul Neo-Asirian și a apărut pe lista provinciilor sale cu un guvernator numit Shamash-Abua. A rămas ca provincie a imperiului până la prăbușirea sa în anul 609/608 î.Hr. Apoi, în anul 536 î.Hr, orașul a fost capturat de către babilonieni, apoi de perși și în cele din urmă de armatele lui Alexandru cel Mare în anul 332 î.Hr. Istoricul grec Plutarh a spus că orașul Nisibis (denumirea grecească a orașului) a fost populat cu spartani. Orașul a intrat imediat sub controlul Romei, la sfârșitul perioade Republicii. În perioada Imperiului Roman, orașul Nisibis a fost cucerit și recucerit de numeroase ori în cadrul războaielor dintre romani și perși. Traian l-a cucerit în anul 115 d.Hr, apoi a fost pierdut și recucerit în anul 194 de către Septimius Severus. Ultima bătălie dintre romani și parți s-a dat în anul 217 în apropierea orașului. În anul 260, șahul Shapur I al Imperiului Sasanid a reușit să-i învingă pe romani și să cucerească orașul. Însă, în anul 298, printr-un tratat cu șahul Narseh, provincia Nisibis a fost cedată romanilor. Între anii 360-363, orașul a fost fortificat și întărit datorită poziției sale importante la granița persană, dar în anul 363, după moartea împăratului Iulian Apostatul, Shapur al II-lea a anexat provincia Nisibis Imperiului Sasanid. La Nisibis, s-a aflat o episcopie creștină încă din anul 300, primul episcop fiind un anume Babu. După conciliul bisericesc din Ctesiphon din anul 410, Episcopia de Nisibis a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie mitropolitană cu șase sufragane sau episcopii subordonate. După Conciliul de la Efes din anul 431, Arhiepiscopia din Nisibis a adoptat nestorianismul, afiliindu-se Bisericii Răsăritului sau Bisericii Asiriene a Răsăritului cu sediul la Ctesiphon. De altfel, în secolul al V-lea, la Nisibis se afla a doua cea mai importantă comunitate nestoriană, după cea de la Seleucia-Ctesiphon. O dată cu venirea primilor creștini la Nisibis a fost fondată o renumită școală cu trei departamente: teologie, filozofie și medicină. După cucerirea orașului în anul 363, perșii au transferat școala la Edessa, dar după ce orașul a fost capturat de romani școala a fost desființată și mutată înapoi la Nisibis în 489. În secolele ce au urmat, o dată cu islamizarea orașul a trecut succesiv sub controlul mai multor state: Califatul arab, Imperiul Selgiucid și Imperiul Otoman. Este bine cunoscut faptul că în timpul Primului Război Mondial exista la Nusaybin o mare comunitate de evrei și câteva zeci de armeeni. În prezent orașul se află pe teritoriul statului modern Turcia la granița cu Siria. |
Ea a emis monede proprii, a înființat colonii și a dat numele său unui pigment roșu de pământ numit sinopie, care a fost exploatat în Cappadocia pentru a fi folosit în întreaga lume antică [6]. Sinope a scăpat de dominația persană până la începutul secolului al IV-lea î.Hr. Ea a fost condusă de Scydrothemis între 301 și 280 î.Hr. În 183 î.Hr. a fost capturat de către Farnaces I și a devenit capitala Regatului Pontului. Generalul roman Lucullus a cucerit Sinope în 70 î.Hr., iar Julius Caesar a înființat o colonie romană, Colonia Julia Felix, în anul 47 î.Hr. Mithradates Eupator sa născut și îngropat la Sinope și a fost locul de naștere al lui Diogenes, al lui Diphilus, poet și actor al comediei New Attic, al istoricului Baton și al ereticului creștin din secolul al II-lea d.Hr., Marcion. După divizarea Imperiului Roman în 395, Sinope a rămas cu Imperiul Roman sau Bizantin. Istoria sa în perioada bizantină timpurie este obscură, cu excepția evenimentelor izolate: a fost folosită de Iustinian al II-lea ca bază de la care să se recunosc Herson, a participat la rebeliunea temei Armeniac în 793, a fost locul proclamării lui Theophobos drept împărat de către trupele sale Khurramite în 838, și a suferit singurul său atac al arabilor în 858. [7] În 1081, orașul a fost capturat de turcii Seljuk, care au găsit acolo o trezorerie considerabilă, dar Sinope a fost recuperat în curând de Alexios I Komnenos, care a adus o perioadă de prosperitate sub dinastia Komnenian. După căderea Constantinopolului de către Cruciada a IV-a în 1204, a fost capturat pentru Imperiul de Tibișon de către David Komnenos, până când turcii Seljuk din Rûm au capturat cu succes orașul în 1214. [7] [8] Orașul sa întors în scurt timp la dominația Trapezuntine în 1254, dar a revenit la controlul turc în 1265, unde a rămas de atunci. După 1265, Sinop a ajuns acasă la două emirate independente succesive după căderea Seljuks: Pervâne și Jandarids. Sultanul otoman Mehmet al II-lea a suprasolicitat pe Ismail, emirul Sinopei, la marșul său din Trebizond, și la forțat să-l predea pe sultan la sfîrșitul lunii iunie 1461, fără luptă. Emirul a fost exilat în Filipopolis (orașul modern Plovdiv) din nordul Traciei [9]. În 1614, Sinop a fost vizat de atacatorii cazaci și a fost jignit și ars într-un eveniment care a șocat contemporanii otomani. [10] În noiembrie 1853, la începutul războiului din Crimeea, în bătălia de la Sinop, rușii, sub comanda amiralului Nakhimov, au distrus o escadronă fregată otomană în Sinop, ceea ce a determinat Marea Britanie și Franța să declare război împotriva Rusiei. Începând din 1920, Sinop a fost descris ca locuit în principal de greci cu o populație aproximativă de 8.000.De asemenea, a fost considerat cel mai "cel mai sigur" port dintre Bosfor și Batum, la vremea respectivă. În această perioadă, portul a exportat grâu, tutun, semințe, lemn și piei. Au importat produse, cărbune și echipamente. [11] Sinop a găzduit o bază militară americană și un radar important pentru inteligență în timpul războiului rece. Baza americană a fost închisă în 1992. Exploratorul Bob Ballard a descoperit o epavă a navei din nord-vest de Sinop în Marea Neagră și a fost prezentată pe National Geographic. Începând cu anul 1920, Sinop produce o cârpă de bumbac brodată. De asemenea, erau cunoscuți pentru construcția de nave. Britanicii au descris bărcile produse în Sinop ca fiind de "design primitiv, dar de manoperă sănătoasă" [13]. Sinop este în prezent desemnat ca amplasament al centralei nucleare Sinop, o centrală nucleară de 15,8 miliarde USD dezvoltată de Elektrik Üretim, Engie, Mitsubishi Heavy Industries și Itochu. Planta va consta din patru reactoare, cu construcția care va începe încă din 2017 și finalizarea până în 2028. [14] Bastionul Pasha (turcă: Pașa Tabyası) este un bastion de coastă de jumătate de lună, o fortificație semi-circulară, situată la sud-est de Peninsula Sinop. A fost construit pentru a proteja orașul împotriva atacurilor venite din Marea Neagră în timpul războiului ruso-turc, războiul din Crimeea (1853-1856). Are o baterie de artilerie de unsprezece tunuri, un arsenal și un subsol. Astăzi, este folosit ca un loc pentru premisa băuturilor răcoritoare. [17] Biserica Balatlar (turcă: Balatlar Kilisesi) este o biserică ruinată din perioada Imperiului Bizantin. Se păstrează parțial deoarece numai bolta capelei este în stare intactă, în timp ce alte părți ale bisericii nu mai au acoperiș. Picturile fresce pe tavanul capelei și pe pereții navei sunt încă intacte. [17] Serapeumul este un templu ruinat dedicat zeiței Hellenistic-Antic egiptean combinat Serapis, situat în colțul sud-vestic în curtea Muzeului Sinagogal Sinop. [18] Pervane Medrese este o fostă școală religioasă islamică, care a fost închisă după proclamarea Republicii. Clădirea din secolul al XIII-lea a fost folosită ca depozit pentru artefacte arheologice și obiecte etnografice din 1932 și a servit drept muzeu între anii 1941 și 1970. Acesta găzduiește astăzi magazine de suveniruri [19]. Cetatea Sinop (turcă: Sinop Kalesi) este o fortificație care înconjoară peninsula și izotopul Sinopului. A fost construită inițial de migranți din Milet în secolul al VIII-lea î.Hr. Cetatea a suferit reparații și extinderi în măsura actuală în timpul domniei regelui Mithridates IV al Pontului în secolul al II-lea î. Hr., după distrugerea sa de către Cimmerians în secolul al VII-lea î.Hr. Unele părți ale cetății, în special zidurile nordice, sunt ruinate. [20] Închisoarea Sinop din fortăreața (Sinop Tarihi Cezaevi) este o închisoare de stat defunctă situată în interiorul Cetății Sinop. Deservită între 1887 și 1997, închisoarea a devenit faimă când a fost prezentată în multe lucrări de literatură ale unor actori notabili, care erau deținuți din închisoare din motive politice. A devenit, de asemenea, un set de filmare pentru multe filme și seriale de televiziune. Este astăzi un muzeu al închisorii. [21] Sinop Arkeoloji Müzesi (Sinop Arkeoloji Müzesi) este un muzeu arheologic înființat în 1941 care prezintă artefacte care datează din epoca bronzului timpuriu și din perioadele elenistice, romane, bizantine, Seljuk și otomane. [22] Muzeul Etnografic Sinop (Sinop Etnografya Müzesi) este un muzeu al exponatelor etnografice aparținând istoriei culturale a regiunii. Este situat într-un conac mare din secolul al XVIII-lea [23] Statuia lui Diogenes (turcă: Diyojen Heykeli) este un monument al filozofului grec Ancient din Sinope, născut în Sinop în jurul anului 412 î.Hr. [24] Aquila din Sinope (secolul al 2-lea), traducătorul biblic Seydi Ali Reis, amiralul otoman, scriitor și om de știință, sa născut într-o familie care a fost inițial din Sinop. Sinope și-a dat numele celui mai îndepărtat satelit al lui Jupiter. Un crater pe Marte este numit după Sinop. Sinop are zece orașe sora: [citare necesare]Zona regiunilor (inclusiv lacurile), km²". Baze de date regionale de statistică. Institutul statistic al Turciei. 2002. Preluat 2013-03-05.Populația provinciilor / centrelor raionale și a orașelor / satelor pe județe - 2012". Sistemul de înregistrare a populației pe bază de date (ABPRS). Recuperat 2013-02-27. |
De la Alanya spre est, se intindea altadata Cicilia, cuib de pirati negustori de sclavi. La casatoria sa cu Cleopatra, Marc Antoniu i-a dat in dar Cicilia, bogata in ogoare si paduri. Situata pe o peninsula, Alanya este inconjurata de plaje cu nisip fin, care atrag turistii tot atat de mult ca si peisajul urban pitoresc, specific otoman. Foarte frecventate, plajele au pe margini hoteluri si restaurante construite in ultimii ani. Coastele stancoase, impadurite, maresc farmecul peisajului. Grote numeroase se deschid printre stanci, unele impodobite cu stalactite(Damlatas). Spre est de Alanya, plajele sunt mai putin aglomerate si tarmul este franjurat de golfulete minuscule, cu petece de nisip. Orasul, construit in trepte pe coasta muntelui, este presarat cu monumente turcesti: langa port, turnul Kizil Kule(Turnul rosu), datand din 1226, adaposteste un muzeu etnografic. Citadela era aparata de ziduri masive. In satul adiacent Ehmediye se pastreaza un mausoleu din epoca seleucida. Pe varful dealului, castelul din Alanya ofera privelistea grandioasa a orasului si a tarmului stancos. |
Orașul Antalya se întinde deasupra orașelor antice Pamphylia (la est) și Lycia (la vest). În anul 150 î.Hr., regele Pergamonului - Attalos al II-lea, a pus bazele orașului Attalia (astăzi Antalya), pentru a găzdui o puternică flotă din Marea Mediterană. În anul 133 î.Hr., orașul a fost lăsat moștenire de către regele Attalos al III-lea Republicii Romane, în timpul conducerii romane acest oraș cunoscând o dezvoltare susținută. Evoluția demografică a avut, în general, o curbă ascendentă: |
İskenderun este un centru comercial important și cel mai mare oraș al Proviciei Hatay. Orașul are unul dintre cele mai mari porturi ale Turciei la Mediterana și gazdă a celei mari oțelării a țării. Industria hotelieră este puternic dezvoltată în regiune, cu o varietate de hoteluri și pensiuni. De asemenea, în portul orașului se află un important centru de antrenament naval. Cima în această regiune este fierbinte și umedă în timpul verii. În anumite perioade ale anului, orașul este măturat de vântul puternic cunoscut ca Yarıkkaya. În regiunea rurală se găsesc numeroase livezi de portocali, mandarini și lămâi, sau chiar de fructe tropicale precum mango. Iarna este umedă și cu temperaturi moderate. Alexandru a decis să construiască orașul pe dealurile pe care și-a stabilit tabăra și i-a dat numele său. Orașul İskenderun este unul dintre multele orașe fondate de marele lider militar și care îi poartă numele, printre care se află de exemplu Alexandria, Egipt sau Iskandariya, Irak. Orașul a continuat să aibă o importanță strategică și în timpul dominației otomane. Otomanii au continuat să fortifice orașul. Ruinele fortificațiilor din secolul al XVII-lea pot fi încă văzute. În 1832, armata egipteană condusă de Muhammad Ali a traversat pasul Belen și a atacat Anatolia în 1832. În epoca otomană târzie, orașul a câștigat o tot mai mare importanță ca avanpost al drumului comercial spre Bagdad și India. Iskenderun a fost principala bază de plecare a neguțătorilor genovezi și venețieni, iar mai apoi a celor din nordul și vestul Europei. Compania Britanică a Levantului a menținut o agenție aici pentru aproape 200 de ani, până în 1825. Portul a crescut în timpul secolului al XIX-lea. În 1912, orașul a fost legat de restul țării printr-o cale ferată, iar drumul spre Aleppo a fost modernizat. Odată cu izbunirea Primului Război Mondial, britanicii au urmărit dezmembrarea Imperiului Otoman și cucerirea orașului Alexandretta a devenit extrem de importantă. Portul și calea ferată puteau să servească interesele britanicilor, care urmăreau ocuparea Irakului. A existat o propunere pentru construirea unei noi căi ferate către Irak, care să pornească din Alexandretta, dar comitetul Bunsen, (8 aprilie - 30 iunie 1915), un grup interdepartamental, care a studiat în detaliul propunerea, a dat câștig de cauză orașului Haifa . Arsuz (Uluçınar) este o localitate turistică pe litoralul Mediteranei, la sud de İskenderun. Orașul are plaje cu nisip fin, o mare caldă o cea mai mare parte a anului și o serie de locații de interes istoric. În zonă se află numeroase case de vacanță, pensiuni și hoteluri. Pe muntele Muntele Soğukoluk, pe drumul spre Antakya, se află hoteluri căutate ca loc răcoros de odihnă chiar și în verile toride. |
La sfârșitul primului război mondial în Istanbul au pătruns trupe de ocupație ale aliaților din Antantă și pe lângă alte întinse teritorii Turcia, fostul Imperiul Otoman, a pierdut o parte din teritoriul său european în favoarea Greciei. Considerând Istanbul-ul o poziție vulnerabilă într-un posibil război viitor, guvernul republican turc a evitat să mai concentreze în metropolă unele ramuri industriale vitale pentru economie. Ca urmare investițiile industriale majore ale secolului al 20-lea s-au deplasat către Izmit, fosta cetate antică Nicomedia, oraș care se bucura de două mari avantaje. Se găsea nu prea departe de aglomeratul Istanbul, de unde putea atrage forță de muncă și menținea avantajul unei deschideri la mare. La Izmit s-au dezvoltat o mare parte a industriilor grele din țară, siderurgie, construcții navale și auto, rafinării, industrii pentru obiecte electrocasnice, fabrici de ciment și chimice, etc. Pe apele golfului Izmit și în port, mulțime de nave cu carene albe, negre, sau roșii par interesate de ce se întâmplă pe țărmuri. Golful Izmit este un golf îngust și prelung al vastului bazin de prăbușire al Mării Marmara. El pătrunde adânc în uscatul Anatoliei. Orașul Izmit îmbracă partea extrem răsăriteană a golfului cu același nume. Poziționarea lui în aria de radiație a metropolei Istanbul și deschiderea la mare i-au asigurat condiții optime de dezvoltare industrială începând cu prima partea secolului al 20-lea. Din nenorocire orașul s-a dezvoltat chiar pe traiectul faliei seismice nord-anatoliene, falie de-a lungul căreia plăcile tectonice lucrează continuu, făcând scoarța terestră extrem de nesigură și periculoasă. Este aceeași falie care face din Istanbul metropola cea mai nesigură seismic din lume și care se prelinge spre apus până în bazinul egeean. Amenințarea s-a transformat în realitate de foarte multe ori. Chiar de foarte curând, în zorii zilei de 17 august 1999, orașul a fost zguduit de un cutremur devastator. A răpit viața a 17.118 locuitori și a lăsat peste 30.000 de răniți. Imensele pagube materiale au dat la iveală și grave carențe în industria construcțiilor moderne din Turcia, până la limita inconștienței proiectanților și a executanților. Temeliile orașului s-au pus în anul 264 e.A, de către Nicomedes I, regele Bythiniei, care l-a numit Nicomedia. In apropiere existase o veche colonie a cetății grecești Megara, numită Olbia, cunoscută și sub numele de Astacos. In luptele ce au urmat morții lui Alexandru cel Mare între generalii săi, numițidiadohi,pentru împărțirea imperiului moștenit, generalul Lysimachos a distrus Olbia. Orașul s-a aflat probabil în tabăra sau sub stăpânirea vremelnică a altui competitor dintre diadohi. La Nicomedia și-a sfârșit zilele un alt conducător celebru de oști al antichității, Hannibal, cel care i-a umilit pe romani chiar pe pământul Italiei Italia. Aflându-se refugiat la curtea regelui Prusias al Bythiniei a fost trădat de acela în anul 183 e.A, la cererea romanilor. Pentru a nu cădea în mâinile acelora a preferat să se sinucidă prin otrăvire. După patru secole, împăratul roman Septimiu Sever (193-211 e.N) a dispus să se ridice un mormânt demn de strălucitul general cartaginez la Libyssa (azi Dil) pe malul golfului Izmit de astăzi. Tot la Nicomedia s-a născut și renumitul istoric antic Arrianus(86-160 e.N). După anul 130 e.A, Nicomedia a fost luată în stăpânire de Imperiul Roman, făcând parte din provincia Asia. Sub stăpânirea romană cetatea a primit statutul de colonia. Impăratul reformator Diocletianus (284-305 e.N.) și-a stabilit aici reședința într-un somptuos palat, ridicat înaintea celui de lângă Salona, pe coasta Dalmației, în actualul oraș Split. Astfel Nicomedia a devenit capitala părții de răsărit a Imperiului Roman între anii 284-305 e. N. Constantin cel Mare (307-337 e.N.) i-a urmat exemplul după câteva decenii prin vila sa de la Ancyron în care și-a dat ultima suflare, sub același cer al Nicomediei, în anul 337 e.N., Constantin și-a stabilit reședința la Nicomedia numai câțiva ani, între 324-330 e.N, timp în care a amenajat o nouă capitală a imperiului la Byzantion, viitorul Constantinopolis. Moartea i-a survenit întâmplător la Nicomedia, la 22mai 337 e.N, pe când se afla în drum spre frontiera răsăriteană unde reizbucnise războiul cu perșii conduși de regele Șapur al II-lea. Botezul împăratului pe patul de moarte a fost celebrat de episcopul Eusobius de Nicomedia în ritul arian, rit care nu recunoștea natura divină a lui Iisus Christos. Cert este că împăratul Constantin cel Mare a sprijinit creștinismul în imperiu pentru a respecta credința mamei sale, Helena. Atunci, la începutul sec. al 4-lea, Nicomedia a atins maxima sa importanță și bogăție. Cu două secole înainte, pe timpul împăratului Traian (98-117 e.N), guvernatorul Plinius cel Tânăr lăuda monumentele orașului: senatul, forul și templul zeiței Cybele. După fondarea Constantinopolului (330 e.N.), Nicomedia a rămas o capitală provincială. Două cutremure ulterioare, din anii 358-363 e.N, au lovit dur orașul imperial, distrugând și fortificațiile datorate lui Diocletianus (284-305 e.N.) și abandonate definitiv în sec. al 7-lea e.N. In pofida atenției binevoitoare a împăraților bizantini din sec. 5-6 e.N., orașul nu și-a mai atins vechea importanță, mulțumindu-se cu un rol regional, în concurență cu Niceea din apropiere. Catastrofele care au lovit regiunea în sec. al 7-lea și al 8-lea, invaziile persane și arabe, rebeliunile din Imperiul Bizantin, cutremurul din anul 740 și revenirea ciumei din anul 747, au avut un impact negativ asupra Nicomediei, ea rămânând numai o bază militară disputată de puterea centrală bizantină în raport cu invadatorii și cu rebelii. Anul 840 consemnează orașul drept capitală a Themei Thema biyantine Optimatoi. Prin anul 845, geograful arab Ibn Hurdadbeh a descris orașul ca fiind în ruină, servind ca escală pe drumul spre Constantinopol. Pe atunci orașul antic, cu cartierele sale portuare, fusese abandonat, populația retrăgându-se pe acropolis-ul fortificat, un kastron (castru) bizantin. Pierderea graduală a controlului bizantin în Asia Mică, în sec. al 11-lea, a întărit rolul strategic al orașului, transformându-l în principala bază de plecare a campaniilor bizantine împotriva turcilor selciukizi. In 1080 împăratul Alexis I-ul Comnen (Alexios I-ul în termeni grecești)a plecat de aici în campanie. Orașul a servit și ca etapă pe drumul cruciaților spre Pământul Sfânt, mai ales în anii 1096,1097 și 1147, adică pe timpul cruciadelor a I-a și a II-a. Istoricii primelor două cruciade, Etienne de Blois și Odon de Deuil, s-au arătat impresionați de peisajul dezolant oferit de ruinele antice, ale Nicomediei. După cucerirea Constantinopolului de către cruciații apuseni din cruciada a IV-a, Nicomedia s-a aflat în centrul disputelor dintre apusenii trădători ai creștinătății și micul Imperiu Bizantin de Niceea, între 1204 și 1240. In final orașul a fost recuperat de bizantinul Ioan al III-lea Vatatzes, împărat de Niceea. La sfârșitul sec. al 11-lea, între 1078 și 1087, orașul a căzut în stăpânirea turcilor selciukizi. Incă pe atunci se redusese la o locuire numai pe acropolis, într-un patrulater fortificat cu laturile de 200-300 de metri lungime și circa 150 de metri lățime. Locuitorii închiși pe acropolis erau despărțiți de apele golfului Izmit de azi de vestigiile unor cartiere antice abandonate. Acropolisul a fost fortificat de către bizantini într-o încercare disperată de a-l menține ca poziție înaintată împotriva turcilor. In prima parte a sec. al 14-lea, Nicomedia a trecut pentru totdeauna în stăpânirea tânărului stat otoman, urmând apoi o evoluție seculară în anonimat. Orașul a fost blocat de două ori de către otomani, în 1304 și 1330, înainte de a sucomba în 1337. Redeșteptarea datorată revoluției industriale din sec. al 20-lea și dezvoltarea orașului pe coordonate moderne, lipsite de particularități, nu l-a ajutat în atractivitate turistică. Incă înainte de ultimul dezastru seismic Izmitul nu prezenta interes urbanistic și turistic, fiind un oraș tipic industrial, cu o arhitectură fără personalitate, aglomerat și cu prea puține mărturii materiale ale trecutului. Singurul monument valoros este moscheea Pertev Pașa, exemplu al arhitecturii clasice otomane, creație din sec. al 16-lea aenumitului arhitect Sinan (Mimar Sinan). Se mai pot vedea ruine ale acropolisului antic, puțin interesante, datând din epoca romană și un turn cu orologiu din sec. al 19-lea, exemplu de arhitectură europenizată. ridicarea unor astfel de turnuri cu orologiu a constituit o adevărată modă pentru orașele turcești în sec. al 19-lea. Sursele Bisericii creștine de la începuturi consemnează executarea a circa 20.000 de creștini la Nicomedia în Bithynia, pe timpul unei perzecuții extinse între anii 303-305 e.N, pe timpul domniei asociate a împăraților Diocletianus și Maximianus. Anul 305 e.N a fost chiar anul ieșirii benevole de la domnie a lui Diocletianus. S-a vorbit de circa 200 de execuții pe săptămână, dintre care foarte multe prin ardere pe rug. |
Sărbătoarea celor 40 de Sfinți Mucenici este pe 9 martie în calendarul creștin ortodox și pe 10 martie în cel catolic. Fiind una din primele localități ai cărei locuitori au cunoscut creștinismul, a rămas în tradiția Bisericii Catolice să numească cu acest titlu episcopii fără sediu titular (episcopii auxiliari sau cei cu funcții în Curia Romană). De la denumirea acestei localități provine și numele de Sebastian. |
De-a lungul istoriei, Trebizonda a constituit un important nod comercial și cultural datorită locației sale strategice, care leagă estul de vest (Asia-Europa) și nordul de sud (Rusia-Orientul Mijlociu). Trebizonda a fost capitală imperiului cu același nume (1204-1461). La recensământul din 2006, populația orașului era de 275.137 de locuitori. Denumirea Trebizonda se trage din greaca veche unde "Trapezus" avea sensul de "masă", "câmpie" și a fost dată de comercianții greci din Milet care s-au stabilit aici în anul 756 î. d. H și au întemeiat o colonie. Inițial orașul s-a numit Trebizond (Τραπεζοῦς) și a fost fondat de către comercianții greci din Milet (aproximativ în anul 756 î.C.). Era unul dintre cele zece emporii Milesiene (colonii comerciale) de-a lungul coastelor Mării Negre. Ca multe alte colonii grecești, orașul era o mică enclavă grecească și nu un imperiu. Orașul a fost inclus în regatul Pontului de către Mithridates VI Eupator și a devenit portul de bază pentru flota pontică. Când regatul a fost anexat la provincia romană Galatia, în anii 64-65, flota a trecut sub o nouă comandă, devenind Classis Pontica. Trebizonda a câștigat în importanță sub guvernarea romană în primul secol d.C., datorită căii de acces către Pasul Zigana, de la frontiera armeană către valea fluviului Eufrat. S-au construit noi rute comerciale din Persia și Mesopotamia, în timpul domniei împăratului Vespasian, iar în timpul împăratului Hadrian portul a fost consolidat. Orașul a fost devastat de către goți în anul 258 și, cu toate că a fost reconstruit ulterior, nu și-a mai recâștigat importanța comercială până în secolele VIII-X. În timpul Cruciadei a patra, în 1204 a fost fondat un stat bizantin condus de membri ai dinastiei Comnen, cu sprijinul reginei Tamara a Georgiei, numit Imperiul de Trebizonda, care a durat până în anul 1461, când conducătorul său, David, s-a predat lui Mehmed II, sultanul Imperiului Ottoman. După cucerirea otomană, a urmat o colonizare masivă a orașului, însă vechile comunități armene și grecești au continuat să coexiste alături de cuceritori. În ultima perioadă a stăpânirii otomare, orașul a păstrat o puternică influență creștină. În anul 1901 portul Trebizonda a fost echipat cu macarale de către inginerii englezi Stothert și Pitt din Bath. Orașul a constituit cheia bătăliei dintre Imperiul Otoman și armatele rusești, în timpul Campaniei Caucaziene, în primul război mondial. Trebizonda a fost capturat de către armata rusă, aflată sub comanda Marelui Duce Nicolae, în aprilie 1916. După Tratatul de la Sèvres și apoi în urma Tratatului de la Lausanne, Trebizonda revine Turciei. După primul război mondial, în publicațiile europene începe din ce în ce mai mult să fie adoptate denumirile turcești pentru orașele aflate pe teritoriul Turciei, în pofida celor tradiționale grecești sau romane, astfel Trebizonda devine cunoscut ca Trabzon. În timpul celui de al doilea război mondial, activitatea navală a fost limitată, datorită faptului că Marea Neagră era zonă de conflict. Datorită acestui fapt a scăzut foarte mult exportul, în special al tutunului, ceea ce a condus la degradarea standardului de viață al populației. Ulterior, ca rezultat al dezvoltării generale a țării, Trabzon a cunoscut de asemenea o înflorire a vieții economice și comerciale. S-a construit o autostradă și un nou port, care au condus la creșterea relațiilor comerciale cu Anatolia. Cu toate acestea, progresul a fost mai mic, în comparație cu zonele occidentale ale Turciei. Trabzon este faimos în întreaga Turcie datorită hamsiilor, care constituie principalul fel de mâncare în majoritatea restaurantelor din oraș. Din Trabzon se exportă în principal ceai și alune. Orașul are în continuare o importantă comunitate de musulmani vorbitori de limba greacă. Limba Pontică (de origine greacă, cunoscută ca Ποντιακά, Pontiaka) este însă vorbită azi doar de generațiile în vârstă. Trabzon mai este cunoscut și ca un centru ultra-naționalist. În aprilie 2006, preotul catolic Andrea Santoro a fost ucis în biserica sa din Trabzon. Ogün Samast, suspectat din ianuarie 2007 pentru uciderea intelectualului armean Hrant Dink este de asemenea originar din Trabzon. Hurmuz Aznavorian (1888 - 1961), avocat armean, rudă a lui Charles Aznavour și care a trăit în România |
