page
stringlengths 33
136k
|
|---|
În perioada 1956-1989, a colaborat la ziarul de limbă ucraineană din București, publicând poezii și proză scurtă. Colaborează la volumul colectiv "Obrii" (Orizonturi), publicat la Editura Kriterion din București; "Caiete botoșănene", "Ateneu" cu proză scurtă în traducerea prof. univ. Emil Iordache. |
S-a născut într-o familie de evrei din România. Tatăl său era din Rădăuți, unde Lucia a copilărit și a făcut primul trimestru din clasa I. Mama sa era din Iași, unde Lucia Wald s-a născut și unde s-a mutat familia pentru partea a doua a clasei I și restul anilor de școală, până la venirea în București, la Universitate. În anul 2006, la Editura Humanitas a apărut un volum intitulat „Antic și modern. In honorem Luciae Wald”, ca o recunoștință pentru munca și activitatea marelui pedagog care și-a dedicat viața studiilor clasice. În volum semnează profesori de mare clasă, latiniști și eliniști, academicieni și foști studenți ai ei. Istoria literaturii latine de la origini până la destrămarea Republicii (EDP, 1972) - în colaborare Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene (ED. Științifică și Enciclopedică, 1987) - în colaborare cu Dan Slușanschi Alexandru Graur: centenarul nașterii: omagiul foștilor elevi și colaboratori (Ed. Academiei Române, 2000) - în colaborare Institutiones linguae valachicae: prima gramatică a limbii române scrisă în limba latină (Ed. Academiei Române, 2001) - în colaborare cu Gheorghe Chivu |
Începând cu 1984, inițiază și organizează prin Casa de cultură din Tîrgu Neamț, unde este instructor de teatru și poezie, Colocviile Naționale de Poezie de la Târgu Neamț (zece ediții). După 1990, este inspector cultural (Inspectoratul pentru Cultură Neamț), fondator al Casei de Editură "Panteon" și al revistei literare "Panteon". Este inițiator și organizator al Serilor de Poezie de la Vânători-Neamț, din care s-au desfășurat unsprezecezece ediții. Din 1998 s-a stabilit la Iași, ca muzeograf literar, apoi director adjunct și director al Muzeului Literaturii Române Iași. Din 2004 este directorul fondator al revistei de experiment literar Feed Back și organizează, începând cu 2006, Festivalul Internațional de Neoavangardă, iar din 2009, Festivalul Internațional de Poezie ”Grigore Vieru” (11 ediții). Ca editor a inițiat opt colecții de importanță națională în cadrul editurii PRINCEPS MULTIMEDIA Iași, între care ”Biblioteca Ion Creangă”, ”Galaxii lirice”, ”Ediții critice”, „ Poezia mirabilis”, „Biblioteca de proză”, ”Scriitori în amintirile contemporanilor”, ”Cărțile avangardei”. În prezent este senior editor al revistei de experiment literar Feed Back. Marin MINCU: Daniel Corbu știe tot ce s-a petrecut în domeniul poetic în perioada ultimă, fiind ca și Mircea Cărtărescu și Florin Iaru, foarte receptiv la inovațiile textualiste, dar concomitent nu renunță la acel filon de liricitate ce întemeiază zona poetică a Moldovei. Așa cum am și scris, autorul este un poet adevărat. (România literară, 1986). Petruț PÂRVESCU : Dincolo de limbaje și metalimbaje, de experiențe și tehnici simandicoase ale avangardei postmoderniste, Daniel Corbu reînnoadă calm, olimpianic, firul ales al Poeziei Adevărate... Născut iar nu făcut, în destinul tragic al ființei, poetul abordează marile teme existențiale cu originalitate și cu un profund, asumat, echilibru fecund între etic și estetic. Unul dintre marii noștri poeți de astăzi este, fără nicio îndoială, Daniel Corbu. (Hyperion, 2003)''Mihai Cimpoi îl consideră pe Daniel Corbu ca fiind liderul generației de poeți optzeciști, în revista Poesis, anul XX, 2009, nr. 224-225-226-227, pag. 27-29Grigurcu despre lirismul particularizat, neîncadrabil în șabloanele "generationiste", al lui Daniel Corbu, în România literară nr. 41 din 1999[ |
Este scriitor, jurnalist, editor și om de televiziune. Realizator și moderator al emisiunii de televiziune Piper pe limbă (TVR Timișoara), redactor al revistei Orizont, editorialist al revistei 24 FUN, publicist comentator la Banatul Azi. Lucrează la Aquatim, pe postul de consilier. Ca jurnalist, a obținut premiul Asociației Presei Timișorene (1998), mențiunea “Tânărul Jurnalist al anului 2000” și premiul “Tânărul Jurnalist al anului 2002”, acordate de Freedom House Romania, Premiul pentru talk-show-ul „A cincea roată” al Festivalului național de televiziune TELEVEST, 2002, Premiul Festivalului Internațional al televiziunilor locale și regionale, secțiunea „film-portret”, Târgu Mureș, 2005, Premiul 1 al Festivalului 7 ARTE, pentru filmul „Vâslași la bărcuțele poeziei”, 2011, Premiul SIMFEST 2011, la secțiunea „talk-show”, pentru emisiunea „Piper pe limbă”. Președinția României i-a acordat ordinul Meritul cultural în grad de cavaler. Scriitorul - destin și opțiune„Moartea nu-i o sperietoare, ci o prezență foarte fină, misterioasă“, 4 octombrie 2010, Adevărul„Scrisul mi-a fost sprijin, m-am ținut, uneori, de stilou ca să nu cad”, 8 aprilie 2016, Adevărul„Poliția când vede scriitori se-nmoaie", 14 octombrie 2016, Mediafax„Dacă România ar exporta poezie am fi o țară putred de bogată", 29 august 2014, Ziarul Financiar„Cred că primul meu maestru a fost chiar tatăl meu", august 2007, Prăvălia Culturală„Poezia poate fi busola spre tine însuți", 22 octombrie 2015, Cațavencii„Poeții sunt oameni sensibili, ușor de rănit", 9 noiembrie 2015, Liternautica„Scriitorii pot face literatură din orice subiect", 24 octombrie 2016, LaPunkt„Scriitori la poliție” - interviu-surpriză, 10 noiembrie 2016, Bookaholic |
articol ca diviziune într-un document oficial articol ca expunere scrisă cu caracter publicistic sau științific articol, obiect care se vinde în comerț |
Inul (Linum) face parte din familia Linaceae, având circa 200 de varietăți. Este o plantă perenă se prezintă sub formă de tufe, fiind o plantă textilă ca și bumbacul. Plantă erbacee, cultivată, înaltă până la 1 m, fibroasă, cu frunze mici înguste și cu flori albastre sau albe. Este de origine mediteraneană. În România este cultivată pe suprafețe relativ întinse pentru fuior sau pentru semințele oleaginoase. Inul pentru fuior este mai înalt și mai puțin ramificat decât cel pentru ulei. În scopuri medicinale se folosesc numai semințele ajunse la maturitate completă (Semen Lini). Mucilagii formate din acid galacturonic; ramnoză; galactoză; xiloză și arabinoză; lipide formate din trigliceride ale acizilor oleic, stearic, miristic și în special linoleic; protide; un heterozid cianogenetic-linamarozidul care se dedublează în acid cianhidric, glucoză și acetonă; săruri de potasiu și magneziu. acțiune laxativ-purgativă și emolientă în inflamațiile tubului digestiv. în litiaza renală și în inflamațiile veziculei. inflamații ale tubului digestiv. În farmacie se mai întrebuințează făina de in (Farina Lini) sub formă de cataplasme din semințele măcinate . Făina de semințe se amestecă în apă și se fierbe până devine o pastă, se pune într-o bucată de tifon și se aplică pe locul bolnav timp de câteva ore. Cataplasmele trebuie să fie în permanență calde, acestea calmând durerile și ajutând la fluidificarea puroiului din abcese și furuncule. |
Bumbacul (Gossypium) este un gen de plante tehnice, din familia Malvaceae, nativ din regiunile tropicală și subtropicală din Americi și Europa. Genul Gossypium cuprinde în jur de 50 de specii, fiind cel mai numeros taxon din tribul Gossypioieae. Planta se prezintă sub formă de tufe, iar semințele sale sunt toxice, ele conținând 1,5 % Gosypol. Bumbacul este un material foarte mult utilizat în industria textilă. Printre proprietățile bumbacului se numără: Planta este cultivată în zonele călduroase. Are rădăcină pivotantă. Tulpina este la început ierboasă, iar apoi devine lemnoasă. Frunzele sunt mari, lucioase pe partea superioară. Florile se dezvoltă pe ramificațiile fructifere, pe măsură ce se maturizează își schimbă culoarea din galben în roșu, bobocii care vor deveni fructe se modifica și după trei-patru săptămâni eliberează capsulele care conțin fibrele de bumbac. La coacere, fructul se desface în 5 părți, eliberând semințele înconjurate de fire lungi, subțiri (fibre textile). Fibra de bumbac este alcătuită din 20 până la 30 de straturi de celuloza, - celuloza este polimerul care stă la baza fibrei de bumbac -, care dau bumbacului proprietăți de absorbție, rezistenta și durabilitate. Importanța economică a bumbacului: Bumbacul este pretențios față de căldură și rezistă la secetă. Semințele sunt înconjurate de peri albi și lungi din care se obțin firele de bumbac. |
Antonie Vodă din Popești () a fost un domnitor al Țării Românești în perioada martie 1669 - martie 1672. El însuși din păturile boierești, fiu al lui Mihai Grecul, comerciant ridicat la rang boieresc de Mihai Viteazul, a fost pus pe tron de către familia boierească a Cantacuzinilor. Rolul său era redus la acela de simplă marionetă sub tutela acestora. Inițial boierii Cantacuzini îl susținuseră pe Radu Leon, dar acesta s-a întors împotriva lor, în 1668. Cronica partidei rivale a Bălenilor precizează - dacă este să i se acorde crezare - că domnitorul era constrâns să-și întregească rația zilnică de mâncare și băutură, fixată de boierii Cantacuzini. |
Humanitas este o editură din România, înființată la 1 februarie 1990, care are sediul în București, Piața Presei Libere nr. 1. A fost înființată curând după revoluția din 1989, printr-un ordin al lui Andrei Pleșu, ministrul culturii din acea vreme; direcția noii instituții, pe scheletul vechii Edituri Politice, a fost încredințată lui Gabriel Liiceanu, scriitor și cercetător în filosofie. Humanitas se definea pe atunci ca „editură de științe umaniste”, de unde și numele ei. În timp, profilul editorial inițial s-a lărgit. A fost privatizată în februarie 1991. Editura Humanitas a devenit larg cunoscută la începutul anilor 1990 prin publicarea unor nume sau titluri interzise sub regimul comunist. Au apărut atunci mare parte din cărțile lui Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugène Ionesco, texte antebelice sau inedite de Constantin Noica și de Lucian Blaga, volume de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca, seria de Amintiri ale lui Constantin Argetoianu, Convorbirile lui Mircea Ciobanu cu Regele Mihai etc. Primele colecții ale editurii - puternic marcate de misiunea recuperării unui trecut prețios și de credința că societatea poate fi schimbată prin lecturile potrivite - au fost „Totalitarism și literatura Estului“, „Memorii/Jurnale“, „Societatea civilă“. Editura Humanitas are azi în paleta sa editorială următoarele domenii: științe umaniste (filosofie, istorie, științe sociale/politice, psihologie/antropologie), religie și spiritualitate; ficțiune și literatură memorialistică; știință popularizată; carte practică; manuale și auxiliare școlare; carte pentru copii; audiobookuri. Majoritatea cărților din aceste domenii sunt publicate în serii și colecții, din care cele mai importante sunt seriile marilor autori români interbelici sau contemporani. Humanitas publică in prezent deopotrivă cărți originale și traduceri. Până la sfârșitul lui 2009, numărul de titluri noi publicate era de 2200, iar numărul total de exemplare (titluri noi și reeditări, fără manuale școlare) depășea 15 milioane. Multe apariții Humanitas au devenit besteselleruri in tara. În anul 2010 se împlinesc 20 de ani de la înființarea Editurii Humanitas, pe care Grupul îi sărbătorește sub deviza „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit“. Edituri care publică în limba română Edituri din arealul limbii române |
Xolotl era de asemenea și zeul focului dar și al nenorocului. Xolotl era fratele geamăn al zeului Quetzalcoatl, amândoi fiind fii zeiței Coatlicue. După alte interpretări, Xolotl era personificarea planetei Venus, luceafărul de seară. Una din funcțiile sale în această calitate era de a păzi soarele când acesta se odihnea în lumea de dedesubt în timpul nopții. Era de asemenea responsabil de aducerea umanității și a focului din același tărâm al vieții de apoi. În artă, Xolotl a fost reprezentat ca un schelet, un om cu cap de câine sau ca un monstru cu picioare inversate. Xolotl era și patronul al unui joc cu mingea foarte popular în Mezoamerica, al cărui descendend direct de azi este cunoscut ca Ulama. Xolotl este identificat cu Xocotl, în calitatea sa de zeu aztec al focului. Xoloitzcuintle este numele unei rase de câini, cunoscută în spaniolă ca Perro Pelón Mexicano (sau câinele mexican fără blană), o rasă canină endemică Americii Centrale datând epocii precolumbiene, care este adesea confundat cu câinele peruvian fără blană. Numele acestei rase canine se referă la zeul Xolotl deoarece una din misiunile mitologice ale acestui câine era conducerea celor morți pe drumul lor către eternitate. În ciuda acestui rol (sau poate tocmai de aceea) al acestui animal domestic în mitologia aztecilor, carnea acestor câini era consumată frecvent, fiind parte a meselor multor din populațiile native ale Mezoamericii. |
Este redactor fondator al revistei Familia seria a V-a în 1965, unde lucrează până în 1977, când devine director al Teatrului de stat din Oradea. A fost primul primar al Oradiei, ales liber după revoluție. Mircea Bradu s-a născut la data de 14 ianuarie 1937 în Lăzăreni, județul Bihor, unde părinții săi erau învățători. Este fiul reputatului folclorist și publicist Ion Bradu. La absolvirea Colegiului Național „Emanuil Gojdu” din Oradea (1954) se înscrie la Facultatea de filologie a Universității de Stat București, la Secția de Literatură și Critică Literară pe care o termină în 1959 când revine la Oradea unde este angajat inspector la Comitetului Județean pentru Cultură. În 1965 face parte din grupul de scriitori condus de poetul Alexandru Andrițoiu care reînvie revista de cultură „Familia”, seria a V-a, părăsind redacția doar în anul 1977 când devine director al Teatrului de Stat din Oradea. În 1992, în calitate de director general, înființează „Radio Transilvania”, rețea care în scurtă vreme se extinde la15 posturi de emisiune. Conduce această rețea până în anul 2009 când preia Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național. Înainte de a deveni un scriitor consacrat, Mircea Bradu s-a remarcat încă de pe băncile liceului în poezie, proză și jurnalistică, prin reportaje, eseuri, interviuri și anchete, atât în ziarele locale și în cele cu răspândire națională. Debutul în dramaturgie poate fi marcat în 1970 prin apariția în revista clujană „Tribuna” a piesei „Turnul sinucigașilor”.„Ca om de teatru, ca scriitor, Mircea Bradu a adunat în jurul său tineri muzicieni, instrumentiști, compozitori care au alcătuit prima echipă din țară care compun o operă rock pentru tineret, pe un libret propriu. |
Sydney Bristow este o tânără studentă la o universitate din Los Angeles. Ea este recrutată să lucreze pentru SD-6, o presupusă ramură secretă a CIA-ului. După puțin timp se îndrăgostește de Daniel Hecht, un promițător doctor cardiolog pediatru și face greșeala de a-i spune despre identitatea ei secretă. Când SD-6 află, Danny este omorât, pentru a fi protejată secretul identității lui Sydney Bristow. Sydney, devastată de această pierdere, își ia concediu căteva luni pentru a se concentra asupra învățăturii. Partenerul ei, Marcus Dixon este trimis să o verifice și să o îndemne să se întoarcă la lucru. Ea îi spune că încă nu este pregătită, chiar dacă a trecut mult timp de când trebuia să se întoarcă la lucru. Jack Bristow, încercând să o ajute să renunțe la viața de spion, îi spune că SD-6 nu este o parte din CIA, ci de fapt o ramură a unei organizații ilegale numită Alianța celor Doisprezece. Nimeni, în afară de câțiva agenți cu rang superior, nu cunoaște adevărata identitate a SD-6. Sydney este distrusă de faptul că tatăl ei a mințit-o de-a lungul anilor și că el este un trădător, deoarece și-a lăsat fiica să ajungă un pion al unei organizații teroriste. Realizând că Arvin Sloane nu mai are încredere în ea, Sydney merge în Taipei și fură unul dintre artefactele lui Rambaldi, pentru a câștiga încrederea șefului ei. După ce îi dă artefactul lui Sloane și îi promite că se va întoarce la lucru săptămâna viitoare, ea îi recuperează încrederea acestuia. Sydney merge la adevăratul CIA unde îi cunoaște pe Michael Vaughn și Eric Weiss. Ea pregătește o declarație scrisă prin care mărturisește tot ce știe despre SD-6. Ea cere să devină un agent dublu pentru CIA pentru a pune capăt organizației conduse de Sloane. La finalul episodului, Sydney vizitează mormântul lui Danny. Acolo, Jack îi dezvăluie lui Sydney că nu este un trădător, că lucrează pentru CIA, infiltrându-se la SD-6 ca agent dublu, și că CIA acceptă ca ea să facă același lucru. |
Tudor Petrov-Popa (născut în 1963), este un politician român-moldovean, luptător pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova în cadrul conflictului din Transnistria. Unul din cei mai activi și dur luptător al Grupului "Ilașcu". El a fost arestat la Tiraspol în data de 4 iunie 1992 de forțele separatiste transnistrene, cu ajutorul serviciilor secrete ruse (GRU).A condus operațiunea de arestare căpitanul GRU Victor Gusan, în prezent șeful Imperiului financiar din Transnistria "Sheriff".Tudor Petrov-Popa, ultimul deținut din grupul „Ilașcu”, a fost eliberat la 4 iunie 2007 după 15 ani de detenție în închisorile regimului separatist din Transnistria. Eliberarea sa a survenit abia la 4 iunie 2007, la două zile după eliberarea unui alt membru al grupului „Ilașcu”, Andrei Ivanțoc, și s-a petrecut, fără incidente, la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului, unde el era așteptat de rude, de fostul său coleg de detenție, Alexandru Leșco (eliberat în 2004), de personalități publice și de ziariști. După eliberarea sa, el a declarat: "Eu cred că lupta și suferința noastră nu au fost degeaba. Ce am dorit noi? Să avem o țară mare și unită. N-am câștigat până acum, o să câștigăm de acum încolo. Mai e timp. S-a pierdut poate o bătălie, dar lupta pentru România Mare nu s-a încheiat. O să vină timpul!...". Tudor Petrov-Popa a devenit cetățean român în iulie 2005, deși se afla încă în închisoare. În prezent, el locuiește împreună cu fiul său (soția sa l-a părăsit încă la începutul detenției) la Chișinău într-un apartament modest la etajul 9. |
Negarea antecedentului este o eroare logică ce se comite în raționamente de acestă formă: Argumentele în această formă sunt invalide (cu excepția când argumentul instanțiază o altă formă falidă). Informal, asta înseamnă că argumentele în această formă nu dau suficiente motive pentru a-i stabili concluziile, chiar dacă premisele sunt adevărate. Denumirea de negarea a antecedentului derivă din termenul pentru clauza "dacă" a unei afirmații condiționale. O modalitate pentru a demonstra invaliditatea unui argument in acestă formă este de a da un contra-exemplu cu premise adevărate dar cu concluzii evident false. Dacă Regina Elisabeta este o cetățeană americană (P) atunci ea este o ființă umană (Q). Regina Elisabeta nu este o cetățeană americană (P). Prin urmare, Regina Elisabeta nu este o ființă umană (Q).Acest argument este evident eronat, dar agumente în aceeași formă pot părea superficial convingătoare ca în următorul exemplu imaginat de Alan Turing în articolul "Mașini de calcul și inteligența": Dacă fiecare om ar avea definite un set de reguli pentru conduită după care își reglementează viața atunci n-ar fi mai bun decât o mașinărie. Dar nu există asemenea reguli, deci omul nu poate fi o mașinărie. Oricum, omul totuși poate fi o mașinărie, doar că nu una care urmează un set de reguli. De aceea acest argument este cel mult unul slab. Cum s-a menționat mai sus, este posibil a un argument care neagă antecedentul să fie valid, dacă argumentul instanțiază o altă formă validă. De exemplu dacă afirmația P și Q exprimă aceeași propoziție, atunci argumentul ar fi trivial valid, dar ar putea fi și un argument circular. În vorbirea de toate zilele, asemenea cazuri valide sunt foarte rare, tiptic se întamplă doar când premisa "dacă-atunci" este de fapt o premisă "daca și numai dacă". De exemplu: Dacă sunt președintele României, atunci am drept de veto în parlament. Atunci nu am drept de veto în parlament. Argumentul de mai sus ar fi valid numai dacă se face o clarificare în care prima premisă s-ar sfârși cu: "... și dacă am drept de veto în parlament, atunci sunt președintele României". Dar chiar și în acest caz, validitatea reiese nu din negarea antecedentului ci din forma modus tollens. |
Un agent dublu este o persoană care se preface că spionează o organizație-țintă în numele unei organizații controlatoare, dar de fapt agentul este loial organizației-țintă. Agenții dubli pot fi agenți ai organizației-țintă care se infiltrează în organizația controlatoare, sau pot fi anterior agenți loiali ai organizației controlatoare care au fost capturați și transformați de țintă în agenți dubli; amenințarea cu moartea este cea mai comună metodă pentru a transforma un agent capturat într-un agent dublu. Agenții dubli sunt folosiți mai ales pentru dezinformare sau pentru a identifica alți agenți în operații de contra-spionaj. Ei sunt crezuți de organizația controlatoare din moment ce organizația-țintă le oferă informații reale, dar nefolositoare, pentru a le da organizației controlatoare. Un agent triplu este o persoană care se preface că este un agent dublu pentru organizația-țintă, dar de fapt în tot acest timp este loial organizației controlatoare. De obicei, agentul triplu își menține încrederea față de organizația-țintă prin oferirea de informații care aparent sunt foarte importante. |
Argumentul incredulității, cunoscut și ca argumentul din lipsă de încredere sau argumentul din credință personală sau chiar argumentul din convingere personală, se referă la o afirmație în care din cauză că cineva personal găsește o premisă puțin probabilă sau incredibilă, atunci premisa poate fi asumată ca nefiind adevărată, sau vice-versa că o premisă preferată (credibilă) dar nedemonstrată, ca fiind adevărată. Ambele argumente au structură similară: o persoană consideră că lipsa de evidențe pentru o opinie constituie evidență sau dovadă pentru adevărul altei opinii. Tipul acestor erori logice din articol nu ar trebui confundat cu metoda reducerii la absurd de argumentare, în care o contradicției logică validă de forma "A și non A" este folosită pentru a demonstra falsul unei premise. Uzual într-un argument din incredulitate personala sau într-un argument al ignoranței, vorbitorul consideră sau afirmă că acel ceva este fals, neverosimil sau nu este evident pentru el personal și încearcă să folosească aceast gol în cunoaștere ca "evidență" în favoarea unei opinii alternative proprii sau împrumutate. Exemple de astfel de erori logice sunt des întâlnite în opiniile care încep cu: "Este greu să crezi că ...", "Nu pot să înțeleg cum ..."sau "Este evident că ..."(dacă "evident" este folosit pentru a introduce o concluzie în loc de evidențe care să susțină opinia respectivă). Două din cele mai frecvente forme ale argumentului ignoraței, pot fi reduse la următoarea formă: Ceva este la momentul de față inexplicabil sau insuficient înțeles sau explicat, atunci acel ceva nu este (sau nu ar trebui să fie) adevărat. Din cauză că pare să fie o lipsă de evidențe pentru una din ipoteze, înseamnă că o altă ipoteză la alegere trebuie să fie considerată adevărată. În acest sens al erorii logice o vorbă din filozofia științei este "lipsa evidențelor nu este evidență a lipsei": Neavând evidențe pentru ceva, nu este dovadă că acel ceva nu este sau nu poate fi adevărat. Similar, doar pentru simplul fapt ca nu se au evidențe pentru o propoziție, nu este dovadă că o propoziție alternativă este adevărată - este pur și simplu vorba de lipsă de evidențe și nimic mai mult. Asta totuși nu este echivalent cu a argumenta împotriva a ceva care prin natura sa nu poate fi niciodată demonstrat. Două versiuni foarte comune ale acestei erori logice sunt: Destul de frecvent, argumentul din incredulitate personală este folosit în combinație cu unele evidențe în tentativa de a dirija opinia către o concluzie dorită. Aici de asemenea este o eroare logică deoarece neîncrederea personală este oferită ca "evidență". În aceste cazuri, persoana care argumentează a introdus o prejudecată personală în tentativa de a întări argumentul pentru a i se accepta concluzia dorită. Un important aspect in argumentul ad ignorantiam este stabilirea sarcinii dovezii. Aceasta este discutat mai în amănunt în secțiunea Legislație a acestei pagini. Este importat totuși de realizat că stabilirea sarcinii dovezii este esențială și în alte arii. Sistemele logice se construiesc pe baza presupozițiilor (propoziții axiomatice, vezi axiomă). Aceste presupoziții nu sunt demonstrabile dar sunt considerate ca fiind adevărate. Argumentul lui Copi se refera la condiția Y, în acest caz în care "X implică non Y" pentru anumite propoziții Y, trebuie dată o anumită greutate pentru probabilitatea că vorbitorul a evaluat corect Y.De exemplu, dacă propoziția X este "Acest om a fost împușcat", iar propoziția Y este "Nu s-a gasit niciun glonț", atunci pregătirea vorbitorului care pune condiția Y trebuie luată în calcul. Un medic legist care a examinat cadavrul este cel mai probabil apt pentru a trasa această concluzie, pe când un martor ocular probabil nu. Argumentul din incredulitate personală este similar, d.e. "Nu pot să cred/înțeleg X, prin urmare trebuie să fie fals."În majoritatea sistemelor legislative există prezumția de nevinovăție și este responsabilitatea procuraturii (acuzării) să demonstreze (de obicei "dincolo de orice îndoiala rezonabilă") că inculpatul a comis o anumită infracțiune. Este o eroare de logică să se presupună că lipsa evidențelor nevinovăției este dovadă a vinovăției. De asemenea, lipsa evidențelor vinovăției nu este dovadă a nevinovăției. Într-un ipotetic scenariu care să exemplifice "argumentul din incredulitate personală" legat de acest subiet, ar putea fi: Nu pot să-mi imaginez cum Michael Jackson a dormit impreună cu un băiețel și nu a făcut sex cu el. De aceea trebuie să fie vinovat de viol. Nu pot să-mi imaginez cum Bogdan (Ralph) Costache la vârsta aia a putut să se arunce de la balcon. Mai mult ca sigur a fost omorât în gasoniera profesoarei și apoi aruncat de la balcon. Un fenomen inexplicabil este un indicator că o certă teorie științifică nu oferă un model satisfăcător pentru a explica sau prevedea toate rezultatele. De exemplu, teoria luminii ca undă nu explică efectul fotoelectric, cu toate că explică cu succes rezultatele obținute în experimentul cu cele două fante. Oricum, teorii bazate pe mecanica cuantică oferă un model explicativ adecvat pentru ambele fenomene. Este o eroare logică să se afirme căci datorită faptului că un fenomen nu este explicat de nici o teorie științifică actuală, o mai bună teorie științifică nu va putea fi găsită pentru a furniza o explicație naturală fenomenul respectiv și de aceea, cineva trebuie să afirme că singura explicație posibilă a fenomenului inexplicabil este intervenția supranaturală a unei divinități. Această variantă de eroare logică este cunoscută și ca argumentul Dumnezeul golurilor (din englezescul: "God-of-the-gaps"). De exemplu, probleme actuale legate de lipsa evidențelor privind unele aspecte ale evoluției dau curs unora să afirme că teoria evoluției este incompletă, și nu în mod necesar incorectă. Teoria evoluției are încă de explicat cum majoritatea speciilor au evoluat pas cu pas într-un tipar al "echilibrului punctual" mai degrabă decât într-un mod aleator continuu (anageneză). Lipsa evidențelor edecvate pentru a verifica aceste aspecte specifice ale evoluției nu este luată drept indicator al faptului că fie acele fenomene empirice nu se produc sau că nu au o cauză naturală. De fapt există noi teorii ca de exemplu koinofilia și "plasticitatea încremenită" care încearcă să explice "echilibrul punctual". Este de asemenea o eroare logică să se afirme că dacă o teorie explică toate fenomene descoperite, atunci acea teorie este absolut corectă. Faptul că pare să nu existe contra-exememple nu demonstrează corectitudinea teoriei, pentru că există întotdeauna posibilitatea unui contra-exemplu care nu a fost încă observat. De exemplu nu există fenomene care să fie inconsistente cu Teoria Big-Bang. Oricum, asta nu înseamnă că există evidențe definitve că universul într-adevăr și-a avut originea în Big-Bang. Acestea spuse, oamenii de știință totuși lucreză în continuare ca și cum o anumită teorie-ca de exemplu cea a Big-Bang-lui-ar fi definitiv adevărată. Aceasta deoarece este foarte nepractic să construiești experimente și să evaluezi date fără nici un fel de presupoziții. Oricum dacă este descoperit un fenomen care nu poate fi explicat printr-o teorie existentă, atunci oamenii de știință sunt obligați să revizuiască acea teorie pentru a fi conformă cu datele observate, sau să abandoneze complet acea teorie dacă vor găsi că este ireconciliabilă cu noile date. |