Prin această Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui în scopul eliminării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanții săi direcți, precum și garantarea unui număr de drepturi pentru toți cetățenii. În timp, Magna Carta s-a afirmat ca un element de bază al parlamentarismului englez. Sfătuiți de Langton, arhiepiscopul de Canterbury, o parte dintre nobilii englezi formează o confederație cu scopul de a obține reemiterea cartei din timpul lui Henric al II-lea, tatăl regelui. La 6 ianuarie 1215 nobilii se prezintă în fața regelui Ioan, cu ocazia jurământului de vasalitate depus de acesta față de Scaunul Pontifical, și îi prezintă o petiție ĩn care își susțin cererile. Acesta cere răgaz de gândire până la sărbătorile de Paște iar confederații acceptă. În lunile care urmează, fiecare tabără își trimite emisarii pentru a obține sprijinul Papei, adevăratul suveran al Angliei. Acesta hotărăște să ĩl sprijine pe rege și cere clericilor englezi să le refuze răsculaților sprijinul. Clerul englez nu respinge ordinul papal dar tergiversează foarte mult punerea sa în aplicare. Unii clerici ajung sǎ se alieze cu nobilii. La 27 aprilie 1215 nobilii revin la data indicată de rege și ĩi prezintă din nou acestuia cererile lor. Regele își dǎ seama că, dacă semnează Carta, rolul său va deveni unul decorativ, așa că refuză negocierile. Confederații încep imediat insurecția atacând castelul din Northampton și ocupând Bedfordul. La 10 iunie 1215 confederații pun stăpânire pe Londra, după negocieri intense cu notabilitățile orașului. La 15 iunie 1215 regele, rămas aproape fără sprijin, semnează și aplică Marele Sigiliu pe Cartă la Runnymede, un district din comitatul Surrey. Copii ale documentului sunt trimise ĩn ĩntreaga Anglie, atât funcționarilor regali de rang superior cât și vârfurilor ierarhiei Bisericii Catolice. |
Răpirea fecioarelor (1968), în rolul lui Hrisanti Enigmele se explică în zori (filmat în 1987, difuzat în 1989), în rolul lui Pavel Bolbocea |
Anamaria Marinca s-a născut la Iași, la 1 aprilie 1978, mama sa fiind violonistă, iar tatăl său profesor de teatru. În aceste condiții, Anamaria Marinca s-a integrat cu ușurință în mediul artistic. A studiat vioara în copilărie, dar a renunțat la muzică în favoarea actoriei. La 25 de ani, a fost reperată printr-un casting, pentru interpretarea rolului Elenei Vișinescu, în mini-serialul Sex Traffic. Interpretă a unei femei, victimă a unei rețele de trafic de carne vie care a luptat, cu orice preț, pentru salvarea surorii sale din acest mediu, Anamaria Marinca a emoționat profund mediul televizual. Ea a câștigat titlul de Cea mai bună Actriță în anul 2005, la British Academy Television Awards, pentru rolul său din filmul Sex Traffic, o dramă realizată de CBC/Channel 4. Filmul acesta a fost o adevărată trambulină pentru o carieră internațională, încât Anamaria Marinca și-a făcut apariția, într-un nou film, Tinerețe fără tinerețe de Francis Ford Coppola, în 2007.În anul 2007, Anamaria a jucat în filmul, regizat de Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, care a obținut Palme d'Or, la Festivalul de la Cannes. Cea mai bună actriță, în anul 2007, la Festivalul Internațional al Filmului de la Stokholm, pentru rolul Otilia, din filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță de televiziune Premiul Gopo pentru cea mai bună actriță |
În toamna anului 2007 apare Dancing Shoes, cel de-al treilea album de studio semnat September. Materialul a fost promovat în România printr-o serie de concerte susținute în cele mai mari orașe ale țării (vedeți aici). În stagiunea 2008-2009 Marklund a semnat contracte de management cu Hard2Beat și Robbins Entertainment, case de discuri care i-au promovat materialele discografice în Regatul Unit, respectiv SUA. În toamna anului 2010 September se înscrie în emisiunea suedeză Så mycket bättre, participare care-i sporește popularitatea în Suedia. În februarie 2011 este lansat Love CPR, material ce obține patru discuri de platină în țara natală a artistei și conține hituri precum „Mikrofonkåt” sau „Baksmälla”.Fiind numită „una dintre puținele cântărețe de muzică electronică ce au o voce inconfundabilă”, September este câștigătoarea unui premiu Grammis (echivalentul suedez al distincțiilor Grammy). Petra Marklund s-a bucurat atât de succes comercial (discurile sale fiind comercializate în peste 1.5 milioane de exemplare) cât și de aprecierea critică, obținând mai multe distincții (vedeți aici). Petra Linnea Paula Marklund s-a născut la data de 12 septembrie 1984 în Stockholm și este unul dintre cei doi copii ai cuplului format dintr-o cântăreață de muzică folk cu origini slovene și un profesor de fizică spațială; Petra are o soră care lucrează ca designer vestimentar. Fiind influențată de muzica surorilor Kylie și Danii Minogue, Petra și-a dorit să devină cântăreață încă de la vârsta de zece ani, când a început să urmeze cursuri de canto și dans. Doi ani mai târziu avea să intre pentru prima oară într-un studio de înregistrări, iar pe parcursul adolescenței s-a implicat în mai multe proiecte muzicale care nu s-au bucurat de succes. În aceeași perioadă tânăra interpretă învăța să cânte la chitară și susținea mici recitaluri la petrecerile părinților săi. În 1998 Petra înregistrează piesa „Birdie Num Num” folosind pseudonimul Berdie; la scurt timp îl întâlnește pe producătorul Hans Edler care o ajută să înregistreze un album demonstrativ numit Teen Queen (1999), însă niciunul dintre aceste două materiale nu o ajută să se afirme. La șaptesprezece ani Petra Marklund cânta într-o formație de muzică rock pe care a părăsit-o după terminarea liceului și obținerea unui contract de management cu Stockholm Records. Concomitent Marklund a fost remarcată de echipa formată din producătorul Jonas Von Der Burg și compozitorii Niclas Von Der Burg și Anoo Bhagavan, cu ajutorul căreia avea să pună bazele proiectului September. Primul disc single al proiectului, intitulat „La La La (Never Give it Up)” a fost lansat la data de 6 iunie 2003 sub egida casei de înregistrări Stockholm Records. Fiind o compoziție ritmată cu puternice influențe preluate din muzica eurodance, piesa s-a bucurat de succes în clasamentele de specialitate din Suedia, ocupând poziția cu numărul opt. În toamna aceluiași an începea promovarea unui nou cântec numit „We Can Do It”; deși linia melodică a compoziției urmează tendințele impuse de single-ul precedent, versurile sale sunt mai provocatoare. Piesa a fost frecvent difuzată de posturile radio suedeze și a obținut locul zece în ierarhia națională. De asemenea, atât „La La La (Never Give it Up)” cât și „We Can Do It” au activat în clasamentul Romanian Top 100 și au ocupat locul douăzeci și patru, respectiv șaptezeci și patru. Datorită popularității celor două piese lansate, September a continuat să colaboreze cu echipa formată din producătorul Jonas Von Der Burg și compozitorii Niclas Von Der Burg și Anoo Bhagavan în vederea înregistrării albumului său de debut. Purtând numele September, materialul a fost distribuit de către Stockholm Records începând cu 11 februarie 2004; fiind un disc de muzică pop, September conține unsprezece piese cu influențe europop. Albumul nu s-a bucurat de succesul scontat, obținând doar treapta cu numărul treizeci și șase în Suedia. Deși discul nu a stârnit interesul criticilor, el a fost apreciat de către persoanele care l-au achiziționat - în timp ce unii cumpărători complimentau vocea „generoasă și emoționantă” a Petrei Marklund, alții spuneau că September „îmbină o muzică pop excelentă cu o voce frumoasă”.De asemenea, pentru a spori vânzările LP-ului September lansează pe 20 februarie 2004 un nou single numit „September All Over”.Fiind o compoziție specifică genului electronic, piesa a fost apreciată pentru „nuanțele sale triste”. Cântecul a devenit hit atât în Suedia cât și în România, ocupând poziția cu numărul opt, respectiv paisprezece, în clasamentele de specialitate. Odată cu încheierea campaniei de promovare a materialului September Petra Marklund și-a încheiat contractul de management avut cu Stockholm Records și a semnat unul nou cu Catchy Tunes. Cel de-al doilea album de studio al cântăreței, intitulat In Orbit, a fost creat de către aceeași echipă de producători cu care September a colaborat încă de la debutul său. Pentru a promova noul album, interpreta a lansat un disc single în avans, pe parcursul lunii mai 2005.Purtând numele „Satellites”, cântecul a devenit hit atât în Suedia cât și în Romania, ocupând locul patru, respectiv cinci, în clasamente. De asemenea, piesa a primit recenzii favorabile, revista suedeză Sonic numind-o „una dintre cele mai bune 15 producții eurodance ale tuturor timpurilor”. În urma succesului obținut de această compoziție avea să fie lansat albumul In Orbit, comercializat începând cu octombrie 2005.Concomitent era promovat un nou single numit „Looking for Love”; având o linie melodică cu puternice influențe disco, produsul nu s-a bucurat de succesul scontat. Deși In Orbit a obținut poziții medii în clasamente, materialul a fost numit „Cel mai bun album dance” în cadrul premiilor Grammis (echivalentul suedez al distincțiilor Grammy). Totuși, LP-ul a primit discul de aur în Polonia pentru succesul înregistrat în ierarhiile naționale. Campania de promovare a discului In Orbit a continuat și pe parcursul anului 2006, odată cu extragerea pe single a baladei „Flowers on the Grave” și a piesei ritmate „It Doesn't Matter”.Niciuna dintre aceste piese nu a avut un succes răsunător în clasamentele din Scandinavia, însă „It Doesn't Matter” a obținut poziții medii în ierarhiile din România și Rusia. La finele aceluiași an September încheia campania de promovare a albumului prin comercializarea single-ului „Cry for You”; în intervalul 2006-2008 piesa avea să devină un hit pe plan internațional, cucerind poziții fruntașe în topurile din întreaga lume. Fiind una dintre puținele compoziții suedeze care au activat în celebrul clasament Billboard Hot 100 în istoria recentă, „Cry for You” a fost comercializată în peste 500.000 de exemplare numai în SUA și este considerată a fi una dintre cele mai de succes materiale semnate September. În toamna anului 2007 September a reprezentat Suedia la renumitului festival polonez de muzică Sopot; în finala competiției aceasta a concurat împotriva unor artiști cu renume precum Sophie Ellis-Bextor, Thierry Amiel, The Cloud Room sau Monrose și a obținut locul trei în clasamentul preferințelor publicului. Concomitent Petra Marklund a colaborat cu producătorul german Schiller în vederea înregistrării piesei „Breathe”; compoziția a fost inclusă pe albumul Sehnsucht (2008) și a devenit hit în Bulgaria, ocupând locul nouă în clasamentele naționale. Începând cu data de 26 septembrie 2007 casa de discuri Catchy Tunes pornește campania de promovare a celui de-al treilea album de studio semnat September. Purtând numele Dancing Shoes, materialul a fost produs de Jonas Von Der Burg și compus de Niclas Von Der Burg și Anoo Bhagavan. Toate cele treisprezece piese incluse pe acest LP sunt ritmate (au influențe eurodance) și abordează teme precum senzualitatea, distracția sau fericirea. Vorbind în numele creatorilor albumului, Petra Marklund spunea: „De această dată am avut o viziune mai amplă, am vrut ca fiecare piesă să fie unică în felul său”.Pentru a promova Dancing Shoes, September a extras pe single trei compoziții ritmate - „Can't Get Over”,„Until I Die” și „Because I Love You” - care au obținut poziții medii în clasamentele din Europa continentală. Deși nu a stârnit interesul criticii, materialul a fost apreciat de către cei care l-au cumpărat; în timp ce unele persoane îi aplaudau pe producători, spunând că LP-ul conține „euro-dance de cea mai înaltă calitate”, altele apreciau „versurile inteligente, glasul superb și întinderea vocală a interpretei”.Albumul a activat pentru o perioadă considerabilă în clasamentele din Suedia, Cehia și Polonia; de asemenea, Dancing Shoes a primit discul de platină în Polonia și a fost nominalizat la categoria „Cel mai bun album dance/hip-hop/soul” în cadrul premiilor Grammis 2008.Datorită succesului obținut de piesa „Cry for You” în Regatul Unit, September a semnat un contract cu casa de discuri Hard2Beat și în 2009 s-a mutat în Anglia pentru a-și putea pregăti debutul discografic. După o perioadă în care interpreta a susținut mai multe concerte în Marea Britanie, încep înregistrările pentru o nouă compilație numită Cry for You - The Album. Odată cu lansarea acesteia în format digital, care a avut loc pe 2 august 2009, urma să fie promovat și un nou single intitulat „Leave It All Behind”.În schimb, compania Hard2Beat a comercializat cântecul „Until I Die”, care nu a obținut succes în clasamentele britanice, iar promovarea albumului Cry for You a fost slabă, în săptămâna lansării fiind comercializate doar 339 de exemplare digitale. În toamna anului 2010 September se înscrie în emisiunea suedeză Så mycket bättre, difuzată de postul de televiziune TV4; în cadrul acesteia fiecare dintre cei șapte cântăreți participanți își rezervă o zi pentru a prelua înregistrările celorlalți. Preluarea acesteia a piesei „Mikrofonkåt” de Petter Askergren a devenit hit în Suedia, țară în care a ocupat prima poziție în clasamentele de specialitate pentru unsprezece săptămâni consecutive, obținând patru discuri de platină. De asemenea, alte două compoziții interpretate de Petra în cadrul emisiunii au fost lansate pe disc single - „Baksmälla” și „Kärlekens Tunga” - și au câștigat locuri fruntașe în ierarhiile nordice. În aceeași perioadă Petra Marklund colabora cu diverși producători precum Stonebridge, Lucas Secon sau Cutfather în vederea înregistrării celui de-al patrulea album de studio din cariera sa. Purtând numele Love CPR, materialul a fost distribuit în Europa începând cu 14 februarie 2011 prin intermediul casei de discuri Catchy Tunes. Promovarea LP-ului în afara Suediei s-a făcut prin lansarea pe single a trei piese ritmate - „Resuscitate Me”, „Party In My Head” și „Me & My Microphone” (versiunea în limba engleză a compoziției „Mikrofonkåt”) - discuri care nu s-au bucurat de succesul scontat. În țara natală a artistei, datorită popularității înregistrate de preluările din cadrul emisiunii Så mycket bättre, albumul Love CPR a câștigat prima poziție în clasamentele suezede și a primit discul de platină. De asemenea, pentru a spori vânzările materialului, September a susținut un turneu în Suedia care s-a bucurat de succes. Două dintre piesele Petrei („Mikrofonkåt” și „Baksmälla”) au fost nominalizate la prestigioasele premii Grammis 2012, categoria „Cântecul anului”, însă trofeul a fost adjudecat de Avicii. În iulie 2012 September a anunțat că lucrează la primul său album în limba suedeză. De asemenea, cântăreața a menționat că noile sale piese sunt o mixtură între stilurile formațiilor Coldplay, Florence and the Machine și Depeche Mode, iar albumul nu a fost lansat sub egida September, ci a purtat numele său real: Petra Marklund. Interpreta s-a declarat încântată de acest nou proiect, pe care l-a numit „Întunecat și personal.”De asemenea, conform spuselor sale „Scopul noilor mele cântece este de a dezvolta artisticul și experimentalul. Am făcut foarte multe variațiuni ciudate cu fiecare melodie și am creat lucruri noi minunate.” Albumul, intitulat Inferno, a fost lansat pe 17 octombrie prin intermediul casei de discuri suedeze Razzia Records. Pentru a promova discul Petra a lansat pe 14 septembrie un cântec numit „Händerna Mot Himlen”, care a fost descris drept „o combinație impresionantă între muzica pop, cea acustică și alternativă”. În noiembrie 2015 September lansează albumul Ensam inte stark, folosindu-și numele real. A debutat pe locul al unsprezecelea în clasamentul albumelor suedeze. Primul single extras de pe album, „Som du bäddar”, a fost lansat la 18 septembrie 2015, cu videoclipul acesturia fiind lansat la 9 octombrie 2015. Ensam inte stark a fost descris drept un album and deep electronica care abordează teme precum tristețea, singurătatea și dezamăgirea. La începutul anului 2016 a susținut un turneu folosindu-și numele real, însă a avut încasări slabe în Umeå și Luleå din nordul Suediei, fiind forțată să anuleze restul concertelor. Muzica semnată September se încadrează în genul electronic, influențele eurodance și pop fiind cele mai frecvente; majoritatea compozițiilor sale sunt originale (excepție fac „Mikrofonkåt” și „Midnight Heartache”), iar versurile abordează teme precum iubirea sau eșecul amoros. Calitatea pieselor sale avea să-i determine pe editorii Sputnikmusic să spună despre September că aceasta este una dintre cele mai constante apariții din industria pop europeană și totodată cea mai de succes cântăreață suedeză. Totuși, redactorii allmusic nu au fost de acord cu această afirmație, spunând că vocea Petrei este decentă și caldă câteodată însă versurile sale sunt banale și September nu are acea personalitate marcantă de care dă dovadă Robyn. Totuși, aceeași publicație online avea să-i aducă aprecieri interpretei, comparându-i muzica cu cea a renumitei Kylie Minogue. Conform site-ului Scandipop, principalele atuuri ale Petrei Marklund sunt individualitatea vocii sale și folosirea sintetizatoarelor și a instrumentelor cu coarde în vederea creări unui stil muzical propriu, inconfundabil. Mai mult, editorii publicației sunt de părere că refrenele puternice constituie un element caracteristic muzicii semnate September, iar Petra Marklund a fost aclamată pentru abilitatea sa de a cânta piese dance folosindu-se doar de o formație și un DJ.Într-o recenzie oferită compilației Cry for You - The Album, editorii Digital Spy afirmau că „deși muzica sa nu este inovativă, cu siguranță este de succes”.Datorită succesului obținut de piesa „Satellites” în clasamentul RT100, September a decis să susțină un turneu de promovare a albumului Dancing Shoes în România, la finele anului 2007. Pe parcursul șederii sale în țară, September a concertat în șapte dintre cele mai mari orașe, în deschiderea recitalurilor sale apărând formațiile Akcent și Fly Project. În aceeași perioadă interpreta a fost invitata de onoare a unor programe radio ale Kiss FM și în cadrul emisiunii moderate de Teo Trandafir. September avea să revină în România în octombrie 2008 și februarie 2009 cu prilejul unor concerte avute în clubul Turabo Society Club, respectiv Bellagio din București. Următoarea listă prezintă premiile obținute de către September. Prezența materialelor discografice lansate de September în clasamente pe site-ul αCharts |
Undele radio sunt unde electromagnetice utilizate în special pentru transmisii de radio și televiziune, cu frecvențe de la câțiva kilohertzi până la câțiva gigahertzi (1 GHz = 109 Hz). În anumite aplicații speciale însă domeniul de frecvențe poate fi mult extins. Astfel, în comunicațiile cu submarinele se folosesc uneori frecvențe de doar câțiva hertzi, iar în comunicațiile digitale fără fir sau în radioastronomie frecvențele pot fi de ordinul sutelor de gigahertzi. Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor, forul care reglementează telecomunicațiile prin unde radio, stabilește prin convenție limita superioară a frecvenței undelor radio la 3.000 GHz. |
În domeniul militar este gradul de mareșal din armata americană, australiană sau engleză, Planul Marshall, ajutor complex acordat de SUA statelor din vestul Europei, inclusiv Germaniei, după ce de-al doilea război mondial Marshall Amplification companie britanică producătoare de aparate de amplificare pentru chitarele electrice Pentru cele douăsprezece districte civile omonime din Statele Unite, vedeți |
În 1858 a rămas singur în afacere. El cumpăra marfă din Lipșca și Paris. Stancu Becheanu și-a investit profiturile în case, moșii, terenuri și alte bunuri imobiliare. Cu averea sa el a ajutat școli, spitale, inițiative publice în privința ridicării unor monumente, între care și statuia lui Constantin A. Rosetti din București. El a sprijinit cu burse tinerii comercianți pentru continuarea studiilor în străinătate și s-a bucurat apoi de sprijinul lor în afaceri. A fost unul dintre primii comercianți decorați cu înalte distincții precum „Coroana României“, „Comandor“ și „Mare Ofițer“. A fost ales în mai multe legislaturi, senator și deputat, iar apoi membru al Camerei de Comerț și Industrie din București. Un orfan ajuns milionar în lei aur |
El a avut nouă copii împreună cu soția sa, din care doi au murit de tineri. Printre cei rămași se numără trei fete și patru băieți (Costache, Ghiță, Iancu și Mihalache). Toți s-au ocupat cu comerțul, după ce au făcut practică în prăvălia tatălui lor. El a extins afacerea de lipscănie, cumpărând prăvălii și terenuri prin tot Bucureștiul. Deși nu știa carte, Hagi Tudorache și-a creat un păienjeniș negustoresc, care cuprindea spațiul dintre București și Leipzig, plus Balcanii. Peste 200 de negustori erau prezenți în catastiful firmei. El a fost chiar și un întreprinzător ingenios în ceea ce privește transportul mărfurilor. Primele magazine ambulante au fost create la inițiativa lui Hagi Tudorache, afacerea fiind de mare succes. |
Florile apar primăvara dispuse în corimbe compuse, sunt poligame și au culoarea verzui. Fructele sunt disamare cu aripi întinse, orizontale. Jugastrul este un arbore cu lemn alb și tare, cu scoarță roșiatică, care crește frecvent în câmpie și în regiunea de deal. Jugastrul este un arbore melifer. Lemnul dur de jugastru este folosit în industria mobilei, la confecționarea de unelte agricole, căruțe, mânere de scule și instrumente de desen. |
Ocupația sovietică a României se referă la ocuparea teritoriului României de către trupele Armatei Roșii, pe durata ofensivei din 1944 de pe Frontul de Răsărit din Al Doilea Război Mondial, situație care a fost menținută până în anul 1958. Partea de nord-est a Moldovei a fost ocupată pe durata luptelor din mai până în august, România fiind în acel moment în continuare aliată a Germaniei naziste. Restul țării a fost ocupat după ce România a trecut de partea Aliaților, ca urmare a Actului de la 23 august și ca urmare a Acordul de armistițiu dintre Aliați și România - 1944. Regele a anunțat atunci că România încetează unilateral toate acțiunile împotriva forțelor aliate, a acceptat armistițiul aliat , și intră în război împotriva forțelor Axei. Cu toate acestea Armata Roșie a ocupat România în marea ei parte. Convenția armistițiului și ulterioarele tratate de pace de la Paris din 1947 au conferit baza legală a ocupației militare sovietice a României, care a durat până în august 1958 și a ajuns la 615.000 militari în 1946. Autorii sovietici, regimul comunist instalat de Armata Roșie și Constituția din 1952 se refereau la evenimentele din 1944 ca la „Eliberarea României de către glorioasa Uniune Sovietică”, majoritatea surselor românești de după 1989 și a celor occidentale folosesc însă termenul „Ocuparea sovietică a României”, pentru perioada 1944 - 1958. După retragerea din Basarabia și Bucovina de Nord, ca urmare a ultimatului sovietic din 1940, România s-a aliat cu Germania Nazistă și a declarat război Uniunii Sovietice. Trupele române, aflate sub comandă germană, au intrat în 1941 în război, în cadrul Operațiunii Barbarossa. După reocuparea teritoriului anexat de către Uniunea Sovietică în 1940, România a ocupat și Ucraina de Sud până la Bug. Până la sfârșitul anului 1943 însă, Armata Roșie a eliberat majoritatea teritoriului sovietice avansând spre vest. Pe 23 august 1944, Regele Mihai și partidele politice au lansat o lovitură de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaților. Ca rezultat, lovitura de stat din 1944 condusă de Regele Mihai a scurtat Al Doilea Război Mondial cu câteva luni, fiind altfel salvate viețile a sute de mii de persoane. Lovitura de stat a permis totodată și creșterea vitezei cu care avansa Armata Roșie în România și a oferit în același timp Armatei Române posibilitatea de a elibera țara de ocupația germană. În absența unui armistițiu semnat , trupele sovietice au tratat în continuare pe români drept inamici. Armistițiul a fost semnat trei săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie 1944, în termenii dictați de Moscova. Lovitura de stat a echivalat, practic, cu o „capitulare”, o „predare” „necondiționată” în fața sovieticilor si a restului Aliaților. Negocierile inter-aliate au întârziat semnarea armistițiului pentru ca sovieticii să ocupe cât mai mult posibil din România astfel încât să poată dicta termenii armistițiului. În această perioadă, un număr de 114.000 - 160.000 de soldați români au fost luați prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului dat de rege, În Armistițiul semnat cu România (la Moscova pe 12 septembrie 1944), în articolul 3 se menționa:În anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite”, și că această comisie își va avea sediul la București. În concordanță cu articolul 14 al pactului de armistițiu, au fost create 2 tribunale ale poporului pentru a judeca suspecții de crime de război, unul fiind la București și al doilea la Cluj-Napoca. Semnatarii plenipotențiari ai armistițiului erau: Efectul pactului de armistițiu a încetat pe 15 septembrie 1947, când Tratatul de pace cu România a intrat în vigoare. Noul tratat punea bazele unei prezențe sovietice militare nelimatate în România, prin Articolul 21, paragraful 1: După ce pactul de armistițiu a fost definitivat în 1944, trupele sovietice au ocupat întreg teritoriul României. Estimările dimensiunii trupelor variază între 750.000 și 1 milion de soldați sovietici (estimări ale oficialilor militari britanici), până la 1-1,5 milioane (estimări ale Înaltului Comandament Militar Român); mulți diplomați și experți occidentali referindu-se la trupe de peste 1 milion de soldați. Dimensiunile estimate ale forțelor sovietice din România (incluzând trupele aeriene, navale, la sol și de securitate), din ziua victoriei în Europa (7 mai 1945) până în 1952, sunt următoarele: În a doua parte a anului 1946, mai mult de jumătate din forțele aeriene ale URSS erau staționate în afara țării, cu cea mai mare flotilă staționată în Polonia și România (2.500 de avioane în fiecare dintre cele 2 state). Dimensiunea trupelor au atins un vârf de 615.000 în martie 1946, dar a scăzut după încheierea Tratatului de Pace din 1947. La sfârșitul lui 1946, unitățile sovietice erau concentrate în 5 zone: Craiova-Slatina, Sibiu-Alba-Iulia, Constanța și Brăila-Focșani. În perioada 1948 - 1956 dimensiunea trupelor a rămas relativ stabilă: două divizii complete plus unități de sprijin formând aproximativ o a treia divizie. Odată cu Tratatul de Stat Austriac din 1955, motivul prezenței trupelor, așa cum era specificat în Tratatul de la Paris, a încetat să mai existe. Prim-ministrul Gheorghiu-Dej a anunțat însă că trupele vor staționa atâta vreme cât vor mai exista soldați străini în Germania de Vest. Trupele sovietice din România au fost folosite și pentru a suprima Revoluția ungară din 1956. Ocuparea sovietică a României a dus la o completă reorganizare a Armatei Române, sub supravegherea Armatei Roșii. Inițial toate elementele pro-germane au fost eliminate din cadrul forțelor armate românești. În perioada 1944-45, au fost formate două divizii din voluntari români, ex-prizonieri de război, antrenați și îndoctrinați în Uniunea Sovietică pe perioada războiului, dar și din activiști comuniști precum Valter Roman. Una dintre divizii era Prima Divizie de Voluntari, Tudor Vladimirescu, comandată de Colonelul Nicolae Cambrea, iar cea de-a doua era Divizia Horia, Cloșca și Crișan, sub comanda Generalului Mihail Lascăr (care va deveni ulterior Ministru al Apărării în perioada 1946 - 1947). Aceste două unități au format nucleul noii Armate Române controlate de sovietici. După ce Partidul Comunist Român a preluat controlul țării, 30% dintre ofițeri și restul trupelor (majoritatea soldați experimentați și o sursă potențială de opoziție față de sovietizarea armatei) au fost eliminați din rândul cadrelor militare. După crearea PCR și asimilarea puterii de către comuniști, sovietizarea armatei s-a intensificat, sub supravegherea noului Ministru al Apărării, Emil Bodnăraș. Aceasta a presupus copierea modelului sovietic de organizare militară și politică, precum și schimbarea doctrinei militare de atac și apărare determinate, între altele, și de includerea României în sistemul strategic al Sovietelor, la începutul Războiului rece Ofițeri sovietici au fost numiți pentru a superviza reorganizarea eficientă a armatei. Ei aveau atribuții de control și supraveghere a rolurilor din principalele instituții de stat, dar și în alte domenii mai puțin importante. La început ei au ocupat doar câteva funcții în Ministerul Apărării, Staful General, secțiunile politice din cadrul armatei (DSPA). Numărul lor a crescut treptat, iar pozițiile lor s-au permanentizat. În noiembrie 1952, existau 105 consilieri permanenți și 17 poziții temporare în școlile militare. După 1955, numărul lor a scăzut treptat: 72 în 1955,63 în 1956,25 în 1957 și 10 în 1958. După 1945 au fost definite o serie de noi reglementări militare bazate pe modelul Armatei Roșii, reglementări finalizate în perioada 1949-1952 . Drept urmare, un număr de ofițeri și studenți militari au fost trimiși în Uniunea Sovietică pentru formare. Între 1949 și 1952,717 de studenți au mers în URSS pentru studii, iar în 1958 existau 471 de studenți militari acolo. Numărul lor a scăzut în anii următori. Imediat după 23 august 1944, comuniștii au inițiat acțiuni de infiltrare în Ministerul Afacerilor Interne pe scară largă. Direcția Generală pentru Securitatea Poporului (DGSP, denumit uzual Securitatea) a fost fondată oficial la 30 august 1948 prin decretul 221/30. Securitatea a fost creată de către SMERSH, o unitate NKVD, destinată a distruge serviciile de informații existente în statele ocupate de sovietici în Europa de Est și a le înlocui cu unități subordonate structurilor sovietice. Unitatea SMERSH din România, denumită și Brigada Mobilă, a fost condusă până în 1948 de către colonelul NKVD Boris Grünberg, cunoscut în România și ca Alexandru Nicolschi. Scopurile exprimate de el erau de a "apăra cuceririle democrației și a garanta siguranța Republicii Populare Române în fața dușmanilor interni și externi." Primul director al Securității a fost generalul NKVD Panteleimon Bondarenko, care a folosit în România numele Gheorghe Pintilie. Alexandru Nicolschi (în acel moment ajuns general) și un alt ofițer sovietic, Generalul Vladimir Mazuru (născut Mazurov), au deținut funcții directoriale. Armata Roșie a jucat un rol crucial în expulzarea sașilor din România, începând cu ianuarie 1945. În octombrie 1944, guvernul Sănătescu, la solicitarea Comisiei de Control Aliate, a început arestarea cetățenilor tineri români de etnie germană, care au fost puși la dispoziția comandamentului sovietic. Sub guvernarea Rădescu, în urma ultimatumurilor sovietice, trenuri încărcate cu sași au fost trimise înspre Uniunea Sovietică. Într-un protest, datat 13 ianuarie 1945, guvernul Rădescu nota obligația guvernului României de a proteja fiecare dintre cetățenii săi, indiferent de etnie și lipsa oricărei baze legale a deportării sașilor. Ulterior, Cea de-a Patra Convenție de la Geneva (1949, ratificată de România in 1954), a prevăzut în articolul 49: "Transferurile individuale sau în masă, ca și deportările persoanelor protejate din teritoriile ocupate în teritoriile Puterilor Ocupante sau în orice altă țară, ocupată sau nu, sunt interzise, indiferent de motiv." SovRom-urile au fost societăți mixte româno-sovietice înființate în România la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și care au existat până în 1954-1956. Între cele două țări a fost semnată pe 8 mai 1945 la Moscova o înțelegere în privința creării acestor organizații. Teoretic ele trebuiau să genereze venituri pentru reconstrucție după devastările războiului. În realitate ele au funcționat drept mijloace de asigurare a unor resurse pentru sovietici, slăbind și mai mult resursele României după ce fusese obligată de sovietici să plătească daune severe de război prin Tratatele de pace de la Paris, 1947, daunele pretinse de URSS însumând 300 milioane de dolari. Contribuția sovietică la SovRomuri a constat în principal în vânzarea de echipament militar părăsit de trupele germane pe câmpul de luptă, echipament supraevaluat de fiecare dată și plătit de România. Bunurile trimise de România către Uniunea Sovietică au fost estimate la 2 miliarde de dolari, depășind cu mult daunele de război pretinse de sovietici, iar până în 1952,85% din exporturile românești au fost redirijate spre Uniunea Sovietică. Ultimul Sovrom a fost dizolvat în 1956. La 17 aprilie URSS a anunțat, în mod oficial, guvernul de la București despre intenția de a retrage trupele sovietice de pe teritoriul României. La 24 mai 1958 a fost semnat de către România și URSS un acord de repatriere a militarilor sovietici staționați pe teritoriul național. Acordul prevedea un calendar al eșalonării retragerii efectivelor în perioada iunie - august 1958, cât și așa-zise manifestări ale solidarității și prieteniei româno-sovietice. La aceeași dată, Comitetul consultativ al statelor semnatare ale Tratatului de la Varșovia a aprobat această măsură. Deși se spunea că trupele sovietice staționau în România conform înțelegerii în cadrul Tratatului de la Varșovia, ele plecau, în realitate, conform celor stabilite prin Tratatul de la Paris. Deși tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forțelor aliate din România, URSS și-a rezervat dreptul de “a păstra pe teritoriul României forțele armate care i-ar fi necesare pentru menținerea lucrărilor de comunicații cu zona sovietică de ocupație din Austria”. Practic, prin acest amendament era legalizată staționarea în continuare a trupelor sovietice de ocupație în 14 garnizoane din România. În memoriile sale, Nikita Hrușciov a menționat faptul că, în anul 1958, pe teritoriul românesc staționau una sau două divizii sovietice de tancuri și o divizie sovietică de infanterie. În realitate, în România se afla „Armata Mecanizată Independentă”, având în compunere: o divizie de tancuri în Banat (Timișoara, Arad, Radna și Lipova) cu un efectiv de 9.657 militari și civili cu 313 tancuri, o divizie mecanizată în poarta Focșanilor (Focșani, Râmnicu Sărat, Brăila, Galați), având 9.062 militari și civili cu 187 tancuri, o divizie mecanizată în Dobrogea, având 11.133 militari și civili cu 187 tancuri, un regiment de tancuri în Muntenia (Ploiești, Bascov, Crângul lui Bot), având 1.402 militari și civili cu 94 tancuri și 6 unități de aviație, având 2.957 militari și civili. Forțele sovietice staționate în România cuprindeau în total 34.211 militari și civili cu 781 tancuri T-34. În cursul pregătirii retragerii trupelor sovietice de ocupație, prin Decretul nr. 810 din 14 iunie 1958, întregului personal al acestor unități i-a fost acordată Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”. Cu această ocazie, au fost decorați în total 35.027 militari sovietici. Ca urmare a acestei retrageri, România a devenit singura țară din Tratatul de la Varșovia pe teritoriul căreia nu se aflau trupe și baze militare sovietice. Davai ceas, davai palton. Bine-cunoscutul actor Constantin Tănase juca în București, la un an după sosirea trupelor sovietice. El obișnuia să satirizeze obiceiul soldaților sovietici de a confisca obiectele personale ale oamenilor pe care îi întâlneau (în particular hainele și ceasurile), spunându-le "Davai ceas, davai palton". Există suspiciuni asupra sorții sale, în august 1945, el fiind găsit mort la două zile după ce a jucat într-una din piesele sale satirice. Printre martorii evenimentelor din 1944 s-a aflat și scriitorul Mihail Sebastian. În jurnalul său Jurnal, 1935-1944: Anii fasciști), el a descris atmosfera din Bucureștiul acelor clipe astfel: "Sălbăticie, teamă, neîncredere. Soldații ruși violează femeile (după cum îmi povestea Dina Cocea ieri). Soldații opresc mașinile, scot afară șoferul și pasagerii, se urcă la volan și demarează. Magazine jefuite. În după-amiaza aceasta, la Zaharia, trei dintre ei au spart magazinul și au furat ceasuri.(Ceasurile sunt jucăriile pe care le plac cel mai mult.)" Sebastian a murit într-un accident de tramvai la câteva săptămâni după ocuparea sovietică a României. Jurnalul său a fost publicat recent în vest. În 2004, actorul american David Auburn a scris o piesă de teatru intitulată Jurnalul lui Mihail Sebastian; a fost jucată pentru prima oară în același an la New York, cu Stephen Kunken în rolul lui Sebastian. Ora 25. Cea mai cunoscută carte a lui Constantin Virgil Gheorghiu descrie viața unui tânăr fermier, Johann Moritz, sub ocupație nazistă și apoi sovietică. Johann este trimis a muncă forțată de un căpitan de poliție care o dorea pe soția sa, Suzanna. La început el este etichetat ca evreu, dar este "salvat" de un ofițer nazist, care îl forțează să lucreze pentru propaganda germană. Întemnițat după război, este bătut până aproape de moarte de către temnițerii ruși, apoi judecat de forțele aliate pentru activitatea sa pentru naziști. În 1967, Carlo Ponti a produs un filmul - A 25-a oră (film), bazat pe această carte, film regizat de Henri Verneuil și avându-i ca actori pe Anthony Quinn ca Johann și Virna Lisi ca Suzanna. Istoria României "(În cadrul bibliotecii Congresului SUA): Acest text face parte din programul de studii al Armatei SUA. Seriile de studii prezintă o descriere și analiză a situației istorice, sociale, economice, politice și de securitate națională și a instituțiilor țării pe durata războiului."Vezi secțiunile: Tratate ale celui de-al doilea război mondial |
Sămănătorul a fost o revistă literară săptămânală, concepută de către George Coșbuc și Alexandru Vlăhuță și care a apărut la București, între 2 decembrie 1901 și până la 27 iunie 1910 fără întrerupere. A jucat un rol important în viața literară a vremii și a constituit catalizatorul pentru înființarea curentului ideologic și literar care i-a purtat numele - Sămănătorismul. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei și teoretizat de Nicolae Iorga, susținea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile naționale tradiționale și folclorice, necesitatea culturalizării țărănimii, etc. „Sămănătorul” a publicat numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihai Eminescu, precum și comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală, etc. Sămănătorul sau Semănătorul?De la nr.1 din 2 dec. 1901 până la nr. 27 din 29 septembrie 1902, titlul revistei a fost Semănătorul; de la nr. 28 din 4 octombrie 1902 până la sfârșitul anului 1909, titlul s-a schimbat în Sãmănătorul, adăugându-se a treia vocală ă “barbară” cum o numește Tudor Arghezi. în Bilete de papagal; în 1906 la întrebarea unui cititor care este forma corectă, revista răspunde că cea corectă este cu ă: Sãmãnãtorul. În anul 1910, însă, redacția revine la transcrierea inițială cu e: Semănătorul. Înaintea revistei scoase de A. Vlahuță și G. Coșbuc, din îndemnul lui Spiru C. Haret la București au mai apărut două periodice cu titlul Semãnãtorul: prima la Bârlad, de la 27 septembrie 1870, cu întreruperi, până la 12 septembrie 1876; a doua, având subtitlul Revistă pentru popor și școală, la Galați, de la 20 ianuarie până la 20 mai 1899. Revista "Sămănătorul" a apărut și în volume. În anul 1902 s-au tipărit două: volumul I sub denumirea "Semănătorul" cuprindea numerele de la 1 la 26 iar volumul II, numerele de la 27 la 39. În anii următori au apărut la vânzare în librării volume frumos copertate, cu numerele integral inserate sau cu numere la comandă. Paginația era continuă. Volumele au fost următoarele: Discuțiile privind înființarea revistei , s-au desfășurat la Vila Sfetea de la Tismana și au participat:Alexandru Vlăhuță, prezent la Tismana în vara acelui an în vizită de documentare pentru “România Pitorească]]”, lucrare care va apărea în toamna anului 1901.George Coșbuc, interesat de a se angaja în „Administrația Casei Școalelor” și de demararea de către Spiru Haret a programului înființării și funcționării „cercurilor culturale de la orașe și sate”. Toți erau pentru înființarea unei reviste dar fiecare din vorbitori avea propriile țeluri. George Sfetea era interesat de tipărire. Alexandru Vlăhuță, trimis al ministrului instrucțiunii publice, era interesat de a gândi “Sămănătorul” ca „un nou caiet pentru săteni”, susținând campania de culturalizare în sânul țărănimii, inițiată de ministrul instrucției Spiru Haret. Conform acestuia, revista trebuia să promoveze o literatură inspirată de realitățile naționale, acordând întâietate tematicii rurale. George Coșbuc, era interesat de scoaterea unei noi reviste pentru a aplica programul formulat de el pentru revista „Vatra”, care apăruse între 1 ianuarie 1984 și august 1896, dar se abătuse de la program fără să-l urmărească punctual. Coșbuc susținea că:”Trebuie să ne întoarcem, pe cât întoarcerea mai e cu putință, la vatra strămoșească, la obârșia culturală a noastră”.Odată acceptat acest concept, revista „Vatra” devine și un precursor al curentelor ideologice și culturale de la „Sămănătorul”. George Sfetea propunea un format de copertă executat de către pictorul Nicolae Grigorescu, cu care el mai colaborase. Propune un model după tabloul în ulei „Țărancă cu oile la poiană” în care să apară și un semănător. În final, se acceptă o copertă cu o țărancă torcând, în dreapta semănătorului, și cu aceiași simbolistică pe care pictorul o gândise pentru îmbrăcăminte. Desculță, simbolizând viața de la țară, cu fustă neagră peste genunchi, cu ie și cârpă albă, combinația alb-negru fiind specifică portului popular sibian, ungurenesc, combinezon și brâu pe roșu, motivele pe roșu ale brâielor purtându-se în zona subcarpatică din regat. In privința conținutului se propunea un editorial, o poezie, un reportaj sau o notă de drum, un articol de factură didactică sau de critică literară, un basm sau o piesă de teatru inspirată din literatura orală țărănească, o poezie sau pilde ale marilor poeți ai lumii. Programul revistei „Sămănătorul”, este expus în articolul programatic, Primele vorbe, nesemnat, se aduc în discuție idei întâlnite cu mult înainte, la Vatra, dar și în alte foi românești. începutul lor se caută uneori cu mult în urmă. Întâmplare nu poate fi că revista Curierul literar pu-blică, în loc de articol programatic, articolul lui M. Kogălniceanu din fruntea Daciei literare, din 1840.Programul Sămănătorului stăruia asupra însemnătății păstrării „limbii și da-tinii strămoșești" și cerea ca scriitorii să cunoască viața po-porului. Osândea scriitorii care puseseră în stihuri amăgirile și durerile micii lor vieți și se înstrăinaseră „de marea viață a poporului, de marile lui suferințe și aspirații".Expectativa a ușurat „mediocrităților pompoase" triumful, se arată mai de-parte, și a lăsat drum liber „vânturătorilor de fraze goale" să batjocorească limba, în cele mai diverse ocazii. Cei doi directori adresau cuvinte de îmbărbătare, invocând și numele lui Eminescu. „Suflați colbul de pe cronici, cum zice poetul, și faceți să renască virtuțile bătrânilor de atunci în sufletul tinerimii de azi." Nemulțumit de tonul molcom-moldovenesc al textului, Coșbuc reia ideile directoare ale revistei:“Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradițiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru: “Fără idealuri nu e luptă și fără luptă nu e nici literatură”;“Am rupt firul tradițiilor, ne batem joc de credința strămoșilor, luăm în deșert instituțiunile țării și așezămintele ei, râdem în pumni de asperațiunile naționale și importăm în literatură (...) - câte și mai câte bolnave idei și cu totul străine spiritului românesc”Și Alexandru Vlăhuță, în „Sămănătorul” numărul 3, de vineri, 16 decembrie 1901, dezvoltă pe larg bazele conceptuale ale revistei în articolul „Cărți pentru popor”:„Icoane din trecut, întâmplări vitejești, isprăvi din acelea care-ți înalță sufletul, scene din viața de la țară, pilde și învățături sănătoase date într-o formă atrăgătoare, puterea providențială a unui primar ideal, a unui proprietar, a unui preot, a unui învățător - așa cum îi visăm și cum ar trebui să fie oamenii aceștia - bunătatea, jertfele, munca și izbînzile lor, întrupate în povestiri calde, sugestive, așa ca cititorul să se simtă mișcat ca de lucruri văzute aievea și să capete îndemnul de a-și aduce și el partea lui de bine pe lumea asta, de a se face și el folositor cu ceva țării și neamului lui".Scriitorii sînt chemați să-și facă „datoria", să lupte împotriva importului de idei, a coruperii limbii prin împrumuturi străine. Contestînd simbolismul, revista încurajează acele producții care proslăvesc „marea viață a poporului" român, trecutul lui glorios, „frumusețile acestui pămînt" etc. Se constată că idei asemănătoare cu articolul programatic, Primele vorbe, exprimau și poeziile din primul număr, putând fi considerate „manifeste" privind orien-tarea noii reviste. Astfel, Sămănătorul, poezia lui Vlăhuță, înfățișa muncitorul din țarină aruncând sămânța în brazdă. Poezia se încheia cu o urare, în spiritul cuvintelor din articolul programatic. O poezie mult mai exaltată scrie George Coșbuc. Poezia lui Coșbuc Fragment epic glorifică faptele de arme ale lui Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Ion Vodă cel Cumplit și a altor voievozi cu dragoste de țară. Amintirea vitejiei lor trebuia să slujească de îndemn noii generații. Poporul român, arată poetul, nu avea dreptul să se creadă fără „zei" în lume. O altă poezie ce poate fi considerată programatică era poezia lui Șt. O. Iosif „Către tinerii poeți” deși Șt. O. Iosif nu era la conducerea revistei. Poezia consemna starea grea în care se găsea poporul român și adresa o chemare poeților pierduți în „nori" și „zări albastre" și visând „flori și stele", să se întoarcă spre soarele „gata să răsară", înălțând „flamura străbună" a dragostei de „lege și de țară". Între 2 decembrie 1901 și 29 decembrie 1902, directori au fost George Coșbuc și Alexandru Vlăhuță. Între ianuarie 1905 și iunie 1905, direcția a aparținut unui comitet de redacție sub conducerea lui Ilarie Chendi. Din iunie 1905 până în 17 octombrie 1906, animatorul ei a fost istoricul Nicolae Iorga. Din octombrie 1906 până în decembrie 1908, direcțiunea aparține unui comitet compus din Ștefan Octavian Iosif, Mihail Sadoveanu și Ion Scurtu. După plecarea de la revistă a lui Nicolae Iorga, celor trei redactori li s-a alăturat și Dimitrie Anghel și Constantin Sandu-Aldea, pentru partea literară, și Gheorghe Munteanu Murgoci, pentru partea științifică. Din decembrie 1908, până în decembrie 1909, director al revistei a fost Aurel C. Popovici. Din ianuarie 1910 și până la 27 iunie 1910, direcțiunea aparține unui comitet în frunte cu Ion Scurtu. În timpul celor doi directori, mișcarea semănătoristă reușise un lucru extrem de important: un public cititor propriu. Nu cu mai mult de nouă ani în urmă, Caragiale îi declarase în stilul lui propriu, lui Vlahuță:„Degeaba, n-ai pentru cine să scrii, n-ai public”.Acum, „Sămănătorul” fusese bine primit, avea un public fidel dar nu s-ar putea spune că sămănătorismul era gata format sub directoratul lui Vlahuță și Coșbuc. Printre alte presupuneri asupra faptului că ei abandonaseră revista după numai un an de conducere, se numără și aceea că descoperiseră în politica lui Haret „o latură diversionistă” ce i-ar fi determinat să plece spre a se delimita de ideologia revistei. Mai există și alte presupuneri privind abandonarea revistei. Una din ele era că G. Coșbuc, poetul baladelor și idilelor acceptase conducerea „numai pentru a se putea îndepărta de Albina”Poate din cauza discuțiilor cu Chendi, poate din alte rațiuni, George Coșbuc se gândise a lăsa „Sămănătorul” pe mâna acestor redactori tineri cu gândul că își vor da din această nouă poziție mai mult interes. Astfel, între 29 decembrie 1902 și 5 iunie 1905, direcția a fost lăsată într-adevăr unui comitet de redacție dar sub conducerea lui Ilarie Chendi. Din vara anului 1905 și până în 17 octombrie 1906, conducerea va fi preluată de Nicolae Iorga. Ca director la „Sămănătorul”, Iorga strânge cam aceiași durată de timp cât deținuseră direcția Vlahuță și Coșbuc, așa că nu se poate spune nici că semănătorismul fusese gata format pe vremea celor doi, nici că ideologia lui s-a manifestat numai prin IorgaAvând în vedere că revista „Sămănătorul” a fost condusă de diverse colective si personalități din lumea literară, nu se poate gândi global ideologia revistei, de la primul până la ultimul număr, fără disocieri dar un curent comun numit semănătorism a existat. Văzut în ansamblul său, datorită unui important public cititor, sămănătorismul a rămas alături de mișcarea poporanistă a lui Spiru Haret unul din curentele ideologice remarcabile ale începutului de secol XX. Apariția lui a contribuit nu numai la culturalizarea maselor dar și la dezvoltarea interesului față de problema țărănească, țărănimea fiind aflată tocmai în acei ani în criză, criza culminând cu răscoalele din anii 1907. Se cansideră totuși de mulți critici literari că principalul artizan al acestui curent a fost Nicolae Iorga deoarece el prețuia, mai bine decât oricare altul, tradițiile noastre istorice și cultural-artistice unde folclorul deține un loc important, valorile noastre naționale, lupta pentru emancipare și eliberare națională. Acestea erau preocupările lui dintotdeauna dar cu ocazia conducerii revistei „Sămănătorul”, el a modelat noile concepte definindu-le, sintetizându-le și teoretizându-le. Ideea centrală din jurul conceptului „Sămănătorul” se leagă de aspectele cele mai acute privind instrucția și educația permanentă a societății, de necesitatea culturalizării maselor dar și a formatorilor de opinie. Însuși „a semăna” dă de înțeles că reprezentanții acestui curent civic „seamănă” concepțiile lor. Și nu numai în mediul sătesc ca odinioară ci în întreg ansamblul societății. Răspunde la scrisoare Fundația Tismana, care se simte legată de vechea revistă prin George Coșbuc care-și petrecea mai toate vacanțele la Vila Sfetea de la Tismana. Fundația oferă sprijin logistic, de natură informatică, executând situl „Semănătorul”. Primele pagini definesc conceptul dar redacția de la Tismana, în lipsa unor redactori de specialitate, se limitează pe site-ul Semănătorul, la oferirea de informații despre rețeaua publicațiilor ARP - Asociația Română pentru Patrimoniu. În anul următor, datorită numeroaselor scrieri - ce depășeau ca întindere textul unui articol - și care veneau la redacția de la București a publicațiilor ARP, se înființează „Editura Semănătorul - Editura online” cu un site nou la aceea vreme, azi închis de ARP dar preluat de redacția de la Tismana . Scopul era următorul: ”Pentru a sprijini pe autorii cu mai putină trecere în jungla editorială de azi, ARP creează, începând de la 1 iunie 2008, "Editura online" care va fi un nou sprijin pentru cei care, având talent, nu au și puterea de a-și impune creația făcând-o să iasă la iveală."Editura online" va publica în formă electronică volume noi, propuse de autori, ușurând astfel contactul acestora cu cititorii din toată lumea dar și cu editorii de cărți "pe hârtie".” Preluarea volumelor de la autori și punerea lor pe site putând fi efectuată de unul-doi redactori, Fundația Tismana își asumă împreună cu fondatorul său specializat în informatică, gestionarea site-ului. După numai cinci luni, redacția de la Tismana este nevoită să gestioneze conceptual și tehnic, cele două site-uri în totalitate, datorită decesului fondatorului Artur Silvestri. Continuatoarea proiectului, Mariana Brăescu - Silvestri, prin ARP - Asociația Română pentru Patrimoniu, se oferă să sprijine material găzduirea site-urilor pe Internet, un lucru foarte important. Până la împlinirea a trei ani de la decesul scriitorului Artur Silvestri, s-au publicat la această editură online peste 500 de volume, articole de critică literară, recenzii și referințe a peste 100 de autori, unii din ei fiind foarte cunoscuți în lumea universului literar românesc. Proiectul a fost util prin tipărirea ulterioară a volumelor existente pe site, precum și republicarea online în volume revizuite și adăugite, a unor volume deja tipărite, dar pe care, editurile nu mai riscau reeditarea. Site-ul Semănătorul și-a extins ulterior activitatea datorită unor condiții obiective: s-a deschis un cont și pe situl Scribd deoarece s-a simțit nevoia ca autorii să poată să-și pună undeva anunțurile privind lansările de carte, ședințele lor de cenaclu sau alte manifestări legate de volumele publicate. Depășind aceea masă critică ce atestă un fenomen notabil, „Semănătorul - editura online” s-a dezvoltat continuu, lunar editându-se, începând cu 1 februarie 2009, un Buletin Informativ cu noile apariții. Nici Buletinul informativ Semănătorul n-a fost suficient pentru cerințele, mereu mai mari, de promovare a scrierilor noi ale autorilor, el editându-se într-o singură pagină web. În consecință, redacția "Semănătorul" de la Tismana a considerat necesară apariția unei reviste aparte și începând cu 1 mai 2011, se editează revista Sămănătorul cu un editorial și fragmente din aparițiile de cărți noi ale lunii în curs care se trimite de probă prin e-mail. Datorită interesului deosebit de care se bucură noua revistă, redacția Tismana execută pe un design și un standard propriu revista lunară "Sămănătorul" în 40 de pagini, cuprinzând un editorial, rubrica permanentă "În numele speranței" având ca redactor pe prof. univ. dr. Alexandru Melian, fragmente din scrierile de proză, poezie, critică literară, eseu și studii apărute în luna respectivă, precum și prezentări de carte, donații de carte, evenimente literare, link-uri utile, portrete de autor. Foarte important, în reviste au fost inserate pagini din vechea revistă "Sămănătorul" 1901-1910 și a fost distribuit și un număr special grupând toate documentele programatice și conceptul Sămănătorul. Revista este distribuită prin e-mail în format pdf, tuturor autorilor și colaboratorilor dar s-a considerat necesar să fie citită și în două variante principale: Revista se mai publică fără link-uri și pe site-ul ScribdAtât „Sămănătorul” cât și „Dorna Tismana” sunt branduri ale Tismanei create la începutul sec. XX, de către G. Coșbuc, Al. Vlahuță și librarul Sfetea care nu pot fi nici „suspendate”, nici înstrăinate fiind motivul parteneriatului din anul 2007 dintre Fundația Tismana și ARP.Acest parteneriat încetând la 1 decembrie 2011 în mod fortuit, brandurile au fost asumate de către Asociația „Semănătorul Tismana”, președinte Nicolae N. Tomoniu și Asociația „Dorna Tismana”, președinte Gheorghe Antonio Tomoniu, care ca localnici doresc ca inițiativele lui George Coșbuc de la începutul secolului trecut, să nu fie date uitării. |