Asigurarea este un mijloc de protecție împotriva pierderilor financiare. Este o formă de gestionare a riscurilor, utilizată în principal pentru a se asigura împotriva riscului unei pierderi contingente sau incerte. O entitate care oferă asigurare este cunoscută ca asigurător, societate de asigurare, transportator de asigurări sau subscriptor. O persoană sau entitate care cumpără asigurare este cunoscută ca asigurată sau ca titular de poliță de asigurare. Tranzacția de asigurare implică asigurarea presupunând o pierdere relativ redusă, garantată și cunoscută, sub forma plății către asigurător, în schimbul promisiunii asigurătorului de a compensa asiguratul în cazul unei pierderi acoperite. Pierderea poate fi sau nu financiară, dar trebuie să fie redusă la termeni financiari și de obicei implică ceva în care asiguratul are un interes asigurător stabilit prin proprietate, posesie sau relație preexistentă. Asiguratul primește un contract, numit polița de asigurare, care detaliază condițiile și condițiile în care asigurătorul va compensa asiguratul. Suma de bani percepută de asigurător deținătorului poliței pentru acoperirea prevăzută în polița de asigurare se numește prima. În cazul în care asiguratul se confruntă cu o pierdere potențial acoperită de polița de asigurare, asiguratul prezintă o cerere către asigurător pentru a fi procesată de un reclamant. Asigurătorul își poate acoperi propriul risc prin scoaterea din reasigurare, prin care o altă societate de asigurare acceptă să suporte un anumit risc, în special dacă asigurătorul primar consideră că riscul este prea mare pentru ca acesta să poarte. Metodele de transfer sau de distribuire a riscurilor au fost practicate de către comercianții chinezi și babilonieni încă din al 3-lea și al 2-lea mileniu î.Hr. Comercianții chinezi care călătoresc pe malurile râurilor înșelătoare își vor redistribui mărfurile în mai multe vase pentru a limita pierderea datorată oricărei capcane a unei singure nave. Babilonienii au dezvoltat un sistem care a fost înregistrat în celebrul Cod al lui Hammurabi, c. 1750 î.Hr., practicat de negustorii de navigație mediteraneeni timpurii. Dacă un comerciant a primit un împrumut pentru a-și finanța expedierea, ar plăti creditorului o sumă suplimentară în schimbul garanției creditorului de a anula împrumutul în cazul în care transportul a fost furat sau pierdut pe mare. Circa 800 î.Hr., locuitorii din Rodos au creat „media generală”. Acest lucru a permis grupurilor de comercianți să plătească pentru a se asigura că bunurile lor sunt expediate împreună. Primele colectate vor fi folosite pentru a rambursa orice comerciant a cărui bunuri au fost scoase din circulație în timpul transportului, fie datorită furtunii, fie scufundării. Contractele de asigurare separate (adică, polițele de asigurare care nu sunt însoțite de împrumuturi sau de alte tipuri de contracte) au fost inventate în Genova în secolul al XIV-lea, precum și fondurile de asigurare susținute cu garanții de bunuri imobile. Primul contract de asigurare cunoscut datează din Genova în 1347, iar în secolul următor s-a dezvoltat o asigurare maritimă, iar primele erau variabile intuitiv cu riscuri. Aceste noi contracte de asigurare au permis ca asigurarea să fie separată de investiții, o separare a rolurilor care s-au dovedit mai întâi utile în asigurare maritimă. Asigurarea se manifestă ca ramură prestatoare de servicii în momentul în care o societate comercială de asigurare, în schimbul primelor încasate de la persoanele fizice sau juridice, oferă acestora un serviciu și anume obligația de a prelua asupra sa efectele negative ale producerii unui anumit eveniment sau complex de evenimente. condițiile contractuale pentru asigurarea de bază și pentru clauzele suplimentare atașate. O primă condiție este aceea că producerea evenimentului pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, deoarece dacă un anumit bun nu este amenințat de niciun fel de risc, asigurarea acestiua nu devine necesară. A doua condiție se referă la faptul că evenimentul trebuie să aibă caracter întâmplător. A treia condiție are în vedere faptul că acțiunea evenimentului trebuie să fie înregistrată în evidența statistică. Datele din evidența statistică referitoare la un anumit eveniment permit stabilirea pe o perioadă îndelungată a frecvenței și intensității producerii acestuia. Aceste date stau la baza încheierii asigurării, deoarece fără ele asigurătorul nu poate stabili probabilitatea producerii evenimentului asigurat. A patra condiție presupune ca producerea evenimentului să nu depindă de voința asiguratului sau beneficiarului asigurării. În cazul în care asiguratul sau beneficiarul asigurării a contribuit direct sau indirect la producerea riscului asigurat, pentru ca astfel să poată primi despăgubirea de asigurare sau suma asigurată, acesta va pierde toate drepturile conferite de asigurare și va suporta rigorile legii. Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă pot fi clasificate după mai multe criterii: A. După domeniul la care se referă Asigurările de răspundere civilă - asigurătorul îsi asumă obligația de a plăti despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unor terțe persoane. c. Asigurări de viață suplimentare d. Asigurări de căsătorii și de naștere - dota pentru căsătorie f. Asigurări permanente de sănătate Asigurări de răspundere civilă a. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care se referă atât la asigurarea obligatorie de răspundere civilă, internă, pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, cât și la asigurarea de răspundere civilă auto, externă, Carte Verde, care acoperă orice răspundere rezultată din producerea unor prejudicii produse unor terțe persoane din utilizarea autovehiculelor, inclusiv răspunderea transportatorului. Acestea sunt obligatorii și facultative. b. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, prin care se acoperă orice răspundere rezultată prin producerea unor prejudicii produse unor terțe persoane prin utilizarea mijloacelor de transport aerian, inclusiv răspunderea transportatorului. d. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă orice răspundere rezultată prin producerea unor prejudicii produse unor terțe persoane, altele decât cele acoperite de asigurările de răspundere civilă pentru autovehicule, asigurările de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian și asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport naval. În această categorie întâlnim asigurarea de răspundere civilă profesională; răspunderea societăților specializate, răspunderea civilă legală. Asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate și asigurări agricole. Asigurarea obligatorie se poate introduce atunci când bunurile unui important numâr de persoane fizice și juridice sunt amenințate de anumite riscuri astfel încât fiecare deținător al bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube la producerea riscurilor respective. În România există două tipuri de asigurări obligatorii și acestea sunt : asigurarea obligatorie pentru deținătorii de autovehicule pentru cazurile de răspundere civilă conform legii 136/1995 și asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor conform legii 260/2008. Asigurarea obligatorie este fără termen, acționând tot timpul cât exista bunul asigurat. În cazul asigurării obligatorii, răspunderea asigurătorului ia naștere în mod automat din momentul în care asiguratul intră în posesia bunului respectiv. Asigurările facultative se încheie fie pentru bunuri, persoane, răspundere civilă ori riscuri necuprinse în asigurările obligatorii, fie în vederea completării acestor asigurări pentru o despăgubire mai mare. Asigurarea facultativă este valabilă numai pentru o anumită perioada de timp, riguros stabilită în contractul de asigurare. În situația în care apar unele pagube înainte de plata primei de asigurare sau după trecerea teremenului prevăzut pentru achitarea ei, asigurătorul nu acordă despăgubirea respectivă. E. După sfera de cuprindere în profil teritorial |
Mesoamerica (în spaniolă Mesoamérica) este o arie culturală (din America de Nord și Centrală) în care au luat naștere și s-au dezvoltat un anumit număr de culturi pre-hispanice atingând culmi de civilizație și rafinament înaintea colonizării spaniole a Americilor. Această zonă culturală extinsă cuprinde integral statele suverane de astăzi Belize și Guatemala, respectiv zone parțiale ale altora, partea nord-vestică a Costei Rica, o parte din [Nicaragua], El Salvador, partea centrală a Hondurasului și o parte semnificativă din Mexicul de azi, partea sa sudică și centrală având ca limite nordice râurile Rio Marina din Tamaulipas și Rio Fuerte din Sinaloa. Organizarea tuturor grupurilor preistorice din această zonă era caracterizată de existența unei structuri statale și administrative foarte similare, constând din capitale mari de tipul unor orașe state având un puternic rol administrativ, politic și religios înconjurate, mai mult sau mai puțin radial, de sate cu o pronunțată economie agrară, care furnizau hrană, dar și alte produse capitalei. Mesoamerica includea unele dintre cele mai complexe și avansate culturi ale celor două Americi, civilizațiile olmecă, zapotecă, maya, aztecă și cea a orașului Teotihuacan. Aceste culturi au creat și perfecționat sisteme socio-politice și administrative complexe, atingând nivele sofisticate tehnologice, științifice și matematice și au participat la interacțiuni multiple cu alte civilizații sau rețele de societăți, care au avut ca rezultat comunicarea, transmiterea și interconectarea acestora. Mesoamerica se mai poate referi și la regiunea similară contemporană (dar care reflectă o realitate regională economică, contemporană) constând din țările Americii Centrale și nouă state sudice ale Mexicului: Campeche, Chiapas, Guerrero, Oaxaca, Puebla, Quintana Roo, Tabasco, Veracruz și Yucatán. În completare armonioasă cu similaritățile lor istorice, lingvistice și culturale, teritoriile din Mesoamerica contemporană manifestă o puternică tendință de integrare socială și economică. Termenul Mesoamerica, desemnând literalmente "America mijlocie", a fost utilizat prima dată de etnologul german Paul Kirchhoff, care a remarcat numeroase similarități existente printre numeroasele și variatele culturi pre-columbiene, a căror extindere geografică varia între limita nordică, care cuprindea jumătatea sudică a Mexicului de astăzi, continuând cu Guatemala, Belize, El Salvador, partea vestică a Hondurasului, respectiv limitarea sa sudică de către zonele joase de pe coasta Oceanului Pacific a Nicaraguăi și partea nord-vestică a Costa Ricăi. Mesoamerica nu are de a face cu America Centrală (); a nu se confunda conceptele; unul reprezintă o zonă culturală cu o extensiune spațială și temporală fluctuantă de-a lungul istoriei, celălalt constituie o delimitare strict geografico-politică. |
Râul Săscuța este un curs de apă, afluent al râului Neamț (Ozana). Schitul Nifon este situat pe valea râului Săscuța. |
Alexandru Leșco, eliberat după 12 ani de detenție, a declarat la ieșire:"Pentru mine, cauza românească rămâne aceeași. Eu am fost condamnat pe nedrept. Așa am considerat atunci și de aceasta sunt convins și acum. Nu pot să spun că regret amarnic acești ani. Am stat pentru poporul român și limba noastra românească" . |
Valeriu Garbuz (în unele surse Vladimir sau Viaceslav, născut la 25 aprilie 1947 la Chițcani în raionul Căușeni, Republica Moldova) este un milițian sovietic moldovean, infiltrat în grupul de luptători care luptau pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova în cadrul războiului moldo-rus (1992) din Transnistria. Valeriu Garbuz a fost infiltrat de către serviciile secrete ruse în așa-numitul grup „Ilașcu”, fiind ,,arestat" la 29 mai 1992 (primul arestat din grupul „Ilașcu”), când se afla în drum spre Tiraspol, de către colonelul Vladimir Gorbov, sub acuzația de terorism, incluzând uciderea a doi oficiali militari ai RMN. La acea vreme el făcea parte din Frontul Popular Creștin Democrat (FPCD), care susținea unificarea fostei Republici Sovietice Moldovenești cu România. Fost milițian sovietic (moldovean), el s-a „alăturat” filialei de la Tiraspol a FPCD condus de către Ilie Ilașcu (1989-1992). El a mărturisit crimele și actele de terorism, care, spunea el, au fost plănuite de FPCD (Ilașcu) împreună cu Ministerul moldovean al Securității Naționale. La scurt timp după eliberare, Valeriu Garbuz a declarat că a fost maltratat de angajații Ministerului Securității din Tiraspol. Vadim Șevțov, șeful acestui departament, i-a propus să „vorbească conform scenariului” în schimbul eliberării, ceea ce Garbuz a și făcut, el fiind singurul dintre acuzați care a recunoscut toate învinuirile aduse grupului „Ilașcu”, precum și legitimitatea autorității Republicii Moldovenești Nistriene asupra teritoriului transnistrean,.Din acest motiv el a fost considerat informator de către ceilalți membri ai grupului „Ilașcu”. |
În anul 1994 interpreta câștigă premiul Festivalului de Muzică Ușoară organizat de Televiziunea Maghiară. Titlul piesei premiate este: Kinek mondjam el vétkeimet? (Cui să-mi mărturisesc păcatele?) În același an, la Festivalul internațional de muzică ușoară Eurovision, organizat la Dublin obține locul al patrulea, fiind dealtfel prima interpretă maghiară calificată la o finală a acestui festival. La 30 aprilie 1994 apare primul album al ei pe CD și casetă, devenit disc de aur în mai puțin de două luni. Pentru succesul obținut la Festivalul Euroviziunii, Radio Ungaria îi acordă premiul EMERTON. În urma votului unanim al specialiștilor și publicului, obține premiul Cerbul de Aur în categoria interpretul pop al anului, premiu înființat de Editura Axel Springer în 1994. În același an cititorii revistei Ifjúsági Magazin (Magazinul Tineretului) o declară interpreta pop a anului. În 25 ianuarie 1995 preia pentru a doua oară premiul EMERTON în fața publicului Radio și TV, devenind solista anului. Pentru același titlu obține apoi premiul Girafa de Aur creat de către MAHASZ. Începând cu anul 1996 este membră a Bisericii Credinței (Hit Gyülekezete); împreună cu soțul ei frecventează slujbele bisericii. În anul 1998, primul număr al celui de al treilea album al ei, cu titlul Feltárcsáztad a szívemet (Ai format numărul inimii mele) devine șlagărul cel mai frecvent radiodifuzat din Ungaria. Din luna decembrie 2001 Friderika Bayer poate fi urmărită săptămânal duminica de la ora 11 (ora Ungariei) pe postul de televiziune Magyar ATV în emisiunea „Vidám Vasárnap” („Duminica Veselă”), cântând în orchestra Bisericii Credinței. Zilnic mă pregătesc pentru o viață bună - interviu |
Noțiunea de Materialism (derivat de la Materia) caracterizează trei poziții diferite: Materialismul epistemologic sau ontologic este o poziție filozofică, care atribuie tuturor proceselor și fenomenelor lumii materia, regularitatea lor și raporturile dintre ele. La întrebarea „Ce există?“, materialismul răspunde: Doar materie. Materialismul asumă deci că și gândurile sau ideile sunt doar manifestări ale materiei sau atribute ale acesteia. Îi explică ființei umane mediul înconjurător și procesele care se desfășoară în acesta fără elemente spirituale sau imateriale, ca de exemplu Dumnezeu, a cărui existență nu poate fi evaluată (verificată sau infirmată) de știință, mai ales de experiment. Conceptul "fizicalismului" este folosit în filozofia prezentă ca echivalentul materialismului. Opusul acestuia este idealismul epistemologic (și: ontologic), pentru care ideile sunt de fapt realitatea; totul ce noi percepem ar fi doar imaginile acestora. Vezi și: Monismul neutral. Materialismul dialectic (denumit câteodată și: materialism economic), ce provine de la Karl Marx, este asemănător cu materialismul epistemologic, însă nu este identic cu el. Aplicat la istoria omenirii, Marx nu vede materialismul ca fiind îndemnat și concretizat de idei sau de spiritul uman ci de interese și conflicte de interese. Societățile, așadar, nu se modifică prin idealuri ci din cauza luptei de clasă. |
Principiul este o afirmație sau regulă care formează baza pentru alte considerații, afirmații sau activități. Principiu ce trebuie respectat in aplicarea oricărei legi, acela ca autoritățile si institutiile publice să se asigure că respectarea legii respective se face în mod unitar, în conformitate cu prevederile acesteia și cu prevederile normelor metodologice. Conform acestui principiu orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară și corespunzătoare scopului urmărit. Constă în exercitarea competentelor de către autoritatea administrației publice locale situata la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetățean și care dispune de capacitate administrativa necesara. Conform constituției României este încurajată participarea activă a cetățenilor la luarea deciziilor administrative și în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative. Implica asigurarea accesului tuturor cetățenilor la serviciile publice și de utilitate publica. principiul legalității spune că drepturile ai libertățile cetățenești consfințite și recunoscute de Constituție ai legi organice, se exercita numai cu buna credință, ele fiind garantate în exercitarea lor de către stat. Conform acestui principiu, contractele care au prevederi contrare legii sunt nule de drept. Acest principiu afirmă necesitatea ca puterea statului să fie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente, care să se verifice și să se cenzureze unul pe celălalt. Cea mai des întâlnită separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de puterile legislativă, judiciară și executivă. Principiile Dreptului European al Familiei relativ la divorț și pensia de întreținere pentru soțConform art.1 aliniatul 1 din Codul Familiei: "statul ocrotește căsătoria și familia:el sprijină prin masuri economice și sociale,dezvoltarea și consolidarea familiei"Conform art.5 din Codul Familiei "Este oprit sa se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită"Conform art.97 alin 2 Codul Familiei "Părinții exercită drepturile lor părintești numai în interesul copiilor" Principiul justiției enunță necesitatea și aspirația umană de a fundamenta relațiile sociale pe dreptate, echitate și justețe. Specialia generalibus derogant - principiu în drept cu privire la aplicarea legislației - norma specială e cea care derogă de la norma generală Non-Reformatio in pejus - principiu în drept cu privire la aplicarea legislației - nimănui nu i se poate înrăutăți situația prin propria cale de atac Dacă există n obiecte dispuse în n-1 cutii, atunci există o cutie care conține cel puțin două obiecte. Principiul lui Fermat afirmă că la trecerea unei raze de lumină prin medii cu densități diferite, aceasta va urma traiectoria pe care va putea să o parcurgă în timpul cel mai scurt. Principiul lui Arhimede este o lege a staticii fluidelor, care afirmă că un corp scufundat într-un fluid este împins de către fluid, de jos în sus, cu o forță egală cu greutatea volumului de fluid dislocat de către corp. Această forță se numește forță arhimedică sau forța lui Arhimede. Presiunea aplicată unui fluid inchis se transmite cu aceeași intensitate până la fiecare porțiune de fluid și până la pereții vasului respectiv. Conform principiului lui Le Châtelier, principiul deplasării echilibrului chimic, dacă se modifică unul din factorii care influențează echilibrul chimic, sistemul se deplasează spre o noua poziție de echilibru, în sensul care se opune modificării produse. Toate punctele de pe un front de undă pot fi considerate ca surse punctiforme pentru producerea de unde sferice secundare. Noua poziție a frontului de undă va fi dată de suprafața tangentă la aceste unde secundare. Principiul lui Pareto(sau legea 80/20) poate fi enunțat simplist în modul următor: 80 % din efecte se datorează unui procent de 20 % din cauze. Acest principiu este extrem de util în majoritatea domeniilor dacă e înțeles și aplicat corect . Această lege se poate generaliza si aplica in orice domeniu, de la management (20 % din munca efectuată consumand 80 % din timpul total alocat , dar genereaza totodată 80 % din profitul total) pană la economie ( 80 % din bogatiile unei tari sau companii sunt detinute de 20 % dintre reprezentatii acesteia) sau domenii tehnice. In doua sau mai multe vase comunicante, care contin acelasi lichid, suprafata lor libera se afla in acelasi plan orizontal. Dacă o piesă cade, vor cădea toate celelalte |
Râul Sucevița este un curs de apă, afluent al râului Suceava. El curge în întregime pe teritoriul județului Suceava. Râul Sucevița se află la intrarea în municipiul Rădăuți, pentru a ajunge în oraș trecându-se podul din punctul denumit "Vadu Vlădicii", toponim care amintește de vremea în care târgul era sediul unei episcopii . În iulie 2008, inundațiile produse de râul Sucevița au distrus podul de pe drumul național 17A în zona localității sucevene Marginea. În februarie 2009, locuitorii din Marginea, nemulțumiți că autoritățile locale nu realizează lucrări de reabilitare, au construit cu încălcarea legii un pod de lemn peste râul Sucevița pe care să circule mașinile mici pe un singur sens . |
Iachim Grosul s-a născut la data de 21 septembrie 1912, în satul Caragaș (raionul Slobozia). A absolvit Institutul Pedagogic din Tiraspol (1937), obținând ulterior titlul științific de doctor habilitat în istorie. A lucrat succesiv în calitate de conferențiar și decan (1940) al Facultății de Istorie al acestui Institut. În perioada celui de-al doilea război mondial a fost lector la Institutul Pedagogic evacuat la Buguruslan; își susține în această perioadă teza de doctor în științe istorice. După război, revine la Chișinău, unde este numit decan și șef de catedră la Institutul Pedagogic (1944-1946). Între anii 1946-1959 îndeplinește funcția de decan al Facultății de Istorie și Filologie, șeful Catedrei de istorie a U.R.S.S. la Universitatea de Stat din Moldova. În anul 1955 își susține teza de doctor habilitat în istorie, apoi în 1957 i se conferă gradul didactic de profesor universitar. La data de 1 august 1961 a devenit membru titular al Academiei de Științe a RSS Moldovenești. În ziua următoare, a fost ales primul Președinte al Academiei de Științe a RSS Moldovenești, îndeplinind această funcție până la moarte. În anul 1966 este ales ca membru corespondent al Academiei de Științe din U.R.S.S. S-a manifestat drept un bun organizator al științei academice. Opera sa din domeniul istoriei a suportat însă toate consecințele dogmatismului impus de ideologia marxistă, dominantă la acea epocă, pretentând teoria "etnogenezei moldovenești" în teritoriul dintre Prut și Nistru. Începând din anul 1967, Iachim Grosul a fost redactor-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești. Iachim Grosul a încetat din viață la data de 28 septembrie 1976, în municipiul Chișinău. A fost înmormântat în Cimitirul Ortodox Central din Chișinău și i s-a construit un monument de granit cenușiu, având imaginea academicianului sculptată în tehnica altoreliefului, realizată de către sculptorul Lazăr Dubinovschi. În anul 2004, lui Iachim Grosul i-a fost dedicată o monedă comemorativă de argint cu o valoare nominală de 100 ruble transnistrene, emisă într-un tiraj de 1000 piese. Această mondedă face parte din seria "Oameni de seamă ai Transnistriei". |
Mihai Plămădeală este un instrumentist și critic muzical român, lider al ansamblului românesc de muzică veche (medievală și renascentistă) Nomen Est Omen. Plămădeală cântă la un număr de instrumente de suflat din lemn (între care se numără și blockflöte). A urmat studii de Istoria și teoria artei la Universitatea de Arte din București. A absolvit masteratul cu tema „Sunet și imagine în arta contemporană”.În calitate de critic muzical, este cunoscut mai ales în aria muzicii rock pentru recenziile publicate la revista „Muzici și faze”, unde îndeplinește rolul de redactor șef și de editorialist.„Muzici și Faze” constituie unul dintre puținele proiecte de critică muzicală scrise în limba română, disponibile pe Internet. Plămădeală este autorul unui clasament al albumelor muzicale publicate în România socialistă și a numeroase recenzii privitoare la discuri editate de formații românești, dar și de muzicieni străini, îndeosebi din zona genului rock progresiv. Criticul participă și pe alte site-uri privitoare la muzică; este colaborator permanent la revistele „Cultura” și „Observatorul Cultural”. Interpreți români la blockflöte |
Marcasita este un mineral răspândit în natură face parte din categoria sulfurilor, având raportul sulf, metal de 1:1. Cristalizează în sistemul ortorombic, cu formula chimică FeS2, apare mai frecvent sub formă rombica sau cristale prismatice, piramidale, dar și sub formă de concrețiuni radiale sau ca agregate. Culoarea diferită de la alb, galben până la cenușiu negru este definită de conținutul în alte metale. Cristalele idiomorfe apar sub forme tabulare, până la prisme scurte, frecvent apar și forme de cristale gemene sub formă lanceolată sau pieptene, pseudomorfoza este de asemenea frecventă între marcasită și pirotină. Din punct de vedere chimic marcasita este mai puțin stabilă ca și pirita cu care se poate confunda ușor. Marcasita se poate descompune în decurs de câțiva ani cu eliberare de acid sulfuric și miros de sulf. Din „grupa marcasitelor” fac parte: Anduoit, Ferroselit, Frohbergit, Hastit, Iridarsenit, Kullerudit, Mattagamit și Omeiit. Marcasita are aceeași formulă chimică cu Pirita dar se deosebește prin structura cristalină, pirita cristalizându-se în cuburi. Din punct de vedere etimologic, termenul marcasită provine din limba arabă, respectiv limba maură „marqâshîtha” = „amnar, cremene” denumire care ar fi datorată culorii de bronz a mineralului cu luciu metalic și faptului că prin lovire cu o bucată de cremene sau oțel produce scântei. Marcasita a primit mai multe denumiri, mai demult n-a fost deosebită de pirită. Deja în perioada epocii de piatră, marcasita a fost utilizată asemenea piritei la aprinderea focului. Abia la mijlocul secolului al XIX-lea s-a observat că pirita și marcasita sunt minerale diferite. Mineralul este polimorf (apare sub forme diferite), fiind asemăntor ca aspect piritei, având însă o structură cristalină diferită, la o temperatură de peste 400 °C marcasita se transformă în pirită. În procesul hidrotermal de formare, marcasita ia naștere la o temperatură mai scăzută ca și pirita, de aceea se poate întâlni în scoarța pământului mai aproape de suprafață, fiind frecvent întâlnit frecvent întâlnit în zăcămintele de cărbuni, straturile de argilă, cretă asociat cu fosile de natură animală sau vegetală. Supus acțiunii intemperiilor marcasita se descompune mai ușor decât pirita, în acest proces de descompunere trece prin mai multe faze intermediare, ca de pildă se transformă prin oxidare în limonit (FeO·OH) cu eliberare de acid sulfuric. În zăcămintele hidrotermale se exploatează marcasita în cantități mai mari, mineralul fiind utilizat pentru obținerea acidului sulfuric. Mineralul șlefuit este folosit ca piatră semiprețioasă, care însă se descompune încet fiind mai puțin stabilă ca pirita. Acidul sulfuric eliberat prin descompunere produce arsuri prin contact direct cu pielea. |
A activat apoi în calitate de comandant de brigadă, consilier al ministrului Apărării, contribuind mult la edificarea și statornicirea instituției militare a statutului. S-a manifestat ca un bun organizator și conducător cu o temeinică pregătire de specialitate. Colonelul în rezervă Pavel Chirău a încetat subit din viață la data de 8 noiembrie 2008 . |