S-a sinucis la o zi după ce a aflat de moartea lui Șt. O. Iosif, un fel de frate de cruce, pe 23 iunie. Cei doi și-au făcut un jurământ de credință pe care criticul sămănătorist l-a respectat. Chendi află a doua zi, când se și sinucide respectându-și astfel jurâmântul. Amândoi au fost îngropați cu jale la cimitirul Belu, în aceeași zi de 25 Iunie 1913. Pe data de 7 februarie 2008 a avut loc la Biblioteca Metropolitană București lansarea ediției Ilarie Chendi, Scrieri, în 10 volume, realizată de profesorul universitar Dumitru Bălăieț, pe parcursul a peste 25 de ani de cercetare. |
Microsoft Flight Simulator este un simulator de zbor pentru PC pentru Microsoft Windows, promovat și deseori văzut ca un joc video. Unul din cele mai vechi, cunoscute și cuprinzătoare serii de simulatoare de zbor pentru PC, Microsoft Flight Simulator a fost un produs timpuriu în portofoliul Microsoft - diferit de celelalte programe, majoritatea fiind orientate înspre afaceri - depășind Windows cu trei ani. Microsoft Flight Simulator și-a început viața ca un set de articole de grafică scrise de Bruce Artwick în 1976 despre un program de grafică 3D. Când editorul revistei i-a spus că abonații vor să cumpere programul, Bruce Artwick a înfințat compania subLOGIC Corp. în 1977 și a început să vândă simulatoare de zbor pentru calculatoare 8080 cum ar fi Altair 8800 și IMSAI8080. În 1979 subLOGIC a lansat FS1 Flight Simulator pentru Apple II. În 1980 subLOGIC a lansat o versiune pentru Tandty TRS-80, iar în 1982 a licențiat o versiune pentru IBM PC cu grafică CGA pentru Microsoft, care a fost lansată sub numele de Microsoft Flight Simulator 1.00. subLOGIC a continuat să dezvolte produsul și pentru alte platforme, iar Flight Simulator II a fost lansat pentru Apple II în 1983, la Commodore 64, MSX și Atari 800 în 1984, și la Commodore Amiga și Atari ST în 1986. Între timp, Bruce Artwick a părăsit subLOGIC pentru a înfința Bruce Artwick Organisation pentru a lucra la Microsoft pentru versiunile ulterioare, începând cu Microsoft Flight Simulator 3.00 în 1988. Microsoft Flight Simulator a ajuns la maturitate comercială cu versiunea 3.1, unde a început să folosească grafica 3D și accelerare grafică, devenind un produs de primă mână. Microsoft a produs constant noi versiuni ale simulatorului, adăugând noi caracteristici cum ar fi noi tipuri de aeronave și peisaj mai detaliat. Ediția Profesională (Professional Edition) a fost lansată cu versiunile 2000 și 2002, care includea mai multe aeronave, utilitare și peisaje mai detaliate decât versiunea normală, formatul fiind abandonat cu versiunea 2004(versiunea 9), care revenise la formatul de single-edition și a marcat 100 de ani de zbor cu propulsie, iar Flight Simulator X a revenit la formatul cu ediție dublă cu "Standard Edition" și "Deluxe Edition". Cele mai recente versiuni ale acestui simulator, MS Flight Simulator 2004 și noul MS Flight Simulator X au atra piloți veterani, viitori piloți și chiar oameni care cândva au visat să fie piloți. Fiind mai mult un mediu virtual foarte captivant decât un simplu joc, este uneori frustrant, complex și dificil din cauza nivelului mare de realism, dar poate fi și meritoriu pentru un flightsimmer priceput. Suprafața pe care se poate zbura cuprinde întreaga lume, cu diferite nivele de detaliu, incluzând 20,000 de aeroporturi. Decoruri individual-detaliate se pot găsi reprezentând marile monumente și o un număr în continuă creștere de orașe și metropole. Detaliile peisajelor sun mărunte și departe de centrele populate și în special în afara SUA, deși o varietate de site-uri oferă add-on-uri cu peisaje(comerciale și gratuite) și decoruri pentru a remedia această problemă. Ultimele două versiuni includ o simulare meteorologică complexă și sofisticată, cu abilitatea de a descărca de pe internet date meteo în timp real, un mediu aerian inclusiv trafic de control aerian interactiv (deși seriile MSFS nu au fost primele care să includă așa ceva), aeronave cu care poate zbura utilizatorul de la istoricul Douglas DC-3 până la la Boeing 777 și un mare număr de resurse incluzând lecții interactive și provocări, și checklists (liste cu sarcini pentru avioane). Flight Simulator beneficiaza de o structură care permite utilizatorilor să modifice orice aspect al conținutului jocului. Tipurile de fisiere sunt de mai multe categorii, permițând editarea unor caracteristici specifice cu flexibilitate. Aeronavele jocului, de exemplu, sunt compuse din 5 părți: Modelul, un design 3D al avionului pe exterior și al carlingii virtuale. Texturile, imagini bitmap pe care jocul le aplică pe model. Acestea pot fi modificate cu ușurință (se mai numește și revopsire), așa că un model poate avea orice textură imaginabilă - ficțională sau reală. Sunetele, la propriu, arată cum sună avionul. Aceasta este determinată de setul de sunete WAV pe care avionul îl folosește. Panel-ul, o reprezentare 2D a carlingii aeronavei. Aceasta include una sau mai multe imagini bitmap al panoului de bord, instrumentelor de bord și uneori propriile sale sunete. FDE-ul sau Flight Dynamics Engine (Motor de dinamică de zbor). Acesta constă într-un fișier .air care conține sute de parametri care definesc caracteristicile aerodinamice ale unui aparat de zbor, și aircraft. cfg, care conține parametri mai ușor de modificat. Aspecte individuale care pot fi editate includ amplasarea cockpitului, imaginea sa, modelul aeronavei, texturile modelului, caracteristicile de zbor, modelele de decor(scenery) și texturile acestora, deseori cu programe ușor de utilizat precum Notepad. Simmerii pasionați au profitat de avantajul oferit de Flight Simulator în privința vastelor capabilități add-on, legând cu succes Flight Simulator la controllere făcute acasă, unele apropiindu-se de complexitatea unor simulatoare comerciale profesionale. Un număr de site-uri sunt dedicate add-onurilor de orice fel (cum ar fi aeronave de la linii aeriene reale, mașini utilitare pentru aeroport, clădiri reale localizate în orașe specifice, texturi, și fișiere cu orașe complete). Marea disponibilitate a add-onurilor gratuite pentru simulator de pe internet a încurajat dezvoltarea unor comunități uriașe și diverse legate între ele prin forumuri, zbor multiplayer online și Linii aeriene virtuale. Prezența internetului a facilitat și distribuția add-onurilor comerciale (pay-ware) pentru simulator, cu opțiunea de a descărca fișierele, astfel reducând costurile de distribuție. Multe add-onuri sunt payware. Producători precum Aerosoft, PMDG, Flight1, JustFlight, Captain Sim, LAGO, Project Magenta, Sim Flyers, Captain Keith, Phoenix Simulation Software (PSS) și Perfect Flight produce add-onuri de acest fel. Îmbunătățiri scenery, aeronave, pachete de sunete, utilitare și multe alte feluri de programe sunt disponibile sub acest fel de plată. Add-onurile payware uneori tind să dețină mai multe caracteristici decât cele freeware; caracteristici extensive nu sunt, oricum, limitate la pachetele payware, și câteva pachete freeware mai selecte sunt recunoscute ca oferind aceeași funcționalitate și calitate profesională ca și cele payware, dar fără nici un cost. Add-onurile airliner payware uneori oferă sisteme de simulare in-depth, cockpituri virtuale cu caracteristici walkaround (unde pilotul poate părăsi cockpitul aeronavei și să umble în jurul unor părți sau în îtreaga cabină), și panouri de comandă 2D realistice. O mare comunitate există pentru franchiza Microsoft Flight Simulator, având tulpina de la natura deschisă a structurii simulatorului care permite numeroase modificări să fie făcute. De asemenea sunt multe linii aeriene virtuale, unde piloții își efectuează zborurile stabilite ca și piloții liniilor aeriene reale, la fel și rețelele internaționale de simulare a controlului aerian, precum IVAO și VATSIM. Pentru o listă sumară de site-uri comunitare, vezi Linkuri externe mai jos. Microsoft a eliminat cele două turnuri gemene din obiectele scenery ca rezultat al atacurilor din 11 septembrie 2001. Microsoft a lansat și un patch pentru a le elimina din Flight Simulator 2000. Site-uri comunitare frecvent vizitate Principalele rețele de trafic aerian virtual |
Provinciile Turciei sunt împărțite în 923 districte (ilçeler; sing. ilçe). În timpul vechii Republică Turcă și în Imperiul Otoman, unitatea administrativă corespondentă a fost kaza. Districtele pot fi formate atât din zone urbane cât și din zone rurale. Unul din districtele unei provincii este districtul central (merkez ilçe) și este administrat de un vice-guvernator, celelalte districte fiind administrate de un sub-guvernator(kaymakam). Districtele de mai jos sunt ordonate după provincii, cu capitala evidențiată. |
Dalip Singh Rana (), cunoscut și sub numele de The Great Khali, este un wrestler și un actor indian, care a evoluat în World Wrestling Entertainment. În trecut, Khali a fost deținătorul titlului mondial Heavyweight, pe care l-a pierdut la WWE:Unforgiven în fața lui Batista și Rey Mysterio, într-un meci de tipul Triple Threat. Batista a devenit astfel campion mondial (heavyweight), în defavoarea lui Rey-Rey și a gigantului indian. Tot Khali a adus în WWE și meciul "Punjabi Prison", constând în împrejmuirea ringului cu două cuști din bambus, cea mai apropiată având 5 metri, iar cealaltă 7 metri. Un astfel de meci s-a desfășurat la No Mercy 2007 între gigantul de 2,16 m și "animalul dezlănțuit" Batista, când "Animalul" a reușit să câștige centura mondială. La Wrestlemania 24, a fost implicat într-un meci de tip Battle Royal, însă nu a reușit să câștige acel meci; Kane ieșind victorios. După Wrestlemania 24, a avut un conflict cu Big Show ce a dus la un meci între cei doi giganți în cadrul evenimentului pay-per-view Backlash, meci câștigat de Khali. El s-a căsătorit cu Harminder Kaur pe 27 februarie 2002. În 2005, Khali a jucat în The Longest Yard sub numele de Turley, unde juca rolul unui locatar în închisoare. Pe 17 martie 2007, a fost anunțat că Singh cu grupul va porni să joace în Get Smart, filmul bazându-se pe un show clasic din 1960, unde a mai apărut și The Rock. Khali a mers la smackdown, dupa aceea la raw și dupa aceea din nou la smackdown. |
Drojdia a fost folosită în coacere și fermentare, de mii de ani. Este folosită ca organism model în biologia modernă a celulei și este printre cele mai cercetate organisme eucariote. În ultima vreme s-a constatat că drojdia poate fi folosită pentru a genera energie electrică și că poate produce etanol. Au fost cercetate până în prezent peste 1.500 de specii de drojdie, fiecare având diferite mărimi, variind între 3 și 7 micrometri în diametru. Cu toate acestea, se presupune că doar 1% din toate speciile de drojdie ar fi fost descoperite. Drojdia nu necesită lumină pentru a crește. Pentru acest scop ea utilizează resurse organice ca surse de energie. Unele specii necesită oxigen pentru “respirație”, altele, deși anaerobe, necesită oxigen pentru înmulțire. Drojdia se reproduce sexuat sau asexuat (cel mai des asexuat). Drojdia a fost cel mai mult folosită în biotehnologie. Fermentarea zahărului este cea mai veche și largă aplicație a acestei tehnologii. Multe specii de drojdie au fost folosite în producerea unor alimente: drojdia de pâine pentru producerea pâinii; drojdia de bere pentru producerea berii; drojdia de vin pentru producerea vinului. Două tipuri de drojdii sunt folosite pentru fermentarea berii: Saccharomyces cerevisae și Saccharomyces uvarum. Aceste drojdii metabolizează zaharurile din cereale (în caz că berea se face din cereale) și produc alcool și dioxid de carbon. În anul 2003, piața drojdiei pentru panificație s-a ridicat la circa 26 de milioane de euro, cei mai mari furnizori fiind compania turcă Pakmaya și firma franceză Lesaffre. Reteta suverana: drojdia de bere!, 18 aprilie 2009, ---, Amos News Drojdia de bere - remediu miraculos, 11 decembrie 2010, Amos News |
Naș (fem. nașă) este un termen pentru părintele duhovnicesc al unei persoane. Acest concept apare în diverse tradiții religioase, dar în accepția modernă a termenului, nașul apare predominant în creștinism și iudaism. În creștinism, nașul este persoana care asistă oficial la botezul unui prunc, fiind persoana care îl înmânează preotului și îl primește înapoi pe acesta, după ce a fost botezat. Nașul devine astfel rudă a familiei noului botezat. În tradiția iudaică, termenul de nașul corespunde ebraicului Sandak, care desemnează persoana care ține pe genunchii ei un prunc în timp i se face circumcizia. |
Ulterior, în 1866 a fost înălțat de împăratul austriac la rangul de baron. Cimitirul Bellu, unde a și fost înmormântat, cel mai cunoscut cimitir din România, a fost înființat pe un teren donat de către Barbu Bellu administrației locale. Și-a făcut studiile în jurul anului 1843 în Grecia, în Atena, iar din 1850 a devenit judecător la tribunalul județului Ilfov, din 1852 conducând instituția respectivă. În 1856 devine procuror la Curtea de Argeș. La 7 februarie 1862, Barbu Bellu este numit ministru al culturii, funcție din care demisionează la 24 iunie 1862, după ce primul ministru Barbu Catargiu, vărul său, este asasinat. Apoi, pentru timp de aproape două luni (14 iunie - 8 august 1863), ocupă funcția de ministru al Justiției în Guvernul Nicolae Crețulescu (1). SERIAL Boieri mari, Episodul 12: Bellu, donațiile unei familii de baroni - 1 aprilie 2017,18:54 de Medeea Stan, accesat 1 mai 2017, |
Deșertul Mojave este unul din cele mai mici deșerturi nord-americane, cu o suprafață de peste 34.000 km². Deșertul se află în sud-vestul Statelor Unite ale Americii, ocupând partea de sud-est a Californiei, nord-vestul statului Arizona, sud-vestul statului Utah, și sudul statului Nevada. Situat în sud-vestul Statelor Unite, între hiperaridul deșert Sonora și puțin mai temperatul deșert al Marelui Bazin, deșertul Mojave este un deșert situat la altitudine înaltă, majoritatea suprafeței deșertului aflându-se între 1000 m și 1800 m altitudine. În Deșertul Mojave se află cel mai coborăt punct din emisfera vestică, Death Valley, cu o adâncime de 82 m sub nivelul mării. În nord-vestul deșertului se află masivul Tehachapi, iar la sudul său, orașul San Bernadino. Cea mai importantă așezare din deșertul Mojave este orașul Las Vegas, statul Nevada, cu o populație a ariei extinse metropolitane de peste 1,8 milioane locuitori. Alt oraș important este Palmdale din California, cu o populație a zonei metropolitane de aproape 500.000 de locuitori. În deșertul Mojave se află o floră bogată, cuprinzând peste 1.000 de specii de plante. Cea mai cunoscută specie este Yucca brevifolia, sau copacul lui Iosua. |
Pozitivismul este un curent filozofic a cărui teză principală este că singura cunoaștere autentică este cea științifică, iar aceasta nu poate veni decât de la afirmarea pozitivă a teoriilor prin aplicarea strictă a metodei științifice. Datele verificate (fapte pozitive) primite de la simțuri sunt cunoscute ca dovezi empirice; astfel pozitivismul se bazează pe empirism. Pozitivismul susține de asemenea că societatea, la fel ca lumea fizică, operează conform legilor generale. Cunoașterea introspectivă și intuitivă este respinsă, la fel ca și metafizica și teologia, deoarece pretențiile metafizice și teologice nu pot fi verificate de experiența simțurilor. Deși abordarea pozitivistă a fost o temă recurentă în istoria gândului occidental, abordarea modernă a fost formulată de filosoful Auguste Comte la începutul secolului al XIX-lea. Comte a argumentat că, la fel cum lumea fizică operează în funcție de gravitate și de alte legi absolute, societatea și-a dezvoltat în continuare pozitivismul într-o Religie a umanității. Substantivul englez Pozitivism a fost reimportat în secolul al XIX-lea din cuvântul francez positivisme, derivat din positif în sensul său filosofic de "impus pe minte prin experiență". Adjectivul corespunzător (latin positīvus) a fost folosit într-un sens similar pentru a discuta despre lege (legea pozitivă în comparație cu legea naturală) din vremea lui Chaucer. Faza a doua. A apărut la sfârșitul secolului XIX - începutul secolului XX, în legatură cu marile descoperiri din fizică, principalii reprezentanți fiind Ernst Mach și Richard Avenarius. |
Râul Sasul este un curs de apă, afluent al râului Strei. Se formează la confluența a două brațe: Titianul și Comărnicelul. |
Muntele Tabor (în ) se aflǎ în partea de sud a regiunii istorice Galileea, Israel, la vest de valea Jezreel și la 17 km vest de Marea Galileei. Ajunge la o altitudine maximǎ de 575 metri. |
Neve Ativ (în ) este un mic moșav în nordul Israelului, pe panta Muntelui Hermon. Înființat în anul 1972, în acest moshav locuiesc 37 familii ocupînduse cu turismul. Industria principală a moșavului este turismul. Neve Ativ operează o înfloritoare stațiune, Stațiunea de schi Muntele Hermon are o lungime a pârtiilor de 25 kilometri, coboarǎ de la altitudine de 2814 m, fiind cea mai apropiatǎ zonǎ de cazare organizatǎ pentru vizitatori în zonă. Stațiunea a fost distrusǎ în Războiului de Yom Kippur. În sezonul următor, stațiunea a fost din nou în afaceri. Frank Riley a scris în Los Angeles Times, "Acesta este un munte și o experiență care ar trebui să se întâmple cel puțin o dată în viață fiecare schior a lui". Sezonul de schi dureazǎ trei luni, în medie (decembrie - martie). în ianuarie 2000, stațiunea a fost vizitatǎ 11.000 turiști. |
În timpul facultății, ca să poată trăi, a fost nevoit să-și ia în paralel și o slujbă la Poșta Centrală. În 1903 compozitorul ploieștean Ioan Cristu Danielescu va compune muzica pentru opereta într-un act „Ursul“, pe un libret de Casimir Belcot. Acesta avea să fie de altfel și debutul viitorului mare actor în lumea artelor. În aclași an, 1903, încurajat de succesul obținut cu opereta al cărei librei îl compusese, va abandona studiile Facultății de Drept și se va înscrie la Conservatorul de muzică și artă dramatică din București, la clasa profesorului C.I. Nottara unde va fi coleg cu viitoare nume mari al teatrului românesc: G. Ciprian, Mișu Fotino, Ion Manolescu, Florica Cocea, Maria Filotti, etc. În aceeași perioadă, pentru a-și desăvîrși arta teatrală, va lua și lecții de actorie de la Petre Liciu. În același an va prezenta, alături de Ion Manolescu și Constantin Tănase, în sala „Riegler“ din Sinaia, două piese de Caragiale, chiar în prezența autorului. La 21 august 1905 va termina de tradus monologul „Colivia“ și o piesă de teatru, scriind, de asemenea, cupletul „Viața de student“.Toamna anului 1905 va interpreta rolul lui Chimiță Giugiuc din comedia bufă cu cîntece „Docorul damelor“. Școala primară și liceul (1902) la Ploiești. |
Nicolae Beldiceanu () a fost un poet și prozator român. Urmează cursurile Academiei Mihăilene din Iași. Ca poet a debutat în ziarul lui Hasdeu, „Lumina”.A colaborat la revista „Convorbiri literare”, unde a publicat poezii de factură romantică și pesimistă, apoi la „Contemporanul”, sub influența căruia a scris cele mai bune poezii ale sale (Vechituri, Lăutarul, Amurgul veacului, Dezmoșteniții). A mai publicat și lucrări arheologice, printre care Antichitățile de la Cucuteni (1885). A fost căsătorit cu Victoria, verișoara pictorului Octav Băncilă. Fiul său, Nicolae N. Beldiceanu (1881-1923), a fost un reputat prozator și publicist. |
A debutat cu Moartea lui Avel,(Buda,1818), pastorală în proză tradusă după Salomon Gessner (1818). Este autorul unei ample scrieri în versuri Tragodia Moldovei sau mai bine a zice Jalnica Moldovii întâmplare după răzvrătirea grecilor, 1821, publicată postum (1861,1874), care este de fapt o cronică versificată a răzmeriței de la 1821. Acest poem epic este conceput în stil de pamflet, cu o simplă valoare documentară..În cele 4266 versuri monotone, cu rare sclipiri de artă, „Tragodia...”alternează descrierea amănunțită și plată a înscăunării Eteriei la Iași, a băjenirii evgheniților și a risipirii zavergiilor de către turci, cu satira directă. Poeziile lirice intitulate „Stihuri făcute la Tazlău în vremea închiderii mele acolo, în anul 1824, aprilie 20 - Stihuri alcătuite de răposat postelnic Alecul Beldiman” au fost incluse de Mihail Kogălniceanu în ediția Cronicilor României (III, București, 1874). Poetul liric face parte din școala lui Costache Conachi, însă este lipsit de un real talent. A tradus pe la începutul secolului al XIX-lea Istoria cavalerului de Grié și a iubitei sale Manon Lesco, scriere rămasă în manuscrisul 193 al Bibliotecii Academiei Române, fiind vorba probabil de prima traducere în română a unei scrieri a abatelui Prévost. |
A fost trimis de mic în Elveția apoi la Paris, pentru studii, chiar în timpul mișcărilor revoluționare. După ce s-a întors în țară, s-a căsătorit cu principesa Smaranda (Emma) Kalimaki, fiica fostului Domnitor al Moldovei, cu care a avut doi fii: Edmond (ofițer și prefect de Dâmbovița) și Alexandru (născut în 1885, ambasador la Berlin între 1896 și 1916 și delegat al României la Comisia Internațională a Dunării). Beldiman era un fervent activist împotriva domnitorilor străini și susținător al Unirii Principatelor sub un domn pământean. Ca atare, a făcut propagandă pentru alegerea lui Cuza. Odată cu alegerea lui Cuza, s-a mutat la București și a primit funcția de prefect de Ilfov, apoi prefect de poliție la București. Lovitura de stat din 11 februarie 1866, care l-a obligat pe A.I.Cuza să abdice și să părăsească țara, l-a determinat pe Beldiman să se retragă la Iași. Aici, la 15 decembrie 1871 a înființat ziarul „Adeverulu”, în paginile căruia a pornit o campanie împotriva domnitorilor străini și a Hohenzollernilor în special. Ziarul a fost suspendat după 13 numere din cauza atitudinii sale împotriva Hohenzollernilor. Beldiman a fost în repetate rânduri amendat și judecat pentru lezarea imaginii regale. Într-un astfel de proces, după ce Beldiman a fost ținut în detenție mai multe luni, a fost achitat de un juriu în componența căruia intra și Vasile Alecsandri. Victoria sa a fost răsunătoare însă ziarul „Adevărul” nu a mai putut fi publicat, din cauza amenzilor care gravau asupra bugetului. Până în 1884 se retrage din viața publică. În 1884 se întoarce la București și începe să scrie la „Războiul”, cu pseudonimul „Un Moldovean”, campania a fost orientată dată împotriva regelui Carol. Din 15 august 1888, Beldiman a publicat din nou, la București, ziarul „Adevĕrul”. |
A fost profesorul de limbi clasice al lui I. P. Culianu, pe care l-a ajutat în momente de cumpănă, căruia i-a înlesnit în cele din urmă plecarea în Italia și pe care l-a introdus lui Eliade. Între prof. Poghirc, pe care Culianu îl numea afectuos "iubitul meu maestru", și studentul său s-a legat apoi o prietenie ce a durat până la moartea tragică a acestuia din urmă în 1991, prietenie pecetluită parcă prin colaborarea la The Encyclopedia of Religion a lui Mircea Eliade, în care cei doi semnează împreună șapte articole. Cunoscută este de asemenea și prietenia sa cu Cioran și cu alte mari figuri ale exilului românesc. Se știe mai puțin însă că studentul său cel mai drag, care - cât a fost în țară - i-a fost mâna dreaptă, atât la catedra de clasice cât și la Asociația de Studii Orientale, cu care a rămas mereu în legătură și după plecarea din țară, sprijinindu-l constant, și care i-a călcat în mod strălucit pe urme, a fost Dan Slușanschi. Numai o moarte - din nou prematură - a făcut ca faima acestui alt mare clasicist al nostru, a cărui stea era în plină ascensiune, să nu o egaleze și depășească pe cea a maestrului, așa cum "dom' Poghirc" îi profețea cu ani în urmă. Cicerone Poghirc a fost un eminent dascăl, încă de foarte tânăr. Se povestește că acad. Alexandru Graur, după una din orele de asistență la clasă, în baza cărora trebuia să-i dea un calificativ tânărului asistent, ar fi spus că "lui Poghirc i se potrivește catedra cum i se potrivește unui cazac să stea în șa". Avea un simț special al valorii, un soi de intuiție care-i permitea să distingă calitatea intelectuală a tinerilor încă neformați, și așa se explică de ce de el s-au atașat oameni precum Culianu, Slușanschi, Francisca Băltăceanu, Adrian Pârvulescu ș.a. În ciuda unei activități prodigioase, mai ales pe tărâm pedagogic, nu a publicat multe cărți. Lecturile sale permanente, care-i permiteau să fie la curent cu cele mai noi idei, precum și activitatea pedagogică, cea de conferențiar, de organizator, ca și funcțiile de decizie i-au răpit mult din timpul pe care și l-ar fi putut dedica scrisului. A scris însă multe studii și articole de specialitate, a ținut cursuri universitare și a participat cu lucrări la numeroase simpozioane și congrese. S-a format de la bun început ca indo-europenist, sub influența și cu îndrumarea unor mari lingviști indo-europeniști, precum Theofil Simenschy, Vlad Bănățeanu, Aram Frenkian sau Alexandru Graur. Preocuparea pentru vechea macedoneană - care îl apropie de un alt mare filolog clasic și indoeuropenist al nostru, Ioan I. Russu - denotă interesul său, încă de foarte tânăr, pentru balcanistica veche. Colaborează la Cursul de introducere în lingvistică (1955), și la Introducere în lingvistică (1958), ambele sub redacția lui Al. Graur. În 1968 începe colaborarea, cu etimologii originale, la Dicționarul limbii române al Academiei (DLR, literele M-R). Etimologia aplicată îl conduce spre unele concluzii de ordin teoretic, pe care le expune în același an în revista Limba Română, sub titlul Probleme actuale ale etimologiei românești. În 1983 colegii de la universitatea din Bochum îi editează un volum omagial cu prilejul împlinirii a 55 de ani de viață, intitulat Philologica et Linguistica. Este o culegere de articole scrise între 1953 și 1983 - elogios prefațată de către Helmuth Frisch și conținând la sfârșit o listă bibliografică, incompletă, cu 121 de titluri - un reper indispensabil pentru tracologul de azi. În 1978 s-a numărat printre puținii lingviști în viață incluși în Dicționar de lingviști și filologi români (Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Albatros 1978). |
Rishon Letzion a fost fondat la 31 iulie 1882. Inițial a fost una din principalele așezări evreiești din Palestina la finele veacului al XIX-lea și începutul veacului al XX-lea, a treia în ordinea înființării după Petah Tikva și Roș Pina. După o lungă perioadă de relativă marginalizare ca oraș din periferia "adormită" a Tel Avivului, în ultimele două decenii, orașul, care se întinde la vest până la malul Mării Mediterane și beneficiază de foarte mari suprafețe virane, a devenit domiciliul a unor mari mase de cetățeni, israelieni veterani și noi imigranți, devenind un centru comercial, industrial si cultural de prima mână. El se mărginește la sud cu orașul Nes Ziona, la nord cu orașele Holon si Bat Yam, la est cu localitatea Tzrifin la est, și cu Marea Mediterană la est. a fost ales după un verset din profetul Isaia (Yeshayahu) (41,27) din Biblie, care reflecta aspirația întemeietorilor spre Întoarcerea în Sion:רִאשׁוֹן לְצִיּוֹן הִנֵּה הִנָּם, וְלִירוּשָׁלם מְבַשֵׂר אֶתֵּן - în traducere română Eu Cel dintâi am zis Sionului: "Iată-i, iată-i!" și Ierusalimului am adus veste nouăRishon Letzion a fost întemeiat la 31 iulie 1882, în vremea dominației otomane în Palestina, din inițiativa „Comitetului de Halutzim (Pionieri ai colonizării) Yesud Hamaala” de la Jaffa a cărui misiune era să achiziționeze noi terenuri pentru crearea unei comune agricole - moshavá. Fondatorii erau familiile a 7 evrei imigrați din Harkiv, Ucraina, pe atunci parte a Rusiei țariste, membri ai mișcării pre-sioniste Hovevei Tzion, sub conducerea lui Zalman David Levontin și încă zece familii care li s-au alăturat. Rishon Letzion a luat naștere ca o așezare agricolă - moshava - și era cea dintâi de acest fel între cele înființate de așa numita Prima Aliyá ("valul întâi de imigrare" -„Aliyá Rishoná” de la finele secolului ai XIX-lea). Principala ei contribuție la viața evreilor în Palestina era la început, mai cu seamă, în domeniul cultural: aici s-au creat simbolurile Sionismului, care ulterior au devenit simbolurile Statului Israel, și aici a început renașterea limbii ebraice vorbite și învățămantul în ebraica modernă. În agricultură primii ei locuitori nu au avut prea mare noroc, din cauza multor intemperii și suferințe cauzate de vicisitudinile climei și de lipsa de experiență în munca agricolă. Le-a venit in ajutor baronul Edmond James de Rothschild, care a hotărât să înființeze aici podgoria Carmel. Dar anii Primului război mondial a adus mari daune locului: mai întâi pierderea pieților de desfacere a produselor în străinătate, apoi invazia lăcustelor din 1915, și la urmă, luptele desfășurate în sudul asezării în noiembrie 1917 între forțele otomane și trupele britanice ajunse în regiune. În anul 1920, sub dominația mandatară britanică, localitatea a fost înaintată la gradul de "consiliu local", iar dupa fondarea Statului Israel, în anul 1950 a fost declarată oraș. La finele secolului al XX-lea Rishon Letzion s-a extins spre apus și a crescut în mod accelerat, devenind unul din cele mai mari orașe ale Israelului. Haim Amzalegh, a cumpărat terenurile de la Ayn Qara de la aristocratul arab palestinian Mustafa Abdallah Ali Dadjani. Autoritățile turcești au ridicat obstacole în calea coloniștilor și nu le-au furnizat permise de construcție, dar, ținând seama de prestigiul lui Amzalegh, care era viceconsul britanic la Jaffa, și de legalitatea achiziționarii de pământuri pe care a făcut-o, ele au trecut cu vederea lucrările de construcție în curs până la terminarea acestora. Amzalegh a semnat în fața coloniștilor o declarație prin care le-a cedat pe vecie toate drepturile asupra caselor și clădirilor de pe terenul cumpărat. La data de 31 iulie 1882 (după calendarul evreiesc - 15 Av 5642 "Hey-Tarmav" ) primele 17 familii de coloniști au luat în primire locul. După prevederile inițiale, ei urmau să lucreze pământul în colectiv, fără să-l împartă între ei. Solul era nisipos, iar aprovizionarea cu apă era dificilă: izvorul Eyn Qara, după care se numea locul în arabă putea furniza numai apa pentru lucrările de construcție, abia mai pe urmă putându-se săpa prima făntână. În noiembrie 1882 au sosit la lucru la Rishon și un grup de studenți evrei din Harkiv, membri ai Mișcării Bilu majoritatea lor originari din Bielorusia - Israel Belkind, Haim Hissin și alții,- care au contribuit la demararea proiectului. În ciuda strădaniilor lui Charles Netter, fondatorul Școlii agricole Mikve Israel din vecinătate, contrar promisiunilor, directorul școlii, Shmuel Hirsch nu a obținut pentru ei pământul și cele trei case promise în așezare, și de aceea aceștia au fost nevoiți, în cele din urmă, să se mute la Ghedera. La împlinirea unui an de existență a așezării, unul din primii locuitori, Yosef Feinberg, s-a oferit să plece la Paris și să se adreseze pentru ajutor baronului Edmond de Rotshchild. La întâlnirea pe care au avut-o, el a făcut o bună impresie asupra baronului prin cunoștințele și limbile pe care le poseda. Acesta a consimțit să acorde așezării un împrumut de 25,000 franci, pentru adâncirea forajelor de apă și pentru semănarea ogoarelor în iarna următoare. În schimb, i-a obligat pe locuitori să fie îndrumați în domeniul muncii agricole și mai ales al fructiculturii de agronomul D de la școala agricolă Mikve Israel, iar directorul școlii, Shmuel Hirsch, urma să controleze folosirea banilor. Aceasta asistență dată coloniștilor din Rishon Letzion a reprezentat debutul activității filantropice desfășurate de Edmond de Rothschild în favoarea renașterii prezenței masive evreiești în Palestina. Intervenția lui Rothschild a venit la timp într-un moment când așezarea era în primejdie de a se destrăma. Datorită ajutorului său, s-a putut finanța mutarea adâncirea făntânii până la o profunzime de 42m, până ce s-a găsit apă. El a extins ulterior ajutorul pentru perfecționarea în continuare a locuitorilor în munca agricolă și în pregătirea pământului pentru plantări. A trimis experți din Franța pentru a-i îndruma pe țărani și pe cei veniți mai recent, în viticultură - în creșterea viței-de-vie și producerea de vin - ramură care se arăta potrivită condițiilor din Palestina și pentru export. Dar ogoarele semănate nu au dat recolta de grâu așteptată, și țăranii au fost nevoiți să și amaneteze pământurile pentru a se întreține. După ce baronul a lichidat amanetul, pământurile au trecut în proprietatea sa. La sfârșitul anului 1883 așezarea, care număra acum 39 familii cu 135 suflete, a încetat de a mai fi independentă. Dupa ce a fost anulată autoritatea comitetului cooperativei, Shmuel Hirsh a stabilit că orice lucrări agricole vor fi facute numai după indicațiile profesionale ale agronomului. În schimb locuitorii vor primi o subsidie lunară pentru întreținere. După mărturia scriitoruli și publicistului Moshe Smilanski, "spiritul țăranilor fusese înăbușit, și treburile gospodăriei fuseseră abandonate". Baronul nu a acceptat să schimbe regulile. Yehoshua Ossovietzki a fost numit de către Shmuel Hirsch ca administrator al așezării, cu locuința în localitate. În anul 1884 Ossovietzki a sosit în comună și a fost primit cu entuziasm de către locuitori - atât țăranii fondatori cât și membri ai mișcării Bilu care li se alăturaseră. În 1885, în fruntea unei procesiuni la comemorarea a trei ani ai așezării, Ossovietzki a înălțat un steag având doua benzi și între ele simbolul stelei lui David țesut in albastru . Aceasta flamură, numită atunci Steagul Rishon Letzion, și care semăna cu viitorul steag al Israelului, a fluturat atunci pentru întâia dată în public pe pământul Palestinei. Ossovietzki a cumpărat încă 300 ha de pământ din Uyun Qara, în vestul lui Rishon Letzion, și le-a vândut în parcele unora din imigranții mai înstăriți care plantaseră viță de vie. Așezarea și-a dublat suprafața și din 1884 s-a trecut la reprofilarea locuitorilor pe viticultură. În urma măsurilor luate de Ossivietzki s-a ajuns în așezare la o stratificare socială, după care, o parte din locuitori au rămas dependenți de subsidiile baronului. Unul din aceștia din urmă, Michael Halperin, a înființat in 1886 o Asociație a muncitorilor, primul sindicat de acest fel din Palestina. Cu timpul Halperin a devenit unul din oponenții cei mai înverșunați ai conducerii lui Ossovietzki. În anul 1886 relațiile dintre Ossovietzki și țărani au început să se deterioreze. Administratorul a început să adopte obiceiuri de despot, să impună amenzi și să se înconjoare de lingușitori și denunțători. Comuna s-a divizat în două tabere: cea a "iubitorilor de pace" (Rodfey shalom) în frunte cu Feinberg, care se împotrivea lui Ossivietzki și cea a "camarazilor" (Reiym) care îl sprijinea pe admnistrator. În anul 1886 tensiunea a ajuns la maximum. Halperin a trimis o scrisoare de plângere împotriva lui Ossovietzki către conducători ai mișcarii Hovevey Tzion din Rusia. Când, aflând de aceasta, Ossvietzki l-a izgonit pe Halperin din comună, în februarie 1887 a izbucnit o răscoală contra sa. Oșteni turci înarmați, convocați din Jaffa la instigațiile lui Ossovietzki, erau cât pe ce să-i aresteze pe rebeli, dacă nu ar fi intervenit Shmuel Hirsch, care i-a convins să plece, iar pe rebeli să se risipească. Ossovietzki și Hirsch au părăsit comuna spre bucuria răzvrătiților. La 11 mai 1887 baronul Edmond de Rothschild a sosit în prima sa vizită în Țara Sfântă. Țăranii nemultumiți au trebuit să dea înapoi cu revendicările lor, în fața amenințarilor baronului. Rothschild a acceptat să-i ierte, cu condiția ca Yosef Feinberg să părăseasca așezarea. Acesta a fost nevoit să-și vândă parcela de pământ și să plece. Sub tutela sa, în anul 1886 a luat ființă în așezare o cramă impozantă "Richon Lezion", care va deveni parte a companiei sale, numită Carmel Mizrahi. Majoritatea soiurilor de viță-de-vie au fost importate din America și altoite cu varietăți franceze sau indiene, pentru a fi rezistente la filoxeră. Vinurile și brandy produse erau exportate în acea perioadă în Egipt, Turcia,Rusia, Germania și SUA. Și David Ben Gurion, viitorul întâi premier al Israelului, a lucrat aici odată și a condus sindicatul muncitorilor din cramă. În anul 1890 locuiau în Rishon Letzion 359 persoane. În 1895 erau 380, iar în 1900 - 526 locuitori. În 1911 400 ha erau plantate cu viță-de-vie, iar 25,4 ha cu livezi de citrice și alți pomi fructiferi. În 1900 așezarea a trecut sub tutela companiei JCA care a micșorat sprijinul financiar , obligându-i pe locuitori să-și dirijeze singuri afacerile. La începutul secolului al XX-lea a început si plantarea de migdali și, mai ales din anii 1920 s-a extins creșterea agrumelor. În ajunul Primului război mondial localitatea a ajuns la o anumită prosperitate economică. În 1907 Rishon Letzion era, ca mărime, a doua "moshavá" evreiască din Palestina, având 900 locuitori, în 1914 populația sa devenind de 1350 locuitori. Autoritățile otomane i-au recunoscut un statut urban în 1912, dându-i dreptul la o primărie. În anul 1915, în toiul războiului mondial, guvernatorul militar turc al Siriei și Palestinei, Gemal Pașa a vizitat Rishon Letzion și a dăruit localității o zonă nisipoasă suplimentară de 2000 hectare, zonă cunoscută astăzi ca Maarav Rishon (Rishon de vest). Începând din 1888 când i s-a alăturat ca profesor și David Yudelevich, toate materiile s-au predat în ebraică. La crama din Rishon Letzion a avut loc și prima grevă de muncitori din istoria Palestinei. Litoralul la apusul soarelui - poze |
Humphrey Bogart () de fapt Humphrey DeForest Bogart, a fost un actor de scenă și de film american, câștigător al premiului Oscar. Privit ca un adevărat simbol cultural american Bogart este adesea considerat, atât de către unii critici de film cât și de o bună parte a iubitorilor cinematografiei, drept cel mai mare actor american de film al secolului 20. Instituția cea mai autorizată în domeniul cinematografiei din Statele Unite, Institutul American de Film (The American Film Institute), l-a clasat pe Bogart ca cel mai mare actor din istoria filmului american. Humphrey Bogart a vrut să se sinucidă pentru că se temea că este homosexual, 29 septembrie 2010, Mediafax'' Premiul Oscar pentru cel mai bun actor |
Este descendentul direct al Colegiului Sfântul Sava, divizat în 1864 de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza în Universitatea din București și prezentul colegiu. Din 1948 până în 1990 colegiul a purtat numele de „Liceul Nicolae Bălcescu”, după numele revoluționarului pașoptist, elev al acestui liceu. În cadrul colegiului s-a înființat prima bibliotecă națională a românilor, în anul 1836. În prezent, biblioteca Colegiului Național „Sfântul Sava” are peste 31.000 de volume care sunt depozitate în dulapurile proiectate de Theodor Amman, fost profesor al liceului. Academia s-a divizat în anul 1864 la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ramura academică fiind convertită în Universitatea din București, iar cea de educație secundară fiind organizată în ceea ce va fi numit mai târziu Colegiu Național „Sfântul Sava” (instituția va purta mai multe nume, de-a lungul deceniilor). |
S-a născut pe data de 19 iulie, 1955, în satul Coșnița din raionul Dubăsari. Debutează cu poeme în revista „Moldova” (1984). Poezia sa este tradusă în rusă, engleză, franceză, italiană ș.a. Poezia lui Leo Bordeianu planează, atât tematic, cât și expresiv, în spații diferite, arătându-se mai puțin asemenea unei păsări circumscrise propriului său cuib și desfășurând mai degrabă zboruri esențiale - când într-un văzduh înalt, frizând absolutul, când coborând larg și razant asupra pământului și a apelor. Iubitorii de etichete, pătimași a găsi fiecărui poet o unică încarcerare definitorie, s-ar arăta pierduți față de această poezie, care ar putea fi catalogată când simbolistă, când romantică, ba chiar și suprarealistă. Acest polimorfism, departe de a mărturisi o irosire, oglindește o unitate diversificată, supusă fericit suflului originar al Poeziei. - Alexandru Lungu Leo Bordeianu își vede satul ca pe o pasăre Phőnix, ca pe o arenă pe care Viața se logodește cu Moartea, într-un limbaj descătușat, beneficiind de prozaisme. Poetul stăruie într-un spațiu unde se uită de viață, dar nu se știe încă de neființă. - Mihai Cimpoi Filigrane încântătoare sunt anotimpurile lui Leo Bordeianu (acuarelă, toamna), inscripții concise precum cea intitulată stare în spiritul unui Bacovia postmodern la care dicțiunea în contratimp atinge virtuozitatea. - Constantin Ciopraga Nu ideea abisului îl interesează pe poet, nici imaginea sclipitoare confecționată sau frustă. Leo Bordeianu amestecă vocabulele într-un cazan interior și adulmecă licoarea în tăcere ca pe o pipă turcească. - Grigore ChiperLeo Bordeianu se desparte hotărât de congeneri, de cei care au transformat, prin textuare, „facerea poemului” într-o productivă inginerie lirică. Cuvintele, împreună, „nu pot face altceva / decât un poem”; dorind a afla „pantoful de aur al poeziei”, autorul visează însă texte - „poieni de lumină”.Sufletul planează „peste veșnicia cuvintelor”.Ar fi vorba de o destrupare, spărgând crusta tabieturilor, dezicându-se de „verbul ermetic”, părăsind necredința. Lepădarea învelișului înseamnă o fereastră deschisă spre cer, îmbrăcând „haina de lumină”.Ultimul Leo Bordeianu a intrat într-o „viață nouă”.Știe că pentru a rezista „e nevoie de mult cântec” și își dorește lin „schimb de priviri / care să ne rostească”, aflându-și sinele. - Astăzi fiecare iese pe cont propriu din întuneric… - Interviu cu poetul Leo BordeianuScriitorul Leo Bordeianu: "Niște tumori maligne pe cultura și viața noastră" |
intersecția unui con (considerat inclusiv prelungirea lui de cealaltă parte a vârfului) cu un plan ce taie ambele părți ale conului (de-o parte și de alta a vârfului). Orice hiperbolă este formată din două părți neconectate, numite ramurile hiperbolei. Fiecare ramură este o curbă deschisă infinită. Hiperbola e o curbă cu rază de curbură variabilă. Raza de curbură se exprimă funcție de unghiul la centru și excentricitate în coordonate polare. Hiperbolele echilatere într-un sistem de coordonate Clapeyron descriu procese termodinamice izoterme. |
Cristian Țopescu () a fost un comentator sportiv, jurnalist și politician român. A fost tatăl prezentatoarei de televiziune Cristina Țopescu. În urma unui decret semnat de către președintele României, Traian Băsescu, din 25 octombrie 2007, colonelul în retragere Cristian Țopescu a fost înaintat la gradul de general de brigadă (cu o stea). Steaua, performanță și prestigiu - în colaborareCristian Topescu, la 70 de ani: "Am ajuns sa predic in pustiu", 25 martie 2007, Evenimentul zilei Comentatori sportivi de televiziune Persecutați de către organele de stat ale României comuniste |
Descoperirile arheologice arată că teritoriul Norvegiei a fost locuit cel târziu începând din anii 10000 î.Hr. Majoritatea istoricilor consideră că nucleul populațiilor care au colonizat Scandinavia se află în Germania de astăzi. În primele secole d.Hr. Norvegia de azi era împărțită în mici regate. Conform tradiției, Harald Hårfagre a reușit să unească aceste regate în 872 d.Hr., în urma Bătăliei de la Hafrsfjord din Stavanger, devenind astfel primul rege al unei Norvegii unite. Primele prezențe omenești din Norvegia datează ca. cu 10 500 î.Hr. în această perioadă era deja topită gheața pe coasta de vest norvegiană. Uneltele de piatră găsite pe insula Rennesøy au o vechime de 10 000 de ani î. Hr. sunt unelte confecționate din flint (silex, cremene sau cuarț). Locuitorii din prima perioadă de timp nu erau stabiliți în așezări, cea mai veche așezare omenească ce datează ca. cu 10 500 de ani î.Hr. a fost descoperit în districtul Øygarden in Hordaland. Circa cu 9000 de ani î.Hr. se formează „Complexul-Fosna” un termen folosit pentru cultura cea mai veche de pe teritoriul norvegian, urme istorice fiind descoperite la „Fosna” lângă portul Kristiansund. Paralel cu această cultură în nord ia naștere „Cultura Komsa” denumit după descoperirile arheologice de la „Komsafjell” de lângă localitatea Alta aflată la nord de cercul polar. Petroglifele (desene pe piatră) atestă faptul că erau folosite în această perioadă timpurie și anumite ambarcațiuni pe apă primitive. Cu 5000 de ani î.Hr. a fost descoperit la Varangerfjord (nord estul Norvegiei) o variantă de ceramică. In mezoliticul târziu ca. anul 7000 î.Hr. au fost găsite topoare din diabaz în acest timp pe o perioadă de 3000 de ani clima se încălzește. Unele regiuni vor avea peste 1000 de așezări omenești, cu o densitate mai mare în regiunile de coastă. Agricultura este practicată ca. din anii 4000 î.Hr. din această perioadă de timp s-au găsit ceramică împodobită cu desene și vase de lut sub formă de pâlnie caracteristice culturii nordice din neoliticul timpuriu. O teorie controversată între istorici este migrația peste Marea Albă și peninsula Kola unei populații din estul Scandinavei spre Finnmark. Din anii 3 300 î.Hr.datează urme a culturii „megalitice” (grec. „mega=mare” și „litos=piatră”) fiind descoperite morminte din piatră cioplită. Prin răcirea climei în anii 3 500 î.Hr. suprafețele unde se practica agricultura se reduc treptat până la o dispariție aproape completă, luând amploare vânatul. Primele obiecte de bronz apar în anii 2000 î.Hr. dar perioada propriu zisă a bronzului datează din anii 1800 î.Hr. fiind folosite mai departe unelte din piatră, obiectele sau uneltele din bronz fiind un privilegiu de simbol aristocratic. În sud-vestul Norvegiei în Iutlanda (peninsula desparte Marea Baltică de Marea Nordului), agricultura ia din nou amploare, se descoperă urmele unui comerț cu regiuni îndepărtate fiordul Oslo lângă Bohuslän. Incinerarea morților a început să fie practicată prin anii 1000 î.Hr. istoricul Jordanes care a trăit în secolul VI amintește din anii 550 î.Hr. existența triburilor norvegiene și folosirea fierului precum și construirea de ambarcațiunilor cu un schelet (kiel, bordaj, vikingii fiind constructori iscusiți). Migrația popoarelor n-a lăsat urme deosebite pe teritoriul Norvegiei. Construcțiile navale se dezvoltă în continuare, se folosesc cuie din metal la construirea navelor, care sunt împodobite cu cioplituri în lemn. Dezvoltarea comerțului, scrisului și perfecționarea armelor a fost favorizat de contactul cu cultura romană, începe o luptă între căpetenii pentru o hegemonie pe mare. Din anul 550 începe o decădere bruscă a prosperității, se presupune că ar fi determinată de o epidemie din secolul VI care a bântuit în Europa. Cultura scandinavă și ornarea armelor, limba este influențată de cultura francilor, apare o decădere a comerțului după blocarea căii maritime spre Bizanț de către avari. Din secolul VII se reiau contactele comerciale cu Europa centrală ceea ce determină o nouă înflorire a agriculturii creșterea numărului populației, apar o serie de regate mai mici: Ringerike, Romerike, Hadeland și Hedmark, ca și regiunea Trøndelag. Din mijlocul secolului VIII începe perioada vikingilor care erau negustori și războinici, care erau alcătuiți din scandinavi mai ales norvegieni și danezi, cauza pirateriei efectuate de vikingi este explicată prin mai multe teorii: creșterea densitatea populației și superioritatea vaselor scandinave, aceste acțiuni de piraterie au atins coastele portugheze. Ulterior vikingii mai sunt cunoscuți sub denumirea de normanzi nume provenit de provincia franceză Normandia unde s-au așezat unii dintre ei, o altă parte pe teritoriul Angliei. Structura socială a lor se baza pe înrudiri de sânge cu caracter patriarhal. Această perioadă de timp este socotită după descoperirile arheologice ca perioada de înainte de „Harald Hårfagre”. Era vikingă, secolele VIII-XI d.Hr., a fost caracterizată de expansiune și emigrare. Mulți norvegieni s-au stabilit în Islanda, Insulele Feroe, Groenlanda și în unele părți ale Britaniei și Irlandei. Orașele britanice/irlandeze moderne Limerick, Dublin și Waterford au fost fondate de coloniști norvegieni. Tradițiile nordice au fost înlocuite treptat de creștinism, în secolele al X-lea și al XI-lea. Această creștinare este atribuită regilor misionari Olav Tryggvasson și Sfântul Olav. Haakon cel Bun a fost primul rege creștin al Norvegiei, la mijlocul secolului al X-lea, deși încercarea sa de a răspândi creștinismul în regat a eșuat. În 1319 Suedia și Norvegia au fost unite de regele Magnus Eriksson. În 1349 pesta a omorât între 50 și 60 % din populație, rezultând o perioadă de declin social și economic. Politica regală a epocii a însemnat o serie de uniuni personale între țările nordice. Norvegia, Danemarca și Suedia au ajuns să fie stăpânite de regina Margrethe I a Danemarcei, când s-a creat uniunea de la Kalmar. Deși Suedia a decis separarea sa de uniune în 1521, Norvegia a rămas în uniune până în 1814, deci 436 de ani. În timpul naționalismului romantic din secolul al XIX-lea această perioadă a fost metaforic numită „Noaptea de 400 de ani”, deoarece toată puterea regală, administrativă și intelectuală era concentrată în Danemarca, la Copenhaga. Odată cu introducerea protestantismului în 1536 a fost desființat arhiepiscopatul de la Trondheim, și veniturile Bisericii au fost distribuite la Curtea de la Copenhaga. Norvegia a pierdut pelerinii care veneau la moaștele Sfântului Olav de la templul din Nidaros, și asta a însemnat și pierderea contactului cu viața economică și culturală a Europei. În plus, teritoriul Norvegiei a fost redus în secolul al XVII-lea, ea pierzând provinciile Båhuslen, Jemtland și Herjedalen în favoarea Suediei, în urma războaielor dintre Danemarca-Norvegia și Suedia. După ce Danemarca-Norvegia a fost atacată de Marea Britanie, a intrat într-o alianță cu Napoleon, dar războiul a dus la condiții grele de viață și la foametea din 1812. Cum regatul Danemarcei a fost printre statele învinse în 1814, a fost obligat să cedeze Norvegia în favoarea regatului Suediei, în timp ce vechile provincii norvegiene Islanda, Groenlanda și Insulele Feroe au ajuns să depindă de coroana daneză. Norvegia a profitat de ocazie pentru a-și proclama independența, adoptând o Constituție bazată pe modelul american și cel francez, iar prințul danez Christian Fredrik a fost proclamat rege la 17 mai 1814. Asta a cauzat izbucnirea războiului între Suedia și Norvegia. Cu toate acestea armata suedeză nu era suficient de puternică încât să-i înfrângă pe norvegieni, iar trezoreria Norvegiei nu îi permitea acesteia susținerea unui război îndelungat, plus că flotele britanice și rusești blocaseră coasta norvegiană; din toate aceste motive Norvegia a acceptat să intre într-o uniune personală cu Suedia. În urma acestei înțelegeri Norvegia și-a putut păstra constituția liberală și instituțiile independente, cu excepția ministerului de externe. Această perioadă a fost marcată și de afirmarea naționalismului romantic în Norvegia, norvegienii căutând să-și definească și să-și exprime un caracter național separat. Mișcarea s-a manifestat în toate domeniile culturii, inclusiv în literatură (Henrik Wergeland, Bjørnstjerne Bjørnson, Peter Christen Asbjørnsen, Jørgen Moe, Henrik Ibsen), în pictură (Hans Gude, Edvard Munch, Adolph Tidemand), în muzică (Edvard Grieg), și chiar și în limba în sine. Încercările de a stabili o limbă norvegiană literară au dus la cele două forme oficiale ale norvegienei de astăzi: bokmål și nynorsk. Christian Michelsen, un magnat al transportului naval norvegian și om de stat, prim-ministru al Norvegiei din 1905 până în 1907, a jucat un rol important în separarea pașnică a Norvegiei de Suedia de la 7 iunie 1905. După ce un referendum național a conchis că populația dorește o monarhie, și nu o republică, guvernul norvegian a oferit tronul Norvegiei prințului danez Carol, și parlamentul l-a ales rege în unanimitate. A fost proclamat rege cu numele Haakon al VII-lea, nume inspirat de regii medievali ai