A publicat peste 30 articole științifice în domeniul fizicii metalelor și a aplicării izotopilor radioactivi. Are publicate peste 200 de articole științifice și de publicistică cu privire la teoria și practica respectării drepturilor omului în Republica Moldova În anul 2009, la Alegerile Parlamentare din 5 aprilie, Ștefan Urâtu candidează în calitate de candidat independent. La 2 februarie 2011 este ales membru a Comisiei Electorale Centrale, dupa care devine Vicepreședinte al Comisiei Electorale Centrale. La 4 octombrie 2015 face o declaratie publica in fata a cca 50 mii protestatari, prin care divulga fraudele electorale in alegerile parlamentare din 30.11.2014 si cele locale generale din 14.06.2015, ca urmare este revocat din functia de vicepresedinte, ramainand in calitate de membru a CEC pana expirarea mandatului de 5 ani. El a fost decorat prin decret prezidențial cu cea mai înaltă distincție de stat din Republica Moldova, Ordinul Republicii. Ștefan Urâtu a fost numit consilier prezidențial pe probleme politice |
Numărul de înmatriculare este important pentru identificare a obiectului înmatriculat poate să fie utilizat: Numărul de înmatriculare auto este un număr de identificare a autovehiculelor admise oficial în circulația rutieră. Ele diferă în funcție de țară, în România de exemplu - conform sistemului apărut în anul 1993 - primele două litere indică județul în care a fost înmatriculat autovehiculul. Ele sunt urmate de o combinație de 2 cifre și 3 litere: codul individual de înmatriculare. Numerele noi trebuie să cuprindă și inițiala statului, în cazul României „RO” la registratură și în domeniul juridic: Guvernul României - Hotărâre pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice |
Racheta albă este un film serial de aventuri, pentru copii, realizat de către Studioul Cinematografic București, Româniafilm și TVR în anul 1984. Serialul are un număr de 8 episoade, fiecare de câte 30 minute. A fost realizat după romanul omonim al lui Ludovic Roman. Doi copii, în vacanța de vară, sunt antrenați în o serie de aventuri, după ce descoperă în podul casei un document vechi, care dispare însă. Devin detectivi și membri ai unei echipe cu care fac o serie de descoperiri în laboratorul lor de cercetări cosmice, numit "Racheta albă" . În rolurile principale din film interpretează: |
Biserica Sfântul Silvestru este un lăcaș de cult ortodox din București, situat pe strada Silvestru, în sectorul 2. Biserica poartă hramul sfântului Silvestru, papa Romei. Biserica a fost sfințită, în forma ei actuală, în data de 30 septembrie 1907, fiind în prezent, împreună cu turnul cu ceas, monument istoric, cu . Conform pisaniei datate 15 iunie 1743, o biserică mai veche a fost zidită de către Jupân Pârvu boiangiul și jupâneasa Stanca în mahalaua Silvestrului. Cutremurul din 1802 afectează lăcașul de cult, iar reparațiile sunt suportate de Stanca, nepoata jupânesei Stanca. Cutremurul din 1838 demolează complet vechiul edificiu și biserica a fost reclădita de Ilie Dimitrie și frații săi Ioan, Stoian, Gheorghe, Radu și alții, și inaugurată la data de 15 martie 1839. Edificiului i se adaugă "tâmpla bisericii", ridicată de Chircol "săpătorul de tâmple". Turnul clopotniței, pe sub care trece Strada Oltarului, este datat 1879. Între 1904 și 1907 este reconstruită și mărită actuala biserică, prin grija preotului Chiriac Bidoianul și a epitropilor Ion Procopie Dumitrescu. Edificiul a fost proiectat de arhitectul Paul Petricu, iar lucrările au fost conduse de arhitectul Costin Petrescu. Din aceasta perioadă datează și numeroase piese de mobilier ce poartă efigia Bisericii Sfântul Silvestru și care sunt executate de C. Babic. În anul 3 noiembrie 2002 patriarhul Teoctist a depus în biserică relicvele sfântului Silvestru, pe care cu o lună înainte le primise în cadrul unei slujbe desfășurate în Catedrala San Giovanni in Laterano din Roma. Aici a slujit Părintele Galeriu, din 1974 până la decesul său, în 2003. Hramul principal al bisericii este Adormirea Maicii Domnului, prăznuită la 15 august. Cu toate acestea, biserica este cunoscută în principal pentru cel de-al doilea hram al său, Sfântul Silvestru, Episcopul Romei, prăznuit la 2 ianuarie și ale cărui moaște sunt păstrate aici. Slujitorii sfântului lăcaș în perioada 1732-1963 sunt menționați în pomelnicul bisericii: Lungimea bisericii reconstruite la 1907 depașește 25 de metri, pronaosul fiind extins peste mormintele primilor ctitori. Peste pronaos se află două turnuri cu tambur răsucit, dupa modelul turlelor manastirii Curtea de Arges. Deasupra naosului se înaltă turla principală. Pictura este realizată în stil neo-bizantin cu multe ornamente și decorații florale de către maestrul Costin Petrescu. Catapeteasma, deși făcută în 1839 de meșterul Chircol, își recapată acum strălucirea, fiind poleită și pictată din nou de Costin Petrescu. Cele cinci arcade sunt susținute de coloane dispuse câte patru pe fiecare parte. Pe prima arcadă, cea de la sfântul altar, se poate citi îndemnul “Sus sa avem inimile”. Cele două candelabre, cu coroana regală la partea superioară, sunt executate cu contribuția fostului epitrop Teodor Simeon Puzakoff. Mobilierul - alcătuit din doua scaune arhierești, strănile din naos si pronaos, doua străni ale cântareților și amvonul - a fost executat sculptorul C.M. Babic din lemn de stejar și este datat 1906. Mozaicul, policrom, ce acoperă întreaga suprafață a bisericii, este realizat de către Tamasini. |
Fulminatul de mercur este o sare a mercurului cu acidului fulminic cu formula chimică (CNO)2Hg · 1/2 H2O. Acesta este cel mai studiat compus al acidului fulminic. Pentru obținerea sa se cunosc mai multe metode, una extrem de simplă bazându-se pe reacția dintre mercur, acid azotic și etanol. Mecanismul de reacție este însa unul relativ complicat, desfășurat pe mai multe stări intermediare. Fulminatul de mercur explodează la încălzire sau lovire, fiind folosit ca inițiator, pentru a provoca explozia altor explozibili mai stabili. |
Războiul ciudat a fost faza de început a războiului marcată de câteva operațiuni militare în Europa continentală în lunile care au urmat invaziei germane în Polonia și au precedat bătălia pentru Franța. Deși superputerile europene au declarat război una celeilalte, nicio parte nu s-a implicat în lansarea unui atac de proporții, pe teren fiind doar câteva lupte de infanterie relativ puțin importante. În timp ce cea mai mare parte a armatei germane lupta în Polonia, o forță germană mult mai mică apăra Linia Siegfried, linia lor fortificată de-a lungul graniței franceze. De cealaltă parte a frontierei, pe Linia Maginot, trupele franceze și britanice erau plasate în fața germanilor, dar între cele două tabere au avut loc numai câteva lupte de hărțială. Royal Air Force a aruncat fluturași de propagandă deasupra orașelor germane, iar în Marea Britanie au debarcat soldați canadieni, în vreme ce de-a lungul frontului terestru se păstra o situație de calm relativ timp de șapte luni. În goana lor de reînarmare, britanicii și francezii au început să cumpere cantități mari de arme și muniție de la producătorii americani, pentru a-și suplimenta stocurile asigurate de propriile industrii militare. Statele Unite se declaraseră stat nonbeligerant, dar au contribuit la înarmarea Aliaților occidentali prin vânzări la prețuiri preferențiale. Eforturile germanilor de oprire a traficului transatlantic au dus la dezlănțuirea bătăliei Atlanticului. În timp ce frontul de vest a rămas liniștit în aprilie 1940, luptele dintre Aliați și germani au izbucnit în nordul Europei în timpul campaniei din Norvegia, când germanii au declanșat Operațiunea Weserübung (invazia Danemarcei și Norvegiei). Aceaste conflicte au marcat sfârșitul Războiului ciudat. În mai 1940, germanii au lansat invazia din Franța. Aliații occidentali - în primul rând Franța și Regatul Unit - au fost rapid înfrânți sub loviturile teribile ale blitzkriegului german. Dacă numeroși militari ai grupului expediționar britanic au fost repatriați de la Dunkirk, armata franceză a capitulat, după ce înregistraseră 90.000 de morți și 200.000 de răniți. Luptele de-a lungul frontului de vest au încetat, iar germanii au început pregătirile pentru invadarea Regatului Unit - Operațiunea Leul de mare. După înfrângerea Luftwaffe în Bătălia Angliei, invazia insulelor britanice a fost anulată. În vreme ce cele mai multe armate germane erau adunate pentru declanșarea Operațiunii Barbarossa (invadarea URSS-ului), în vest a început construirea Zidului Atlanticului - un șir de construcții defensive de-a lungul coastelor franceze a Canalului Mânecii. Datorită obstacolelor logistice uriașe pe care trebuia să le facă față o eventuală debarcare peste Canalul Mânecii, Aliații au hotărât să execute un atac de probă pe coasta franceză. Pe 19 august 1942, Aliații au declanșat raidul de la Dieppe. Cea mai mare parte a trupelor Aliate erau canadiene, cu câteva contingente americane și britanice. Raidul a fost un dezastru, aproape două treimi din efectivele inițiale ale Aliaților fiind pierdute în luptă. În schimb au fost trase învățături importante care au fost folosite în pregătirea invaziilor care au urmat. Pentru aproape 2 ani, pe frontul de vest nu s-au dus lupte terestre, cu excepția atacurilor de comando sau a celor ale guerilelor mișcărilor de rezistență sprijinite de SOE și OSS. În schimb, în acest timp au luat amploare bombardamentele strategice executate de Armata a 8-a a aerului a SUA in timpul zilei și de RAF în timpul nopții. Pe 6 iunie 1944 (cunoscută și ca "Ziua-Z"), Aliații au început Operațiunea Overlord-mult-așteptata debarcare în Franța. Operațiunile de înșelare a germanilor i-a convins pe aceștia din urmă că debarcarea va avea loc la Pas-de-Calais, în vreme ce adevărata țintă era Normandia. După două luni de lupte în regiunile cu tufișuri, americanii au reușit ca prin operațiunea Cobra să străpungă linia germană de apărare la capul ei vestic. În scurtă vreme, Aliații eliberau Franța, reușind prima victorie răsunătoare în timpul încercuirii a 250.000 de germani din punga de la Falaise. La fel ca și pe frontul de răsărit, Hitler a refuzat deseori să permită efectuarea unor retrageri strategice până în ultima clipă, când era oricum prea târziu. Cam 100.000 de germani au reușit să scape din cursa prin Spărtura de la Falaise, dar au trebuit să-și abandoneze cea mai mare parte a echipamentului, iar restul de 150.000 au fost luați prizonieri. În acest timp, în rândul Aliaților occidentali se duceau discuții aprige pe tema lățimii frontului de atac în Franța. Britanicii, care rupseseră frontul german în dreptul capului de pod de la Caen în timpul operațiunii Goodwood și înaintau în forță de-a lungul litoralului, erau în favoarea unui front îngust de atac. Dar, străpungerea americană din timpul Operațiunii Cobra la capătul de vest al frontului s-a transformat rapid într-un atac pe front larg. Cum comandatul suprem al întregii operațiuni era generalul american Eisenhower, stategia atacului pe un front larg a fost cea care a avut câștig de cauză. Pe 15 august, pentru a ușura sarcina celor care luptau în Normandia, Aliații au lansat Operațiunea Dragon - invazia din sudul Franței dintre Toulon și Cannes. După ce Aliații și-au consolidat rapid capul de pod și au eliberat sudul țării în două săptămâni, înaintarea lor a fost îngreunată de germanii regrupați, care ocupau poziții defensive în Munții Vosgi. În acel moment, germanii trebuiau să facă față la trei gupări puternice Aliate. În nord - Grupul de armate al 21-lea britanic comandată de feldmareșalul În condițiile atacurilor puternice atât în nordul cât și în sudul Franței, armata germană a fost nevoită să se retragă. Rezistența Franceză a organizat o insurecție generală și a eliberat Parisul pe 25 august, când generalul german Dietrich von Choltitz a capitulat, ignorând ordinele primite de la Hitler, care cereau apărarea cu orice preț a orașului și distrugerea lui totală. Eliberarea nordului Franței și țărilor Beneluxului a avut o semnificație specială pentru londonezi și pentru locuitorii sudului Angliei, deoarece au fost capturate instalațiile de lansare a Vergeltungswaffen (armele de represalii) - V-1 și V-2. Germanii luaseră măsuri pentru distrugerea tuturor facilităților portuare mai înainte ca Aliații să poată pune mâna pe ele. În timpul în care Aliații înaintau în Franța, liniile lor de aprovizionare s-au lungit prea mult și au devenit foarte fragile. Așa-numitul Red Ball Express, (efortul de transport auto aliat), nu asigura capacitatea necesară de transport dintre front și facilitățile portuare din Normandia, în condițiile în care Aliații se pregăteau în septembrie pentru atacul împotriva frontierelor Germaniei. Feldmareșalul britanic Montgomery a convins Înaltul Comandament Aliat să lanseze un atac foarte îndrăzneț, Operațiunea Market Garden (Piața de zarzavaturi), prin care Aliații încercau să atace în regiunea de pe malul vestic al râului Rin și să formeze aici un cap de pod. Unități puternice de parașutiști urmau să decoleze din Anglia și să atace și cucerească podurile de peste principalele râurile din Olanda ocupată de germani. Corpul al 30-lea de armată britanică trebuia să străpungă liniile inamice și să facă legătura cu parașutiștii. Dacă totul ar fi mers bine, Aliații ar fi cucerit intact portul din Antwerp și ar fi pătruns în Germania fără a mai întâmpina obstacole majore în calea lor. Corpul al 30-lea britanic a reușit să facă legătura cu șase dintre cele șapte poduri cucerite de parașutiști, dar nu a reușit să ajungă la cel mai îndepărtat dintre ele, cel de peste Rin de la Arnhem. Ca urmare, Divizia I-a britanică aeropurtată a fost distrusă de germani. Aceste evenimente au fost rezumate de generalul locotenent Frederick Browning cu sintagma "un pod prea îndepărtat". La sfârșitul ofensivei, podul de la Arnhem a rămas în mâinile germanilor, în schimb, englezii controlau o pungă largă de la granița belgiană până la zona dintre Nijmegen și Arnhem. Luptele de pe frontul de vest au părut că se stabilizeaxă, iar înaintarea aliată a intrat într-un impas în fața liniei Siegfried (Zidul de vest) și în sud pe linia Rinului. Începând cu primele zile ale lunii septembrie, americanii au început lupte grele în Pădurea Hurtgen pentru spargerea liniei defensive fortificate germane. Portul Antwerp a fost eliberat pe 4 septembrie de Divizia blindată a 11-a britanică. Totuși, portul nu a putut fi folosit până când nu au fost eliminate toate pozițiie puternic fortificate din zona estuarului Scheldt, după lupte grele duse de canadieni și polonezi în timpul Operațiunii Switchback (bătălia de la Scheldt). Pentru curățarea zonei s-au dat lupte de durată pentru eliminarea ultimelor puncte de rezistență germană din peninsula care domina estuarul și din insula Walcheren. După curățarea peninsulei care domina estuarul, Aliații și-au îmbunătățit în mod hotărâtor aprovizionarea trupelor prin nou cuceritul port Antwerp, care era incomparabil mai apropiat de front decât instalațiile imporvizate de pe plajele Normandiei. În octombrie, americanii au decis că, în cazul orașului Aachen, nu se pot limita doar la un asediu prelungit, deoarece forțele germane de aici ar fi amenințat flancurile Armatei a 9-a americane. De aceea s-a hotărât luarea cu asalt al orașului. Cum Aachen era primul oraș important german care trebuia să facă fața atacului, Hitler a ordonat ca apărătorii să reziste cu orice preț. În bătălia de la Aachen care a urmat, după o luptă sângeroasă, orașul a fost cucerit, după ce din ambele tabere au căzut în luptă 5.000 de soldați și încă 5.600 de germani au fost luați prizonieri. La sud de Ardeni, forțele americane au luptat din septembrie până la mijlocul lunii decembrie ca să-i expulzeze pe germani din Lorena în spatele liniei Siegfried. Traversarea râului Mosela și cucerirea fortăreței Metz s-a dovedit foarte dificilă pentru americanii care au trebuit să față luptătorilor germani, problemelor cu aprovizionarea și vremii nefavorabile. În timpul lunilor septembrie și octombrie, Armata a 7-a americană și Armata I franceză au dus o campanie foarte grea în Munții Vosgi, datorită dârzeniei cu care au luptat germanii. Până în cele din urmă, frontul german a cedat în fața presiunilor inamice, Aliații reușind să elibereze orașele Belfort, Mulhouse și Strasbourg, mutând frontul pe râul Rin. Germanii au reușit să păstrreze un cap de pod important în dreptul orașului Colmar. Germanii au pregătit un contraatac masiv în vest încă din momentul în care Aliații au debarcat în Normandia. Planul numit "Wacht am Rhein (Atentie la Rin)" era să atace prin Ardeni și să continue spre nord. Atacul a început pe 16 decembrie cu ceea ce a fost cunoscut ca Bătălia Intrindului. Aramta I americană apăra pozițiile Aliate din Ardeni. După un succes inițial, favorizat și de condițiile meteo care împiedica intervenția aviației aliate în luptă, când avangarda germană a ajuns aproape de malurile râului Meuse, germanii au fost respinși până în cele din urmă pe pozițiile de plecare până în ianuarie 1945. Germanii au lansat o altă ofensivă de mai mică amploare (Nordwind) în Alsacia în prima zi a anului 1945. Operatiunea avea ca obiectiv recucerirea Strasbourgului. Atacul a vizat pozițiile Grupului de armate al 6-lea american, care avea liniile mult întinse după criza din Ardeni. Americanii au reușit cu multe sacrificii, după patru săptămâni de lupte, să-i respingă pe germani. Contraatacul american a asigurat alungarea germanilor pe pozițiile de plecare și eliminarea capului de pod de la Colmar. Mișcarea de învăluire executată de Armata I candiană, în timpul căreia aliații trebuiau să înainteze din regiunea Nijmegen (Olanda), și de Armata a 9-a americană, care trebuia să traverseze râul Rur (Roer), era planificată să fie declanșată pe 8 februarie 1945, dar a fost amânată două săptămâni, după ce germanii au distrus barajele și au inundat valea râului. În cele două săptămâni câtă vreme zona a fost inundată, Hitler nu le-a permis trupelor de sub conducerea feldmareșalului Gerd von Rundstedt să se retragă pe poziții defensive mai puternice la est de Rin, obligându-l pe acesta din urmă să accepte o luptă fără sorți de izbândă. După îndreptarea vremii și retragerea apelor, americanii au traversat Rurul (Roerul) pe 23 februarie, în condițiile în care și alte unități aliate se apropiau de malul vestic al Rhinului. Diviziile lui von Rundstedt, dinte care cele mai multe fuseseră obligate de Hitler să rămână pe pozițiile de la vest de valea râului Rin, au fost fragmentate de atacul aliat, cam 290.000 dintre germani fiind luați prizonieri. Traversarea râului Rin a fost executată în patru puncte: primul a fost determinat de faptul că germanii au eșuat în încercarea de distrugere a podului Ludendorff de la Remagen, (șansă exploatată imediat de americani), alte două au fost operațiuni de forțare a râului cu grijă plănuite iar un al patrulea punct a fost rodul unui atac rapid, care a valorificat condițiile locale favorabile. Generalul Omar Bradley și forțele din subordinea sa au urmărit cu vigoare trupele germane în dezintegrare și au cucerit podul Ludendorff de peste râul Rin de la Remagen. Americanii au exploatat rapid această șansă și au traversat podul pe 7 martie și au extins capul de pod, securizând podul pentru armatele aliate. În nord, englezii au traversat Rinul la Rees și Wesel în nopatea de 23 martie. Forțarea cursului de apă a inclus cea mai mare operațiune aeropurtată din istorie. În punctul ales de englezi, albia râului era de două ori mai lat și cu un debit mult mai mare decât în zona aleasă de americani, iar traversarea a fost cu mult mai multă atenție pregătită decât cea a americanilor. În zona de acțiunea a Armatei a 6-a americană, Rinul a fost forțat în zona dintre Mannheim și Worms pe 26 martie. O traversare de mai mică amploare a avut loc la Speyer, unde a participat Armata I franceză. Bradley i-a ordonat generalului Patton, care lupta în regiunea Palatinat în fruntea Armatei a 3-a americane, să "cucerească Rinul din mers". În noaptea de 22 martie, americanii au atacat pe neșteptate și au traversat râul la Oppenheim. Odată ce Aliații au traversat Rhinul, britanicii s-au îndreptat spre nord-est spre Hamburg, au traversat râul Elba și s-au îndreptat spre Danemarca și Marea Baltică. Armata a 9-a americană, care s-a aflat sub comandă britanică de la bătălia de la Bulge, s-a îndreptat spre sud, formând flancul nordic al încercuirii Ruhrului. Parașutiștii britanici și canadieni au intrat în orașul baltic Wismar pe 2 mai, cu puțin înaintea sovieticilor.. Armata I a Grupului de armate al 12-lea america s-a îndreptat spre nord, ca flacul de sud al încercuirii Ruhrului. Pe 4 aprilie, încercuirea Ruhrului era completă. Grupul de Armate B german comandat de feldmareșalul Walther Model a fost încercuit într-o mare pungă, 300.000 de soldați predându-se în mâinile americanilor. Prima și a 9-a armate americane s-au îndreptat mai apoi spre est și au atins cursul râului Elba la mijlocul lunii aprilie. În timpul acestei înaintări, orașe precum Frankfurt am Main, Kassel, Magdeburg, Halle și Leipzig au fost apărate cu dârzenie de garnizoane formate ad hoc din trupe regulate, unități Flak, Volkssturm și auxiliari înarmați ai Partidului Nazist. Generalii Eisenhower și Bradley au considerat că înaintarea către răsărit nu-și mai are sensul, de timp ce înțelegerile politice dintre Cei trei mari stabiliseră că răsăritul Germaniei urma să fie ocupat de Armata Roșie. Cele două armate americane s-au oprit de-a lungul râurilor Elba și Mulde, făcând joncțiunea cu forțele sovietice pe râul Elba la sfârșitul lunii aprilie. Armata a 3-a americană și-a schimbat direcția de atac spre Cehoslovacia și spre sud-est în Bavaria și nordul Austriei. Până la sfârșitul războiului, Grupul de armate al 12-lea american, format din patru armate (prima, a trei, a noua și a cincisprezecea) număra peste 1,3 milioane de oameni. Grupul de armate al 6-lea american și-a îndreptat atacul spre sud-vest, ocolind prin est Elveția, și a intrat în Bavaria, Austria și nordul Italiei. Munții Pădurea Neagră și Baden au fost cucerite de Armata I franceză. În orașe ca Heilbronn , Nürnberg și München germanii au opus o rezistență mai serioasă, dar au fost înfrânți în câteva zile. Subunități ale Diviziei a 3-a de infanterie americană au fost primele trupe aliate care au ajuns la Berchtesgaden și reședința lui Hitler de la Berghof. Grupul de Armate G s-a predat americanilor la Haar, în Bavaria, pe 5 mai 1945. Feldmareșalul Montgomery a primit capitularea tuturor trupelor germane din Olanda, Germania de nord-vest și Danemarca la Lüneburg Heath, o regiune dintre orașele Hamburg, Hanovra și Bremen pe 4 mai 1945. Cum comandantul operațional al unora dintre aceste forțe era amiralul Karl Dönitz, noul Reichspräsident al celui de-al treilea Reich semna practic sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Europa. În vreme ce capitularea necondiționată a Germaniei a reprezentat un succes aliat răsunător, drumul spre acest rezultat a fost influențat de deciziile strategice ale ambelor părți. Privită în retrospectivă, este clar că anumiți factori și alegeri au afectat în mod puternic ritmul și cursul campaniei. Manevrele diversioniste ale Aliaților pentru ascunderea adevăratei zile Z a debarcării din Normandia au fost încununate de succes, majoritatea comandanților germani fiind convinși că debarcarea urma să aibă loc la Calais. Germanii au subestimat disponibilitatea Aliaților pentru manevre îndrăznețe amfibii și aeriene pe rute mult mai lungi decât drumul peste Marea Mânecii. În vreme ce Aliații au planificat meticulos debarcarea, ei nu au reușit să cucerească rapid teritorii întinse mai departe de plaje , ceea ce a dus la defensiva foarte eficientă din zona acoperită de tufișuri (bocage), folosită ca un obstacol natural extrem de folositor apărării. Aliaților le-au trebuit două luni pentru a curăța această zonă, cu uriașe costuri umane. Istoricii au mai afirmat că armata SUA ar fi trebuit să debarce la capătul de est al plajelor Normandiei și să formeze aripa nordică a forțelor Aliate din nord-vestul Europei. Argunentrul principal în sprijinul acestei teorii este acela că mobilitatea forțelor americane putea fi folosită mai bine în teren mai deschis și pe o rută mai scurtă spre Berlin, pe care o oferea drumul nordic. În practică, ordinea de debarcare a fost determinată nu de argumentele de mai sus, ci de locațiile în care erau cazate trupele în Anglia și deci de cele mai scurte rute spre porturile de îmbarcare. În vreme ce germanii aveau motive să se îndoiască uneori de competența militară a Aliaților, este evident că germanii au subestimat în permanență în mod nejustificat priceperea comandanților Aliați. În cazul cel mai grav, acest prost obicei al subestimării inamicilor a dus la respingerea oricărei presupuneri confrom căreia Aliații ar fi reușit să spargă cifrul militar german, vestitul cod Enigma. Capacitatea de descifrarea a comunicațiilor germane a fost marea realizare strategică a Aliaților. Deși pare mai puțin importantă, subestimarea pregătirii militare a trupelor aliate a dus la înfrângeri ocazionale dure a unor unități germane mult prea încrezătoare în forțele lor. Mărimea și calitatea efectivelor implicate în lupte a afectat profund cursul campaniei. Succesul germanilor care au format o linie defensivă viabilă ("Miracolul din vest") după dezastrul forțelor din Normandia care apărau Zidul Atlanticului s-a datorat în cea mai mare parte așa-numitei Ersatzheer (armată de înlocuire), care a deplasat rapid un mare număr de soldați noi în zonele cele mai primejduite. Soldații neexperimentați erau dublați de cadre cu mare experiență de luptă, care au transformat rapid rezervele în unități combatante suficient de competente pentru a-și apăra pozițiile lor fortificate. Aliații au luat un mare număr de prizonieri în timpul înaintării lor din Normandia spre granițele Reichului, dar au subestimat capacitatea germanilor de reconstituire a forțelor lor în ciuda condițiilor foarte dezavantajoase. Aliații au subestimat grav și posibelele pierderi pe care aveau să le sufere infanteriștii în campania din Europa nord-vestică, deplasând în zonă un număr insuficiet de divizii. Criza de soldați britanici a devenit la un moment dat așa de gravă, încât două divizii de infanterie au trebuit să fie desființate, în vreme ce americanii au trebuit să mute personal din unitățile logistice și cele de aviație pentru a aduce unitățile de pușcași la puterea nominală. Crizele de efective americane au fost agravate de tendința de a ataca fără a ține seama de consecințe, un obicei care a fost evident în special în lunile de lupte din Pădurea Hurtgen. Crizele logistice aliate care au dominat operațiunile militare din septembrie până în decembrie au avut un efect vătămător asupra limitării numărului de divizii din Anglia care au putut fi transportate pe continent pentru întărirea frontului, deoarece Aliații nu puteau să aprovizioneze decât un număr limitat de divizii la est de râul Sena. După ce au depășit aceste crize logistice, americanii au transferat pe frontul european efective din Pacific, dându-și seama că era nevoie de mai mulți oameni pentru a câștiga războiul pe Vechiul Continent. În ciuda faptului că germanii au realizat o mare surpriză strategică prin ofensiva din Ardeni, diviziile Panzer care au fost reconstituite cu mari eforturi puteau fi folosite cu mai multă eficiență la apărarea Liniei Siegfried și a regiunii Rhineland, ori poate în apărarea Berlinului împotriva Armatei Roșii. Atacul german din Ardeni a dus la pierderea a mulți oameni și a unor materiale imposibil de înlocuit. Germanii au repetat încercarea de atac în ianuarie, dar, de această dată, aliații își luaseră toate măsurile de precauție. Aliații au făcut erori serioase și și-au folosit în mod cel puțin discutabil forțele în mai multe cazuri în timpul operațiunilor din 1944-1945. De aceea, deși Aliații au reușit să câștige o mare victorie, este clar că ei au executat o campanie plină de erori și că aceasta a permis inamicilor lor să prelungească în mod nepermis rezistența. |
Controlerele logice programabile sunt automate de comandă și reglare programabile care se utilizează pentru mașini și procese industriale. Programarea lor se face folosind tehnica digitală. Ingineria controlată a evoluat de-a lungul timpului. Cândva, în trecut, oamenii erau principala metodă pentru a controla un sistem. Acum, în vremurile noastre, electricitatea este folosită pentru control, iar acest control este bazat pe relee electrice. Aceste relee permit întreruperea sau furnizarea energiei fără a folosi întrerupătoare mecanice. În mod obișnuit se folosesc aceste relee pentru a realiza decizii simple logice. Dezvoltarea tehnologiei și implicit a calculatoarelor, ce au cost scăzut, a dus la revoluționara apariție a PLC-urilor (automate de comandă programabile). Progresele tehnologiei la scară foarte largă au dus la posibilitatea simulării în timp real a multor aplicații din domeniul industrial. Simulările în timp real sunt foarte utile atunci când are loc programarea unui proces tehnologic, acestea prevenind sau îndepărtând eventualele defecțiuni și/sau blocaje ale sistemului ce pot distruge sau afecta temporar componentele acestuia. Tocmai din acest motiv are loc reducerea costurilor cu implementarea oricărui proces tehnologic automatizat, fie el simplu sau complex, deoarece verificarea prin simulare nu implică un consum masiv de materiale pentru diversele testări inițiale. Este evident faptul că se vor obține costuri mult mai mici atunci când se folosesc simulări în timp real a schemelor electrice, drept pentru care în prezentarea de față se accentuează foarte bine cum are loc simularea programului folosit pentru monitorizarea bazinului de apă. Automatizările ocupă un cadru foarte larg în industrie și nu numai. PLC-urile au apărut la sfârșitul anilor `60 în industria de automobile și astfel s-a ajuns la performanța schimbării schemelor de comandă de la aproape 1 lună la câteva zile. Apariția microprocesoarelor și utilizarea acestora în construcția PLC-urilor a dus la dezvoltarea funcționalității acestora odată cu reducerea prețului de cost, îmbunătățindu-se cu această ocazie și gabaritul și consumul de energie necesar. In anul 1990 existau mai mult de o mie de producători de PLC-uri, fiecare dintre ei având implementat limbajul Ladder Diagram și nu numai. Limbajele de programare din standardul IEC 1131 descrie. BACnet sau DF1 este de obicei inclus ca unul dintre protocoalele de comunicație. Alte opțiuni includ diferite magistrale de câmp, cum ar fi DeviceNet sau Profibus. PLC-urile cele mai moderne pot comunica printr-o rețea cu alte sisteme, de exemplu un calculator care rulează un control de supervizare și achiziție de date, sistemul SCADA sau browser-ul web. |
Gazeta de Transilvania a fost primul ziar politic și informativ al românilor din Transilvania. Întemeiat de George Barițiu, a apărut la Brașov, la 12 martie 1838, sub titlul de „Gazeta de Transilvania”, cu sediul redacției în Casa Mureșenilor. De la 3 ianuarie 1849 s-a numit „Gazeta transilvană”, iar de la 1 decembrie 1849 „Gazeta Transilvaniei”.Între 1 ianuarie și 25 iunie 1838 a avut ca supliment „Foaie literară”, iar între 2 iulie 1838 și 24 februarie 1865 „Foaie pentru minte, inimă și literatură”- supliment cultural de sâmbătă și duminică. Situându-se pe poziții democratice patriotice și iluministe, publicația lui Barițiu a avut un rol important în lupta politică a românilor din Transilvania, solidară cu cercurile progresiste din principate, unde era difuzată prin libraria lui Iosif Romanov. În timpul revoluției de la 1848 din Transilvania, a militat pentru egalitatea în drepturi între naționalitățile din principat, unitatea națională a românilor de ambele părți ale Carpaților, desființarea iobăgiei în Țara Românească și Moldova (în Transilvania fusese desființată în timpul împăratului romano-german Iosif al II-lea) etc. Gazeta de Transilvania a aparut în Siberia sub numele de „Gazeta Transilvaniei și a Bucovinei” în data de 13/26 octombrie 1918 - sub conducerea lui Voicu Nițescu, pentru a facilita recrutarea de voluntari pentru cel de-al doilea Corp al Voluntarilor Români din Rusia. Tipărirea ei s-a realizat la tipografia cehă din Ekaterinburg și ziarul a oferit informații prizonierilor români de la Celiabinsk, Irkuțk și Vladivostok, în paginile ei fiind republicată dealtfel și „Declarația de la Darnița”. Până la sfârșitul anului 1918 au apărut 6 numere, iar după mutarea redacției cu tot cu ziar la Irkuțk, în primul trimestru al anului 1919 au mai apărut alte 6 numere. Din lipsa unei tipografii, ziarul a apărut aici scris de mână și parțial șapirografiat. Din 1990, publicația a apărut din nou, sub același nume. În data de 26 iunie 2009 activitatea Gazetei de Transilvania este suspendată temporar din motive financiare. „Am decis să ne întrerupem activitatea. Este o consecință a manelizării și tabloidizării presei”, a declarat Eduard Huidan, directorul publicației, administrator unic și acționar principal al societății editoare, care deține și marca Gazeta de Transilvania. Până la suspendarea apariției, Gazeta de Transilvania a editat și suplimentul cultural Foaie pentru minte, inimă , și literatură. |
A studiat la Budapesta și a activat în Moldova după 1833, ca al doilea jurisconsult al statului și ca profesor de drept civil la Academia Mihăileană. A participat la pregătirea ediției românești din 1833 a Codului Calimach și a fost ministru de justiție sub Alexandru Ioan Cuza. A susținut tezele școlii latiniste despre originea și dezvoltarea poporului român. |
Persuasiunea este o formă de influențare. Este modalitatea de argumentare prin intermediul căreia o persoană încearcă să convingă o altă persoană sau un grup de persoane să creadă sau să facă un anumit lucru. Persuasiunea este un proces de ghidare al oamenilor pentru a adopta idei, atitudini sau acțiuni (raționale sau mai puțin raționale). Persuasiunea se bazează pe discuții și "atractivitatea prezentării" în locul folosirii mijloacelor de forță. Persuasiunea este o formă extremă a convingerii. Aristotel a afirmat că "Retorica este arta descoperirii, iar într-un caz particular, a descoperiri mijloacelor de persuasiune aflate la îndemână".Conform lui Robert Cialdini, citat din cartea sa despre persuasiune, pot fi definite șase "arme ale persuasiunii" Simpatie - oamenii tind să spună ,,da celor pe care îi cunosc și îi simpatizează Reciprocitate - oamenii dau înapoi celor care se poartă frumos cu ei Dovadă socială - oamenii au tendința de a urma exemplul celor mulțiAngajament/consecvența - oamenii se "aliniază" în a respecta propriile lor promisiuniAutoritate - oamenii se "înclină" în fața părerii experțilorRaritate'' - oamenii doresc foarte puternic ceea ce pot avea cu greu |
Diddl a fost creat în ziua de 24 august 1990. Atunci a fost făcut primul desen de către desenatorul din Germania,Thomas Goletz. Diddl nu arăta ca un șoricel, cum arata în prezent, mai mult semăna cu un cangur. Unele părti ale primului desen au fost păstrate și în șoricelul de astăzi. Diddl cu înfățișarea de cangur nu a fost destul de drăguț pentru Thomas Goletz așa că l-a transformat în șoricel. De-a lungul anilor, Diddl a fost îmbunătățit. Astăzi, Diddl este un șoricel săritor, cu urechi, și picioare mari, întotdeauna zâmbăreț. Diddl are mulți prieteni, printre care: |
Aplicarea lui a devenit mai consecventă abia după 1833, când s-a definitivat, prin traducere, redactarea în limba română a codului, de către Christian Flechtenmacher și Damaschin Bojincă, începută odată cu cea greacă. La alcătuira acestui cod s-a urmărit să se îmbine dreptul local, bazat pe obiceiul pământului, cu dreptul bizantin (bazilicalele sau legiuiriile împărătești), folosindu-se totodată în fapt, ca model principal, codul civil francez de la 1804 și codul civil austriac de la 1811. Păstrând trăsături feudale, el conținea și norme de drept burghez, ceea ce reflecta începuturile descompunerii orânduirii feudale și ale formării în Moldova a relațiilor bazate pe proprietatea privată și pe capital. Codul Calimach a fost aplicat până în 1865, când a intrat în vigoare Codul Civil din 1865. Codul Calimach, structurat în trei părți și cuprinzând 2032 de articole, consacră răspunderea civilă întemeiată pe vinovăție, indiferent că este intenționată sau nu, dar aduce și unele noutăți reglementând două cazuri de exonerare de răspundere, în cazul nebunului și a pruncului, pentru care, însă, vor fi răspunzători cei care îi au în îngrijire. Codul avea și prevederi care nu mai sunt tolerabile în zilele noastre, prin caracterul lor discriminatoriu. De exemplu, în ciuda faptului că in cod se condamna robia, considerând-o împotriva firescului drit (drept) al omului, el prevedea totuși că se întărește interdicția căsătoriilor mixte: între oameni liberi și robi nu se încheie căsătorie. |
Argila este o rocă sedimentară cu granulație fină (< 2 µm), alcătuită dintr-un amestec de silicați și din fragmente de cuarț, mică etc. Este întrebuințată în olărie, la lucrări de construcție, în sculptură etc. Mineralele din argilă se formează prin acțiunea chimică îndelungată a acidului carbonic și a altor solvenți naturali. Argilele primare, denumite și caoline se găsesc în locul formării lor pe când argilele secundare se găsesc departe de locul formării lor fiind mutate de eroziune și apă. Straturile argiloase fiind impermeabile, joacă un rol în reținerea apei de înfiltrație și în formarea pânzei de apă freatică. Minerale argiloase sunt de obicei formate pe perioade lungi de timp prin dezagregarea chimică treptată a rocilor, de obicei, de silicat de aluminiu, prin concentrații mici de acid carbonic și alți solvenți diluați. În urma intemperiilor acești solvenți, de obicei acizi, migrează prin stâncă după scurgerea prin straturile superioare erodate. În plus față de procesul de dezagregare chimica cauzat de intemperii, unele minerale argiloase sunt formate prin activitatea hidrotermal. Depozitele de argilă se poate constitui în loc ca depozite reziduale în sol, dar depozitele groase, de obicei, sunt formate ca urmare a unui proces de sedimentare secundar prin depunere, după ce au fost erodate și transportate de la locul lor de origine de formare. Depozitele argiloase sunt de obicei în marile lacuri și bazinele marine. Argile primare, de asemenea, cunoscut sub numele de Caoline, se află la locul de formare. Depozite secundare de lut au fost mutate de eroziune și de apă din locul lor primar. Argila împiedică proliferarea microbilor sau a bacteriilor patogene. Egiptenii foloseau argila la mumificare, cunoscând acțiunea sa antiseptică. Argila captează, drenează, apoi elimină impuritațile din țesuturi, sânge sau limfă. Ea constituie un pol de atracție pentru factorii morbizi. Această substanță este dotată cu ceea ce numim ,, inteligența naturii ,, . În cazul unei răni sau leziuni, ea elimină țesuturile bolnave și distruge germenii periculoși, fără să atingă sau să ditrugă celule sănătoase. Are o compoziție asemănătoare corpului nostru, cu un supliment de minerale. Argila are putere antitoxică, bactericidă, antiseptică, fortifică organismul și combate bolile datorită slăbirii și degenerescenței. Anulează efectul nociv al nitriților și nitraților. Argila posedă calitatea de a echilibra radioactivitatea corpului, stimulând deficiențele radioactive și absorbind poverile excesive. Argila se poate administra atât pe cale internă (se bea amestecată cu apă), cât și pe cale externă (sub formă de cataplasme). Argila se deosebește de alte soluri cu granulație fină prin diferențele de mărime și cele mineralogice. Nămolurile (soluri cu granulație fină) care nu includ minerale argiloase, tind să aibă dimensiuni mai mari decât particulele de argilă. Dar există unele suprapuneri în dimensiunea particulelor, cât și în ceea ce privește alte proprietăți fizice, și există multe depozite apărute în mod natural care includ atât nămoluri cât și zgură. Distincția dintre nămol și argilă variază în funcție de disciplină. Geologii și pedologii consideră că separarea dintre cele două soluri are loc la o dimensiune a particulelor de 2 microni (argilele fiind mult mai fine decât nămolurile), sedimentologii folosesc adesea dimensiunea de 4-5 μm pentru a face diferența între soluri, iar chimiștii pot folosi dimensiunea de 1μm. Inginerii geotehnici fac distincția între nămoluri și argile pe baza proprietăților de plasticitate ale solului, măsurat prin Limite ale solurilor Atterberg. ISO 14688 clasele particulelor de argilă, ca fiind mai mici de 2 microni și nămoluri mai mari. Până în Evul Mediu și mai târziu, lutul bătut era folosit pentru construcția caselor. În România, una dintre cele mai vechi case din lut care se mai păstrează până azi a fost construită în 1730 în Baia Sprie. |
A fost profesor particular de mandolină, chitară, vioară și teorie muzicală la Galați (1896-1901), continuând ca profesor de orchestră (1904-1905), de armonie, contrapunct, compoziție și orchestrație la Conservatorul din București (1905-1940). Între 1925 și 1929 a fost inspector al muzicii în Ministerul Artelor. În afară de prelucrări după autori preclasici, a compus două simfonii, schița simfonică „Tarantella” (1904), poeme simfonice („Talatta”, 1906; „Marsyas”, 1907), muzică de cameră. Are realizări și în domeniul muzicii vocale (coruri, cântece etc.). În creația sa muzicală, caracterizată prin pragmatism și meșteșug artistic, se resimte influența impresionismului. Deosebit de importantă a fost activitatea sa pedagogică în domeniul predării armoniei și contrapunctului, fiind profesorul multor compozitori și dirijori români, printre care George Georgescu, Ion Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu, Alfred Alessandrescu, Nicolae Brânzeu, Ion Vasilescu. Făt Frumos (Porc Împărat), 1915, feerie în 3 acte și 5 tablouri, libretul de G. Diamandy. muzică vocal-simfonicăLa chanson d'Eve, 1911, patru poeme lirico-simfonice pentru voce și orchestră, versuri de Ch. Van Lerberge. Nani, nani al păpușii, 1929, pentru harpă solo Lauda di Beatrice, 1921, pentru două coruri la 8 voci, versuri de Dante Alighieri |
A scris poezie, proză pentru copii, carte de metodică pentru uz școlar, teatru pentru copii. Este o scriitoare botoșăneană. editorial, în 1985 cu ciclul "Cercuri" din volumul colectiv "Soldații - 5 poeți", Iași, Junimea. Scriitori români de literatură pentru copii |
Concomitent cu activitatea redacțională, a colaborat cu proză, recenzii, cronici dramatice și articole diverse la reviste culturale și literare din Botoșani și din țară: Amfitrion, Hyperion, Caiete botoșănene, Colloquium, Iașul literar, Cronica, Pagini bucovinene, Convorbiri literare, Luceafărul, România literară ș.a. |
Pro X (fost TV Sport și Sport. ro) este un canal de televiziune privat din România, lansat pe 27 iulie 2003 și dedicat publicului masculin, inițial difuzând numai programe și transmisiuni sportive. Propietarul acestuia este Pro TV SRL, companie ce face parte din Central Europan Media Enterprises. În martie 2007, după ce postul cu profil sportiv TV Sport a intrat în portofoliul Pro TV SA, acesta a fost tranformat în Sport. ro. În aprilie a fost relansat site-ul sport. ro, iar la data de 1 iunie 2007 postul de televiziune Sport. ro a fost relansat. Rivalul canalului Sport. ro a fost (până în 2010) Telesport, încă un canal dedicat sporturilor deținut de Realitatea Media. În anul 2007, Sport. ro a avut o cifră de afaceri de 4,1 milioane de lei și o pierdere netă de 0,77 milioane lei. Conform Pagina de media, în perioada martie - aprilie 2011, Sport. ro a obținut o medie de audiență de 0,3% - 0,4% în mediul urban, cu 35-40.000 de telespectatori pe zi. Sport. ro în luna iunie 2015, a obținut o medie de audiență de 0,2% în mediul urban, cu 15.000 de persoane de telespectatori pe zi. Pro X are un reach de aproape 64% din populația de 21.5 milioane de locuitori ai României și o grilă de programe ce conține evenimente sportive interne și internaționale. Pro X se adresează publicului masculin din mediul urban cu vârste cuprinse între 18-49 de ani și are o grilă de programe care combină știri, emisiuni sportive, entertainment și competiții sportive din țară și din lume. La 28 august 2017, Sport. ro a fost redenumit în Pro X, într-un proces de uniformizare a brandingului posturilor din portofoliul MediaPro. Cum am cunoscut-o pe mama voastrăSub sloganul “Sport în(altă) definiție”, Sport. ro a trecut, din 15 noiembrie 2009, la nivelul următor și a început seria transmisiunilor HD cu primul meci de box care a dat telespectatorilor senzația că sunt în ring, lângă luptători - Pacquaio vs. Cotto. (High Definition - HD). Simulcastul a primit numele Pro X HD odată cu rebrandingul variantei SD. |
Parsarea top-down este o strategie de analiză de date necunoscute prin construirea unor structuri generale de arbori de parsare ipotetice și apoi deciderea dacă structurile fundamentale cunoscute sunt sau nu compatibile cu ipoteza. Această strategie apare și în limbajul natural, și în limbajele de programare. Un compilator analizează datele de intrare dintr-un limbaj de programare pentru a construi limbajul de asamblare sau o reprezentare internă prin potrivirea simbolurilor din intrare cu regulile de producție în forma Backus-Naur. Un parser LL, numit și parser top-down, aplică fiecare regulă de producție simbolurilor intrate, lucrând de la cel mai din stânga simbol generat de o regulă de producție și apoi continuând cu următoarea regulă de producție pentru fiecare neterminal întâlnit. În acest fel, parsarea începe din stânga rezultatului regulii de producție (partea dreaptă) și evaluează neterminalii începând cu stânga și, deci, coboară în arborele de parsare pentru fiecare neterminal nou înainte să continue cu următorul simbol pentru o regulă de producție. |
Leurda, sau Allium ursinum, popular usturoiul ursului, este o plantă erbacee, perenă. Este adesea folosită în alimentație, având un gust similar cu cel al usturoiului. Leurda este răspândită în cea mai mare parte a Europei. Aceasta crește în pădurile cu soluri umede, preferând condiții ușor acide. În insulele britanice, coloniile sunt frecvent asociate cu albăstrelele (Hyacinthoides non-scripta), în special în pădurile antice. Aceasta este considerată o specie de indicator vechi ai pădurii. Frunzele de leurdă sunt comestibile, fiind folosite în preparearea salatelor, ca plante medicinale, fierte ca legume, în supă sau ca ingredient pentru un sos care poate fi un substitut pentru pesto în locul busuiocului. Tulpinile sunt conservate prin sărare și mâncate ca o salată în Rusia. O varietate de brânză din Cornish Yarg are o crustă acoperită cu frunze de usturoi sălbatice. Bulbul și florile sunt, de asemenea, comestibile. Se folosește pentru prepararea brânzei de herbi, o specialitate pentru Van în Turcia. Prima dovadă a utilizării a leurdei de către om provine din așezarea mezolitară Barkær (Danemarca), unde a fost găsită o impresie de frunză. În localitatea neolitică elvețiană din Thayngen-Weier (cultura Cortaillod), o concentrație ridicată de polen din leurdă a fost găsită în stratul de așezare, interpretată de unii ca dovadă a utilizării leurdei ca furaj. Plantele care pot fi confundate cu leurda includ crinul din vale, Colchicum autumnale, Arum maculatum și Veratrum viride, toate fiind otrăvitoare. În Europa, în cazul în care leurda este recoltată în mod popular din sălbăticie, oamenii sunt otrăviți în general după ce confundă leurda cu crini din vale sau Colchicum autumnale. Frecarea frunzelor între degete și verificarea mirosului de usturoi poate fi de ajutor. Când frunzele de leurdă și Arum maculatum apar mai întâi, ele arată asemănător, dar frunzele de Arum maculatum au muchii neregulați și multe vene adânci, în timp ce frunzele de leurdă sunt convexe cu o singură venă principală. Frunzele de crin din vale sunt pereche, verzi și provin dintr-o singură tulpină de culoare roșu-violet, în timp ce frunzele de leurdă apar în mod individual și sunt verzi. |
Prazul, sau Allium porum, este o plantă erbacee, bienală. Prazul este simbolul național al Țării Galilor, fiind foarte renumit și în Oltenia. Prazul poate fi întrebuințat în tratamentul unor diverse afecțiuni: arterioscleroză, acnee, afecțiuni respiratorii, hemoragie nazală, îndepărtarea roșeții tenului, tuse, ragușeală, laringită, faringită, elimină viermii intestinali. Prazul este un bun laxativ, fiind recomandat persoanelor ce sufera de constipație, este calmant și diuretic. Poate fi utilizat și la îngrijirea părului, pentru oferirea unor reflexe deosebite (decoct de praz). Tratamente naturale pe bază de praz |
Usturoiul sălbatic, sau Allium vinealis, este o plantă erbacee, estivală. Usturoiul sălbatic este o plantă furajeră. |
Ascalon era un oraș situat pe vechiul teritoriu al filistinilor. Numit în prezent Ashkelon, orașul este situat pe teritoriul actual al statului Israel. Varianta eșalotă este un împrumut din franceză: échalote. Hașma sau ceapa franțuzească are bulbul asemănător usturoiului și cepei, dar fără mirosul înțepător al usturoiului sau mirosul acru al cepei. Se folosește ca plantă aromatică în multe sosuri și, sub formă crudă, în salate, tocată sau tăiată felii subțiri. Înlocuiește usturoiul când se dorește obținerea unei arome mai delicate. |
O pompă este o mașină sau un aparat care transformă energia, dintr-una din formele sale mecanice, în formă de energie hidraulică sau pneumatică, în scopul transportării fluidului care primește energia utilă. Energia mecanică poate proveni din forța musculară sau de la un motor de antrenare. După starea de agregare a fluidului transportat pompele se împart în pompe hidraulice (pentru lichide), respectiv pompe pneumatice (pentru gaze), care pot fi pompe de vid sau compresoare. După tipul de realizare a pompării, pompele pot fi desmodrome (cu mecanism), sau cu lanț cinematic cu desmodromie variabilă (ex. pompa cu abur cu piston cu acțiune directă). Clasificarea pompelor după principiul de lucru (de funcționare): Pompe volumice, cele cu membranǎ sau cu piston, roți dințate etc. Pompe cinetice, care se mai numesc și pompe centrifuge. După felul mecanismului mobil pompele hidraulice se clasifică în: Pompe cu piston. Exemple: pompă de injecție (la motoare cu ardere internă), pompă cu pistoanele în linie, pompele folosite la pomparea petrolului din zăcămintele cu energia epuizată, pompă folosită în medicină ca înlocuitor al inimii (pompă cord). Pompe rotative. Exemple: pompă cu palete, pompă cu roți dințate, pompă cu lanț și roată dințată (variantă: pompă cu dopuri), pompă cu șurub (pompa lui Arhimede), pompă cu rotoare profilate. Pompe cu rotor. Exemple: Pompă axială, semiaxială (diagonală), sau radială (centrifugă), pompă submersilă folosită la foraje. Pompele deplasează un gaz. Aceste pompe pot fi compresoare (dacă comprimă gazul), de vid (dacă servesc pentru crearea unei presiuni mai mici decât presiunea atmosferică prin evacuarea gazului dintr-o incintă) sau exhaustoare (dacă servesc doar la vehicularea gazului, fără a crea o diferență de presiune). Din punct de vedere al mecanismului mobil sunt similare cu pompele hidraulice: Exemple: pompă de bicicletă, pompă cu burduf (foale), pompă folosită în medicină ca înlocuitor al plămânului (pompă pulmon). Exemple: pompă cu palete, pompă cu rotoare profilate (Roots), pompă cu inel de lichid. Exemple: exhaustoare de gaze arse. Pompă cu vână de vapori (pompă de difuziune). Sunt cunoscute sub numele de ejectoare. Pot fi cu vână de apă (folosite ca pompe de vid), cu vână de abur (folosite ca injectoare de apă în abur la cazane) și cu vână de aer (folosite pentru pomparea apei în sistem „airlift”). Dispozitive care nu se încadrează în definiția din introducere, deoarece nu transformă energia de intrare în energie hidraulică sau pneumatică: Pompă - manifestații ample, luxoase, de exemplu un monarh este primit la sosire cu mare pompă (lux). Pompe funebre sunt instituțiile care se ocupă de înmormântare. |
Mănăstirea Hlincea este o mănăstire de călugări situată în satul Hlincea din comuna Ciurea (județul Iași), amplasată într-un cadru pitoresc aflat la poalele dealului Cetățuia de la ieșirea din municipiul Iași. Ea datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea, fiind ctitorie a domniței Maria, fiica lui Petru Șchiopul, domnitorul Moldovei (1574-1579 și 1582-1591) și a soțului ei, spătarul de origine greacă Zottu Tzigara. Ansamblul Mănăstirii Hlincea a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, având codul de clasificare IS-II-a-A-04180 și fiind alcătuit din următoarele 4 obiective: Mănăstirea Hlincea a fost înălțată pe hotarul orașului Iași, având drept ctitori pe domnița Maria, fiica lui Petru Șchiopul, domnitorul Moldovei (1574-1579 și 1582-1591) și pe soțul ei, Zottu Tzigara, fost spătar și mare vistiernic, de origine grecească, din orașul Ianina. În anul 1574, mănăstirea a fost închinată de către ctitori ca metoc al Mănăstirii Dionisiu de la Muntele Athos. Până în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653), această mănăstire era menționată în documente ca "mănăstirea Zotei de la Hlincea" sau mănăstirea "numită Zota, la Hlincea". Închinarea Hlincei către Mănăstirea Galata nu a fost mai prielnică așezământului monahal, care a început să se ruineze. Într-un document din 26 noiembrie 1662, care consemnează reparațiile efectuate în timpul domniei lui Vasile Lupu, se menționează că Mănăstirea Hlincea "a fost pustiită din vremuri de demult și nimic n-a fost la acea sfântă mănăstire: nici chilii, nici trapezărie, nici averi, nici împrejmuiri împrejurul mănăstirii, nici odăjdii (...), ce stătea numai biserica pustiită și a început și biserica să se strice și era un lucru pustiit și pietrele au căzut". Potrivit celor consemnate în același document, în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653) s-au efectuat importante lucrări de reparații și extindere. A fost înălțată o turlă deasupra naosului bisericii și s-au construit chilii pentru călugări, o trapeză, o pivniță de piatră, zidul de incintă cu turn și cerdac mare deasupra porții. Vasile Lupu a închinat mănăstirea la Arghirocastro de la Adrianopole (mănăstire grecească din Rumelia, astăzi pe teritoriul Turciei europene, numele actual al Adrianopolei fiind Edirne). În mai 1653, cazacii lui Timuș Hmelnițchi au jefuit biserica, au distrus odoarele și i-au torturat pe călugări. Fiul domnitorului, Ștefăniță Lupu, la rândul lui domn al Moldovei (1659-1661), s-a îngrijit pe cheltuiala sa de pictarea interioară a bisericii, apelând la aceeași meșteri zugravi (printre care și meșterul Ioan Matei) care au pictat și biserica Mănăstirii Golia. O inscripție în limba greacă aflată pe icoana hramului, lucrată în frescă, precizează că pictarea bisericii începuse în 1659: "Rugăciunea prea iubitorului de Dumnezeu și robului său Nichifor, arhiereu, 1659”. În jurul anului 1660, Din acea perioadă datează și pisania în limba greacă pictată pe peretele vestic al pronaosului, care a fost tradusă de episcopul Melchisedec Ștefănescu astfel: Pisania pictată în 1660 uită să-i pomenească pe vechii ctitori ai Bisericii Hlincea, ducându-i în eroare pe cititori cu privire la data construcției. Documentul din 26 noiembrie 1662, menționat mai sus, precizează însă că mănăstirea Hlincea, situată "aproape de târgul Iași, sub făget", a fost ctitorită de vistiernicul Zota Tzigara. Domnitorul Gheorghe Duca (1668-1672) a pus Mănăstirea Hlincea sub ascultarea Mănăstirii Cetățuia (ctitorită de el și sfințită la 29 iunie 1672 și închinată la rândul ei Patriarhiei Ierusalimului), rămânând multă vreme ca metoc al acesteia din urmă (până în anul 1990). În schimbul Hlincei, el oferea mănăstirii grecești Mănăstirea Zlataust, zidită rapid în 1682. În ianuarie 1717, când o oaste austriacă comandată de căpitanul belgian François (Ferentz) Ernaut se afla în Moldova, cantonată la Cetatea Neamțului, domnitorul Mihai Racoviță (1703-1705,1707-1709 și 1716-1726) a chemat o hoardă de tătari pentru a-l ajuta să respingă atacul năvălitorilor. Numărul tătarilor a fost mai mare decât prevăzuse domnitorul. Cronicarul Ion Neculce precizează că, la apropierea tătarilor, soldații austrieci s-au retras spre Hlincea unde au fost atacați de tătari și de oastea moldovenească. În luptele purtate acolo, au murit mulți soldați austrieci. După spusele cronicarului, "deci au și purces cătanile pe lângă pârăul Cetățuii asupra Hlincii a să spăriia și tătarîi a-i încungiura giur împregiur, de le da năvală să-i