Norvegiei independente. În 1898 s-a instaurat sufragiul universal pentru bărbați, urmat de cel pentru femei în 1913. În timpul Primului Război Mondial Norvegia a fost un stat neutru. Cu toate acestea Norvegia fusese obligată de Marea Britanie să cedeze Marii Britanii o mare parte din flota ei comercială, vânzând-o la prețuri mici, și a fost obligată să respecte blocada comercială impusă Germaniei. Norvegia s-a declarat neutră și în Al Doilea Război Mondial, dar a fost invadată de trupe germane la 9 aprilie 1940. Norvegia nu era pregătită pentru un astfel de atac surpriză, așa că rezistența ei militară a durat doar două luni. Forțele armate din nord au lansat o ofensivă împotriva trupelor germane în Bătăliile de la Narvik, dar au fost obligate să se predea la 10 iunie, după ce căderea Franței a însemnat imposibilitatea Aliaților de a mai ajuta Norvegia. Regele Haakon și guvernul norvegian au continuat lupta din exilul lor la Londra, cartierul Rotherhithe. În ziua invaziei liderul cooperaționist al micului partid Național-Socialist Nasjonal Samling, Vidkun Quisling, a încercat să preia puterea în Stat, dar a fost oprit de ocupanții germani. Puterea adevărată a ajuns în mâna liderului autorităților germane ocupante, Reichskommissar Josef Terboven. Quisling, în calitate de prim-ministru, a format un guvern cooperaționist, sub control german. De-a lungul celor cinci ani de ocupație nazistă norvegienii au format o mișcare de rezistență, care i-a combătut pe germani pe calea armelor și prin dezobediență civilă. Mai important pentru Aliați, însă, a fost rolul sprijinitor al flotei comerciale norvegiene. La ora invaziei Norvegia era pe locul patru în lume în ceea ce privea marina comercială, care era condusă de compania norvegiană de transport naval Nortraship, aflată atunci sub controlul Aliaților, și care a luat parte la toate operațiunile militare, de la evacuarea orașului Dunkirk până la debarcarea în Normandia. Din 1945 până în 1961 Partidul Muncitoresc Norvegian a deținut o majoritate absolută în parlament. Guvernul, condus de prim-ministrul Einar Gerhardsen, a pus în practică un program bazat pe ideile economice ale lui Keynes, punând accent pe industrializare finanțată, cooperare între sindicatele de comerț și organizațiile angajatorilor. Multe dintre măsurile statului de controlare a economiei, impuse pe durata războiului, au continuat, cu toate că raționalizarea produselor lactate s-a anulat în 1949. Cu toate acestea, controlul prețurilor și raționalizarea caselor și mașinilor a continuat până în 1960. Alianța cu Marea Britanie și SUA de pe vremea războiului a fost continuată în perioada postbelică. Deși aveau ca scop implementarea unei economii socialiste, Partidul Laburist s-a distanțat treptat de comuniști (în special după ce Uniunea Sovietică a preluat controlul asupra Cehoslovaciei în 1948), și a întărit legăturile cu SUA în ceea ce privea politica externă și de apărare. Norvegia a beneficiat de Planul Marshall începând cu 1947, s-a alăturat CEE un an mai târziu, și a intrat în NATO în 1949 ca membru fondator. În jurul anului 1975 atât procentajul, cât și numărul absolut al muncitorilor industriali și-a atins apogeul. De atunci, industriile care aveau nevoie de forță de muncă masivă, și serviciile precum producția în masă în fabrici și transportul naval au ajuns să depindă de sedii în alte țări. În 1969 compania Philips Petroleum a descoperit resurse de țiței în zona maritimă numită Ekofisk. În 1973 guvernul a fondat compania de petrol controlată de stat Statoil. Producția de petrol nu a constituit un venit net până în 1980, din cauza investițiilor majore care au fost necesare în industria de petrol. Norvegia a fost unul dintre membrii fondatori ai Asociației Europene de Liber Schimb (AELS). Două referendumuri privind aderarea la Uniunea Europeană s-au lovit de refuzul populației, chiar dacă doar la limită, în 1972 și 1994. În 1981 un guvern al conservatorilor condus de Kåre Willoch i-a înlocuit pe laburiști, încercând să stimuleze economia prin reduceri de taxe, liberalizarea economiei, deregularizarea piețelor, și măsuri de reducere a inflației (13,6 % în 1981). Prima femeie care a ajuns prim-ministru al Norvegiei, Gro Harlem Brundtland (Partidul Muncitoresc Norvegian), a continuat multe dintre reformele conservatorilor, susținând însă și preocupări tradiționale ale laburiștilor precum securitatea socială, ecologismul și egalitatea sexelor. Spre sfârșitul anilor 1990 Norvegia își plătise datoria externă, și începuse să acumuleze un fond bugetar suveran. De atunci, una dintre problemele importante dezbătute în politică a fost modul în care se cheltuiesc veniturile provenite din petrol. |
Teorema lui Fermat este o teoremă de analiză matematică, numită astfel după Pierre de Fermat. Ea dă o metodă de a găsi punctele de maxim și minim ale unei funcții derivabile. Valoarea derivatei în aceste puncte este 0. Astfel, problema determinării punctelor de maxim și minim ale unei funcții se reduce la obținerea soluțiilor unei ecuații. Calcul diferențial și integral |
Pe 3 iunie 2007 în Republica Moldova s-a desfășurat votarea în alegerile locale. 2,5 milioane de cetățeni cu drept de vot au fost așteptați la urne să-și aleagă primarii, în număr de aproape 900, tot atâtea consilii locale și cele 32 de consilii raionale și două municipale, Chișinău și Bălți. Rata de participare înregistrată la închiderea secțiilor de votare (ora 21:00) a fost de 48%, ceea ce este suficient pentru a considera valabile alegerile locale generale 2007. Nu au votat însă cetățenii din stânga Nistrului. Candidații care nu au obținut majoritatea au participat la un al doilea tur de scrutin, pe 17 iunie. Opoziția, organizațiile non-guvernamentale și chiar observatorii internaționali au avertizat că scrutinul din 3 iunie riscă să fie incorect și doar parțial liber. S-au înregistrat o serie de tendințe pozitive în activitatea Comisiei Electorale Centrale (CEC), îndeosebi prin luări de atitudini legale față de unii concurenți electorali și față de contestațiile depuse, instruirea funcționarilor electorali și implicarea în acest proces a unor organizații obștești calificate din Moldova. De asemenea, s-au dovedit a fi eficiente emisiunile de dezbateri publice la instituțiile media locale și naționale. În pofida faptului că PCRM a renunțat public să participe la asemenea emisiuni, dezbaterile publice contribuie în cel mai direct mod la informarea din prima sursă a electoratului referitor la programele electorale propuse de concurenții electorali. De la începutul campaniei, la CEC au fost depuse 75 de contestații din partea concurenților electorali. Comisia Electorală Centrală s-a remarcat prin emiterea unor avertismente publice la adresa concurenților electorali printre care cel referitor la anularea înregistrării cu nr. 1 pe lista electorală a concurentului din partea PCRM în municipiul Bălți; atenționarea Companiei publice „Teleradio-Moldova” care a fost sesizată că ar favoriza partidul de guvernământ; recomandarea publică dată președintelui Parlamentului, Marian Lupu, prin care se solicită de a utiliza înalta funcție de răspundere pe care o deține și mijloace și bunuri publice pentru susținerea și promovarea candidaților PCRM. Prin aceeași decizie, CEC a atenționat primăria orașului Telenești să asigure condiții egale tuturor concurenților electorali privind desfășurarea întâlnirilor cu alegătorii. De asemenea, Consiliul raional Telenești a fost avertizat privind cheltuirea banilor publici și favorizarea PCRM. La fel, și PCRM a fost avertizat să nu utilizeze mijloace și bunuri publice pentru promovarea și susținerea candidaților săi. CEC a luat atitudine în disputa PCRM și PPCD privind organizarea unor manifestații în Piața Marii Adunări Naționale în ultima zi de campanie, pe 1 iunie. Deși înregistrarea candidaților la funcțiile de primari, consilieri locali, raionali, și municipali s-a încheiat acum o lună, nu există deocamdată o statistică la CEC despre numărul pe țară al candidaților la funcțiile respective. În mass media din Republica Moldova se atestă o creștere a volumului de știri favorizante pentru partidul de guvernământ, difuzate de posturile publice TV Moldova 1, Radio Moldova și de posturile private NIT și Antena C. Postul N4 se afirmă pe aceeași poziție de prezentare a realității într-un mod care să nu prejudicieze imaginea partidului de guvernământ și șansele electorale ale acestuia. Euro TV s-a postat de partea PPCD în disputa cu PCRM asupra Pieței Marii Adunări Naționale și a reflectat acțiunile cu tentă electorală ale PPCD în campania de sprijinire a președintelui României, Traian Băsescu. Vocea Basarabiei, Pro TV Chișinău, TV7 au fost posturile care au oferit acces formațiunilor de opoziție și au prezentat unele știri din unghiuri critice. Russkoe Radio a demonstrat o atitudine de implicare slabă în campania electorală, iar în ultimele zile - o ușoară înclinare de a favoriza indirect PCRM. În ceea ce privește presa scrisă, situația este asemănătoare: Flux-ul a favorizat PPCD-ul, Moldavskie vedomosti - PPR, Săptămîna - AMN, iar Jurnal de Chișinău a publicat un material favorizant pentru Vladimir Filat, candidatul PDM. Câteva publicații private - Săptămîna, Observatorul de Nord (Soroca), Unghiul (Ungheni) și SP (Bălți) au redus volumul materialelor critice la adresa puterii, mărind în schimb spațiul dedicat publicității electorale. Concluzia generală a „Coaliției 2007”, o alianță de organizații neguvernamentale care au monitorizat alegerile locale din 3 iunie 2007 este că acestea nu au întrunit criteriile internaționale pentru a fi declarate libere și corecte. Potrivit membrilor Coalitiei, procesul de vot a înregistrat o serie de încălcări care au afectat integritatea acestuia. Mihai Godea, secretarul coaliției, a spus că deși prevederile codului electoral au fost respectate, spiritul legii a fost neglijat. El afirmă că în unele localități, Comisia Electorală Centrală va anula alegerile pentru că buletinele electorale au fost întocmite greșit. Totodată, au fost înregistrate multiple cazuri în care s-a votat fără acte de identitate, în special în autonomia găguză. Rezultatele finale anunțate la ora 8:00,7 iunie 2007, de către Comisia Electorală Centrală, după prelucrarea tuturor voturilor alegătorilor sunt: Conform datelor finale cumulate privind voturile valabil exprimate pentru consiliile raionale și municipale, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, care a acumulat 34,32% din numărul total de voturi, rămâne cel mai mare partid comunist din Europa și singurul care se află la guvernare într-un cabinet monocolor. Totuși, comuniștii au înregistrat o pierdere de aproximativ 14 procente față de scrutinul precedent din 2003. Alianța Moldova Noastră a pierdut, la rândul ei, peste trei la sută, însă acest lucru se datorează și faptului că față de acum patru ani două partide care făceau parte din alianță, și anume Partidul Democrației Sociale din Moldova și Partidul Național Liberal, s-au desprins și au participat singure pe listele electorale acumulând împreună peste șase procente. Partidul Democrat din Moldova a înregistrat o creștere cu puțin peste două procente față de alegerile din 2003 acumulând 9,73% din totalul voturilor exprimate. Creștin-democrații au înregistrat și ei un ușor declin (8,52% față de 8,87% în 2003), datorat și scorului electoral slab înregistrat în municipiul Chișinău. Partidul Liberal, care a candidat pentru prima oară pe liste proprii, a obținut 4,82%. Performanța s-a datorat în mare parte rezultatului obținut la Chișinău, unde PL a înregistrat 18%, iar candidatul său Dorin Chirtoacă s-a calificat în al doilea tur de scrutin unde a ieșit învingător în urma confruntării cu reprezentantul comuniștilor, Veaceslav Iordan. În imediata apropriere a PL se află Partidul Democrației Sociale din Moldova, condus de Dumitru Braghiș. Majoritatea candidaților de opoziție au chemat la susținerea candidaților non-comuniști pentru turul secund. Liderul Alianței Moldova Noastră, deputatul Serafim Urecheanu, a lansat un apel către partidele non-comuniste să se coalizeze în vederea obținerii victoriei în turul doi al alegerii primarilor, precum și pentru constituirea unor majorități în consiliile raionale. Similară a fost și poziția Partidului Democrat, care a subliniat că „este evident că rezultatul acestor alegeri este unul anti-comunist”.Declarația lui Iurie Roșca, președintele PPCD, survenită după publicarea primelor rezultate parțiale ale alegerilor, prevedea faptul că „PPCD va participa la formarea unor alianțe postelectorale în consiliile locale de nivelul întâi și doi doar cu partidele democratice și nu va admite crearea unor majorități ad-hoc cu Partidul Comuniștilor”. Rezultatele alegerilor arată că, cel puțin în teorie, opoziția deține 52% din opțiunile de vot, repartizate pe curente politice astfel: curentul comnunist 34%, curentul liberal 26%, curentul social-democrat 18% și curentul creștin democrat 8,5% din voturi. Curentele liberal și creștin-democrat au în comun o atitudine pro-românească, dar nu neapărat pro-unionistă. Curentul social-democrat are o poziției ambiguă legată de chestiunea identitară etno-lingvistică moldovenească. Cu toate că Partidul Comuniștilor continuă să dețină cel mai mare număr de primari (328 dintr-un total de 898 de mandate, adică aproximativ o treime), acesta este în scădere față de numărul de fotolii de primari din 2003 cu aproximativ 40 de mandate. Alianța Moldova Noastră a resimțit la rândul ei o scădere puternică obținând 155 de mandate (față de 191 în 2003). Partidul Democrat s-a menținut relativ constant cu 78 de mandate (+5), în timp ce creștin-democrații au obținut la aceste alegeri 62 de mandate de primar, cu 40 mai multe decât în 2003. |
Turțul este o băutură alcoolică specifică zonei din jurul localității Turț, județul Satu Mare. Băutura este un rachiu specific denumit și pălincă sau palincă din fructe cele mai adesea din prune. Această băutură este obținută prin dublă distilare. Rețeta prevede ca băutura să fie depozitată în butoaie de dud (pomnitar) pentru o perioadă de cel puțin cinci ani. Produsul astfel obținut este specific Ținutului Codrului. În Ordonanța nr. 34 din 30 ianuarie 2000 privind modificarea și completarea Legii viei și vinului nr.67/1997 [ la punctul 24.5. scrie că:Țuica superioară "Silvania", țuica de Zalău, țuica selecționată - Mureșana, Bihoreana, Horinca și Turț se obțin prin redistilarea țuicii și se învechesc în vase de stejar timp de 2 ani. |
Universitas a fost numele unui cenaclu literar care a activat între 1983 și 1990 la București. Conducătorul cenaclului a fost criticul și prof. univ. Mircea Martin. Cenaclul Universitas a fost înfințat în 1983, la inițiativa unui grup de studenți de la Facultatea de Istorie-Filosofie și Facultatea de litere a Universității București. Ședințele cenaclului literar s-au ținut în Str. Schitu Măgureanu, în localul Centrului cultural universitar, București, de regulă, o dată pe săptămână, vinerea, între orele 20-23, în perioada 1983-1990. |
Normanzi, singular normand, este un termen folosit pentru a desemna un popor ale cărui origini aristocratice se regăsesc în urmașii vikingilor stabiliți în Normandia (regiune care se găsește partea nord-vestică a Franței de azi), care s-au creștinizat, s-au amestecat cu populația locală, au adoptat limba normandă și, mai apoi, au exercitat un rol important politic și militar, care a culminat cu cucerirea Angliei în 1066, după Bătălia de la Hastings în care i-au învins pe anglo-saxoni. Termenul de normanzi, așa cum este folosit astăzi, se referă cu predilecție la aristocrația militară a populației normande, iar numele de normanzi este o adaptare a cuvântului indicând originea nordică a acesteia, „Northmen” ori „Norsemen”. Normanzii au jucat un rol important politic, militar și cultural în nordul Europei medievale, în insulele britanice, în Marea Mediterană și în Orientul Mijlociu. Numele lor se leagă de colonizarea și denumirea Normandiei, cucerirea normandă a Angliei, crearea unor state normande în Sicilia și sudul Italiei, respectiv de unele cruciade spre Orientul Mijlociu. În realitate, la vremea invaziei Angliei, cea mai mare parte a „normanzilor” timpului erau proveniți din populațiile indigene ale estului Bretaniei și vestului Flandrei, ale căror conducători militari menționau mereu cu mândrie originea lor vikingă. De fapt, „normanzii originari”, care erau vikingi, începuseră să ocupe partea nord-vestică și nordică a Franței în cea de-a doua jumătate a secolului al IX-lea, care a devenit ulterior cunoscută ca Normandia. În 911, regele Franței, Charol cel Simplu, le-a oferit invadatorilor un loc de așezare, care se găsea în zona cursului inferior al Senei și care s-a extins mereu în timp, devenind ulterior Ducatul Normandiei. Târgul inițial consta în pământ contra loialitate; ca atare, conducătorul vikingilor originari, Rollo, a jurat credință lui Carol cel Simplu. Normanzii au aderat la creștinism, prin convertire totală, respectiv la familia limbilor galo-romanice, adoptând limba locului, care în timp va fi cunoscută ca limba normandă. Normanzii au creat de asemenea o nouă identitate culturală separată atât de cea a înaintașilor lor scandinavi cât și de cea a vecinilor lor francii. Cultura normandă, ca a tuturor comunităților migratoare era extrem de întreprinzătoare și adaptabilă, fapt care le-a permis pentru o bună perioadă de timp să ocupe teritorii aflate la mare distanță unele de altele. |
Vișinata este o băutură alcoolică preparată din vișine fermentate cu zahăr la care se adaugă alcool. Ingredientele principale sunt vișinele, zahărul și alcoolul. Se pun vișinele într-un recipient de sticlă, se adaugă zahăr peste ele și se lasă să fermenteze la soare o perioadă variabilă de timp, în funcție de rețeta folosită (în general câteva zile). Apoi se toarnă deasupra alcool (alcool de 70°, votcă, țuică sau palincă). După o perioadă variabilă de timp se filtrează și se păstrează în sticle. Rețeta are numeroase variații în ceea ce privește cantitățile folosite și ingredientele secundare, în funcție de gusturi și preferințe. Este o băutură alcoolică cu gust dulce, intens fructat, nuanțat de ingredientele secundare folosite (vanilie, rom, adaos de alte fructe, zmeură). |
Musacaua (; ; ; slavă sudică: мусака/musaka; armeană:Մուսակա; musaqqaa) este un aliment prezent în special în bucătăria țărilor din Balcani și Orientul Îndepărtat. Cuvântul musaca vine din arabă și înseamnă servit rece. În limba română a ajuns din limba Greacă. Varianta grecească a acestui fel de mâncare este dealtfel și versiunea care s-a impus în gastronomie. Tradițional, musacaua este pregătită din straturi de carne tocată (sau mărunțită cu cuțitul) de miel sau orice altă carne roșie, în alternanță cu felii de vânătă prăjită sau cartof, cu felii de tomate și sos alb. Ingredientele se pun într-un vas adânc și larg, se coc în cuptor și produsul, musacaua, se servește bucăți mari, permițând să se observe alternanța straturilor de legume și de carne. În versiunea turcească, musacaua nu se prezintă în straturi. Musacaua turcească este pregătită din legume fierte în aburi sau prăjite, vinete, ardei gras, roșie, ceapă, toate amestecate cu carne tocată. Este servită cu sos de iaurt și pilaf de orez. În versiunea originală, arăbească, musacaua este un fel de mâncare servit rece, un fel de salată compusă în principal din tomate și vinete, și este servită la începutul mesei, ca antreu. În versiunea sa balcanică, adică în Bulgaria, România, Croația, Muntenegru, Serbia, Macedonia, acest fel de mâncare poate fi gătit și cu cartofi, în loc de vinete. Sunt cunoscute și variante în care stratul de legume este compus din dovlecei, morcovi și cartofi. Cu toate că are un nume arăbesc, în general este considerată un fel de mâncare de proveniență grecească. În varianta standard de musaca, cea care se prezintă în straturi delimitate, stratul de bază este din vinete prăjite în ulei de măsline, stratul de mijloc este compus din carne, de obicei de miel, pregătită înainte prin prăjire cu ceapă, usturoi, tomate și ierburi aromatice (dafin, cimbru, oregano) și alte condimente (scorțișoară, nucșoară, condimente arăbești, piper negru), iar ultimul strat este de fapt un sos bechamel sau un alt sos pe bază de ou și smântână - probabil sub influența bucătăriei Grecești de la începutul secolului al XX-lea. Cele trei straturi sunt așezate frumos într-un vas tapetat cu unt și pus în cuptor, pentru a se coace, până când stratul de deasupra capătă o culoare caramel, ceea ce nu durează mult pentru că celelalte două straturi au fost gătite în prealabil. În sosul bechamel untul poate fi înlocuit cu smântână. În zona Balcanilor stratul de deasupra este în general format dintr-un sos cu ou și smântână, îngroșat cu brânză rasă, cașcaval ras sau pesmet. Se poate pregăti și ca fel de mâncare de post, în întregime din legume, fără carne, ou și lactate. Astfel, carnea poate fi înlocuită cu ciuperci sau orice altă legumă care se pretează a fi tocată mărunt și condimentată bine, și se pune în vasul de copt netapetat cu unt, dar între două staturi clare de legume felii, vinete sau cartof. |
Alegerile din Republica Moldova au loc la fiecare patru ani și sunt de două tipuri: locale și generale. Participă 2,5 milioane de cetățeni cu drept de vot. Nu votează însă cetățenii din stânga Nistrului. În alegerile generale (sau parlamentare) sunt aleși cei 101 membrii ai Parlamentului. Parlamentul Republicii Moldova este ales pentru patru ani prin vot proporțional, pe liste. La rândul său, Parlamentul alege președintele. În alegerile locale, electoratul este chemat la urne să-și aleagă primarii, în număr de aproape 900, tot atâtea consilii locale și cele 32 de consilii raionale și două municipale, Chișinău și Bălți. Candidații care nu obțin majoritatea participă la un al doilea tur de scrutin, desfășurat la două săptămâni după data desfășurării primului tur. Pentru validarea alegerilor este necesară participarea a cel puțin 25% din alegători. |
Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar este unul dintre premiile acordate actorilor care lucrează în industria filmului în cadrul ceremoniei Premiilor Oscar. Premiul este acordat de Academy of Motion Picture Arts and Sciences; nominalizările sînt făcute de membrii Academiei care sunt actori și actrițe. Premiul se decernează anual începând cu 1937 pentru filmul din anul 1936. În tabelul de mai jos apar anii pentru care s-a acordat Premiul Oscar (ceremonia a avut loc în anul următor). |
FC Aris Salonic este o echipă de fotbal din Grecia. Clubul a fost fondat în 1914 și a promovat pentru prima oară în 2004. Din acel moment a câștigat 2 titluri de campioană și 3 cupe. |
Clubul are culorile albastru și alb pentru a reprezenta steagul Greciei. Și-au construit propriul stadion în 2008 în Chortatzides, la est de Salonic. Fanii echipei sunt euforici, într-un număr foarte mare, ce dețin o serie de rivalități de lungă durată cu câteva cluburi precum Aris și Panathinaikos. Iraklis a fost concepută pentru prima dată în 1899 sub denumirea de Friends of the Arts (Prieteni de Arte); primul meci oficial a avut loc în dată de 23 aprilie 1905 când a dat naștere numelui Iraklis echipei iar de atunci nu s-a mai schimbat. În timpul Campionatului Grec după Primul Război Mondial, Iraklis a fost considerat un model de echipă. Iraklis a participat în 1947 în Finala Cupei din Grecia, dar a fost învinsă cu 5-0 de Olympiakos. În 1950 echipa era printre echipele de top din Grecia (pe locul 3) împreună cu Olympiakos și AEK Atena, Panathinaikos, PAOK și Aris Salonic. Iraklis a fost susținută de la bun început de suporterii săi. Chiar dacă nu a fost una dintre cele mai populare echipe in primii săi ani, ea a devenit steagul asociației de fotbal devenind din ce în ce mai populară. Iraklis are acum niște suporteri extraordinari, stadionul fiind plin meci de meci. Antrenorul echipei, Oleg Protasov, a semnat pentru o perioadă de 2 ani în vara anului 2009, dar a fost demis după doar opt etape din sezonul 2009-2010, deoarece echipa se afla pe locul 15, penultimul, în campionat. |
Olympiacos Pireu (greacă:ΠΑΕ Ολυμπιακός) este un club de fotbal din Pireu, Atena, Grecia. Olympiacos e cel mai de succes club grecesc, cucerind un număr record 43 de titluri naționale și 27 de cupe. Totodată echipa a mai reușit eventul de 16 ori. Olympiakos e unicul club grecesc ce a reușit să câștige de 7 ori consecutiv campionatul național, și e una din cele trei echipe din Grecia care nu a retrogradat niciodată în eșalonul inferior. |
Fernando Santos este antrenorul care a petrecut cel mai mult timp consecutiv la echipă (2 ani și 10 luni), în timp Mario Beretta a petrecut cel mai scurt timp pe banca PAOK-ului (38 de zile). Angelos Anastasiadis este antrenorul care a petrecut cel mai mult timp la echipă la general (4 ani și 2 luni), în trei perioade distincte. |