spargă. Atuncea au eșit și Mihai-vodă cu seimenii și cu streleții, adecă vănătorii ce avea, în timpinarea lor la Hlincea. Și au început a strânge și din târgu slujitori, cine era. Deci streleții au început a-i bate rău cu sinețele." În timpul războaielor ruso-turcești din 1787-1792 și din 1806-1812, mănăstirile Cetățuia și Hlincea au fost transformate în spitale militare. De asemenea, în vremea epidemiei de holeră din 1831, Mănăstirea Hlincea a fost folosită ca lazaret pentru bolnavi, iar în timpul "holerei celei mari" din 1848 în jurul mănăstirii au fost înmormântați morții de holeră din Iași. În anul 1854, viitorul episcop Melchisedec Ștefănescu găsea mănăstirea într-o stare deplorabilă, cu acoperișul spart și chiliile ruinate. După propriile cuvinte, "biserica dela Chlincea este zugrăvită, dar zugrăveala în multe locuri este stricată. Pe părete în partea dreaptă sunt portretele a trei ctitori, îmbrăcați în costume domnești. Cei d'întăi ține în mână o biserică, iar în alta o hârtie scrisă grecește, dar nediscifrabilă, fiind scrisoarea ștearsă de timp. Biserica este în stare decăzută; acoperemântul spart, și plouă prin turlă; păreții crăpați în două locuri. Curtea este împresurată cu zid de piatră, înalt de 2 stânjini. Clopotnița în stare bună. Deasupra porței sunt câteva chilii ruinate. În niște case proaste din curtea bisericei, șede preotul. Afară de case, mai sunt niște șuri, care se vede că au rămas din timpul administrației călugărilor greci, sub cari mânăstirea aceasta era prefăcută în ocol de vite, în care stare am văzut-o eu la anul 1854." La peste jumătate de secol de la momementul acestei descrieri, N.A. Bogdan găsea mănăstirea într-o stare și mai ponosită. În anul 1908, Comisiunea Monumentelor Istorice a efectuat o serie de lucrări de restaurare care au reabilitat lăcașul degradat. Mănăstirea Hlincea a fost închisă ca urmare a Decretului 410/1959, când s-au închis mai multe mănăstiri din România. Biserica mănăstirii a devenit biserică parohială a satului Hlincea. Avariată în cutremurul din 4 martie 1977, biserica a fost supusă unui amplu proces de consolidare și restaurare din inițiativa mitropolitului Teoctist Arăpașu al Moldovei și Sucevei. Astfel, în perioada 1980-1984, au fost reparate zidul din incintă și clădirea chiliilor. Schitul Hlincea a fost redeschis în anul 1990, după căderea regimului comunist, fiind aduși călugări de la Mănăstirea Horaița, în frunte cu ieromonahul Metodie Oprică, care a fost numit stareț. În anul 1991, mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei a scos Schitul Hlincea de sub administrarea Mănăstirii Cetățuia și l-a ridicat la rangul de mănăstire cu o autonomie administrativă proprie. În anii următori, s-au realizat, prin râvna călugărilor, ample lucrări de restaurare și construire de noi chilii. Între anii 1995-1998, cu binecuvântarea mitropolitului Daniel și cu îngrijirea protosinghelului Metodie Oprică, starețul mănăstirii, s-a construit o clădire modernă cu etaj care are rolul de a adăposti chiliile monahilor, bucătăria și trapeza. Mult timp, drumul de acces la mănăstire era un drum de pământ, nemodernizat, dar în vara anului 2003, el a fost asfaltat pe o porțiune de circa 3 kilometri. Biserica Mănăstirii Hlincea impune prin proporțiile sale armonioase. Ea se înalță în mijlocul unei incinte spațioase, în formă de patrulater (cu laturi de câte 60 m), înconjurată de ziduri înalte, sprijinite în partea de vest de contraforturi puternice. În incinta mănăstirii se pătrundea inițial printr-o intrare boltită, aflată pe latura de vest, peste care se ridică o construcție de cărămidă, și pe sub turnul clopotniță, amplasat pe latura nordică. Astăzi intrarea se face numai prin partea de vest, turnul clopotniță făcând legătura cu un cimitir. Biserica Mănăstirii Hlincea este construită în plan triconc, cu turlă pe naos, cu pereții sprijiniți de patru contraforturi în trepte, dispuși, doi câte doi, la o oarecare distanță de absidele laterale. Există în această privință asemănări cu planul bisericii de la Aroneanu. Zidurile bisericii au 1 metru grosime. Pridvorul bisericii este deschis, fiind format din trei arcade largi, susținute de coloane rotunde în față și de secțiune pătrată la colțuri. El a fost închis cu geamuri. Din pridvor se trece în pronaos, care este despărțit de naos prin trei arcade sprijinite pe două coloane. Pictura Mănăstirii Hlincea a fost lucrată în frescă între anii 1659-1661, în timpul domniei lui Ștefăniță Lupu, de către pictorul Ioan Matei. Ea are o deosebită valoare istorică și artistică. În tabloul votiv de pe peretele de sud al naosului sunt pictați noii ctitori: Vasile Lupu, Ștefăniță Lupu și Doamna Ecaterina, îmbrăcați în costumele de ceremonie. Domnitorul ține în mână un pergament și o biserică în miniatură, Ștefăniță are în mâna dreaptă o fâșie de pergament cu o inscripție în limba greacă, iar în stânga o pungă, semn al ctitorului, ca și Doamna Ecaterina. Din pictura interioară se remarcă în mod deosebit figura arhanghelului Gavriil, precum și seria de sfinți militari: Mercurie, Nichita, Gheorghe, Dimitrie și Teodor, care indică realele calități portretistice ale pictorului. De asemenea, este de remarcat prezența emblemei imperiale bizantine - vulturul bicefal încoronat, zugrăvită într-o nișă de sub fereastra altarului, simbol ce trebuie pus în legătură cu visurile de mărire ale lui Vasile Lupu, cel "cu fire împărătească, mai mult decât domnească". Se remarcă, de asemenea, motivele populare originale cu care sunt împodobite chenarele și arcurile pronaosului. Pictura din biserică, în care predomină tonurile culorilor verde-pal, roșu-brun și roșu de minium, este o operă de artă care se impune prin realismul scenelor și calitatea desenului. Prezintă totuși urme de retușări de mai târziu. |
Din 1942 până la sfârșitul războiului, toate forțele militare ale Aliaților occidentali au fost sub comanda CCS (Șefii Statului Major Combinat), americano-britanic cu baza la Washington, D.C. Termenul Aliații occidentali a continuat să fie aplicat forțelor americane, britanice și franceze staționate în Berlinul de Vest din 1945 până în 1984. |
Caspar David Friedrich s-a născut la 5 septembrie 1774 în Greifswald, un mic oraș din Pomerania de pe coasta Mării Baltice, locuit mai ales de marinari și pescari. A fost cel de-al șaselea copil al lui Adolf Gottlieb Friedrich și al soției sale, Sophie Dorothea Bechly, originari din Mecklenburg. Orașul Greisfwald aparținea în acel timp de Suedia și viitorul pictor a păstrat toată viața sa cetățenia suedeză. În 1781, când nu împlinise încă șapte ani, îi moare mama. Începând de atunci, de cei șapte fii și două fiice ale familiei Friedrich se va ocupa o guvernantă, căreia i se adaugă un profesor de latină. În 1787, tânărul Caspar trăiește o mare dramă. Pe când se juca pe marea înghețată a Balticii, gheața cedează sub el. Fratele său, Christoffer, îi sare în ajutor, îl salvează, dar se îneacă el sub gheața mării. Pictorul nu va vorbi niciodată despre această întâmplare tragică. Până în anul 1791, îi mai mor doi frați și o soră. Singurătatea se simte în întreaga sa viitoare operă artistică. În 1790, după încercări în domeniul literaturii, Caspar începe să studieze desenul. Frecventează timp de patru ani cursurile profesorului Johann Quistrop, arhitect, pictor și gravor deopotrivă. Quistrop îl îndeamnă să ia ca model pentru desenele sale reproducerile după operele marilor maeștri, și îi pune la dispoziție propria sa colecție de tablouri și gravuri. În același timp îl sfătuiește să deseneze după natură. Natura va fi principala sursă de inspirație a primelor sale lucrări. În 1794, Friedrich pleacă la Copenhaga, unde lucrează cei mai buni maeștri ai acelor timpuri. Acolo stă patru ani și dobândește cunoștințe temeinice prin studierea perspectivei și compoziției. În mai 1798 se stabilește la Dresda, unde frecventează cea mai importantă Academie de Artă din Germania, fondată în 1769. Aici execută numeroase copii după operele pictorilor olandezi din secolul al XVII-lea. Iese adesea la marginea orașului fiindcă se interesează neîncetat de peisagistică. Caietul său de schițe din această epocă este plin de desene reprzentând copaci, plante, nori și cer. Dă lecții de desen pentru a câștiga banii necesari traiului. În această perioadă începe să picteze în culori, la început acuarele, mai târziu în ulei. În 1801, Friedrich descoperă insula Rügen din Marea Baltică. Este fermecat de câmpiile pitorești, de stâncile majestoase de pe țărmul mării și de pădurile de stejari, imagini pe care le fixează în nenumărate schițe. Comportamentul lui amintește de preocupările contemporanului său, pictorul englez William Turner. Ambii căutau trăiri palpitante, impresii pe care li le oferea natura. Tablourile lor însă nu seamănă, pe pânzele lui Friedrich nu regăsim avântul și haosul elementelor deslănțuite ale naturii atât de caracteristice picturii lui Turner. În vara anului 1803, artistul se stabilește la Loschwitz (azi un cartier al orașului Dresda). În atmosfera mai sumbră a meleagurilor Germaniei pictorul își regăsește dorințele și dispoziția sufletească. În 1817, refuză posibilitatea dea face o călătorie la Roma. Îl îngrijorează faptul că descoperirea peisajelor mai bogate și mai colorate ar putea răvăși ascetismul său spirtual. În 1805, trimite desene la Weimar, pentru concursul intitulat "Prietenul Artei" organizat de Goethe. Autorul lui Faust este încântat de perfecțiunea desenelor lui Friedrich și îl propune pentru premiul întâi. Aceasta constituie începutul relațiilor sale cu marele poet, care îl introduce în cercurile artistice ale epocii. În 1807, Friedrich se întâlnește cu un alt mare poet german, Heinrich von Kleist (1777-1811), din a doua generație a romanticilor. În 1810, Friedrich este ales membru al Academiei din Berlin. Două tablouri ale sale, expuse aici, sunt cumpărate de regele Prusiei, Frederich Wilhelm al III-lea. În același an, este sprijinit și de Karl August, principele Saxoniei și Weimarului, cumpărându-i cinci peisaje. Doi ani mai târziu, artistul, protejat de Goethe, obține o subvenție din partea guvernului Prusiei. În iulie 1810, Friedrich pleacă într-o excursie în munți cu prietenul său, poetul Georg Friedrich Kersting (1785-1847). Se întoarce cu numeroase schițe reprezentând copaci, stânci și peisaje de munte. În 1812, ca urmare a invaziei napoleoniene, Friedrich nu ma beneficiază de subvenția regală. Când în 1813 Napoleon intră în Dresda, pictorul se mută în munții din Elbsandsteingebirge, unde execută schițe și tablouri cu teme inspirate din evenimente politice. În 1818, în vârstă de 44 de ani, Friedrich se căsătorește, luând de soție o fată tânără de 19 ani, Karolina Bommer. Soții Friedrich vor avea trei copii: două fete și un băiat. Din punct de vedere artistic, anul 1818 - când artistul pictează 28 de tablouri - este cea mai prodigioasă perioadă din cariera sa. Curând apar însă și o serie de probleme. Când, în 1824, moare directorul catedrei de peisagistică a Academiei din Dresda, titular al catedrei va fi numit un alt artist, Friedrich trebuind să se mulțumească cu un post de profesor secundar. Tot mai izolat de societatea artistică din Dresda, Friedrich se închide în sine. Artistul realizează că lucrările sale nu ajung la public, ele nu mai plac. În 1829, prietenul pictorului, doctorul Carus, observă la el o "dispoziție aparte, tot mai posomorâtă și mai rigidă". Crede că este victima unei conspirații. În 1830 scrie un ciclu de aforisme în care își exprimă convingerea că întreaga lume a încheiat un complot împotriva lui. Cu toate acestea, nu încetează să lucreze și o parte a celor mai bune creații ale sale datează din perioada 1826-1835. În 1835, suferă un atac cerebral și este paralizat parțial. După un tratament care a durat toata vara, în octombrie începe din nou să picteze. Starea lui se deteriorează însă continuu. La 18 martie 1840, Jukovski notează în jurnalul său: "Am fost la Friedrich. Este o ruină tristă. Plânge ca un copil". Caspar David Friedrich moare la Dresda, la 7 mai 1840. Tabloul Ceață matinală în munți, pictat în 1808, este rodul a două componente: al amintirii unei plimbări și al fanteziei artistului, se bazează deci pe conviețuirea elementelor realiste și simbolice. Senzația emoționantă de lejeritate se datorează fineței evidente cu care pictorul stăpânește tehnica pensulației. Ruinele unei abații în pădurea de stejari (1809-1810), tablou cumpărat mai târziu de regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei, este o profundă și poetică operă de peisagistică modernă. Partea umbrită a planului întâi este aproape simetrică în raport cu partea luminată care se vede deasupra ruinelor abației. Copacii desfrunziți amintesc de un grilaj care desparte lumea reală de lumea fantastică a spiritelor. Biserică în peisaj de iarnă (1811) este unul din tablourile lui Friedrich care atestă legătura artei sale cu ideatica religioasă creștină. În contrast cu alți pictori ai epocii, Friedrich nu zugrăvește arhitectura bisericilor. Biserica, abia profilată în ceață, este așezată în ansamblul compoziției și devine astfel integrată în natură. În anul 1818, imediat după căsătorie, artistul pleacă pe insula Rügen împreună cu tânăra sa soție. Tabloul Stânci de calcar pe insula Rügen înfățișează un peisaj drag artistului: iarbă, stânci, copaci marea și cerul... Toate aceste elemente se suprapun în planurile tabloului. Ca și în alte opere, paleta coloristică a lui Friedrich este discretă. Marea apare ca o suprafață moale în care se reflectă culori difuze, albastrul apei este atât de fin încât pare destinat sentimentelor privitorului, și nu ochiului său. Pe velier (1818-1819) este rememorarea unei excursii pe Marea Baltică. Se remarcă compoziția desăvârșită prin care pictorul redă mișcarea și ritmul călătoriei pe barca cu pânze. Friedrich a micșorat cu bună știință dimensiunile personajelor pentru a accentua mărimea catargului și senzația de deplasare dată de pânza umflată în vânt. Titlul original al tabloului Marea înghețată (1823-1824) a fost Scufundarea vasului "Espoir". Friedrich făcea aluzie la numele navei schfundate în apropierea Polului Nord în 1822. Tabloul ocupă un loc aparte în creația artistului. Reprezentarea catastrofei - corabia care se scufundă - este tratată în mod secundar, în timp ce blocurile de gheață sunt înfățișate în splendoarea lor deplină și amenințătoare. Tabloul prezintă realitățile naturii în forma lor cea mai elementară. După titlu se poate constata că tabloul Fazele vieții (cca. 1835) este un fel de testament al artistului. Slăbit de boală, Friedrich pictează un tablou visător, melancolic. Pictorul împărtășește reflecțiile despre moarte cu ajutorul jocului complicat a raporturilor de dependență între oamenii înfățișați. |
A activat de asemenea în cadrul despărțământului Turda al societății ASTRA. A organizat în anul 1928 un pelerinaj la Vatican la care au participat credincioși și elevi din Turda, iar în anul 1937 a participat la Roma la inaugurarea Colegiului Pio Romeno, destinat teologilor români. După pensionare s-a retras la Brașov, unde a murit în anul 1968. A fost înmormântat la Turda. |
În total, Churchill a participat la 16 conferințe, Roosevelt la 12, și Stalin la 5. Conferințele celui de-al doilea război mondial |
Tirania era o formă antică de guvernământ a unor cetăți grecești caracteristică epocii de trecere de la oligarhia aristocratică la democrația sclavagistă. Puterea unui tiran era obținută de cele mai multe ori prin uzurpare și stăpânire nedreaptă bazată pe asuprire și violență. Istoricii romani, cum ar fi Suetonius, Tacitus, Plutarh și Iosephus Flavius, au vorbit adesea despre „tiranie” în opoziție cu „libertatea”. Tirania a fost asociată cu conducerea imperială și mai ales cu acei conducători care au uzurpat prea mult autoritatea Senatului roman. |
Turnul de testat ascensoare a fost cea mai înaltă construcție industrială din București și totodată cel mai înalt turn pentru testarea ascensoarelor din Europa. A fost construit în perioada 1986 - 1988, pentru a fi utilizat în testarea lifturilor ce urmau a fi instalate la Casa Poporului, deoarece vechiul turn, de 37 m, construit în 1972 (după planurile arhitectului Corneliu Borcoman și a inginerilor Gheorghe Negoiță, V. Guran, E. Pajor, D. Macovei), era considerat prea mic. Dărâmarea turnului a început în aprilie 2020, în locul lui urmând a fi construite alte clădiri. Turnul de testat ascensoare pe site-ul ziarului Gândul |
Limnologia (din greacă:Λίμνη limne, "lac"; and λόγος, logos, "știință") o ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor care au loc în apele interioare stătătoare: lacuri și bălți, atât cele naturale cât și cele artificiale (lacuri de acumulare). În unele definiții se limitează domeniul limnologiei la apele interioare dulci. Această limitare nu este în general acceptată de specialiști, din punct de vedere științific neexistând niciun motiv de a exclude lacurile sărate sau salmastre din domeniul limnologiei. Limnologia, ca știință a fost creată de François-Alphonse Forel (1841-1912) în cadrul studiilor sale cu privire la Lacul Leman. Limnologia este strâns legată de [și limnobiologie, care se ocupă cu studiul fenomenelor biologice care au loc în |
Familia sa, de orgine română, provenea din zona Devei. Tatăl său, Ștefan Bârcea, a trecut la calvinism. Mama sa a fost Erzsébet Palatics. Acațiu însuși a fost un fervent calvinist și a intervenit în chestiuni religioase încercând să îndrume biserica Ortodoxă din Transilvania către calvinismul îmbrățișat atunci de majoritatea maghiarilor transilvăneni. Acațiu Barcsay a avut o lungă carieră diplomatică în serviciul principilor Gheorghe Rakoczi I, și fiului său, Gheorghe Rakoczi al II-lea la Istanbul (octombrie 1654) și, în mai multe rânduri, în Muntenia și Moldova (la curțile domnilor Matei Basarab, Vasile Lupu și Gheorghe Ștefan), fiind avantajat de buna cunoaștere și a limbilor română, turcă otomană, greacă. Ca răsplată pentru serviciile sale a fost numit in 1644 ban al Lugojului și Caransebeșului, iar, mai târziu în 1650, comite suprem al Hunedoarei. A fost deasemenea membru in locotenența princiară în perioada din 1657 în care Rakoczi a fost plecat in campania nereușită din Polonia și președinte al Tablei Princiare (organ suprem de judecată al principatului transilvan). După eșecul expediției militare din Polonia a lui Gheorghe Rakoczi al II-lea în 1658 a fost numit de Înalta Poartă ca principe al Transilvaniei, la 7 octombrie 1658. Acațiu nu a intervenit să opreasca cedarea Banatul de Lugoj-Caransebeș, care a fost alipit Pașalâcului Timișoara, deși fusese ultimul ban al acestuia. Acațiu Barcsay a primit însă condiționat tronul, urmând să abdice în cazul în care Gheorghe Rakoczi al II-lea ar fi intrat iarăși în grația turcilor. În confruntarea cu Barcsay și cu turcii Gheorghe Rakoczi al II-lea a căzut rănit grav în bătălia de la Florești și a murit curând la Oradea (1660). Partizanii lui Barcsay s-au regrupat sub steagul lui Ioan Kemény, care voia pentru sine tronul și care se confruntă cu Acațiu Barcsay lângă Ormeniș. Acațiu Barcsay, învins, abdică la 31 decembrie 1660 și își absolvă susținătorii de jurământul de supunere. Este luat apoi prizonier și condamnat la închisoare în fortăreața Chioar (Kövár). A fost ucis în timpul escortării spre locul de detenție, în primele zile ale lui 1661. Deși aflat în circumstanțe dificile, între interesele nobililor maghiari și presiunile Porții Otomane, Acațiu s-a dovedit ezitant pe plan politic făcând, în final, prin activitatea sa un deserviciu, atât principatului Transilvaniei cât și comunității românești prin măsurile de calvinizare forțată luate. Pe cheltuiala sa a fost tipărit în anul 1648 Alba Iulia o nouă ediție a catehismului calvin al profesorului Alstedius, cea dintâi carte publicată în limba română cu litere latine, dar ortografie maghiară, lucrare tradusă de Ștefan Fogarasi. De asemenea, deși a impus influența calvină clerului ortodox român, a scutit pe preoții ortodocși de plata impozitelor către vistieria principatului și a intervenit in numeroase cazuri pentru promovarea în rândurile nobilimii principatului a unor fruntași români. În anul 2011 a fost dezvelit un bust al lui Acațiu Barcsay în fața Palatului Administrativ din Deva. Monumentul a fost demolat în 29 decembrie 2014, în urma unui proces intentat de un cetățean care a reclamat faptul că bustul a fost ridicat fără forme legale. |
Când Japonia a atacat SUA, Marea Britanie era deja implicată de mai mulți ani în războiul din Europa, dispunând de prea puține resurse pentru protejarea coloniilor sale îndepărtate. După ce Germania a declarat război Statelor Unite la 11 decembrie, SUA a trebuit să se hotărască rapid cum să-și distribuie mai eficient resursele între două teatre de luptă diferite și aflate la mare depărtare unul de celălalt. (În momentul de maximă extindere a puterii Axei, erau mai multe mii de kilometri de teritorii Aliate între regiunile de ocupație germane și nipone, astfel încât, dintr-un anumit punct de vedere, acțiunile militare din Pacific și Europa puteau fi considerate strategic separate.) Pe de altă parte Japonia atacase Statele Unite direct, iar marina niponă amenința teritoriul american într-o măsură în care Germania, cu o forță navală de suprafață limitată, nu era în măsură să o facă. În același timp însă, Germania era considerată dușmanul cel mai puternic și mai periculos, înainte de orice, datortită apropierii granițelor ei de cele ale Regatului Unit și Uniunii Sovietice, aliații principali ai SUA fiind cei mai amenințați de bombardamentele asupra Londrei și de luptele de pe frontul de răsărit. La scurtă vreme după intrarea în război a SUA, Marea Britanie și Statele Unite au căzut de acord (Conferința Arcadia) asupra strategiei "Mai întâi Europa". Statele Unite ale Americii s-au angajat să trimită trupele terestre și ale aerului să lupte împotriva Germaniei în Europa și Africa de îndată ce erau mobilizate și pregătite. Campania împotriva Japoniei urma să se concentreze pe îngrădirea expansiunii nipone până la terminarea războiului cu Germania, după care, forțele americane, britanice și, eventual, sovietice urmau să fie îndreptate împotriva Japoniei. Această stategie se concentra pe lupta împotriva inamicului care părea cel mai puternic dintre forțele Axei. De asemenea, această strategie trebuia să împiedice scoaterea Regatului Unit sau a Uniunii Sovietice din războiul împotriva Axei. În practică Statele Unite au fost capabile să folosească cele mai multe portavioane și crucișătoare împotriva Japoniei, flota de suprafață germană fiind mică, iar navele americane de însoțire folosite în a doua bătălie a Atlanticului au fost în principal distrugătoare și distrugătoare de escortă, care erau destinate contracarării amenințării submarinelor naziste. Războiul din Pacific a putut fi purtat cu relativ puține efective terestre - în special cu unități ale pușcașilor marini americani - iar, până în momentul în care Germania a capitulat, Aliații recuceriseră Burma, Filipinele și un lanț de insule-baze militare pe drumul spre Japonia. SUA au început o masivă realocare a trupelor de pe teatrul de război european pe cel pacific în vederea declanșării invaziei în Japonia, numai că, între timp, Imperiul Nipon a capitulat ca urmare a bombardamentelor nucleare de la Hiroshima și Nagasaki și a victoriilor sovietice din Manciuria. Un rezultat foarte evident al politicii "Mai întâi Europa" a fost faptul că bătăliile de pe teatrul european de luptă au avut tendința să fie evenimente planificate din timp cu grijă. Dispunând de mult mai puține resurse, Comandanții aliați din Pacific aveau tendința să conducă operațiuni de mai mică amploare, constituite ad hoc, și erau forțați să execute planificări strategice mult mai flexibile. În cazul bătăliei de la Leyte și mai târziu celei de la Iwo Jima, atacurile au fost declanșate cu o planificare strategică minimă. Diferențele dintre teatrele de război erau datorate și naturii lor: în vreme ce teatrul european era în principal unul terestru, singura cale de înfrângere a Germaniei naziste era o invazie pe continent. Când Germania a capitulat, Berlinul a fost ocupat, și numai Norvegia a rămas sub controlul Axei. Prin contrast, înfrângerea Imperiului nipon a avut loc în condițiile în care japonezii aveau o forță navală importantă, distribuită pe o mare suprafață a oceanului și în multe insule. A fost nevoie de cucerirea mai multor insule cheie, pentru a reuși tăierea liniilor de aprovizionare, și de ocolirea unor baze militare importante (precum Rabaul și Laguna Truk). La sfârșitul celui de-al doilea război mondial japonezii stăpâneau încă cele mai importante teritorii cucerite în China și Asia de Sud-Est. Conferințele celui de-al doilea război mondial |
Domnia sa a fost lipsită de fapte politice notabile. Cu contribuția sa financiară, lăsată prin testament, a fost edificată Biserica Reformată-Calvină din Câmpia Turzii. |
O generalizare defectuoasă, cunoscută și ca eroare logică inductivă, este orice eroare de logică inductivă: O asemenea generalizare pornește de la o premisă despre o mostră și trasează concluzia despre populație. Generalizarea pripită este eroarea logică în care se examinează o mostră sau un eșantion nesemnificativ sau se studiază doar un singur caz, după care generalizându-se se consideră că acea examinare sau acel studiu este reprezentativ pentru toată clasa de obiecte sau fenomene. Excepția covârșitoare este relativă la generalizarea pripită, dar funționează invers. Este o generalizare care este acurată, dar care se referă la caracteristici care elimină suficiente cazuri (ca excepții); ceea ce rămâne este mult mai puțin impresionant decât la ceea ce se referea propoziția inițială. Detaliul înșelător este o generalizare pripită care apelează la simțuri. Pledoaria specială statistică ce se comite când se interpretează statistici relevante pentru a se găsi modalitărți de a recalifica sau recuantifica datele doar a unei parți din rezultate, dar fără să se aplice același scrutin altor categorii. |
Un eșantion părtinitor este un eșantion statistic al unei populații în care unii membri ai acesteia sunt mai puțin probabil să fie incluși, astfel el devenind nereprezentativ pentru întreaga clasă sau populație. Pentru a fi reprezentativ pentru o clasă întreagă, eșantionul studiat trebuie să fie compus din indivizi selectați aleatoriu, eliminându-se orice proprietăți comune care ar putea influența rezultatul. Altfel, ceea ce caracterizează întreg eșantionul nu se poate generaliza asupra întregii clase sau populații. Sondajele efectuate telefonic sunt eșantioane părtinitoare deoarece cei care răspund se selecționeză pe ei înșiși. Acele persoane care sunt motivate să răspundă, de obicei au opinii puternice, sunt suprareprezentativi, iar persoanele care sunt indiferente sau apatice probabil nu vor răspunde la sondaj. Acest lucru duce de obicei la polarizarea răspunsurilor cu perspective extreme ceea ce are ca efect o influență disproporționată în interpretarea datelor. Aceste tipuri de sondaje sunt considerate neștiințifice. „Un sondaj efectuat în rândul femeilor la ieșirea din sală după meciul de baschet de ieri a arătat ca 93 % din românce urmăresc meciurile de baschet cu mare interes.” „Dintre locuitorii Covasnei pe care i-am întrebat, 80 % au răspuns că l-ar vota pe Markó Béla ca președinte, deci se pare că acesta este favoritul pe țară în cursa electorală.” Folosire greșită a statisticii |
Această pagină este o listă de artiști, la care se adaugă uneori nume de diverse companii, care au creat artefacte de orice natură care se pot încadra în amplul curent artistic Art Nouveau . André, Émile (1871 - 1933), francez, creator de artefacte și arhitect Arabia O.Y., fabrică finlandeză de sticlărie și porțelanuri fondată în 1874 în Helsinki Ashbee, Charles Robert (1863 - 1942), englez, arhitect, decorator de interioare, argintar, realizator de artefacte, teoretician al artei, poet Auchentaller, Josef Maria (1865 - 1949), austriac, pictor, realizator de artefacte, grafician Auger, Georges, francez, (1864 - 1935), francez, aurar, designer de bijuterii Balšánek, Antonin (1865 - 1912), ceh, grafician, designer, realizator de artefacte Bakst, Léon (1866 - 1924), rus, designer, grafician, coreograf, managerul trupei de balet rusești Les Ballets Russes Basile, Ernesto (1857 - 1932), italian, arhitect, decorator de interioare și pedagog Bednarik, Ignat (1882 - 1963), român, pictor, acuarelist, decorator și ilustrator Behrens, Peter (1868 - 1940), german, arhitect, pictor, grafician, designer de produse industriale, realizator de seturi de litere, ilustrator de carte, mentor ai unor arhitecți faimoși ai secolului al XX-lea, Walter Gropius, Ludwig Mies van der Rohe și Le Corbusier Bergé, Henri (1870 - 1937), francez, artist vizual, pictor pe sticlă și ceramică, sculptor Berghoff, Karl, german, designer, realizator de artefacte Berlage, Hendrik Petrus (1856 - 1934), olandez, arhitect, urbanist, designer de mobilier și artefacte Bernhard, Lucian, german, pseudonimul artistic al lui Emil Kahn (1883 - 1972), pictor, ilustrator, grafician, arhitect, creator de seturi de litere, arhitect, decorator de interioare și profesor de arte frumoase Bigot, Alexandre (1862 - 1927), francez, desiner, realizator de interioare, ebenist Bindesball, Thorvald (1846 - 1908), danez, arhitect, artist grafic și creator de artefacte Bistolfi, Leonardo (1859 - 1933), italian, designer, desenator, pictor, realizator de artefacte Blake, William (1757 - 1827), englez, pictor, acuarelist, poet, tipograf, gravor în cupru și alamă, considerat de către prerafaeliți un demn precursor al acestora Blomstedt, Väinö (1871 - 1947), finlandez, pictor, realizator de artefacte, ilustrator și designer de textile Boccioni, Umberto (1882 - 1916), italian, pictor, sculptor, grafician, scriitor de artă Bonnard, Pierre (1867 - 1947), francez, pictor, litograf, grafician, desenator și unul din Les Nabis Bosch, Jacob van der (1868 - 1948), olandez, muralist, pictor de fresce, creator de piese de artă decorativă Boesselt, Rudolf (1871 - 1938), german, sculptor, creator de medalii și bijuterii, designer de artă gravată în metal Bradley, William H. (1868 - 1962), american, ilustrator, pictor, designer și tipograf Brunfaut, Jules (1852 - 1942), francez, designer, ilustrator, desenator, pictor Bugatti, Carlo (1856 - 1940), italian, pictor, designer, ebenist și realizator de artefacte Bugatti, Ettore (1881 - 1947), italian, designer, grafician, realizator de artefacte și constructor de automobile Cartier SA, firmă franceză de bijuterii și artefacte conținând metale prețioase Cascello, Basilio (1860 - 1950, italian, grafician, designer, realizator de artefacte Cheret, Jules (1836 - 1932), francez, designer, pictor și artist grafic Chini, Galileo (1873 - 1956), italian, pictor, olar și designer de interioare Chini, Manufattura, firma artistului Galileo Chini, prin care acesta a produs artefacte în masă Christiansen, Hans (1866 - 1945), german, pictor, grafician, realizator de artefacte și scriitor Cissarz, Johann Vincenz (1973 - 1942), german, pictor, grafician, pictor pe obiecte din sticlă Combaz, Gisbert (1869 - 1941), belgian, pictor, designer de artefacte de interior Corinth, Lovis (1858 - 1925), olandez, designer, desenator, sculptor, realizator de artefacte Crane, Walter (1845 - 1915), englez, pictor grafician, ilustrator, designer de artefacte de interior Dammouse, Albert-Louis (1848 - 1926), francez, sculptor, pictor, olar, ceramist și sticlar Dario, Ruben (1867 - 1916), faimos poet nicaraguan, unul dintre cei care a sprijinit estetic mișcarea artistică Art Nouveau De Feure, Georges (1868 - 1928), francez, designer, desenator, pictor Delaherche, Auguste (1857 - 1940), francez, olar, ceramist Dresser, Christopher (1834 - 1904), englez, botanist, teoretician al artei, realizator de artefacte Dubois, Fernand, (1861 - 1939), belgian, sculptor, bijutier și realizator de medalii și plăci comemorative Eckmann, Otto (1865 - 1902), german, pictor, grafician, ilustrator de cărți, designer de seturi de litere și realizator de artefacte Eissenloeffel, Jan (1876 - 1957), olandez, bijutier de argintărie, creator de artefacte din metal Endell, August (1871 - 1925), german, arhitect, designer de arte aplicate Feure, Georges de, francez-olandez, pseudonimul artistic al lui Georges van Sluijters (1868 - 1943), pictor, graficia, scenograf, realizator de diverse artefacte Fidus, german, pseudonimul artistic al lui Hugo Höppener (1868 - 1948), creator de diferite artefacte și ilustrator de cărți Fouquet, Georges (1862 - 1957), francez, aurar, argintar și bijutier Frosterus, Sigurd (1876 - 1956), finlandez, arhitect și fotograf de artă Gaillard, Eugène (1862 - 1933), francez, arhitect, designer de mobilier și diverse artefacte Gaillard, Lucien (1891 - după 1945), francez, bijutier și designer de artefacte Gallé, Émile (1846 - 1904), francez, olar, sticlar, ceramist, pictor pe sticlă și creator de mobilă Gallen-Kallela, Akseli (1865 - 1931), finlandez, pictor și artist grafic, devenit celebru pentru ilustrarea epopeii naționale finlandeze Kalevala Gaudí i Cornet, Antoni (1852 - 1926), catalan, arhitect, decorator și designer Gerard, Gaston (1878 - 1969), francez, acuarelist, pictor și designer Grasset, Eugène (1845 - 1917), elvețian, creator de postere, litograf, ilustrator, desenator, grafician, designer de timbre și cărți poștale Grasset, Eugène Samuel (1841 - 1917), elvețian, sculptor, arhitect, ilustrator, grafician, pictor și realizator de artefacte Greiner, Daniel (1872 - 1943), german, sculptor, pictor și grafician Gruber, Jacques (1870 - 1936, francez alsacian, pictor și realizator de artefacte Guimard, Hector (1867 - 1942), francez, arhitect, designer, realizator de vitralii și artefacte, considerat cel mai reprezentativ creator francez al curentului artistic Art Nouveau Gurschner, Gustav (1873 - 1970), austriac, sculptor, realizator de morminte și artefacte Habich, Ludwig (1872 - 1949), german, sculptor și realizator de artefacte Hampel, Walter (1867 - 1949), austriac, pictor, designer și realizator de artefacte Hatgring, J. H. (1876 - 1951, olandez, designer, realizator de porțelan Haunstein, Paul (1880 - 1944), german, pictor, grafician, creator de artefacte Hoentschel, Georges (1855 - 1915), francez, arhitect, ceramist, olar și colecționar Hoetger, Bernhard (1874 - 1949), german, sculptor, pictor, grafician, arhitect și realizator de artefacte Hoffmann, Josef (1859 - 1901), austriac, grafician, realizator de obiecte de artă aplicată Hofmann, Ludwig von (1861 - 1945), german, pictor, grafician, designer, realizator de obiecte de artă aplicată Hohenstein, Adolf (1854 - 1928), germano-italian, decorator de interioare, grafican, ilustrator, pictor, scenograf, realizator de costume de operă și postere Hokusai, Katsuhika (1760 - 1849), japonez, pictor și maestru al gravurilor colorate în lemn; Hokusai a exercitat un efect pronunțat și de lungă durată asupra mișcării artistice Art Nouveau Huber, Patriz (1878 - 1902), german, bijutier, grafician, realizator de obiecte de artă aplicată Jensen, Greg (1866 - 1935), danez, ceramist, aurar și argintar Jourdain, Frantz (1847 - 1935), belgian-francez, arhitect, grafician, scriitor și jurnalist Jungnickel, Ludwig Heinrich (1881 - 1965), german, pictor, grafician și designer de arte aplicate Kallela, Akseli Gallen- (1865 - 1931), finlandez, pictor, designer, grafician, ilustrator; cel mai celebru ilustrator al epopeei naționale finlandeze, Kalevala Kayser, Engelbert, german, designer, realizator de artefacte, membru al familiei Kayser, care poseda și administra firma Kayser & Sohn AG Khnopff, Fernand (1858 - 1921), belgian, pictor, grafician , realizator de artefacte Klablena, Eduard (1881 - 1933), austriac, designer, sculptor și ceramist Kok, J. Jurriaan (1861 - 1919), olandez, arhitect, designer, olar, ceramist și realizator de porțelan Kokoschka, Oscar (1886 - 1980), austriac, pictor, designer, desenator, realizator de artefacte, poet, dramaturg, puternic reprezentant al Expresionismului în artele vizuale și scriitură Leven, Hugo, german, designer, realizator de artefacte Likarz, Maria (1893 - 1971), austriacă, designer, pictor, desenator Loghi, Kimon, român de origine macedoromână , pictor, artist grafic, desenator Loos, Alfred (1870 - 1933), austriac, designer de interioare, ebenist Mackintosh, Charles Rennie (1868 - 1928), scoțian, arhitect, designer, pictor, acuarelist, realizator de artefacte, ilustrator de cărți Munthe, Gerhard Peter (1849 - 1929), norvegian, pictor, artist grafic, creator de artefacte și scriitor Ella Naper (1886 - 1972, englezoaică, bijutier, designer de bijuterii Nuutajärvi, fabrică finlandeză de sticlă fondată în 1793 în localitatea Nuutajärvi Obrist, Hermann (1863 - 1927), elvețian, decorator de interioare, sculptor Olbrich, Josef Maria (1867 - 1908), austriac, arhitect, designer, realizator de artefacte Pankok, Bernhard (1872 - 1943), german, arhitect, grafician, creatro de artefacte, pictor, restaurator, sculptor Picasso, Pablo (1881 - 1973), spaniol, pictor, olar și sculptor Paul, Bruno (1874 - 1968), german, arhitect, pictor, grafician și creator de artefacte Peche, Dagobert, (1867 - 1923), austriac, designer, realizator de artefacte Pekšens, Konstantins (1859 - 1929), leton, arhitect și inginer constructor Quarti, Eugenio (1867 - 1929), italian, designer și realizator de mobilă Quittner, Zsigmond (1857 - 1918), ungur, designer, desenator, ilustrator, pictor, realizator de artefacte Revere, Paul Pottery, manufacturier american de artefacte ceramice, de sticlă și de olărit Riemerschmied, Richard (1868 - 1957), german, designer, producător de artefacte Roller, Alfred (1864 - 1935), austriac, pictor,designer, ilustrator Root, John Wellborn (1849 - 1891}, american, co-fondator al firmei de arhitectură Burnham & Root, una din cele mai productive, influente și prolifice firme de arhitectură ale orașului Chicago van Rossum, Jacobus Willem (1881 - 1963), olandez, designer, ceramist, olar și realizator de porțelanSant'Elia, Antonio (1888 - 1916), italian, arhitect, urbanist, designer de planuri utopice pentru orașe ale viitorului Schellink, Samuel (1876 - 1958), german, designer, olar, ceramist și realizator de porțelan Schiele, Egon (1890 - 1918), austriac, pictor, desenator, ilustrator, designer Schwabe, Carlos (1877 - 1926), german, designer, pictor, ilustrator, desenator Sullivan, Louis Henri (1856 - 1924), american, arhitect, critic și scriitor de arhitectură Sütterlin, Ludwig (1865 - 1917, german, grafician, promotor al afișului realizat în maniera Plakatstil, pedagog, realizator (în 1911) al setului de litere de mână cunoscute sub numele de Sütterlinschrift Stassen, Franz, german, designer, pictor, desenator, ilustrator Stevens and Williams, firmă manufacturieră din Anglia care a produs numeroase din artefactele, ceramica, sticlăria și mobilierul mișcării artistice Art Nouveau din Marea Britanie Sterken, Roelof (1877 - 1943), olandez, ceramist, olar, realizator de porțelan Tiffany, Louis Comfort (1848 - 1933), american, sticlar, ceramist, pictor, realizator de artefacte destinate decorării interioarelor Urania, fabrică olandeză de artefacte metalice și obiecte casnice fondată în 1895 la Maastricht Urban, Josef (1872 - 1933), austriac, arhitect, realizator de artefacte, scenograf și realizator de costume Vogeler, Heinrich (1872 - 1942), german, pictor, artist grafic și realizator de artefacte Wagner, Otto (1841 - 1918), german, arhitect, designer, creator de mobilier Weissenburger, Lucien (1860 - 1929), francez, arhitect, designer, realizator de interioare Wennerberg, Gunnar Gison (1863 - 1914), suedez, pictor și pictor pe sticlă și porțelanWiener Werkstätte, firmă din Viena, care a produs multe din artefactele, ceramica, sticlăria și mobilierul mișcării artistice Sezession'', echivalentul austriac al mișcării contemporane Art Nouveau Wright, Frank Lloyd (1867 - 1959), american, arhitect, designer, creator de vitralii și decorator de interioare |
Generalizarea pripită este o eroare logică, este o generalizare defectuoasă folosind o generalizare inductivă bazată pe dovezi insuficiente. De obicei este emiterea unei concluzii în urma unui sondaj efectuat asupra unui grup mic care este nereprezentativ pentru întreaga populație. Statisticile pot avea probleme, în special în sondajele unde întrebările sunt prea complexe, prea vagi sau derutante. Eroarea logică e cunoscută și ca: eroarea logică a statisticii insuficiente, eroarea logică a exemplului insuficient, eroarea logică a cazului singular, salt la concluzii, inducția pripită, legea numerelor mici, eșantionul nereprezentativ și secundum quid. |
Între anii 1889 și 1894 gimnaziul a fost subvenționat de bugetul local și, începând cu 1894, a trecut la bugetul statului. A continuat sub formă de gimnaziu până în septembrie 1919, când a fost transformat în liceu cu „secție modernă” dand cei dintai absolventi in iunie 1922. Ca gimnaziu a funcționat în diferite clădiri particulare până în 1912 când s-a mutat în actualul local construit de Onor. Prefectură de Teleorman și donat apoi Onor. Minister al Instrucțiunii Publice. |
Corida (din ) este o luptă cu tauri, organizată ca spectacol, practicată mai ales în Spania, în țările Americii Latine, Portugalia și în sudul Franței. Ca o regulă de aur, niciun taur de arenă nu trebuie să cântărească sub 460 kg. Arta de a lupta cu taurii în arenă după regulile coridei poartă denumirea de tauromahie (din , cf. - taur + mache - luptă). Nu se știe cu exactitate când anume a început să se practice corida, dar există date veridice despre existența unor ritualuri în care erau sacrificați taurii încă din anul 1500 î.e.n. Se presupune că originea coridei se regăsește în sacrificarea ritualică a animalelor, închinată zeilor. Un lucru cert este că din timpul domniei vizigoților în regiunea munților Pirinei (din 415 până în 711 e.n) luptele cu taurii au devenit extrem de populare. Originile coridelor în forma actuală datează din secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, fiind foarte sprijinite pe atunci de Casa de Austria. Felipe al V-lea, primul rege Burbon, educat la Versailles a fost primul rege care s-a opus coridelor, dar succesorul său, Fernando al VII-lea a fost cel care a încurajat școlile de toreadori (Escuelas de Tauromaquia). Locul în care se desfășoară coridele se numește La Maestranza sau Plaza de Torros, iar aici, a ieși pe poarta prințului (La puerta del Principe), purtat pe umeri, este cea mai mare aspirație a unui toreador profesionist. În zilele noastre acest lucru se întâmplă atunci când un toreador se retrage din activitate, moment în care își taie și codița, pe care majoritatea toreadorilor o poartă ca un simbol al toreadorilor. În sec. XVI, papa Pius V a interzis coridele, motivul invocat fiind că acea competiție are origine păgână, dar și pentru că e periculoasă pentru viața participanților. El a hotărât că oricine va sponsoriza, va urmări ori va participa la vreo coridă va fi excomunicat. Bula lui a fost ignorată de autoritățile spaniole și cele portugheze din acea vreme, fiind interesate să mențină tradiția. Următorul papă a încercat să anuleze pedeapsa, fără succes. Matadorii care vor închina uciderea taurului, în timpul coridei, în cinstea lui Cristos ori a vreunui sfânt, tot nu vor scăpa de excomunicare. De asemenea, preoții catolici nu au voie să participe la coride. Coridele, deși blamate de diferite culturi, sunt considerate un produs al artei pure în Spania. Corida înseamnă victoria omului asupra unuia dintre cele mai de temut animale: taurul. Totul contează, conduita celor care se află în arenă dar mai ales egalitatea între forțe. Din această cauză taurul este rănit la începutul fiecărei lupte, pentru a egala astfel șansele între luptători. O coridă cunoaște 4 etape: În prima fază, toreadorii merg în capela din interiorul incintei și se roagă, după care intră în ring. Lupta propriu-zisă cunoaște și ea trei etape: intră în ring „vara”, cel care testează puterea taurului (acesta este călare), acesta îi slăbește puterile taurului cu niște săbii speciale. Intră apoi în ring „los tercios de banderillas” cei care testează starea animalului după pedeapsă. În faza a treia, care se numește „muletas”, matadorul și taurul stau față în față și se înfruntă în ring. Toți cei care participă la coridă se numesc toreadori, însă cel care aplică lovitura de grație și îngenunchează taurul este matadorul (din , provenit din - a ucide). După fiecare victorie, matadorul taie urechile taurului și le prezintă publicului. Cea de-a patra etapă a coridei este etapa premiilor. Publicul tace în semn de pedeapsă sau ignorare a matadorului dacă acesta nu a avut o evoluție spectaculoasă, sau este primit cu urale sau cu trandafiri aruncați spre el. La 28 iulie 2010, regiunea autonomă Catalonia a adoptat o lege prin care interzice desfășurarea coridelor. Legea, semnată de 180.000 de persoane (în special iubitori de animale sau persoane care considerau obiceiul barbar și învechit) și votată în Parlament cu 68 de voturi pentru, 58 împotrivă și 9 abțineri, a intrat în vigoare din ianuarie 2012. Declinul coridelor, în ciuda reprezentativității lor pentru Spania, s-a tradus prin interesul scăzut al spectatorilor și profitul tot mai scăzut al acestei afaceri. În septembrie 2011, la ultima luptă cu tauri din istoria Cataloniei, desfășurată la uriașa arenă Plaça de Toros Monumental, cunoscută și ca La Monumental, din Barcelona, inaugurată în anul 1914, au fost prezenți aproximativ 20.000 de spectatori. Catalonia este a doua regiune din Regatul Spaniei care scoate luptele cu tauri în afara legii, după ce Insulele Canare au făcut același lucru în anul 1991. Pe de altă parte, guvernul spaniol, condus de conservatorului Rajoy, a decis că luptele cu tauri vor fi din nou difuzate la televiziunea public, după ce transmisia lor fusese interzisă în 2006, de guvernul socialist, aflat pe atunci la guvernare, pe motiv că prețul drepturilor de difuzare era prea mare. În acceași idee, se așteaptă ca, în curând, guvernul spaniol să dea o lege prin care să recunoască luptele cu tauri drept parte a culturii spaniole. Aceasta ar însemna că luptele cu tauri ar putea fi din nou permise în zone care au reușit să le scoată în afara legii, cum sunt Catalonia și Insulele Canare. Asociațiile de protecție a animalelor din Franța, susținute public de cunoscuta militantă pentru drepturile animalelor Brigitte Bardot, au cerut Curții Constituționale scoaterea coridelor în afara legii și în Franța. Susținătorii coridelor susțin că acestea fac parte din patrimoniul cultural al unor oraș precum Nîmes sau Bayonne. În plus, aduc venituri importante, pentru că la luptele de tauri asistă zeci de mii de turiști. Având în vedere excepția din codul penal reprezentată de „tradiția locală neîntreruptă”, la 21 septembrie 2012 Consiliul Constituțional a decis că această excepție se aplică atât regiunilor din Franța unde lupta cu taurii este tradițională, cât și Insulelor Antile, unde luptele între cocoși sunt tradiționale. Prin urmare, în sudul Franței luptele cu tauri rămân legale. Există diferențe semnificative între luptele cu taurii din Portugalia și cele din Spania. Cea mai importantă diferență constă în faptul că în Portugalia taurii nu sunt sacrificați la sfârșitul spectacolului. Această regulă a fost instituită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, printr-un decret regal dat de Regele Manuel al II-lea al Portugaliei. |
Puiu Călinescu (născut Alexandru Călinescu; ) a fost un actor de comedie român, celebru datorită grimaselor sale. Alexandru Călinescu s-a născut în București, în cartierul Grivița și a fost fiul Fotinei Călinescu din București și al actorului Jean Tomescu din Craiova. A fost crescut de mama lui, care lucra la o fabrică de țigarete. La vârsta de 6 ani, după moartea mamei lui (23 de ani), a fost luat și crescut de bunica din partea mamei. Nu i-a prea plăcut școala, repetând un an de studiu. După această perioadă, în timpul adolescenței, se vede nevoit să se angajeze și să-și facă un rost în viață, întrucât unchiul său, în casa căruia locuia, i-a impus aceasta, spunându-i că nu îi va mai da de mâncare. Această remarcă despre viața tumultuoasă a actorului a fost făcută de el însuși în 1996 într-o emisiune TV a Eugeniei Vodă, cu puțin timp înainte de moartea artistului. Puiu Călinescu și-a început cariera jucând în „revistele” de cinematograf ce prefațau cândva în sălile de cinema proiecția unui film. Din 1948 a intrat în trupa Teatrului de comedie „Constantin Tănase”, care l-a consacrat și căruia artistul i-a rămas credincios până la sfârșitul vieții. Și-a scris singur partiturile comice pentru spectacolele de pe Calea Victoriei, cu titluri trăsnite („Un băiat de zahăr ars”, „Trăsnitul meu drag”, „Idolul femeilor” etc.), al căror protagonist a fost zeci de ani. Creator al unui personaj unic, a fost un actor de comedie prin vocație, declanșând râsul doar la simpla sa apariție. Puiu Călinescu a creat pe malurile Dâmboviței o variantă românească a îndrăgitului actor Louis de Funès. Frumosul din pădurea... zăpăcită Vacanță la mare (1962) - pompier B.D. la munte și la mare (1971) - Trandafir Expresul de Buftea (1979) - călătorul fraudulos |
Râul Muncelu se poate referi la următoarele cursuri de apă din România: Râuri cu nume asemănătoare sunt |
Teritoriul Illinois, conform originalului, [The] Illinois Territory, a fost un teritoriu istoric organizat al Statelor Unite ale Americii, fondat la 1 martie 1809. Ulterior, după acceptarea în Uniune ca stat, sub numele omonim de [The] State of Illinois, a unei porțiuni a acestuia, la 3 decembrie 1818, Teritoriul a fost dezmembrat și a încetat să existe ca entitate juridică și administrativă. Zona care a devenit teritoriul statului Illinois fusese anterior cunoscută sub numele de Illinois Country, fiind sub control francez, inițial ca parte a ceea ce fusese cunoscut sub numele de Canada franceză, repectiv ulterior ca parte a Louisianei din Noua Franță, anterioară vinderii acesteia Statelor Unite prin tratatul Louisiana Purchase. Britanicii au obținut controlul asupra regiunii în 1763 după Tratatul de la Paris din acel an, care a pus capăt războiului franco-indian. În timpul Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii, generalul George Rogers Clark a intrat în posesiunea întregului Illinois Country pentru statul de atunci Virginia, care a format imediat Comitatul Illinois (în original, "County of Illinois") pentru a putea exercita puterea efectiv în acea zonă. Ulterior, [The] Commenwealth of Virginia a renunțat în întregime la toate pretențiile sale teritoriale, care erau situate la nord de Ohio River, pentru a putea satisface nevoile de teren ale statelor care au început să apară după Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii. Porțiunea care urma să devină Illinois Territory era o parte a mult mai extinsului Teritoriu de Nord-Vest (în original, Northwest Territory), care s-a aflat la maxima sa extindere între 13 iulie 1787 și 4 iulie 1800, când Indiana Territory a fost format, iar Ohio se pregătea să fie admis în Uniune ca stat. În ziua de 3 februarie 1809, cel de-al Zecelea Congress al Statelor Unite a votat legislația privind formarea Teritoriului Illinois, pentru a corespunde unor cereri reale ale locuitorilor zonelor extrem vestice ale teritoriului cărora le era aproape imposibil să participe la problemele teritoriale datorită distanțelor enorme de străbătut. Teritoriul Illinois includea la început zone extinse din ceea ce urmau să devină statele Uniunii Illinois, Wisconsin, porțiunea estică a statului Minnesota și porțiunea vestică a așa numitei Upper Peninsula a statului Michigan. În perioada premergătoare aderării Illinois-ului la Uniune, partea rămasă a teritoriului a fost atașată Teritoriului Michigan (în original, Michigan Territory) și, ca atare, a încetat să mai existe sub numele de Illinois Territory. Capitala teritorială a fost orașul Kaskaskia, care se găsește astăzi în statul Illinois. |
ROMEXPO este liderul industriei românești de târguri și expoziții, îmbinând tradiția cu experiența și calitatea de nivel internațional, toate în beneficiul expozanților și vizitatorilor specialiști care, an de an, confirmă buna reputație a firmei. ROMEXPO este cel mai mare Centru Expozițional din România, spațiile sale fiind adecvate pentru orice tip de eveniment: târguri și expoziții, concerte, spectacole, congrese, evenimente M.I.C.E., demonstrații, competiții sportive, cursuri, întâlniri de afaceri sau petreceri private si este situat în Piața Presei Libere din București. Suprafața totală a centrului expozitional este de peste 300.000 mp din care aproximativ 57.000 de mp reprezintă spațiul efectiv de expunere (interior si exterior), împărțită în 10 de pavilioane, 5 săli de conferință, 1 spațiu de lucru - CITY HUB și parcarea de peste 2000 locuri. Anual sunt organizate si găzduite peste 180 de târguri, expoziții și evenimente la care participă companii din România, dar și din străinătate - gradul de internaționalizare ridicându-se la peste 50%. În anul 2017 centrul a găzduit peste 900.000 de vizitatori și peste 6.600 de expozanți provenind din 46 de țări. Dintre cele mai importante târguri și expoziții, aflate în top 4, care au loc în fiecare an în centrul expozițional ROMEXPO pot fi enumerate: Târgul internațional de produse și echipamente în domeniul agriculturii, horticulturii, viticulturii și zootehniei - INDAGRA, Târgul Tehnic Internațional București - TIB, Târgul de Turism al României - TTR, dar și BIFE-SIM - Târgul internațional de mobilă, echipamente și accesorii. ROMEXPO are ca principal acționar, dar și cel mai important partener, Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR) - cea mai puternică asociație a mediului de afaceri din România, ce reunește întreaga rețea a celor 42 de camere de comert și industrie județene, camerele de comerț bilaterale și asociații profesionale - iar împreună acționează în scopul creării unui mediu de afaceri stabil, coerent și propice dezvoltării sectorului privat, unei economii de piață reale, durabile și orientate către piețe internaționale. Programul târgurilor și expozițiilor organizate de ROMEXPO acoperă domeniile cele mai diverse: turism, construcții, amenajări interioare, industrie, mobilier, cosmetice și modă, agricultură, industria alimentară, medicină și multe altele. In 2016, a fost lansat un ambițios program de dezvoltare și modernizare a Centrului Expozițional, care a început cu deschiderea porților pentru București, Romexpo propunându-și, astfel, sa devina centrul marii relaxări urbane. În cei peste 55 de ani de existență, Centrul expozițional Romexpo a trecut prin diferite stadii de amenajare, restructurare si modernizare. În 2016, a fost lansat un ambițios program de dezvoltare și modernizare a Centrului Expozițional Romexpo. S-a început cu deschiderea porților pentru București pentru ca Romexpo să devină centrul marii relaxări urbane. În luna decembrie 2017, au fost date în folosință noi spații expoziționale, pavilioanele B. Pavilioanele B1 și B2 sunt ideale pentru cele evenimente de talie internațională, au o suprafață expozițională totală de 27.000 mp si o înălțime totală de 14,17 m. Pavilioanele B1 si B2 sunt unite printr-un corp de legătură - B3, formând o structură comună. Pavilionul multifuncțional B3 dispune de 2 săli, adecvate pentru conferințe, lansări și alte evenimente adiacente, precum și de centru de informații, cafenea și bistro, zonă pentru presă. Noile pavilioane sunt moderne și multifuncționale, constituind un spațiu indoor unic în România și dispun de dotări ultramoderne. Pavilionul Central al centrului expozițional, numit în timpul regimului comunist mai întâi Pavilionul EREN - "Pavilionul Expoziției Realizărilor Economiei Naționale" iar apoi "Pavilionul Expoziției Realizărilor Economiei Naționale", a fost construit între anii 1960-1963, pe fostul spațiu al tribunelor hipodromului Băneasa, după planurile arhitecților Ascanio Damian, Mircea Enescu, Vera Hariton și inginer Dan Mateescu. Pavilionul, înalt de 42 m, cu o suprafață construită de 10.000 m² este edificat pe un plan circular cu diametru de 180 m și are o cupolă cu un diametru de 93 m. În interior, pavilionul este format dintr-o zonă centrală necompartimentată și trei galerii situate la cote diferite, unite prin scări libere, dispuse radiar, care permit accesul vizitatorilor între galerii. Accesul vizitatorilor în clădire se face prin cele două rampe dinspre esplanadă, care formează trena construcției, situate la nivelul primei galerii. Evacuarea în caz de urgență se face prin cele 3 ieșiri, situate la nivelul solului, dispuse opus și perpendicular pe axa intrării principale. Edificiul realizat din beton, oțel și sticlă, în stilul internațional al vremii, dar inspirat explicit de "pavilionul Z" din cadrul Complexului expozițional din Brno, a avut inițial o cupolă geodezică, cu o structură suplă de zăbrele triunghiulare plane, înlocuită un an mai târziu cu o nouă structură metalică, realizată din arce cu zăbrele. Cupola cât și întreaga construcție a fost proiectată în așa fel încât la construcția ei să poată fi folosite materiale prefabricate. Pavilionul a fost dat inițial în folosință în 27 aprilie 1962. Inaugurarea s-a făcut "cu prilejul sesiunii extraordinare a Marii Adunări Naționale prin care conducerea comunistă a marcat, în fața a 11.000 de participanți, finalizarea colectivizării în România" . Cupola pavilionului s-a prăbușit (s-a "răsturnat") în martie 1963, datorita unei încărcări inegale cu zăpadă ("sarcină excentrică"). Presa vremii a rămas absolut mută despre acest eveniment. Cupola a fost reconstruită și redată în folosință (1964) într-o versiune nouă, din arce de oțel zăbrelite, tridimensionale, mai sigură, dar mai puțin spectaculoasă din punctul de vedere al ingineriei vremii, pasionată de performanțele structurilor din "pânze subțiri". În 1959 autoritatea administrativă a Capitalei a decis construirea unui spațiu expozițional, ca efect al creșterii economice accelerate și al extinderii relațiilor comerciale internaționale. Centrul expozițional urma să fie construit folosind soluții arhitecturale de avangardă. Drept urmare, în 1960 se realizează planurile pavilionului 1 - Cupola centrală. În aprilie 1962 acesta este inaugurat printr-un congres extraordinar al PCR, menit să marcheze încheierea colectivizării în agricultură, la care s-au adus 11.000 de țărani, număr simbolic care să amintească de răscoala din 1907. Arhitectura pavilionului este inspirată de realizările similare din Europa anilor 1950, devenind emblematică pentru Bucureștiul modern. Ea este impusă proiectanților de către membrii guvernării vremii, care au agreat un pavilion similar din Brno, construit deja în 1959. Pavilionul bucureștean, în versiunea lui inițială (înainte de prăbușirea cupolei) imita fidel tipul de structura al cupolei și silueta pavilionului din Brno, cu diferențe de detaliu. În 1963 se înființează Oficiul de Expoziții din cadrul Camerei de Comerț a României, care, în 1968, va deveni Întreprinderea de Târguri și Expoziții, specializată în organizarea de expoziții în țară și a participărilor oficiale românești la târguri străine. În octombrie 1970 se organizează prima ediție a TIB desfășurat pe o suprafață totală de 70.000 mp la TIB 1970 au participat peste 1.000 de expozanți din 30 țări din care 18 participări oficiale. Până în 1981, TIB va fi organizat bienal. Începând din 1990 se implementează programul strategic de diversificare a structurii evenimentelor expoziționale, astfel încât de la o manifestare anuală se ajunge la peste 40 de târguri, expoziții și saloane comerciale în 2003. De la înființarea sa, în 1991, societatea s-a concentrat pe trei strategii: modernizare, diversificare, specializare. |