Istoria limbii maghiare se împarte în următoarele perioade: Conform ipotezei acceptate de cei mai mulți cercetători, ungurii își au originea într-un grup de ugrici care, pe la începutul mileniului I î.Hr., a rămas în regiunea cursului superior al fluviului Obi (la est de munții Urali), după ce alt grup din acest popor a migrat spre nord. Tot atunci se consideră că începe istoria limbii maghiare, cu desprinderea sa din grupul limbilor ugrice. Astfel, aceasta este una dintre cele mai vechi limbi din Europa. Se estimează că în această perioadă, lexicul limbii este de aproximativ 25.000 de cuvinte, dar începe să se îmbogățească cu împrumuturi din limbile turcice și limbile permice. Devenind crescători de animale nomazi, ungurii încep să migreze spre sud-vest. Pe la sfârșitul mileniului I, ei se găsesc la vest de Urali, în regiunea fluviului Volga și a afluentului său Kama, pe teritoriul de astăzi al Bașkiriei. Pe la anul 400 d.Hr., ungurii se așază la nord-vestul Mării Negre, unde sunt puternic influențați de popoarele turcice, atât pe plan genetic, cât și pe planul limbii. În secolul al VII-lea ajung sub stăpânirea primului stat turc. Probabil în această perioadă au primul contact cu scrierea, sub forma runelor turcice. Pornind de la acestea, își creează și ei o scriere, numită „scrierea maghiară veche”, sau „runele maghiare”, în secolele VII-VIII, folosite în inscripții încrustate în lemn sau piatră, până pe la anul 1850. În această perioadă, fiecare trib își are dialectul său. Lexicul continuă să se dezvolte prin împrumuturi turcești, din domeniul vestimentației, al agriculturii, al viticulturii etc. La sfârșitul secolului al IX-lea, ungurii pătrund în bazinul Carpaților, unde își întemeiază primul stat propriu. Limba lor începe să fie influențată de limbile noilor vecini. În anul 1000, ungurii se creștinează în ritul catolic și se înființează regatul Ungariei. Începe cultura scrisă, în limba latină, dar primul text (scrisoarea de ctitorire a mănăstirii de călugărițe din Veszprémvölgy), considerat a fi apărut înainte de anul 1002, în care apar cuvinte ungurești (toponime), este scris în greaca medievală. Curând apar și primele atestări scrise ale limbii maghiare. Primul document în care apar trei propoziții, 58 de cuvinte și 33 de sufixe maghiare este scrisoarea de ctitorire a abației din Tihany (1055). Primul text scris în întregime în maghiară este Halotti beszéd és könyörgés (Discurs funebru și rugăciune) din 1192-1195, păstrat în Codicele Pray, o carte religioasă în limba latină, din care este tradus discursul. Este totodată cel mai vechi text scris într-o limbă fino-ugrică. Prima carte în limba maghiară este scrisă pe la 1350. Se păstrează din ea așa-numitul Fragment de la Königsberg, găsit în legătura unei cărți latinești de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Altă carte importantă este despre viața sfântului Francisc de Assisi, Codicele Jókay (secolul al XV-lea), o copie a originalului din 1372. În secolul al XV-lea apar câteva liste de cuvinte latinești cu traducerile lor maghiare și câteva texte scurte, dar lucrarea cea mai importantă din această perioadă este prima traducere a Bibliei, numită Biblia husită (1430), tradusă din latină de preoții Tamás Pécsi și Bálint Újlaki. Deși traducerea a fost confiscată de la traducători de către Inchiziție, totuși s-au păstrat câteva copii. Se scrie tot mai mult în limba maghiară. O operă laică din această perioadă este Szabács viadala (Bătălia de la Šabac) (1476), poem epic despre victoria lui Matei Corvin asupra otomanilor în această bătălie. În perioada maghiarei vechi, limba se dezvoltă prin împrumuturi din limbile slave, din limba germană și din latină. Acestea sunt mai ales din domeniul vieții politice, religioase, dar sunt și nume de animale din afara Ungariei, termeni tehnici etc. Totodată, lexicul se îmbogățește prin derivare, sufixele lexicale fiind mai numeroase decât în limba actuală, precum și prin compunere. Această perioadă începe cu bătălia de la Mohács, în urma căreia Ungaria își pierde independența. Au loc mișcări importante de populație, iar dialectele se influențează reciproc. Limba acestei epoci nu mai diferă esențial de cea de astăzi. În spiritul Renașterii, care pătrunde în Ungaria pe vremea lui Matei Corvin, odată cu tiparul, apar traducerile numite „umaniste” ale Bibliei: Epistolele pauline în limba maghiară (1533), în traducerea lui Benedek Komjáthy este prima carte tipărită în această limbă. Noul Testament în limba maghiară (1536), tradus de Gábor Pesti cuprinde de fapt numai cele patru evanghelii. Traducătorul, primul cărturar care se ocupă în mod conștient de cultivarea limbii, reușește să producă un text expresiv, lipsit de întorsăturile greoaie rezultate din redarea sintaxei latine, ce caracterizau traducerile anterioare. Întreg Noul Testament (1541) este tradus de János Sylvester, pe baza ediției științifice în limba greacă publicată de Erasmus din Rotterdam. În plus, traducătorul a rezumat fiecare evanghelie în versuri (distihuri). În prima jumătate a secolului al XVI-lea apar și primele lucrări lingvistice: Un rol important în dezvoltarea limbii îl are Reforma protestantă, datorită principiului acesteia de a răspândi credința în limba vorbită de populație. Câștigă teren luteranismul, dar mai ales calvinismul. Teologii protestanți retraduc Biblia în spiritul lor: Aproape întreaga Biblie apare în traducerea lui Gáspár Heltai, în 1565, dar nu se răspândește. Influența străină cea mai importantă care se exercită asupra limbii în perioada maghiarei medii este cea germană. Această perioadă începe odată cu Iluminismul, al cărui act de naștere se socotește a fi piesa în versuri Ágis tragédiája (Tragedia lui Agis), de György Bessenyei, apărută în 1772. Epoca se caracterizează prin mișcarea numită de „înnoire a limbii”, la care participă aproape toți cărturarii, în frunte cu Ferencz Kazinczy (1759 - 1831). Este o mișcare de maghiarizare a limbajului vieții spirituale, pentru a adapta limba la viața modernă, prin crearea cuvintelor maghiare adecvate culturii materiale și spirituale a vremii. Aceasta se face prin derivare cu sufixe, derivare regresivă, compunere, contragere, calc, adoptarea unor cuvinte dialectale și arhaice. Totodată se impun și unele criterii estetice în redactarea textelor, în numele unui „stil elevat”.Adepții înnoirii limbii, numiți „neologi”, sunt combătuți de tradiționaliști, numiți „ortologi”. Exemplul cel mai cunoscut al polemicii lor este manifestul ironic al ortologilor, cu titlul Mondolat (1813), la care neologii răspund cu Felelet a Mondolatra (Răspuns la Mondolat), de Ferenc Kölcsey și Pál Szemere, în 1815. În 1827 ia ființă Societatea Științifică Maghiară, Academia de Științe de mai târziu, având ca prim scop cultivarea limbii. Aceasta publică lucrări care stabilesc normele limbii literare și dicționare: Aceasta este perioada formării limbii naționale unitare și a limbii standard. Limba maghiară primește statut de limbă oficială mai întâi în perioada 1844-1849, apoi definitiv, începând cu 1867. În urma introducerii învățământului obligatoriu se lărgește sfera știutorilor de carte și varietățile limbii converg din ce în ce mai mult. Această perioadă începe cu reducerea statului ungar la dimensiunile actuale și divizarea comunității lingvistice. Evoluția limbii se caracterizează prin diminuarea importanței dialectelor și lărgirea extraordinară a comunicării orale și scrise. |
Râul străbate depresiunea intramontană Pipirig, după care pătrunde în depresiune subcarpatică Ozana-Topolița (Depresiunea Neamțului), pe care o străbate de la vest la est, traversează orașul Târgu Neamț și se varsă în Moldova, în aval de localitatea Timișești, având o lungime de . În zona carpatică primește afluenți mai importanți pe dreapta (Pluton-Dolhești, Domesnic, Secu), iar în depresiunea subcarpatică primește cel mai important afluent al său, râul Nemțișor. Suprafața bazinului hidrografic al râului Neamț este de . Râul Neamț (Ozana) curge prin fostul sat Humulești (astăzi cartier al orașului Târgu Neamț), locul natal al povestitorului Ion Creangă. Marele povestitor român îl descrie astfel în romanul autobiografic Amintiri din copilărie: "Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri!". |
Și-a dat doctoratul la Heidelberg cu lucrarea Idealul educațional în pedagogia românească. În 1974 a fost invitat la Universitatea Renană din Bonn, ca profesor, dată de la care rămâne în Germania. |
După absolvirea facultății, revine în satul natal unde lucrează la gospodăria agricolă de acolo în calitate de specialist principal de ramură. La vârsta de 22 de ani, este numit ca director-adjunct al Direcției Agricole a Comitetului executiv raional Cimișlia. După ce a absolvit cursurile superioare de pe lângă Comitetul Securității de Stat al URSS, și-a început activitatea în cadrul Comitetului de Stat pentru Securitate al RSS Moldovenească în funcția de împuternicit operativ. Este avansat pe rând în funcțiile de șef de secție, șef de direcție și director adjunct al Serviciului de Informații și Securitate. La data de 12 februarie 2002, i s-a acordat gradul militar de general de brigadă. Prin decret prezidențial, la 20 februarie 2002, președintele Vladimir Voronin l-a eliberat pe Alexei Roibu din funcția de director adjunct al Serviciului de Informații și Securitate (SIS) al Republicii Moldova. În vara anului 2002, a fost numit în funcția de director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (CCCEC), instituție nou-creată la inițiativa președintelui Vladimir Voronin în scopul “stârpirii corupției”. În această funcție, a contribuit la reorganizarea organelor de control, precum și la perfecționarea legislației în domeniul dreptului economic. A fost decorat cu înalte distincții de stat. În martie 2004, la ședința Consiliului Suprem de Securitate au fost demascate afaceri frauduloase cu făina de import din Republica Moldova, iar activitatea organelor de stat abilitate să efectueze un control riguros asupra acestui proces a fost considerată ca nesatisfăcătoare și justificările conducătorilor instituțiilor vizate ca inadecvate, Guvernul l-a demis pe Alexei Roibu din funcția de șef al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (CCCEC), înlocuindu-l cu Valentin Mejinschi. Prin Decretul președintelui interimar al Republicii Moldova Nr.106-V din 17 decembrie 2009 este numit în funcția de director general al Serviciului Grăniceri, comandant al Trupelor de Grăniceri, fiind în funcție până în ianuarie 2011. Este căsătorit și are doi copii. |
Edelsfeld a aparținut fostului ducat al orașului Neuburg-Sulzbach și piatră din parcul de la parc; din 1777, zona face parte din alegerile din Bavaria. De secole, Hofmarken Steinling, Boden și Edelsfeld au fost în posesia lui Freiherr von Steinling la pământ și Stainling; cu reichsdeputationshauptschluss 1803, posesia lor a fost confiscată ca fiind fiefii bisericii. Stema ei arata un cocos neagra pe trei dealuri verde in campul de aur. În plus față de rezident în multe locuri, în linia Oberpfalz nu a fost de la Nuremberg că a oferit, de asemenea, primarul (Lutz Linger piatra). Familia este în 1984 cu operatorul de primăvară Friedrich VI. dispărut. De la pierderea lui Steinling, baronii lui Steinling erau generali bavarezi și heieni și miniștri de război. Domnul Stromer von Reichenbach, proprietar al Hofmark Holnstein, deținea bunuri de un singur strat (Hofmark deschis). Ca parte a reformelor administrative din Bavaria, municipalitatea de astăzi a fost fondată cu edictul comunității din 1818. La 1 ianuarie 1972, comunitatea Steinling a fost încorporată. La 1 iulie 1972 a urmat comunitatea Weißenberg și părți ale comunităților Kürmreuth, Namsreuth și Sigras. |
Anatol Guboglo s-a născut în anul 1960, într-o familie de etnie găgăuză. A luptat în cadrul armatei ruse pe frontul din Afganistan. Între anii 1991-1997, el a deținut funcțiile de locțiitor de comandant și apoi de comandant al Brigăzilor nr. 1 și nr. 3 de Infanterie Motorizată ale Armatei Naționale a Republicii Moldova. La data de 20 martie 1997 (prin Decretul prezidențial nr. 97), colonelul Anatol Guboglo a fost numit în funcția de viceministru al apărării . Președintele Petru Lucinschi l-a înaintat, la data de 2 februarie 1999, la gradul militar de general de brigadă.. La propunerea ministrului apărării, Boris Gămurari, la 14 aprilie 2000, președintele Petru Lucinschi l-a eliberat pe Anatol Guboglo din funcția de viceministru al apărării. A fost trecut în rezervă cu gradul de general de brigadă. După trecerea sa în rezervă s-a mutat la București unde a devenit reprezentant în România al unor importante firme rusești. Deputatul Iurie Roșca l-au acuzat în februarie 2006 pe fostul ministru al apărării, Valeriu Pasat împreună cu fostul viceministru al Apărării, Anatol Guboglo, și cu alte persoane, conform unui plan prealabil, au întreprins în preajma alegerilor parlamentare din 6 martie 2005 o serie de acțiuni îndreptate spre uzurparea puterii de stat în Moldova, în special, spre desfășurarea unor acțiuni de protest și asasinarea liderului Partidului Popular Creștin Democrat. Flux, 6 februarie 2006 - "Iurie Roșca a decis să depună mărturii privind implicarea lui Valeriu Păsat și a altor persoane în destabilizarea situației politice din Republica Moldova"Timpul, 13 februarie 2006 - "Generalul A.Guboglo sparge tăcerea și declară că afirmațiile lui Roșca sunt „halucinații” și „dezinformare curată” |
La data de 11 februarie 1997, a fost numit în funcția de viceministru al afacerilor interne și comandant al Departamentului Trupelor de Carabinieri, deținând această funcție până la 7 mai 2001. La data de 11 decembrie 1997, președintele Petru Lucinschi i-a acordat gradul militar de general de brigadă. Anatolie Simac este căsătorit și are trei copii. Pentru activitatea îndelungată și rodnică în organele de drept, merite în sporirea rolului lor în asigurarea legalității și ordinii publice, contribuție personală la pregătirea și instruirea cadrelor de înaltă calificare, președintele Mircea Snegur l-a decorat la 5 iulie 1996 cu Medalia „Meritul Civic”. |
Andrei Stratan s-a născut la data de 3 septembrie 1966 în municipiul Chișinău. A studiat la Facultatea de Economie din cadrul Universității Tehnice din Moldova (1983-1987) și la Facultatea de Drept din cadrul Universității de Stat din Moldova (1996-2000). El a obținut în anul 1991 titlul academic de doctor în economie. Pentru muncă îndelungată și conștiincioasă în organele serviciului vamal, aport substanțial la organizarea și îmbunătățirea activității Departamentului Controlului Vamal, președintele Mircea Snegur i-a acordat la 3 septembrie 1996 gradul personal de consilier de stat al serviciului vamal de rangul trei. De asemenea, i-a fost acordat gradul de general-maior. La data de 4 februarie 2004, Andrei Stratan a fost numit în funcția de Ministru al Afacerilor Externe și integrării europene al Republicii Moldova, cumulând (din 21 decembrie 2004) și sarcina de Viceprim-ministru. La data de 19 aprilie 2005, funcția sa a primit denumirea de Viceprim-ministru, ministru al afacerilor externe și integrării europene. În aprilie 2007, cu prilejul unei vizite efectuate la Moscova, Andrei Stratan a exprimat prioritățile politicii externe ale Republicii Moldova: Moldova nu intenționează să adere la NATO, drept garanție a menținerii status-quo-ului actual servește principiul neutralității, consfințit în Constituția Moldovei. În problema transnistreană, Rusia este unul dintre factorii principali în soluționarea conflictului. „Dacă ea va reuși să soluționeze în scurt timp acest conflict, și noi suntem convinși de acest fapt, atunci Rusia va obține un mare câștig politic. Astfel, Moscova își va demonstra capacitatea de a juca un rol-cheie în rezolvarea coflictelor înghețate în spațiul post-sovietic și va servi drept un exemplu pozitiv și în alte cazuri” . Republica Moldova dorește să-și dezvolte relațiile de parteneriat cu Rusia. Andrei Stratan și-a păstrat funcția de ministru și în noul guvern format de Zinaida Greceanîi la data de 31 martie 2008. Andrei Stratan vorbește fluent limbile rusă și engleză. Este căsătorit și are doi copii. |
În timpul Conflictului din Transnistria, locotenent-colonelul Anton Gămurari a comandat brigada de poliție cu destinație specială care a purtat lupte cu grupările paramilitare transnistrene. La data de 13 decembrie 1991, a avut loc un atac transnistrean asupra Comisariatului de poliție din Dubăsari, iar ca urmare a acestuia, brigada de poliție cu destinație specială a trecut noaptea în Dubăsari pe la hidrocentrală și a avut loc o luptă, în urma căreia patru polițiști moldoveni au fost uciși. Au urmat apoi tratative în urma cărora forțele transnistrene s-au retras. În martie 1992, situația a devenit mai încordată, iar Brigada cu destinație specială a trecut Nistrul pe gheață la Dubăsari și a acordat ajutor Comisariatului de poliție din Dubăsari și populației din satele Cocieri și Corjova. Anton Gămurari a fost avansat de către președintele Mircea Snegur la gradul de general-maior de poliție. În noiembrie 1997, generalul Gămurari a fost numit în funcția de director general al Departamentului de Protecție Civilă și Situații Excepționale. Un raport al Curții de Conturi a considerat activitatea sa ca fiind nesatisfăcătoare în privința administrării mijloacelor financiare publice, soldată cu admiterea supracheltuielilor de mijloace bugetare în proporții enorme. A fost eliberat din funcția de director general la 29 iulie 1999, succedându-i generalul Constantin Antoci. |
A lucrat în Poliția Republicii Moldova, fiind fondatorul renumitei Direcții a 6-a din cadrul MAI, specializată în misiuni speciale. A fost avansat de către președintele Mircea Snegur la gradul de general de poliție. La data de 14 noiembrie 1994, Boris Muravschi a fost numit în funcția de reprezentant plenipotențiar al Republicii Moldova - inspector principal în Biroul de coordonare a combaterii criminalității organizate pe teritoriul C.S.I. , înlocuindu-l poe Nicolae Obreja . A fost eliberat din această funcție la 11 februarie 1997, fiind pus la dispoziția Ministerului Afacerilor Interne. La data de 31 martie 1999, general-maiorul de poliție Boris Muravschi, titular al Ministerului Afacerilor Interne, a fost concediat din organele afacerilor interne și trecut în rezerva Forțelor Armate, în legătură cu reducerea statelor .Este în prezent general de poliție în rezervă și liderul blocului “Patria-Rodina”. |
A lucrat ca judecător. La 17 martie 1998, a fost numit, prin decret prezidențial, în funcția de judecător la Curtea Constituțională. I s-a conferit apoi, la propunerea Președintelui Curții Constituționale gradul superior de calificare a judecătorului, de la data desemnării în funcție. A fost trecut în rezervă cu gradul de colonel de justiție. La data de 6 martie 2000, președintele Petru Lucinschi i-a acordat gradul militar de general de brigadă de justiție în rezervă. În 2020, a fost decorat cu Ordinul „Gloria Muncii” pentru meritele sale în activitatea ca judecător al Curții Constituționale. |
Prin Hotărârea Guvernului nr. 496 din 29 mai 2000, colonelul de poliție Constantin Telipiz a fost numit în funcția de reprezentant plenipotențiar al Republicii Moldova - inspector principal al Biroului coordonator pentru combaterea crimei organizate și altor infracțiuni periculoase pe teritoriul CSI. Apoi a fost desemnat în funcția de șef al Direcției afacerilor interne a UTA Găgăuzia (Gagauz-Yeri). La data de 17 decembrie 2002, președintele Vladimir Voronin i-a acordat Constantin Telipiz gradul special de general-maior de poliție, prin Decretul nr. 1022/2002. |
Începând din anul 1976 lucrează la Primăria orașului Orhei, deținând consecutiv funcțiile de inspector, șef al Secției Financiare, viceprimar, șef al Directiei financiar-economice. În anul 1996 a fost transferată în cadrul Ministerului Finanțelor în calitate de sef de directie. Din anul 1998 deține consecutiv funcțiile de șef-adjunct, șef al Inspectoratului Fiscal al sectorului Buiucani din municipiul Chișinău. La data de 3 aprilie 2002, prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, a fost numită în funcția de viceministru al Finanțelor. După decesul lui Nicolae Vîlcu, Feodosia Furculiță a fost numită la 17 mai 2006 în funcția de director al Serviciului vamal. La 1 august 2006, prin decret prezidențial, Feodosia Furculiță a primit gradul special de general-maior al serviciului vamal. La 3 aprilie 2008, a fost eliberată la cerere din funcția de director general al Serviciului Vamal .Azi, 17 mai 2006 - "A fost numit un nou director al Serviciului vamal" |
Igor Colenov s-a născut la data de 17 martie 1964 în municipiul Chișinău. Între anii 1982-1983 și-a efectuat serviciul militar obligatoriu în Armata Sovietică. După satisfacerea acestuia, s-a înscris la Institutul de grăniceri „C.E. Voroșilov” al fostei URSS, pe care l-a absolvit în anul 1987. Ulterior, a absolvit în anul 2004 și Academia de grăniceri a Serviciului Federal de Securitate al Federației Ruse. După absolvirea facultății, în perioada anilor 1987-2001 a îndeplinit diferite funcții în cadrul trupelor de grăniceri ale URSS, și, ulterior, ale Republicii Moldova. La data de 6 iunie 2001, prin decretul Președintelui Moldovei, Igor Colenov a fost numit în funcția de comandant al Departamentului Trupelor de Grăniceri a Republicii Moldova. A fost avansat la 19 februarie 2003 la gradul militar de general de brigadă de către președintele Vladimir Voronin. Generalul Colenov este decorat cu distincții de stat. Este căsătorit și are doi copii. |
Președintele Mircea Snegur i-a acordat gradul de general de brigadă. În anul 1996 deținea funcția de viceministru al securității naționale. A fost numit apoi în funcția de consilier al directorului general al Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova. La data de 2 februarie 1999, generalul Solonenco a fost numit în funcția de copreședinte din partea Republicii Moldova al Comisiei Unificate de Control (CUC), funcție pe care o deține și în prezent. Comisia Unificată de Control (CUC) a fost creata în anul 1992 imediat după suspendarea conflictului armat dintre Moldova și Transnistria, ea fiind alcătuită din delegații ale Moldovei, Transnistriei și Rusiei, iar reprezentanții Ucrainei și OSCE participă la lucrările CUC în calitate de observatori. La 12 ianuarie 2005, președintele Vladimir Voronin i-a conferit Ordinul "Gloria Muncii", pentru merite deosebite și înalt profesionalism în asigurarea securității statului și activitate organizatorică și obștească prodigioasă. |
A lucrat în cadrul Comitetului Securității de Stat (ulterior - Ministerul Securității Naționale, Serviciul de Informații și Securitate), deținând pe rând funcțiile de șef de secție, șef de direcție, șef de departament, prim-viceministru, director-adjunct. În calitate de angajat al organelor de securitate ale Republicii Moldova, Ion Ursu a contribuit la instituirea, consolidarea și reformarea structurilor naționale ale securității statului. El și-a adus aportul la elaborarea unui șir de proiecte de legi adoptate de Parlamentul Republicii Moldova și a altor acte normative specifice domeniului de apărare și securitate națională. A organizat și a participat la o serie de seminare, conferințe, dezbateri, întruniri internaționale pe aceste probleme. La data de 15 octombrie 2007, prin Decretul prezidențial nr. 1374-IV, generalul de divizie Ion Ursu a fost eliberat la cerere din funcția de director al Serviciului de Informații și Securitate (SIS) al Republicii Moldova și trecut în rezervă. În cererea înaintată, el a declarat că a atins vârsta de pensionare pentru militari. La puține zile, el a fost numit ca Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al Republicii Moldova în Republica Elenă. Cu ocazia prezentării succesorului său, Artur Reșetnicov, la 1 noiembrie 2007, președintele Vladimir Voronin l-a decorat cu cea mai înaltă distincție militară - Ordinul "Ștefan cel Mare", pentru "merite deosebite în asigurarea securității statului, pentru serviciu ireproșabil și înalt profesionalism". Cu acest prilej, președintele Voronin i-a elogiat activitatea astfel: Apreciem înalt activitatea domnului Ion Ursu în calitate de șef al SIS.Pentru merite față de republică, el a fost decorat cu cea mai înaltă distincție militară - ordinul "Ștefan cel Mare". Cred că în noua sa activitate el se va manifesta în modul cel mai reușit. Este căsătorit și are doi copii. Directori ai serviciilor secrete moldovene |
Mihail Mămăligă s-a născut la data de 20 februarie 1945 în municipiul Chișinău. A absolvit Școala militară de comandă de tancuri din orașul Kazan (1973) și apoi Academia Militară a trupelor blindate „Mareșalul URSS Malinovski” (1984). La data de 20 mai 1992, a fost numit în funcția de prim-viceministru al afacerilor interne, șef al departamentului securitate publică al Ministerului Afacerilor Interne (comandant al trupelor de carabinieri), deținând această funcție până la 11 februarie 1997. Președintele Mircea Snegur i-a acordat gradul militar de general de brigadă. Generalul Mihail Mămăligă a decedat la data de 10 ianuarie 2001. |
La data de 7 aprilie 1997, Nicolae Alexei a fost numit în funcția de director al Departamentului de Combatere a Crimei Organizate și Corupției (DCCOC). Președintele Petru Lucinschi i-a acordat, la 20 mai 1998, gradul special de general-maior de poliție. A fost destituit din funcție prin ordinul ex-ministrului de Interne, Victor Catan, pe motiv de “abuz în serviciu” și comercializarea ilegală a “corpurilor delicte”, confiscate de la contrabandiști. Generalul Alexei a candidat la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001 pe listele Partidului Popular Creștin Democrat, fiind ales ca deputat. În iulie 2001, prin votul a 65 de deputați comuniști și doi deputați din Alianța „Braghiș”, împotrivă fiind exprimate patru voturi, generalului i s-a retras imunitatea parlamentară, iar dosarele penale intentate la adresa sa au fost redeschise. Alexei a respins toate acuzațiile care i se aduceau, calificându-le drept o “încercare de răfuială politică”.În ianuarie 2004, Curtea Supremă de Justiție din Republica Moldova l-a condamnat pe generalul-deputat Nicolae Alexei la cinci ani de închisoare cu suspendare, interzicându-i-se dreptul de “a deține funcții de răspundere timp de trei ani”. În toamna anului 2014, în contextul alegerilor parlamentare din Republica Moldova, Nicolae Alexei s-a alăturat formațiunii conduse de controversatul politician și businessman Renato Usatîi, ținându-se și o conferință de presă pe acest subiect. Deși inițial s-a declarat că el va fi printre primii în lista candidaților partidului „Patria” la funcția de deputat, la prezentarea listei candidaților partidului la Comisia Electorală Centrală s-a constatat Nicolae Alexei lipsește din listă. Jurnal de Chișinău, 4 februarie 2005 - "Generalul fără epoleți" |
Nicolae Vîlcu s-a născut la data de 10 aprilie 1950 în satul Bursuc (raionul Florești), într-o familie de țărani. A absolvit în anul 1971 cu diplomă cu mențiune Sovhoz-tehnicumul moldovenesc de economie și planificare al Ministerului Agriculturii din satul Gîsca, întrerupându-și studiile pentru satisfacerea stagiului militar timp de doi ani. În perioada 1971-1974 a lucrat ca economist-șef în colhozul „Fructovîi Donbas” din raionul Dubăsari și în colhozul „Cotovschii” din raionul Camenca, apoi între anii 1974-1981 este șef al serviciului planificare și finanțe, vicepreședinte la Asociația raională „Colhozjivprom”, vice-președinte al Asociației de producere și prelucrare „Puti Lenina” din același raion. În paralel, urmează studii superioare la Institutul Agricol „M.V.Frunze” din Chișinău, pe care le-a absolvit în anul 1980 cu specializarea de economist-organizator al producției agricole. În următorii cinci ani activează în funcțiile de prim-vicepreședinte și președinte al Comitetului executiv raional Camenca, fiind transferat în anul 1985 în calitate de șef sector economic, instructor la Comitetul Central al PC al Moldovei unde a lucrat pînă în anul 1988. Prin Hotărîrea nr. 751 din 12 iunie 2002 a Guvernului Republicii Moldova, Nicolae Vîlcu este numit în funcția de Director General al Departamentului Vamal, reorganizat în Serviciul Vamal al Republicii Moldova. În acest timp, și-a susținut teza de doctor în științe economice cu titlul „Rolul impozitelor și taxelor în formarea pieței interne” la Academia de Studii Economice din Moldova în anul 2003. De asemenea, a fost autorul mai multor studii științifice. La data de 30 decembrie 2004, prin Decretul nr. 2182, președintele Vladimir Voronin i-a conferit lui Nicolae Vîlcu gradul special de general-maior al serviciului vamal , iar la la 2 martie 2005 este decorat cu Medalia „Meritul Civic” pentru contribuția personală la asigurarea unui mediu înconjurător sănătos și activitate organizatorică intensă în vederea amenajării unor surse de apă potabilă. La 16 februarie 2006, Nicolae Vîlcu este decorat cu „Ordinul de Onoare” pentru merite în perfecționarea controlului vamal, contribuție la implementarea sistemului ionformațional „Asycuda World” și la fluidizarea traficului de mărfuri și călători. Nicolae Vîlcu a încetat din viață la data de 28 aprilie 2006. A fost căsătorit și are doi copii. |