Râul Ursoaia se poate referi la următoarele cursuri de apă din România: Ursoaia - afluent al râului Trotuș, numit și râul Popeni Alte râuri cu denumiri asemănătoare sunt: |
Cartier (oraș), zonă anumită a unui oraș, desemnând o anumită parte a acestuia clar delimitată pe diferite criterii. Cartier poate fi, de asemenea, un nume propriu de asociat cu o editură, un nume de familie după cum urmează Henri Cartier-Bresson (1908 - 2004), fotograf francez Rudolph Cartier (1904 - 1994), regizor de televiziune Louis Cartier, bijutier francez, inventator al ceasului modern de mână, fratele lui Pierre și Jacques-Theodule Cartier (companie), cunoscută sub numele de Cartier SA, firmă franceză de bijuterii și obiecte de lux a fraților Cartier Louis, Jaques-Theodule și Pierre Cartier, înființată în 1847. Cartier, Ontario, un orășel în zona de nord a provinciei canadiene Ontario. Cartier (district electoral), district electoral al Canadei. Cartier stație de metrou suburban al zonei extinse a orașului Montreal |
Această pagină este o listă a statelor Statelor Unite ale Americii care nu au avut niciodată statutul de teritoriu al Uniunii. Din cele 50 de state ale Uniunii doar 18 nu au fost niciodată teritorii. Aceste 18 state, aranjate alfabetic, la care se adaugă o scurtă descriere a motivului pentru care nu au fost vreodată teritorii ale SUA, sunt:Kentucky 1792 - Ca o consecință a desprinderii "pașnice" din statul Virginia, care fusese unul/una din cele 13 colonii originareMaine 1820 - Desprindere "pașnică" din statul Massachusetts, care fusese unul/una din cele 13 colonii originare Motivele pentru care aceastea nu au fost niciodată teritorii se reduc la câteva, care au fost aranjate aici pe criteriul cronologic. Cele 13 colonii au fost cele 13 state fondatoare ale Uniunii. Ele au avut de la începutul procesului de desprindere de Marea Britanie (vedeți articolul Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii) statutul juridic de state suverane. Vermont a fost între 18 ianuarie 1777 și 4 martie 1791 (data când s-a alăturat Uniunii ca cel de-al 14-lea stat al acesteia) un stat suveran și independent sub numele de Vermont Republic. De altfel, în tratatul de pace care a urmat Războiului de independență al Statelor Unite, încheiat la Paris în 1783, deși nu exista o clauză clară referitoare la Republica Vermont (a cărei independență nu fusese recunoscută de nici un stat), totuși, prin delimitarea teritoriului Statelor Unite astfel încât să includă și suprafața ocupată de Vermont Republic, aceasta era tratată implicit în termeni absolut similari ca și celelalte 13 state fondatoare ale Uniunii. Kentucky a devenit cel de-al 15-lea stat al Uniunii, după ce locuitorii suprafeței de pământ pe care se afla, cunoscută sub numele de Kentucky County (care deși nu era neîncorporată oficial în Virginia, dar fusese constant pretinsă de reprezentanții acesteia a fi parte a sa), au votat repetat pentru separarea de Virginia de-a lungul a zece convenții constituționale ținute între 1784 și 1792. În sfârșit, separarea efectivă s-a produs în aprilie 1792 permițând astfel Comitatului Kentucky să "sară" direct la statutul de stat al Uniunii în ziua de 1 iunie 1792. Statul Texas de azi a avut o istorie scurtă, dar zbuciumată, plină de răsturnări spectaculoase de situație. Astfel, la începutul anilor 1800 două grupuri etnice majore s-au stabilit acolo, Tejanos și anglo-americanii. Moses Austin (după care a fost denumit ulterior orașul Austin) a cumpărat circa 200.000 de acri, adică aproximativ 810 km2, de pământ și s-a mutat la San Antonio în august 1821 urmat de fiul său, Stephen F. Austin. Tot în 1821, Texas a devenit parte a republicii independente a Mexicului, pentru ca în 1824 să fie devină administrativ partea nordică a porțiunii cunoscută sub numele de Coahuila y Tejas. Începând cu ianuarie 1823, Stephen F. Austin a început crearea unor colonii de familii de anglo-americani de-a lungul a Brazos River, având aprobarea guvernatorului mexican de atunci, Antonio María Martínez. Totodată, din ce în ce mai mulți Tejanos (imigranți de descendență mixtă spaniolă și nativă-americană de la sud de Rio Grande) se alăturau americanilor în colonizarea zonei."Convențiile" din anii 1832 și 1833, ținute de locuitorii ce colonizaseră Texasul erau răspunsul acestora față de continua restrângere a permisiunilor de stabilire în Texas practicate de guvernele mexicane aflate în perpetuu tumult. În 1835, președintele Mexicului, Antonio López de Santa Anna, a proclamat o constituție unică a tuturor teritoriilor Mexicului, incluzând Texas. Constituția încheia existența unei republici a Mexicului de tip federativ. Statele federale Chihuahua, Zacatecas și Yucatan s-au revoltat iar texanii au devenit profund nemulțumiți, aceasta fiind picătura care a umplut paharul. La 2 martie 1836, Conevenția din 1836 a semnat Declarația de independență declarând Texas-ul o națiune independentă. Foarte repede, la 21 aprilie 1836, texanii-conduși de generalul Sam Houston- au cucerit independența prin luptă învingând trupele mexicane conduse de însuși Santa Anna, care a și fost capturat în bătălia de la San Jacinto. Santa Anna a recunoscut înfrângerea și independența, respectiv granițele Texas-ului prin semnarea Tratatului de la Velasco. Deși ulterior Mexic-ul a denunțat tratatul, promițând că va aduce "provincia rebelă Texas" la ordine, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Mai tâziu în același an 1836, texanii au adoptat o constituție care consfințea existența statului independent Republic of Texas, care includea suprafața actualului stat Texas plus teritoriu adițional neocupat situat la vest și nordvest. Între 1836 și 1845, Texas a rămas un stat independent, pentru ca la 29 decembrie 1845 să se alăture Uniunii ca cel de-al 28-lea stat al acesteia. |
Acustica (grecește: akuein ακουειν = a auzi) este știința sunetului. Ca domeniu științific ea tratează totalitatea aspectelor legate de sunet, ca producerea, propagarea, influențarea și analiza sunetului. De asemenea, acustica studiază interacțiunea sunetului cu materialele, propagarea în spațiu, precum și percepția sunetului și efectele asupra oamenilor și animalelor. Acustica este un domeniu de cercetare și aplicație interdisciplinar, bazat pe diferite discipline, ca fizica, psihologia, fiziologia, tehnica transmisiei de informații, știința materialelor etc. Sunetul se propagă diferit în diverse medii, acestea influențând viteza de propagare și spectrul frecvențelor. Acustica se ocupă cu studiul undelor sonore care pot produce senzații auditive (cu frecvența cuprinsă în intervalul 20 Hz - 20 kHz) dar și cu studiul ultrasunetelor (frecvențe mai mari de 20 kHz) și al infrasunetelor (frecvențe mai mici de 20 Hz). Pentru ca o undă elastică să provoace senzații auditive trebuie să îndeplinească trei condiții: Să aibă o durată mai mare de 0,06 s. Să aibă o frecvență cuprinsă în intervalul 20 Hz ≤ v ≤ 20 kHz Regiunea din spațiu în care se propagă undele sonore poartă numele de câmp sonor. În mediile solide elastice se propagă atât unde longitudinale cât și transversale. Prin lichide și gaze (atmosferă) se pot propaga numai undele longitudinale. În cadrul acusticii există o multitudine de domenii specializate: |
Valeri Lițkai s-a născut la data de 13 februarie 1949 în orașul Tver (Rusia), în familia unui muncitor de naționalitate rusă. În anul 1966, după absolvirea școlii secundare în orașul Tiraspol, a fost angajat ca muncitor. Apoi, între anii 1969-1971 și-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu în Armata Sovietică. În perioada 1971-1974 a lucrat în orașul Tiraspol. În anul 1974, Lițkai a fost admis ca student la Universitatea Patrice Lumumba din Moscova, ale cărei cursuri le-a absolvit în anul 1980 cu specializarea de istoric, specialist în afaceri internaționale și translator. Între anii 1980-1982 a lucrat în Cuba. Din anul 1982, lucrează ca lector la Catedra de Științe Sociale a Universității de Stat din Chișinău. În anul 2000, prin reorganizarea Guvernului Transnistriei, Valeri Lițkai a fost numit în funcția de ministru al afacerilor externe ale auto-proclamatei Republici Moldovenești Transnistrene, fiind confirmat în această funcție în ianuarie 2007.El este unul dintre organizatorii "Inițiativei de la Haga pentru Soluționarea Conflictelor din țările Comunității Statelor Independente", având reputația de expert politic și expert în soluționarea conflictelor. În anul 2004, Uniunea Europeană l-a inclus pe o listă a transnistrenilor cărora li s-a interzis călătoria în spațiul UE, fiind considerat răspunzător de împiedicarea progresului în vederea unei soluționări politice a conflictului transnistrean din Republica Moldova . Pe baza reexaminării Poziției comune 2004/179/PESC, la data de 25 februarie 2008, Consiliul Uniunii Europene a considerat că este oportun ca numele său să rămână în continuare pe lista persoanelor indezirabile în țările UE . Valeri Lițkai s-a pronunțat în numeroase rânduri pentru organizarea unui referendum prin care să se pună în discuție posibila alipire a regiunii la Federația Rusă. „Referendumul ne va da posibilitatea să negociem de pe alte poziții. Însă chiar și după aceste rezultate nu înseamnă că ne vom alipi la Rusia într-o zi sau într-un an“, a declarat el în anul 2006 . Deputații Sovietului Suprem al republicii separatiste l-au chemat pe Lițkai pentru a da explicații în legătură cu lipsa de succes în obținerea recunoașterii internaționale a statului transnistrean . S-a speculat că pro-occidentalul Lițkai va fi în curând înlocuit cu prim-adjunctul său, pro-rusul Vladimir Iastrebciak, în vârstă de numai 28 ani , deoarece chiar președintele Igor Smirnov s-a declarat nemulțumit de ineficiența activității sale . La data de 2 aprilie 2008, Lițkai s-a prezentat în fața Parlamentului pentru a se apăra de criticile legate de incompetență și corupție. Lițkai i-a convins pe deputați să-l păstreze în funcție, dar aceștia i-au oferit un termen de trei luni pentru a vedea progrese în activitatea ministerului afacerilor externe . La data de 1 iulie 2008, președintele Smirnov a semnat un decret de demitere a lui Lițkai, după ce acesta deținuse timp de 17 ani conducerea afacerilor externe ale acestui stat nerecunoscut de către nici un alt stat. El a fost înlocuit de Iastrebciak, după cum prevăzuse anterior presa . Această măsură a fost luată în ciuda unui succes aparent în negocierile cu conducerea Republicii Moldova, desfășurate la începutul anului și organizate de către Lițkai .Presa rusă a speculat că motivul demiterii lui Lițkai ar fi faptul că "în rezultatul activității lui, în ultimul timp s-au înrăutățit definitiv relațiile Transnistriei cu Rusia". Lițkai a fost criticat și de Grigore Mărăcuță care i-a imputat eșecul Transnistriei în cadrul audierilor din Duma de Stat la 13 martie 2008. Tot el a declarat că Lițkai nu mai era primit nicăieri în ultimul timp, acest fapt având un impact negativ asupra imaginii Transnistriei .Valeri Lițkai a fost decorat cu Ordinul Republicii - cea mai importantă decorație a auto-proclamatei Republici Moldovenești Transnistrene, Ordinul "Pentru curaj personal", Ordinul "Gloria Muncii", Medalia "Pentru serviciu ireproșabil" clasa a III-a, Medalia "A 10-a aniversare a RMN", Diploma președintelui Transnistriei și altele. El vorbește la perfecție, în afară de limba rusă, limbile engleză și spaniolă. Este căsătorit și are doi fii și o fiică. |
După un asemenea spectacol, susținut la matineu, George Vraca l-a sfătuit să se facă actor. În 1948 este trimis, pe cheltuiala orașului Mărășești, la Facultatea de Teatru din Iași, după primul an transferându-se la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie din București, pe care îl absolvă în 1953. Cu un timbru inconfundabil de un mare dramatism a ajuns să fie vocea lui Decebal sau a lui Mihai Viteazul în filme istorice de mare succes semnate de Sergiu Nicolaescu. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” și clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”. Mihai Viteazul (1971) - dublaj de voce |
Ludovic Roman s-a născut în Sighetul Marmației, la 31 mai 1935. Începând de la vârsta de 13 ani a devenit corespondent al cotidianului România Liberă. A lucrat mai mulți ani ca jurnalist la reviste din Transilvania, a colaborat la cele de informare științifică și a fost corespondent la Cluj al Agenției de presă Agerpres transmițând informații cu caracter științific. În anul 1974 este transferat la București ca redactor al Agerpres. În paralel cu activitatea jurnalistică, el a publicat mai multe cărți pentru copii dintre care cele mai cunoscute sunt Racheta albă (1975) și Stejara (1977). Cărțile sale au fost publicate de Editura Ion Creangă, singura editură pentru copii pe vremea aceea. El a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 1984, cele două cărți menționate mai-sus au fost ecranizate sub forma unui film serial pentru copii (Racheta albă), scriitorul semnând scenariul acestui film. În anul 1987 Ludovic Roman și-a înaintat demisia din cadrul Agerpres, acuzând atitudinea de slugărnicie față de regimul comunist a conducătorilor agenției și a refuzat să mai lucreze în presa comunistă. Timp de doi ani a fost șomer, cu statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din România. După Revoluția din decembrie 1989, a înființat Editura pentru copii Făt-Frumos. Scriitorul Ludovic Roman a încetat din viață la data de 27 decembrie 1993, în urma unui atac de cord. |
A fost unul dintre cei mai activi și mai prolifici savanți ai începutului de secol XX. A revoluționat paleontologia cu teorii aflate cu mult înaintea vremii: Teoria nanismului insular - cauză a apariției dinozaurilor pitici din Țara Hațegului, Teoria dimorfismului sexual al dinozaurilor, Teoria originii păsărilor din dinozauri, Teoria comportamentelor sociale complexe la dinozauri, Teoria sângelui cald la reptilele din Mezozoic. A mers atât de departe cu studiile sale încât a început să imagineze cum arătau dinozaurii, cum se mișcau, cum trăiau și a pus bazele paleobiologiei, știință pe care a numit-o pe atunci paleo-fiziologie. A descoperit și clasificat 9 specii de dinozauri și vertebrate reptiliene din Cretacic. A publicat peste 100 de lucrări de paleontologie și paleobiologie. Nu i-a fost străin nici domeniul zoologiei și anatomiei, publicând 6 lucrări ample despre acest subiect. În domeniul geologiei și geografiei a realizat primele studii sistematice ale Țării Hațegului și ale Albaniei de Nord, publicând prima hartă geologică a Albaniei, hartă care se folosește și astăzi. A publicat aproape 50 de lucrări științifice în acest domeniu. A învățat singur arheologie și etnografie și a publicat peste 30 de lucrări științifice având drept subiect Albania și țările balcanice. Vorbea cursiv albaneza și încă 8 limbi străine. Tot singur a învățat să facă poze și astfel a ajuns un excelent fotograf, realizând, pe lângă sutele, poate chiar miile de fotografii necesare studiului geologic și paleontologic, superbe fotografii de peisaj și chiar de studio. Unele dintre fotografiile sale au devenit vederi și au circulat, la acea vreme, ca amintiri din diferite zone. Cariera sa militară, ca [în armata imperială, a culminat cu poziția de |
Steagul roșu se poate referi la următoarele: Steagul roșu, marcă de camion produsă de uzina cu același nume din Brașov, Steagul roșu, fostul nume al cartierului brașovean Astra. |
Rodion Gorun Cămătaru s-a născut la data de 22 iunie 1958 în orașul Strehaia și a debutat ca jucător de fotbal în Divizia A la echipa Universitatea Craiova la 10 noiembrie 1974 în meciul Universitatea Craiova - CFR Cluj-Napoca 1-1. A evoluat ca fotbalist timp de 12 sezoane la Universitatea, câștigând două titluri de campion al României (cu echipa) în sezoanele 1979-1980 și 1980-1981 și patru Cupe ale României (1977,1978,1981,1983). În anul 1986 s-a transferat la Dinamo București, devenind golgheter al Diviziei A. În anul 1987, Rodion Cămătaru a câștigat trofeul Gheata de Aur a Europei, marcând în acel sezon 44 de goluri pentru Dinamo, într-un număr de 33 de meciuri jucate. Această reușită de excepție a provocat multe comentarii și controverse, deoarece Cămătaru marcase 20 goluri în ultimele șase etape de campionat. Rodion Cămătaru a disputat 422 de meciuri pentru echipele de club, din care 377 în Divizia A, 29 la Charleroi și 71 la Heerenveen, marcând 198 goluri în Divizia A, în 15 sezoane. A jucat 47 de meciuri în cupele europene cu Universitatea Craiova și Dinamo București, marcând de șapte ori. Ultimul meci în Divizia A a avut loc la 14 iunie 1989 Dinamo București - FC Bihor Oradea 5-1. S-a retras din activitatea de jucător de fotbal în anul 1993, după ce, din 1989, se transferase la echipe din Belgia și Olanda. Cămătaru a înscris la 20 mai 1993 ultimul gol ca fotbalist profesionist în finala Cupei Olandei la fotbal, jucând pentru echipa SC Heerenveen. Acel meci a fost câștigat însă de echipa adversă, Ajax Amsterdam. Cămătaru a jucat în de 75 meciuri în echipa națională a României, pentru care a înscris 22 de goluri. El a făcut parte din lotul echipei de fotbal a României la turneele finale de la Campionatul European de Fotbal din 1984 și apoi de la Campionatul Mondial de Fotbal din 1990. Cu echipa națională a României a câștigat Cupa Balcanilor în 1980. |
Dudu Georgescu și-a început activitatea de fotbalist la Progresul București, dar consacrarea a cunoscut-o la Dinamo, unde a jucat în perioada 1973 - 1983. Cu Dinamo București, el a câștigat 4 campionate (1975,1977,1982,1983) și o Cupă (1982) și a fost de patru ori consecutiv golgheter al României, între anii 1975 și 1978. Dudu Georgescu a disputat 370 de meciuri în Divizia A, marcând 252 de goluri, record neegalat până în prezent, el păstrîndu-și și acum titlul de cel mai bun marcator din istoria Diviziei A.Momentul de apogeu al carierei sale a fost câștigarea "Ghetei de Aur" de două ori (1975 - 33 goluri, 1977-47 goluri). De asemenea, a jucat și în Echipa națională de fotbal a României, pentru care a înscris 21 de goluri în 44 de meciuri. A fost ofertat de New York Cosmos (S.U.A.) și Al-Hilal (Arabia Saudită), dar fiind la echipă Ministerului de Interne, conducerea totalitară de atunci i-a refuzat categoric orice eventual transfer afară. |
Lacul Breazova este primul lac de acumulare din sud-estul Europei și din zona Banatului Montan, construit pe Râul Bârzava, între anii 1907 - 1909, cu dig zidit din piatră cu mortar de ciment. Lacul Breazova este situat la 3 km în aval de localitatea Văliug, la o altitudine medie de 500 m. Se află la 14 km în amonte de Lacul Secu, lângă Lacul Văliug, cu o suprafață de 12 ha și cu un volum de apă de aproximativ 1.230.000 mc. Din lac se alimenta un grup hidroenergetic cu o turbină tip Francis și un generator Ganz de 350 kW și 416 rot/min, care genera curent electric cu frecvența de 20,8 Hz, care a fost utilizat până în anii 1960. Barajul servea în principal alimentării cu apă a uzinelor din Reșița, însă și transportului lemnelor, pe canale, până la bocșele din cartierul Länd. [ Cronicile din Narnia (în ) sunt scrise de C. S. Lewis. Tema principală este destinul unui tărâm numit Narnia, în care se intră inițial printr-un șifonier. In Narnia unele animale pot vorbi, deoarece acolo trăiesc făpturi mitice iar magia este un lucru obișnuit. Totul începe când cei 4 frați Pevensie pătrund pe acest tărâm fermecat. Narnia este locul unde se desfășoară cea mai mare parte din acțiunea romanelor. Conform mitului fondator din Narnia, tărâmul a fost creat de marele leu, Aslan (leu, în limba turcă), și este populata de animale fermecate. C. S. Lewis s-a inspirat probabil din numele orașului italian Narni, al cărui nume in latină era de fapt Narnia. Geografia Narniei se caracterizează prin dealuri domoale la munți nu prea înalți și este predominant împădurită, cu excepția câmpiilor din nord. Regiunea este mărginită la est de Oceanul de Est, la vest de un mare lanț muntos, la nord de răul Shribble și la sud de o graniță continentală. Motorul economic al țării este Marele Râu al Narniei, care intră în țară de la nord-vest și se varsă în Oceanul de Est. Locul guvernării este la Cair Paravel la gura Marelui Râu. Alte comunități așezate de-a lungul râului, de la est la vest sunt Beruna, Beaversdam și Chippingford. Archen este țara muntoasă la sud de Narnia. Este mărginită la nord de o diviziune continentală și la sud de Râul Săgeata Vântului. Orașul de guvernare este Anvard, în inima țării. Anvard este atât capitală cât și castel. Archenland pare a fi foarte puțin populat fără alte sate sau orașe menționate în Cronici. Archenland este aliat cu Narnia cum se arată în "Calul și Băiatul". Calormen este un imperiu în sudul Narniei. Mare parte din țară are un climat semiarid, iar elementele de bază geografice sunt vulcanul Muntele în Flăcări din Lagour și Marele Deșert. Deșertul se află în partea de nord și dificultatea traversării acestui deșert a împiedicat invadarea Archenlandului și Narniei de secole. Centrul cultural al lui Calormen este Râul Calormen, care curge de la vest la est de-a lungul părții sudice a Marelui Deșert. Capitala este Tashbaan, asezată pe o insulă în delta râului. Orașul Azim Balda, localizat la o răscruce în centrul țării, este un nod important pentru călători și comunicații. Numeroase oceane și arhipelaguri populează Oceanul de Est. Cele mai importante sunt Galma, Cele 7 Insule, și Lone Islands, toate supuse coroanei Narniei și Terebinthia o insulă independentă. La capătul extrem al oceanului geografia devine complet fantastică ca rezultat al lumii Narniei fiind magică unde cerul se unește cu pământul; acolo se află un pasaj spre Țara lui Aslan. Acest ocean are apa dulce, capabilă de a provoca foame și sete și este complet acoperit de nuferi mari. Marea devine treptat mai tulbure spre Est, terminându-se într-un gigantic val. Dincolo de val se pot zări "munții imposibil de înalți" ai Țării lui Aslan. La nord de Narnia se întinde Ettinsmoor și Taramurile Sălbatice de Nord,ambele locuite de giganți. Cel mai impunător așezământ este House of Harfang,o comunitate de uriași,rămășiță a unui oraș mult mai mare abandonat cu multe generații în urmă și căzut în paragină. În partea de vest a Narniei este o regiune nelocuită de munți stancosi numită Vestul Sălbatic. Tărâmul Telmar se întinde undeva dincolo de această regiune,dar locația exactă nu a fost niciodată documentată. Lumea de Jos este localizată în mari peșteri sub pământul Narniei. Tărâmul Bism se întinde departe de Lumea de Jos. Ținutul natal al lui C.S.Lewis, Irlanda de Nord a jucat un rol important în creația regatului Narniei. În eseul despre povești, Lewis scria "Am văzut peisaje,mai ales în Muntii Mourne și în sud, care într-o anumită lumină ca în orice moment un uriaș ar putea să-și ridice capul după următoarea stâncă".