Nicolae Zafton s-a născut în anul 1947. Este de profesie jurist și a lucrat ca procuror. Prin Decretul Președintelui Sovietului Suprem al RSS Moldovenească din 5 februarie 1987 a fost decorat cu Ordinul "Steaua Roșie".De asemenea, la 5 octombrie 1989, a primit și titlul onorific de "Jurist emerit din Republica Moldova". La 13 mai 1994 Parlamentul Republicii Moldova i-a conferit procurorului militar Nicolae Zafton gradul de general-maior de justiție. La 26 decembrie 1995, a fost confirmat în funcția de membru al Colegiului Procuraturii din Republica Moldova, fiind șef al secției de supraveghere a executării legislației în Forțele Armate. A fost exclus din componența Colegiului Procuraturii prin hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 3 aprilie 2003 . Nicolae Zafton a candidat la funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova în cadrul alegerilor parlamentare din 6 martie 2005 din partea Partidului Țărănesc Creștin Democrat din Moldova, dar acest partid s-a clasat sub pragul electoral. |
Generalul Pavel Creangă a fost numit prin Ordinul nr.83 din 27 mai 1992 în funcția de viceministru al apărării naționale. La data de 29 iulie 1992, a fost numit ca ministru al apărării naționale, îndeplinind această funcție până la 25 ianuarie 1997. A fost trecut în rezervă cu gradul de general de divizie. |
Tudor Botnaru s-a născut la data de 27 decembrie 1935 în satul Lipceni (astăzi în raionul Rezina). A absolvit în anul 1959 Facultatea de Filologie din cadrul Universității de Stat a Moldovei. După absolvirea facultății, a lucrat ca ghid și interpret principal la Hotelul "Intourist" din Chișinău (1959-1962). A fost membru al PCUS. În anul 1963 a fost angajat în cadrul KGB-ului din RSS Moldovenească, încadrat în structurile serviciilor de contraspionaj, iar din anul 1966 - în serviciile de informații externe. A ajuns colonel. Între anii 1978-1982, a fost consilierul rectorului Universității de Stat din Chișinău. Între anii În calitate de ofițer de informații externe, el a avut acoperire diplomatică a Uniunii Sovietice, lucrând la ambasadele URSS din România și Franța. În cadrul KGB-ului din RSS Moldovenească, el a îndeplinit pe rând funcția de inspector principal operativ în Secția I-a și ulterior pe cea de șef de Birou. În iulie 1990, la inițiativa conducerii Republicii, Tudor Botnaru a fost adus de la București și a fost numit în funcția de președinte al Comitetului de stat al Securității (șef al KGB-ului) din RSS Moldova, fiind avansat la gradul de general-maior. El a fost primul ofițer de informa-ții externe, care a devenit președinte al K.G.B. din R.S.S. Moldovenească. În luna aprilie a anului 1990, conducerea Ministerului Securității Naționale (MSN) a Republicii Moldova (Tudor Botnaru, Demian Munteanu), sub pretextul că există pericolul ca localul KGB al RSSM să fie atacat de către “extremiștii” Frontului Popular din Moldova, a hotărât să transporte Arhiva KGB-ului RSSM de la Chișinău la Tiraspol, unde se află și în prezent. De asemenea, el a fost autorul propunerii de reorganizare a K.G.B.-ului din RSS Moldova într-un serviciu de informații, propunere care nu a fost luată în discuție la acel moment. Tudor Botnaru a îndeplinit funcția de președinte al Comitetului de stat al Securității (șef al KGB-ului) din RSS Moldova până la data de 29 august 1991, după puciul de la Moscova care a avut ca rezultat desființarea URSS-ului. Acuzat de colaborare cu puciștii, Botnaru a fost demis din funcție imediat după proclamarea independenței de stat a Republicii Moldo-va. Într-un interviu din anul 2001, el a susținut că nu știa nimic despre organizarea puciului, cu toate că, cu puțin înainte fusese la Moscova, la ședința Colegiului K.G.B., dar nimeni nu a spus nimic despre organizarea unui puci, organizatorii planificându-și acțiunile într-un secret desăvârșit, intenționând să-i implice doar pe securiștii care se subordonau direct Centralei K.G.B. de la Moscova. Între anii 1991-1994, generalul Botnaru a îndeplinit funcția de șef al Centrului de instruire al Ministerului Securității Naționale din Republica Moldova. Din aprilie 1994 a lucrat ca prim-viceministru al afacerilor externe. În perioada decembrie 1994 - 1997, el a îndeplinit misiunea de ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Moldova în Regatul Belgiei și, prin cumul, și în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Marele Ducat de Luxemburg și Regatul Olandei , precum și șef al misiunii diplomatice a Republicii Moldova la Consiliul Europei (din 3 mai 1995). A fost rechemat din funcție la 17 martie 1997, după ce fusese numit ca ministru al securității naționale. În perioada 24 ianuarie 1997 - 11 mai 1999, Tudor Botnaru a deținut funcția de ministru al securității naționale, fiind membru al Consiliului Suprem de Securitate. La data de 14 martie 1997, președintele Petru Lucinschi i-a acordat gradul militar de general de divizie. La data de 11 mai 1999, a fost revocat la cerere din funcția de ministru, „în legătură cu atingerea vârstei de pensionare” și trecut în rezervă. A candidat la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001 pentru postul de deputat pe listele Mișcării Social-Politice "Pentru Ordine și Dreptate". În anul 2004, el a publicat, împreună cu colonelul Alexandru Ganenco, lucrarea Istoria Serviciilor Secrete. [Breviar], la Editura Museum din Chișinău, aceasta fiind prima încercare de a prezenta istoria serviciilor secrete sovietice moldovenești, prin prisma biografiilor șefilor acestora. Tudor Botnaru este căsătorit și are un copil. Directori ai serviciilor secrete moldovene |
Colonelul Tudor Dabija a fost numit prin Ordinul nr.83 din 27 mai 1992 în funcția de viceministru al apărării naționale. Prin Decretul nr. 59 din 27 februarie 1997, președintele Republicii Moldova, l-a eliberat pe Tudor Dabija din funcția de viceministru al apărării. |
Valentin Verejan este un general de justiție din Republica Moldova, care deține în prezent funcția de președinte al Judecătoriei Militare. La data de 3 aprilie 1995, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, Valentin Verejan a fost numit în funcția de judecător al Tribunalului Militar al orașului Chișinău pe un termen de 10 ani, precum și de președinte al acestui tribunal. A fost avansat la gradul de general de brigadă de justiție de către președintele Petru Lucinschi. În anul 2001 a fost numit în funcția de judecător militar. În anul 2005 a fost ales în funcția de președinte al Judecătoriei Militare. Oastea Moldovei nr. 5/2007 - "Armata nu poate schimba imediat carențele educaționale, dar contribuie maximal la debarasarea de vicii!" Interviu cu șeful Judecătoriei Militare, generalul de brigadă de justiție, Valentin VerejanOastea Moldovei nr. 5/2008 - Rolul instanței nu este numai de a pedepsi”. Interviu susținut cu general de brigadă de justiție Valentin Verejan, președinte al Judecătoriei Militare |
În perioada 5 decembrie 2003 - 15 ianuarie 2007, colonelul de justiție Valeriu Balaban a îndeplinit funcția de Procuror General al Republicii Moldova. În acest timp, președintele Vladimir Voronin i-a acordat gradul special de general-maior. Printr-un decret din 15 ianuarie 2007, procurorul general Valeriu Balaban a fost numit consilier al Președintelui Republicii Moldova cu misiuni speciale și pentru coordonarea asistenței externe, fiindu-i conferit Ordinul "Credința Patriei", clasa III. Este căsătorit și are doi copii. |
Valentin Mejinschi s-a născut la data de 24 ianuarie 1967 în satul Corotna (raionul Slobozia). A absolvit școala medie din satul natal în anul 1984, după care timp de doi ani (1985-1987) și-a efectuat stagiul militar obligatoriu în forțele armate. În paralel cu activitatea de ofițer, între anii 1995-1998, a urmat cursuri superioare la Academia de Poliție „Ștefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne din Chișinău. În anul 2001 s-a înscris la doctorat, tematica axându-se în domeniul combaterii infracțiunilor săvîrșite de persoane cu funcții de răspundere. În același an, Valentin Mejinschi a fost desemnat în funcția de șef-adjunct pe lucru operativ al Direcției poliției еconomico-financiare a M.A.I. Apoi, după un an, a fost numit în funcția de șef interimar al Direcției poliției economico - financiare a M.A.I. De asemenea, la 30 martie 2005, prin Decret Prezidențial, i s-a acordat gradul special de general-maior de poliție . În noul guvern format de Zinaida Greceanîi la data de 31 martie 2008, Valentin Mejinschi a fost numit în funcția de ministru al afacerilor interne. La data de 21 octombrie 2008, președintele Vladimir Voronin a anunțat în timpul ședinței Comisiei naționale pentru integrare europeană că l-a numit pe generalul Valentin Mejinschi în funcția de viceprim-ministru pe probleme de corupție și combatere a migrației și traficului de ființe umane, eliberându-l din cea de ministru al afacerilor interne . A îndeplinit aceste funcții până la 10 iunie 2009, când s-a format un nou guvern. Vladimir Mejinschi este căsătorit și are un copil. |
Valeriu Troenco s-a născut pe 2 iunie 1957, în satul Coșcodeni, raionul Sîngerei, RSS Moldovenească, URSS. Este jurist de profesie. În perioada 7 aprilie 1997 - 1 ianuarie 1999, Valeriu Troenco a îndeplinit funcția de comandant al Direcției generale poliție ordine publică. Apoi a deținut, în perioada iunie 1999 - iulie 2001, funcția de viceministru al justiției și director al Departamentului instituțiilor penitenciare. A fost avansat la 12 septembrie 2000 de către președintele Petru Lucinschi la gradul special de general-maior de justiție. În anul 2002, a fost ales ca președinte al Ligii ofițerilor de la Chișinău și membru al Consiliului Național pentru Apărarea Democrației. După eliberarea din funcția de viceministru, a fost numit pro-rector al Academiei de Poliție din Chișinău. În anul 2003 a candidat la alegerile locale din municipiul Chișinău pe listele Partidului Social-Liberal pentru postul de consilier, dar nu a fost ales. Pe 5 aprilie 2014 a fost numit în funcția de Ministru al Apărării al Republicii Moldova, pe care a exercitat-o până la 18 februarie 2015, fiind înlocuit de Viorel Cibotaru în noul guvern. |
Vasile Calmoi s-a născut la data de 15 iunie 1946, în satul Chircani din comuna Cucoara (raionul Cahul). Din anul 1966 a lucrat ca profesor în câteva școli sătești din raioanele Vulcănești și Cahul. În perioada 1967-1969 activează ca instructor și apoi, ca locțiitor al Secției de organizare a Comitetului de Comsomol al raionului Cahul. Din anul 1972, este angajat în cadrul KGB-ului din RSS Moldovenească, la Secția raională din Ungheni, deținând funcțiile de împuternicit, împuternicit principal, locțiitor al șefului și șef al Secției K.G.B.-M.S.N. din Ungheni. În ianuarie 1992, este numit în funcția de comandant al detașamentului nr. 1 de grăniceri al trupelor de grăniceri ale M.S.N. În conformitate cu Decretul Președintelui Republicii Moldova nr. 190 din 3 septembrie 1991 prin care s-a declarat trecerea sectorului frontierei de vest sub jurisdicția deplină și exclusivă a Republicii Moldova, prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova din 15 iunie 1992 s-a declarat crearea Trupelor de Grăniceri, primul comandant fiind numit generalul de brigadă Vasile Calmoi, numit în paralel și vice-ministru al Securității Naționale. La data de 1 iulie 1992 a fost numit în funcția de ministru al securității naționale a Republicii Moldova în guvernele conduse de Andrei Sangheli, la propunerea Partidului Democrat-Agrar, condus de Dumitru Moțpan. În calitate de ministru, el s-a preocupat de organizarea și reorganizarea trupelor de grăniceri ale Republicii Moldova, desfășurând o activitate eficace între anii 1992-1994 în stoparea primului val de imigranți clandestini din țările Asiei. El s-a preocupat mai mult de coordonarea activității trupelor de grăniceri și mai puțin de activitatea operativă a M.S.N. Vasile Calmoi a îndeplinit această funcție până la data de 24 ianuarie 1997 când în funcția de ministru a fost numit generalul Tudor Botnaru. Din data de 11 februarie 1997, el a îndeplinit funcția de comandant al trupelor de grăniceri și în paralel și pe cea de prim-viceministru al securității naționale. Prin Hotărârea de Guvern nr. 166/23 februarie 2000, Vasile Calmoi a fost numit în funcția de șef al Departamentului Trupelor de Grăniceri, comandant al trupelor de grăniceri. A fost eliberat din funcție la 6 iunie 2001, prin Hotărârea de Guvern nr. 403, lăsându-l la dispoziția Departamentului Trupelor de Grăniceri. În aceeași lună a fost trecut în rezervă. Directori ai serviciilor secrete moldovene |
Vasile Rusu a lucrat în cadrul unui barou de avocați din sectorul Botanica al municipiul Chișinău, fiind specializat în apărarea intereselor Partidului Comuniștilor din Republica Moldova, lucrând și ca avocat al lui Vladimir Voronin. În urma alegerilor din martie 2001, a fost ales ca deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele PCRM. În perioada 23 aprilie - 29 iunie 2001, a fost membru supleant în delegația Republicii Moldova la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. La 18 mai 2001, după două luni de la alegerea sa ca deputat, Vasile Rusu a fost ales în funcția de Procuror general. Ulterior, în anul 2002, președintele Republicii Moldova i-a acordat gradul de general-colonel, chiar dacă la acel moment Rusu era locotenent-major. În martie 2002, procurorul general Vasile Rusu a cerut ridicarea imunității parlamentare a liderilor creștin-democrați, pentru "încălcarea gravă a prevederilor Legii privind organizarea și desfășurarea întrunirilor". La data de 24 octombrie 2005, deputații comuniști l-au demis din funcție pe Procurorul general Vasile Rusu, prin vot unanim. El a fost criticat dur de către comuniști în ședința Parlamentului desfășurată cu o săptămână în urmă, fiind învinuit de clasarea dosarelor intentate, cu un an în urmă, deputaților creștin-democrați Iurie Roșca și Vlad Cubreacov pentru organizarea protestelor stradale, precum și de "ineficiența măsurilor de zădărnicire a ultimelor acțiuni de protest neautorizate organizate de partidele de opoziție".Vasile Rusu nu a comentat decizia Parlamentului, afirmând doar că: “Ei m-au numit, ei m-au demis. Consider că fiind în funcția de Procuror general al RM am îndeplinit conștiincios toate sarcinile puse în fața mea de conducerea țării. Am conștiința curată și împăcată”. |
Victor Gaiciuc s-a născut la data de 12 martie 1957 în satul Pepeni, raionul Sîngerei. A absolvit Școala superioară militară de aviație din Harkov (în 1978) și apoi a studiat la Academia Militar-Politică din Moscova, Departamentul forțelor armate aeriene al URSS (1986-1989), obținând ulterior titlul științific de Doctor în științe istorice. În anul 1997 a urmat cursuri la Colegiul NATO din Roma. După absolvirea Școlii de aviație din Harkov, în perioada 1978-1986, a fost pilot, pilot principal, comandant de patrulă, locțiitor de comandant de escadron al regimentului de aviație în districtele militare sovietice Zabaikalie și Belarus. După cursurile militare superioare absolvite la Moscova, revine în anul 1989 în calitate de șef al Departamentului Instruire și apoi adjunct al comandantului Regimentului de Aviație, responsabil de instruirea personalului în districtul militar Belarus al Armatei Sovietice. În anul 1993, Victor Gaiciuc se reîntoarce în Republica Moldova, unde este numit în funcția de specialist principal, șef al Secției pentru pregătire umanitară a Direcției Instruire a Ministerului Apărării al Republicii Moldova. Din anul 1994 este șef al Direcției Instruire. La data de 3 iunie 1997 este numit în funcția de viceministru al apărării, fiind responsabil de instruirea personalului, legislație militară și relații internationale . Este revocat din această funcție la 7 aprilie 1999 . Apoi între anii 1999-2000 a îndeplinit funcția de comisar în Departamentul Militar Administrativ al Ministerului Apărării al Republicii Moldova. La 14 aprilie 2000 este numit din nou în funcția de viceministru al apărării, responsabil pentru cooperarea internațională (Parteneriatul pentru Pace, programe de cooperare NATO) . În baza votului de încredere acordat de Parlament, prin Decretul Președintelui Republicii Moldova, la data de 19 aprilie 2001, colonelul Victor Gaiciuc este numit în funcția de ministru al apărării în Guvernul Vasile Tarlev (1). La data de 20 februarie 2002, a fost avansat la gradul militar de general de brigadă . A fost demis din această funcție la 15 octombrie 2004, prin decret prezidențial, după ce Consiliul Suprem de Securitate (CSS) a făcut un demers pentru demiterea sa, fiind criticată activitatea Ministerului Apărării, care a tolerat lipsa unei evidențe reale a patrimoniului militar al Armatei Naționale și cazurile de încălcare a drepturilor militarilor în termen. Această revocare a avut loc ca urmare a unui scandal legat de sustragerea ilegală din depozitele Armatei Naționale a unui lot de arme: 200 de grenade F-1; 31 de aruncătoare de grenade; 90 mii de muniții. Prin Decretul nr. 1026/12 martie 2007, Președintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, i-a conferit Ordinul "Serviciul Patriei" clasa III, pentru merite în asigurarea capacității de apărare a statului și contribuție la dezvoltarea colaborării dintre Republica Moldova și alte state și organizații internaționale. De asemenea, a fost decorat cu distincții militare ale Republicii Moldova, precum și ale altor țări (Rusia, Kazahstan, Ucraina). În perioada 1 ianuarie 2010 - 24 februarie 2019 a ocupat funcția de Președinte al Societății de Asigurări „Acord Grup” SA. La alegerile parlamentare din februarie 2019 s-a regăsit în lista candidaților PSRM și a devenit deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a X-a. Și-a depus mandatul la 03 septembrie 2019, urmare a propunerii parvenite din partea șefului statului de a ocupa funcția de consilier al Președintelui Republicii Moldova în domeniul securității și apărării naționale, secretar al Consiliului Suprem de Securitate. Prin Decretul nr. 1233 din 12 august 2019, Președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, îl numește, pe domnul general de brigadă în rezervă, Victor Gaiciuc, în funcția de consilier al Președintelui Republicii Moldova în domeniul apărării și securității naționale, secretar al Consiliului Suprem de Securitate. În perioada 14 noiembrie 2019 - 16 martie 2020 a fost ministru al apărării în Guvernul Ion Chicu, ulterior revenind la Președinție. La 16 martie 2020 a primit titlul de general de divizie. Victor Gaiciuc vorbește limbile română, rusă și franceză. Este căsătorit și are doi copii. |
Pentru alte sensuri ale toponimicului, a se vedea pagina Cracău Râul Cracăul Negru este un curs de apă, unul din cele două brațe care formează râul Cracău. |
General de Brigadă (r) Nicolae Petrica s-a născut la 24 decembrie anul 1944 în s. Oziornoie raionul Izmail ( astăzi Ucraina). A absorbit viața de țăran ca toți tinerii din acele timpuri. Viața de armată și-a legat-o încă din 1964 fiind admis ca cursant la Școala de Tancuri din or. Kazani, pe care a absolvit-o cu diplomă roșie. Ulterior și-a continuat serviciul militar de ofițer în Regimentul de gardă de tancuri din Germania. La cererea personală, în 1968, a fost transferat în regimentul de tancuri din or. Chișinău, unde a avansat de la comandant de pluton la comandant de batalion. În a. 1977 a absolvit Academia Militară a Trupelor de Tancuri din or. Moscova, fiind repartizat mai apoi pentru satesfacerea serviciului militar în Orientul Depărtat. În perioada 11.03.1985-24.05.1987 a fost repartizat pentru serviciu în Afganistan, ca consilier al comandantului de divizie, unde a condus și participat la 26 acțiuni de luptă și operațiuni de însoțire a coloanelor de transportare cu armament, combustibil, alimente, etc. În timpul conflictului militar din stânga Nistrului este numit comandant la cap de pod Cocieri, iar la 04.08.1992 - comandant al Forțelor de Menținere a Păcii RM. |
Râul Topolița este un curs de apă, afluent al râului Moldova. Bazinul hidrografic al râului Topolița are o suprafață de 268,0 km². Râul se formează în Dealul Mare, o ramură a munților Măgura. Cursul superior al râului, amonte de confluența cu râul Agapia este numit de localnici râul Tinoasa (sau pârâul Tinoasei). Deoarece primul afluent pe care îl primește, râul Agapia, este mai mare decât râul Topolița amonte de confluență, unele lucrări consideră că râul Agapia constituie cursul principal. Albia minoră a râului este mult mai îngustă decât a Ozanei, din cauza puterii mai mici de eroziune și transport. Lungimea totală a Topoliței este de 36 km, coeficientul de sinuozitate 1,38 iar panta medie, pe întregul curs este de 2 %o. |
Râul Agapia este un curs de apă, afluent al râului Topolița. Râul se formează la confluența brațelor Sihla și Dărășagu. Cadastrul apelor consideră că Sihla constituie brațul principal. Râul Agapia se varsă în Topolița aproape de localitatea Săcălușești. Deoarece debitul râului Agapia este mai mare decât cel al Topoliței la vărsare, unii geografi consideră că râul Agapia ar constitui cursul superior al râului Topolița. |
Regiunea Moscova (rus. Моско́вская о́бласть / Moskowskaja oblast sau Подмоско́вье / Podmoskowje) este o regiune situată în Rusia centrală. Regiunea are densitatea cea mai mare a populației din Rusia, cu o industrie bine dezvoltată în jurul Moscovei. Orașul Moscova este numai centrul administrativ al regiunii, dar nu și centrul administrației tehnice. Regiunea este situată în bazinul roditor al râurilor Volga, Oka, Kljasma și Moscova. Până la începutul secolului XX a dominat industria textilă, celelalte ramuri industriale, în prezent o pondere importantă o are industria grea constructoare de mașini, industria metalurgică, chimică, ca și o serie de centre de cercetare. |
După moartea lui Stalin în 1953 a început perioada de destalinizare și imnul a fost intonat fără versuri (acestea conțineau referiri la Stalin) pînă în 1977 când versurile au fost modificate. Imnul sovietic a fost imnul partidului bolșevic până când U.R.S.S.s-a fondat,în 1922. Denumirea oficială a acestei versiuni a fost Госуда́рственный гимн Сою́за Сове́тских Социалисти́ческих Респу́блик(Slav'sya,otechesvto,nashe svobodnaye!). |
Râul Moscova (în ) este un afluent al râului Oka, cu o lungime de 502 km. Râul aparține de bazinul hidrografic al fluviului Volga, izvorăște din masivul Smolensk (ce atinge numai 320 m înălțime) curgând prin regiunea Smolensk în direcția nord-vest, schimbând direcția cursului spre nord-est apoi spre est, traversează lacul de acumulare Moshaik și o serie de orașe după care ajunge în capitala Rusiei, Moscova. Traversează capitala în direcția nord-vest, sud-est făcând numeroase meandre, în dreptul Kremlinului se află câteva insule, parcul Gorki, la 120 km de Moscova se varsă lângă Kolomna în râul Oka. Debitul mediu anual este de 970 m3/sec. Albia râului Moscova este curățată pentru navigație are mai multe porturi, fiind navigabilă 126 km din anul 1937, având un canal de legătură cu Volga. |
auroră, crepuscul, lumina de pe cer în timpul dimineții înainte de răsăritul soarelui O călărire în zori o poezie scrisă de Mihai Eminescu Zorilă o figură din basmele românești care se arată în zori„Zori noi” un fost ziar cotidian din Suceava azi sub numele Crai Nou - Suceava„Enigmele se explică în zori” (1987) operă a lui Florin Călinescu Luceafărul sau planeta Venus se poate vedea dimineața, în zori înainte de răsăritul soarelui„Zori de ziuă” o colindă românească |
Nicolae Cernomaz s-a născut la data de 14 decembrie 1949 în satul Țiganca, raionul Cantemir, RSS Moldovenească. A absolvit cursurile Universității de Stat a Moldovei, cu specializarea de profesor de istorie și sociologie. Ulterior a obținut și titlul științific de doctor în istorie și docent. Nicolae Cernomaz a intrat în activitatea politică în anul 1996, dirijând campania electorală a lui Petru Lucinschi. După alegerile victorioase, Petru Lucinschi l-a numit în funcția de Ministru de stat în guvernele conduse de către Ion Ciubuc (24 ianuarie 1997 - 2 februarie 1999), conducând în această calitate aparatul Cancelariei de stat a Guvernului. La data de 28 ianuarie 1999, Nicolae Cernomaz a fost numit în funcția de Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al Republicii Moldova în Republica Ungară și reprezentant al Republicii Moldova în Comisia Dunării (prin cumul), cu reședința la Budapesta, fiind revocat din funcția de ministru de stat. După două luni și jumătate, la 15 aprilie 1999, a fost desemnat și în funcția de Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al Republicii Moldova în Republica Croația. Ca o recunoaștere a muncii îndelungate în organele administrației publice și participare activă la viața socială a țării, la 14 decembrie 1999, i s-a conferit Ordinul Gloria Muncii. În perioada 22 noiembrie 2000 - 27 iulie 2001, Nicolae Cernomaz a îndeplinit funcția de ministru al afacerilor externe. A fost demis de către președintele Vladimir Voronin la numai trei luni de la reconfirmarea sa ca membru al Guvernului Vasile Tarlev, redevenind om de afaceri. La 30 martie 2001, a primit rangul diplomatic de ambasador extraordinar și plenipotențiar. După mai bine de un an și jumătate, la 26 martie 2003, a fost numit Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al Republicii Moldova în Ucraina și prin cumul și în Republica Azerbaidjan și Georgia. La 25 ianuarie 2005, a fost rechemat din funcție, dar nu a mai revenit la Chișinău, preferând să-și continue activitățile de afaceri în Ucraina. Cine au fost și cu ce se ocupă foștii miniștri ai Afacerilor ExterneNicolae Cernomaz: „Federația Rusă trebuie să se înțeleagă cu comunitatea internațională și să înțeleagă că Ucraina este un stat independent” |
Răsăritul este momentul dimineții timpurii între apariția unei margini a Soarelui deasupra orizontului, la est, până la apariția completă a discului acestuia deasupra orizontului. Răsăritul nu trebuie confundat cu momentele dimineții timpurii premergătoare acestuia, care se numesc auroră și crepusculul de dimineață, în decursul cărora lumina începe să apară. Întrucât refracția luminii face ca discul Soarelui să fie vizibil înaintea prezenței sale efective la orizont, din punct de vedere optic atât răsăritul cât și apusul sunt iluzii optice. Iluziile optice ale soarelui sunt foarte similare cu cele generată de lună. |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.