Într-o scrisoare către fratele său,Lewis se confesează:"acea parte din Rostrevor de lânga Carlingford Lough este ideea mea despre Narnia". Deși ca adult, Lewis a trăit în Anglia, s-a întors în Irlanda de Nord deseori. Un total de 11 oameni din lumea noastră au intrat în Narnia: 4 băieți, 2 bărbați, 4 fete și o femeie. Mai sunt în jur de 12 oameni din lumea noastră (6 pirați și soțiile lor) care repopulează tărâmul nelocuit din Telmar și fondeaza rasa Telmarin. Cum Aslan spune în "Prințul Caspian", au găsit accidental într-o peșteră "una din prăpăstiile dintre lumea asta și cealaltă" (între lumea noastră și Narnia" și apoi adaugă "Erau multe prăpăstii între lumi altădată ,dar s-au rărit. Asta e una din ultimele, nu spun ultima". Deci foarte posibil ca și alții sa fi venit în Narnia din lumea noastră dar Lewis nu a scris despre ei. Deși nu este om, Strawberry, calul birjarului a intrat și el în Narnia din lumea noastră și a fost ales să fie un animal vorbitor și să fie transformat în calul înnaripat Fledge. Piticii sunt o rasă nativă în Narnia. Sunt numiți Fii ai Pământului de către Aslan,spre deosebire de Fii ai lui Adam sau Fiice ale Evei-oamenii. Piticii exista prin 2 rase:Piticii Negri și Piticii Roșii, singura diferență este culoarea părului. În timp ce mulți Pitici Roșii sunt blânzi și devotați lui Aslan, Piticii Negri apar ca fiind mai egoiști și războinici. Toți piticii sunt bărbați și trăiesc în comunități,și sunt cunoscuți că se pot reproduce și cu oameni. Totuși este posibilă existența femeilor-pitic,deși nu sunt menționate. De exemplu Tutorele Cornelius al Prințului Caspian este jumătate pitic și bătrâna guvernantă a lui Cornelius este descrisă ca"o femeie bătrână micuță care arată ca și cum ar avea sânge de pitic".Piticii ca și faunii, satirii, zeul răului și fiicele lui Naiad împreuna cu oamenii copaci(zeități ale pădurii)au susținut pe Aslan când în "Nepotul Magicianului" a strigat ca Narnia "Să se scoale,să iubească,să gândească,să vorbească".Numele"fii ai pământului" presupune ca ei s-au născut din copaci, ca și Driadele din copaci, Naiadele din ape. Când Aslan a reunit primul consiliu când ținutul "nu avea nici 5 ore vechime" el l-a chemat pe șeful piticilor. Piticii apar ca apărători ai cortegiului Regelui la încoronarea Regelui Frank. Capacitățile lor sunt de mineri ca dovadă a originii lor. În bătălie sunt recunoscuți ca arcași mortali. După Prințul Caspian,un pitic poate merge zi și noapte. Majoritatea animalelor ce se găsesc în lumea noastră se pot găsi și în Narnia. Există de asemenea multe variante vorbitoare ale acestor animale. Când Aslan a respirat lângă prima pereche de animale, unele nu au primit doar gândire și darul vorbirii dar și-au schimbat și mărimea. Animale mai mici au devenit mai mari decât rudele lor negrăitoare și animalele mai mari au devenit relativ mici. Animalele vorbitoare se pot împărți în mai multe categorii: Zburătoare, Mamifere și reptile. Nu sunt pești sau insecte vorbitoare dar sunt animale acvatice. Sunt două vrăjitoare menționate în Cronici: Vrăjitoarea Albă, Jadis si Doamna în Verde care apare în „Jiltul de argint”, și se presupune că ambele sunt aceeași persoană. Jadis (în franceză,”odinioară”, în turcă „vrăjitoare”). Este ultima descendentă a casei regale Charn, în primul volum se menționează că are sînge de Jinn și de uriaș. După castori, ea nu are deloc sânge uman, deși are figura unei femei înalte. Când Jadis, a intrat în Narnia, după crearea ei ea fost exilata timp de 900 ani de Aslan, în nord. Apoi a pus stăpânire pe regat cu ajutorul unei armate adunate în timpul exilului. Doamna în Verde este capabilă să se transforme în șarpe (deseori și în vierme) și o face de doua ori când o ucide pe mama lui Rillian și când încearcă să-l ucidă pe el și pe camarazii lui. Armele ei constă în seducție și supunere; ea l-a vrăjit pe Rillian și l-a exilat într-o armată de gnomi și aproape a reușit să-i vrăjească pe Jill, Eustace și Puddlegum. C.S.Lewis insinuează că este aceeași Jadis, întoarsă din morți. Autorul spune în primul volum că creaturile răului nu pot fi descrise, căci este o carte dedicată copiilor. Lumea Narniei este o lume plată într-un univers geocentric. Cerul său este un loc impenetrabil de creaturile muritoare. Stelele Narniei sunt creaturi humanoide în ardere. Constelațiile sale sunt rezultatul unui dans mistic în ceruri,al stelelor pentru a anunța venirea lui Aslan,creatorul Narniei. Stelele se așeaza deseori în ordine pentru a permite ghicitorilor să prevadă viitorul. Soarele Narniei este un disc în flăcări care o mișcare de revoluție în jurul lumii zilnic. Soarele are propriul ecosistem și se crede că este locuit de păsări mari albe,care apar în ’’Voyage of the Dawn Treader’’. O parte din vegetația soarelui este cunoscută ca având proprietăți curative. De exemplu ,extractul unei anumite flori a focului găsită în munți poate vindeca orice boala sau rană,și mura-focului care crește în văile sale,mâncată de o stea căzătoare numită Ramandu are efectele reîntineririi. Sugerată de câteva cărți,pământul Narniei poate fi un organism viu. În ’’ Jiltul de argint’’,personajele principale găsesc un tărâm numit Bism la multe mile dincolo de Narnia,unde diamantele și alte bijuterii produc un suc când sunt strivite sau strânse. Ei cred că este imposibil,până când întâlnesc un gnom care le explică,că pietrele găsite în Bism sunt vii,nu moarte ca cele gasite în minele ’’moarte’’ făcute de pitici si alții care trăiesc la suprafață Aslan și-a început creația curând după ce au sosit și a creat soarele,stelele și toate formele de viață. Când a terminat Aslan a făcut ca unele animale să vorbească, dându-le lor și celorlalte creaturi magice Narnia ca noua lor casă, să o domnească și să o îngrijească cu întelepciune. Aslan a numit apoi, pe primii conducători, bijarul și soția sa ca Regele Frank și Regina Elena, și le-a spus să domnescă în pace peste creaturile vorbitoare. Pentru ca Vrăjitoarea rea-Regina Jadis să nu domnească, Aslan l-a trimis pe Digory să ia un măr magic dintr-o grădina localizată în Vestul Sălbatic, dincolo de Narnia. Când s-a întors, mărul a fost plantat lângă râu, unde a crescut ca un pom,care după cum Aslan a explicat va proteja Narnia de Jadis pentru mulți ani. Aslan i-a dat voie lui Digory să ia unul din merele copacului în lumea noastră pentru mama sa bolnavă. După ce ea l-a mâncat, Digory a plantat sâmburele în grădină unde a crescut un măr mare. După mulți ani, mărul a fost doborât de o furtună și profesorul Kirke a făcut din lemnul său dulapul care figurează în titlul „Leul, Vrăjitoarea și Dulapul” și a devenit intrarea prin care copiii au descoperit Narnia. Tărâmul Narniei a trăit în pace timp de 100 ani de la crearea lui. Această pace a durat până când Jadis, Vrăjitoarea-Regină s-a întors. Cunoscută atunci ca Vrăjitoarea Albă, ea a domnit ca o tirană,transformând pe oricine i-se împotrivea în stană de piatră cu bagheta sa. Totuși i-a favorizat pe piticii negrii și animalele rele din Narnia. Folosind magia, ea a acoperit pământul cu zăpadă și gheață pentru 100 ani, făcând „iarnă veșnică și niciodată Crăciun”. Deși Jadis pretindea a fi Regina Narniei și castelană a Cair Paravel, avea propria ei fortăreață în nord unde holurile erau pline de statui-locuitori transformați în statui. Dar ea s-a temut de o profeție ”când coasta lui Adam va sta în tron la Cair Paravel, era răului se va termina”. Pentru a se asigura că niciun om nu va intra în Narnia, ea și-a făcut spioni. Din fericire, unul din spionii ei,faunul Tumnus s-a împrietenit cu Lucy, când aceasta a venit în Narnia, și ea și frații ei au reușit să-l găsească pe Aslan,înainte ca aceasta să-i poata omorî. Domnia lui Jadis s-a încheiat oficial când Aslan s-a întors în Narnia și zăpada și gheața s-au topit,dar Jadis susținea cu încăpățânare că ea era Regina. Asta a durat doar câteva zile înainte să fie ucisă de Aslan în Bătălia de la Beruna. Patru copii: Peter, Susan, Edmund și Lucy Pevensie,jucându-se în casa profesorului Kirke au dat peste un dulap și au descoperit că duce spre un tărâm inzăpezit și împădurit. Au sosit când zvonurile spuneau că marele Leu Aslan s-a întors și că iarna de 100 ani era pe sfârșite. Făcând parte din curtea lui,au luptat în prima mare Bătălie de la Beruna Ford și au învins-o pe Vrăjitoarea Albă. Atunci, Aslan a îndeplinit o veche profeție și i-a uns pe copii regi și regine ale Narniei. Din cauza marii prosperități, Narnia a avut sub domnia lor Era de Aur. Când Regina Jadis domnea, celelalte țări se temeau de puterea ei de a ataca. Totuși după ce domnia acesteia s-a încheiat, noii Regi și Regine au încheiat pace. În timpul domniei lor au trebuit să respingă atacurile giganților și să învingă armata din Calormen care voia să cucerească Narnia. Cei doi Regi și cele două Regine au triumfat întotdeauna, și cât timp au domnit Narnia a fost un tărâm sigur și fericit. Câteva sute de ani după întoarcerea celor patru frați în lumea noastră, Narnia a fost invadată de un popor din Vest numiți Telmarini. Despre timpul dintre plecarea copiilor și invazie se știu puține. Telmarinii, descendenți ai unor pirați din lumea noastră, au trecut printr-o mare foamete și străbătând o trecătoare din munții la sud de Calormen au ajuns în Narnia. După ani de domnie Telmarină, mulți nativi Narnieni au murit sau au scăzut în număr, mulți ascunzându-se și oamenii au devenit specia dominantă. Până la nașterea lui Caspian al-X-lea, vechile vremuri ale Narniei erau privite deseori ca o legendă. Înaltul Rege și frații lui s-au întors în Narnia la 1288 ani Narnieni de la plecarea lor. Actualul rege era Miraz,un om rău care își ucisese fratele, uzurpând astfel tronul și care plănuia de asemenea uciderea adevăratului moștenitor,nepotul său Caspian al-X-lea. În ciuda faptului că era interzis,Caspian a fost învățat ilicit istoria magică și creaturile prioritare înaintea venirii Telmarinilor de către dădaca sa și tutorele său,un pitic pe jumătate numit Cornelius. Cei patru copii l-au ajutat pe Caspian să-l învingă pe Miraz la cea de-a doua Bătălie de la Beruna,ajungând astfel pe tron, și sub domnia sa oamenii și creaturile din Narnia au trăit fericiți împreună ani de zile. A fost o Eră de Aur repetată. Lucy și Edmund s-au întors încă o dată în Narnia,trei ani mai târziu împreună cu vărul lor râzgâit Eustace și au navigat pe vasul “Dawn Treader”. Caspian a întreprins această călătorie pentru a-și ține promisiunea de a-i găsi pe cei 7 lorzi ai Narniei care au fost alungați de unchiul său Miraz în Mările de Est și nu s-au mai întors. În această călătorie Caspian a reinstaurat controlul Narniei asupra Insulelor Lone,care se pierduse în timpul domniei Telmarinilor și a explorat insule necunoscute la marginea lumii. Exploratorii au avut multe aventuri ce au inclus lupta cu un șarpe de mare,întâlnirea cu un vrăjitor și supușii lui invizibili,iar în cazul lui Eustace,transformarea într-un dragon pentru o vreme înainte să fie transformat la loc de Aslan. Caspian s-a căsătorit cu o femeie frumoasă(fiică a unei stele numite Ramandu) pe care a întâlnit-o în timpul călătoriei și a devenit o mare Regină a Narniei. Au avut un fiu pe nume Rilian, dar Regina a fost ucisă de o vrăjitoare în forma unui șarpe și Rilian pe atunci un tânăr, a dispărut în căutarea ei. Eustace a fost adus din nou în Narnia împreună cu un prieten Jill Pole,pentru a afla că trecerea timpului l-a îmbătrânit pe Caspian,care se pregătește acum de o ultimă călătorie. Copiii împreună cu un animal pe nume Puddleglum au fost trimiși de Aslan să-l găsească pe Prințul pierdut,călătorie ce i-a adus în sălbaticele ținuturi ale Nordului,locuite de giganți și în lumea de jos,unde o Regină rea l-a vrăjit pe Rilian să-i fie sclav. Eliberându-l din închisoarea de peste 10 ani și distrugând-o pe Regină,cei doi copii s-au întors în Narnia pentru a afla că Regele Caspian e pe moarte după ce navigase spre est în speranța de a găsi sfat pe cine să lase urmaș la tron. Aslan i-a spus să se întoarcă în Narnia unde își va găsi fiul. Copiii s-au întors acasă,urmați de Regele Caspian care murise,și căruia Aslan îi permisese 5 minute în lumea lor. Lumea Narniei a fost distrusă la 200 ani după,în timpul domniei regelui Tirian,fiu al regelui Erlian al 7-lea descendent al lui Rilian. Distrugerea a urmat datorită unei conspirații elaborate începută de o maimuță vorbitoare Shift în încercarea de a schimba regatul Narniei dupa bunu-i plac. Îmbrăcând un măgar numit Puzzle într-o piele de leu,și susținând că acesta este Aslan,a câștigat control asupra părții vestice a țării. Apoi a contactat pe conducătorii din Calormen,invitându-i să profite de situația creată și să-și îndeplinească scopul vechi de secole de a cuceri Narnia,în avantajul lor comun. Un mic grup de soldați a fost trimis sub conducerea lui Rishda Tarkaan și până ce Regele Tirian a aflat de planul maimuței ei erau deja pe cale de a-și îndeplini scopul. Cu ajutorul lui Eustace și al lui Jill(care au ajuns la timp pentru a salva pe rege),Tirian a încercat să-i alunge pe invadatori dar nu a reușit datorită falsului Aslan. A fost învins și în lupta de la Stable Hill. Apărătorii au fost forțați să se retragă într-un grajd unde au descoperit,Țara lui Aslan,o a doua Narnie. Aslan îi aștepta să le spună că a sosit clipa sfârșitului. Deschizând ușa Grajdului,copiii și ceilalți supraviețuitori au fost martori la sfârșitul Narniei. Aslan a chemat pe toți locuitorii la el. Cei care i-au fost credincioși i-a luat pe tărâmul său unde i-au întâlnit pe cei care trăiseră și muriseră în Narnia. Cei care îi fuseseră necredincioși au fost lăsați la intrare. Tărâmul lui Aslan era mai mare și mai bun decât vechea Narnie,cei care muriseră se găseau în ea pentru că era “cea reală”,pe când vechea Narnie nu fusese decât o copie.”Acela a fost visul,acesta este realitatea”. Deasemenea,tărâmul lui Aslan era conectat la Anglia reală,unde Lucy Pevensie i-a putut vedea pe părinții ei care au murit în același accident feroviar ca și ceilalți frați în afara lui Susan,ca și Digory,Polly,Eustace și Jill. |
Cea de-a șasea ediție a Festivalul Internațional de Film Transilvania 2007 s-a desfășurat în perioada 1 iunie - 10 iunie la Cluj și 4 iunie - 10 iunie la Sibiu. Pentru prima dată festivalul s-a organizat în paralel în două orașe. TIFF-ul sibian s-a deschis cu cel mai recent film al lui Radu Gabrea, Cocoșul decapitat iar cel clujean cu filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. În competiția pentru Trofeul Transilvania. au intrat 11 filme din 11 țări. România a fost reprezentată de pelicula lui Cristian Mungiu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile dar în penultima zi de festival, filmul a fost retras după ce organizatorii Festivalului de la Cannes au cerut ca un film premiat la această manifestare să nu mai facă parte dintr-o altă competiție și să nu mai fie judecat de un alt juriu. La festival au fost vizionate 160 de filme (111 lungmetraje și 49 scurtmetraje) din 39 de țări. Premiul pentru întreaga carieră a fost acordat actriței Irina Petrescu. |
căldura e un semn al eternității căldura stridentă și sinistră. |
Normandia este o regiune istorică în nordul Franței, divizată administrativ azi în Normandia de Sus, la nord de Paris, pe cursul inferior al Senei, și, în partea vestică, în Normandia de Jos, care cuprinde și peninsula Cotentin. Pe teritoriul Normandiei trăiesc 3,5 milioane de locuitori. Cele mai mari orașe sunt Rouen (385.000 locuitori), Le Havre (247.000 locuitori) și Cherbourg (89.000 locuitori). Rouen, fosta capitală a provinciei, este acum capitala regiunii Normandia de Sus. Numele ținutului este derivat din denumirea de normanzi („oameni din nord”), dată neamurilor germanice din Peninsula Scandinavă care se răspândiseră între secolele VIII și XI pe insulele britanice, ajungând în secolul al IX-lea să devasteze și ținuturi din nordul regatului francilor. Treptat, acești năvălitori au început să se stabilească în Frizia și la gurile Loarei. Sub presiunea exercitată de anglo-saxoni așa-numita „Mare Oștire” a normanzilor a debarcat în anul 878 pe continent și a devastat timp de 13 ani ținuturile de nord ale francilor, silindu-l pe Carol al III-lea cel Gros, regele Franciei Occidentale, să plătească tributuri. După numeroase conflicte cu francii, normanzii s-au așezat în ținutul actual al Normandiei. Căpetenia lor Rollo (Gånge Rolf), probabil un nobil wiking originar din Norvegia, a încheiat ulterior un acord cu Carol al III-lea cel Simplu, regele Franței, în 911 la St.-Clair-sur-Epte. Trecând la creștinism, el a primit ca feudă teritoriul din jurul Rouen-ului și de la gurile Senei, deci zona actualei Normanzii de Sus. Supușii lui Rollo s-au convertit, de asemenea, la creștinism și au colonizat Normandia, care era pe atunci în mare parte devastată și lipsită de structuri feudale și ecleziastice, apărând-o astfel de invaziile altor grupuri de wikingi. Populația va adopta inițial limba normandă, mai târziu însă limba franceză. După ce primii principi normanzi, Rollo (911 - 932) și fiul său William (ca. 932 - 942), care purta în același timp titlul de conte de Rouen, se limitaseră la zona Rouenului, Rudolf de Burgundia a alipit Normandiei între 924 și 933 ținuturile actualei Normandii de Jos, în care predominaseră până atunci triburi vrăjmașe noului principat, formate mai ales din danezi veniți din Anglia și norvegieni din Irlanda. Nordul peninsulei Contentin și ținutul Pays de Caux au fost cele mai marcate de colonizarea cu populații scandinavice. Carolingianul Ludovic al IV-lea (914-984) a încercat după asasinarea lui Guillaume în 942 să se descotorosească de casa princiară normandă, rămasă sub conducerea minorului Richard I, fără a avea însă succes. Principatul a cunoscut o perioadă de înflorire la finele secolului al X-lea. După o dezvoltare în limitele hotarelor stabilite de carolingieni sub domnia lui Richard I (m. 996) a urmat o perioadă de continuă consolidare a puterii sub Richard al II-lea (996-1026), avantajată de cutumele preluate din trecutul viking, care stăteau la baza unui sistem pregnant ierarhic, caracterizat de pildă prin norma ullac, care permitea exilarea imediată a rebelilor și confiscarea bunurilor acestora. Apanajele titlului de conți asiguraseră pe de-asupra legitimarea puterii din mâinile familiei de principes Normannorum care, exercitată în modul autonom caracteristic Evului Mediu timpuriu, a dus la o stabilizare economică și politică a regiunii. Conform acestei autonomii ținuturile au purtat sub carolingieni denumirea de regnum, principii normanzi asumându-și ei înșiși răspunderea pentru implementarea dreptului și instituțiilor francilor. Titlul de marchio, marchiz, dobândit de Richard I. în 965/968, i-a permis acestuia să instituie la rândul său conți în domeniu, alegându-i din rândurile propriei familii. Titlul de duce a fost purtat de casa normandă după venirea la putere a Capețienilor, începând cu anul 987. Și ducatul a fost legat de casa regală a Franței doar prin obligații infime. Guvernarea centrală s-a bazat pe atunci, la cumpăna dintre secolele X și XI, pe trei palatinate. Două dintre acestea, Rouen și Fécamp, erau situate în inima ducatului, Bayeux într-o zonă limitrofă. Organizarea fiscală, bazată începând cu anul 1000 pe funcționari locali, și privilegiile ducale care permiseseră multor țărani să se elibereze din starea de iobăgie au dus la o enormă prosperitate a ducatului. O altă cauză a acestei înfloriri economice trebuie văzută în relațiile comerciale cu zona de nord-vest a Europei, care au fost intense până la apariția primelor așezări fortificate, în 1025-1030, din care s-au dezvoltat mai târziu orașele normande, de exemplu Caen. Consolidarea formelor feudale a fost intrinsec legată de reinstaurarea instituțiilor bisericești. Punctul de cristalizare al acestei dezvoltări a fost abația de la Fécamp. Ctitorii importante din timpul domniei lui Richard I au fost mănăstirile de la Fontenelle și Mont Saint-Michel. Richard al II-lea s-a folosit în mod sistematic în exercitarea stăpânirii sale de această consolidare, susținându-l de exemplu pe abatele din Guillaume de Volpiano, a cărui mănăstire din Fécamp dobândise exempțiunea, în impunerea reformelor de la Cluny. Acestea au fost favorizate de creșterea demografică și economică în ținut între finele secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea. Aristocrația normandă era asimilată pe atunci celei autohtone și supuse unui proces continuu de înnoire prin imigranți franci. Un puternic promotor al sistemului feudal a fost Robert I. Magnificul, duce al Normandiei între 1027 și 1035. Reformele sale, justificate de necesitatea de a administra un teritoriu întins, au căpătat în curând o dinamică proprie și au dus, după moartea lui Robert I., la dezintegrarea puterii centrale. Dezintegrarea a fost favorizată de minoratul urmașului lui Robert, William zis "Bastardul", ulteriorul cuceritor al Angliei, și s-a manifestat prin clădirea neautorizată de motte și prin răzmerițe ale baronilor din Normandia de Jos. Ducele William și-a reinstaurat însă autoritatea cu ajutorul bisericii, declarând "Pacea Domnului" ("Pax Dei"/"Treuga Dei") în ducat și impunând în ierarhia ecleziastică oameni devotați lui. Nobilimea locală a putut fi integrată în sistemul feudal prin crearea unei grupări de "fideli" ai ducelui în cadrul ierarhiei militare. William, care reușește până în 1055 să recâștige controlul asupra întregului ducat, se va folosi de această grupare de baroni pentru a-și organiza cavaleria grea care va decide apoi importanta bătălie de la Hastings. Deși organizarea militară era redusă la anturajul ducal, casa de Normandia a reușit să-și consolideze în 1063 poziția, adăugând comitatul Maine domeniilor sale. Urmașii lui William Cuceritorul au continuat opera acestuia de centralizare și uniformizare în guvernare și administrație. Jurisprudența a luat avânt în timpul domniei lui Henric I, mai ales datorită numirii de judecători călători. O primă legislație a Normandiei a fost redactată în jurul anului 1200: Coutumes de Normandie. Prin crearea unui Échiquier normand ca cea mai înaltă instanță juridică și administrativă, cu un sediu permanent la Caen (din 1170-1175) s-a consolidat organizarea fiscală a ducatului. În administrația locală Henric al II-lea s-a folosit de o nouă clasă de funcționari pentru a-și impune autoritatea față de nobilime, de așa-numiții bailli. Aceaștia erau mult mai devotați suveranului, funcțiunile lor nefiind ereditare. |
Munca este o acțiune care nu este determinată de supraviețuirea speciei, fiind un serviciu prestat în schimbul unei remuneratii sau a unei alte forme de răsplată. un folos material, bun agonisit prin lucru; câștig, profit. Rolul muncii în societatea contemporană se apreciază în funcție de afirmarea tot mai puternică a creativității, a efortului intelectual, comparativ cu cel manual, ca și prin prisma promovării formelor atipice de ocupare a forței de muncă și a reducerii timpului de muncă. Dreptul muncii, ca ramură a sistemului național de drept, este strâns legat de muncă, noțiune inseparabilă de existența omului. Conform Organizației Internaționale a Muncii (OIM), 2,34 milioane de oameni mor anual din cauze generate de locul de muncă, dintre aceștia 2,02 milioane pierzându-și viața în urma bolilor profesionale. Avantajele unui loc de muncă într-un startup, 23 noiembrie 2017, jobssup |
Studiile de actorie le-a absolvit la Paris. Debutul teatral a avut loc tot la Paris, în anul 1934. Debutul în România și l-a făcut la Teatrul „Comedia” din București, în 17 ianuarie 1935, cu piesa de teatru „Adevăratul Iacob”, în rolul dansatoarei Yvette, alături de George Timică. Pe marile ecrane a apărut pentru prima dată în 1934, într-un rol din filmul La jeune fille d'une nuit. Debutul în filmul românesc s-a produs în 1939, în filmul O noapte de pomină, după care au urmat apariții în filmele Neamul Șoimăreștilor, Ștefan cel Mare, Cantemir sau Iancu Jianu. Unii apropiați au afirmat că Dina Cocea a frecventat intimitatea baronului Manfred von Killinger (în perioada cât acesta a fost ambasador al Germaniei în România), apoi pe cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (cu care ar fi avut o legătură discretă). De-a lungul timpului, Dina Cocea a jucat în peste zece filme de lung-metraj, a avut peste o sută de roluri în spectacole de teatru, teatru radiofonic și teatru pentru televiziune. A avut o prodigioasă activitate eseistică și publicistică, scriind nenumărate articole de sinteză, critică și cronică dramatică în presa de specialitate autohtonă și din străinătate. Între anii 2001 și 2008 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București. A încetat din viață cu o lună înainte de a împlini vârsta de 96 de ani. A fost distinsă cu Ordinul Muncii clasa a II-a (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” și clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.Președintele României Ion Iliescu i-a conferit Dinei Cocea la 29 noiembrie 2002 Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”. Seviciile poștale ale României au pus în circulație, în anul 2006, o marcă poștală, cu valoarea nominală de 1,50 lei, purtând portetul actriței Dina Cocea, în seria Mari actori români contemporani. Români pe mărci poștale românești |
Nicu Alifantis, născut la 31 mai 1954, la Brăila din părinți greco-macedoneni, face studii muzicale particulare și debutează scenic în anul 1973. Este angajat în 1975 la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila și devine destul de cunoscut și iubit de public, astfel încât în 1976 casa de discuri Electrecord îi editează primul material discografic, Cântec de noapte, cu patru piese. În același an se înscrie în ATM.După armată devine membru al Cenaclului Flacăra, condus de poetul Adrian Păunescu, și participă la majoritatea „întâmplărilor artistice”, melodii ale sale figurând pe compilațiile Folk 1 și Folk 2 apărute la Electrecord în 1977 și, respectiv, în 1978. În 1983, la apariția triplului LP care marca 10 ani de activitate a cenaclului, Nicu Alifantis este cel mai bine reprezentat cantautor de pe acest album, figurând cu trei piese. În aprilie 1999 înființează Fundația Nicu Alifantis cu scopul de a promova „proiecte artistice în care valoarea, forța și autenticitatea vor fi primordiale”. debut scenic în anul 1973 - emisiunea Tele Top, TVR. debut discografic în anul 1976 - EP-ul Cântec de noapte, Electrecord. Președintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Nicu Alifantis la 10 decembrie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria B - „Muzică”, „pentru contribuțiile deosebite în activitatea artistică și culturală din țara noastră, pentru promovarea civilizației și istoriei românești”.Nicu Alifantis: „Acum îmi doresc cel mai mult să plec din țară“, 9 iunie 2011, Sînziana Boaru, Adevărul |
Apelul la emoție sau argumentum ad passiones este o eroare logică caracterizată de manipularea emoțiilor oponentului, cu scopul de a câștiga dezbaterea, în special în lipsa dovezilor factuale. Acest tip de eroare logică poate fi considerat și un fel de [roșu|hering roșu] care încearcă să devieze dezbaterea de la subiect. Include următoarele erori de logică: Alte erori de logică se pot suprapune cu apelul la emoții |
Selecția naturală este mecanismul fundamental al evoluției ființelor vii (plante, animale, bacterii, fungi), care constă în șanse inegale ale indivizilor la reproducere cu succes și propagarea genelor sale, în dependență de însușirile organismului, dictate de acele gene, care îl fac pe acesta mai mult sau mai puțin adaptat la mediul său. Teoria selecției naturale a fost elaborată de Edward Blyth și sistematizată apoi de Charles Darwin, în cartea sa "Originea Speciilor" (en: "On the Origin of Species"). Conform teoriei evoluției prin selecția naturală, natura produce spontan variații: Variațiile avantajoase sunt selectate prin acest mecanism și sunt propagate la urmași. Variațiile dăunătoare se propagă la mult mai puțini indivizi, sau dispar complet. Varietățile se conturează ca specii în curs de formare. În populațiile mici se manifestă efectul Sewall Wright sau driftul genetic, supraviețuirea urmând legile întâmplării. Savanții au formulat diferite considerații referitoare la subiectul selecției naturale: cine este selectat și conform trăsăturilor cărui individ. Selecția grupului afirmă că un anumit grup de indivizi tinde să apere interesele grupului, iar avantajele individului se împart la tot grupul. Exemple de astfel de selecție reprezintă grupurile de animale sociale. O colonie de albine lucrează împreună, iar indivizii se sacrifică pentru binele grupului. Astfel este selectat grupul în care indivizii au mai multe trăsături avantajoase față de alt grup (printre care și trăsăturile care influențează colaborarea). Prin selecția grupului evoluția ar duce la comportament absolut altruist care are ca scop beneficiul grupului. Lacunele acestei ipoteze se ivesc atunci când se cercetează alte forme de viață, care nu au comportament social, sau când se observă comportament agresiv între membrii unui grup. Selecția indivizilor afirmă că fiecare individ este independent. În acest context, supraviețuirea și propagarea genelor sale depinde doar de trăsăturile proprii, prin urmare evoluția prin selecție naturală are ca scop îmbunătățirea doar a individului. Selecția genelor, cea mai populară teorie, popularizată de Richard Dawkins în cartea sa "The Selfish Gene", afirmă că unica urmare directă a selecției naturale este selecția și propagarea pe scară cât mai largă a acelor gene care dau un avantaj mai mare. Teoria aceasta explică comportamentul albinelor sterile care se sinucid pentru apărarea reginei, deoarece astfel genele sale vor fi propagate prin regină. La fel explică și comportamentul păsărilor, puii cărora deseori ucid pe cel mai slab din ei, deoarece astfel se maximizează șansele la supraviețuirea celor puternici și la propagarea acelor gene mai departe. Se explică și comportamentul uman, care demonstrează o atitudine diferită față de rude decât față de străini, deoarece rudele apropiate au un set de gene similar. Merită de menționat că urmarea evoluției prin selecția naturală a genelor nu sunt indivizi care trăiesc mult și sănătos, ci indivizi care trăiesc suficient pentru a se reproduce cu succes, cu cât mai mulți urmași posibil, care primesc genele fără alterații. Motorul evoluției prin selecție naturală, metaforic vorbind, poate fi considerată mutația la nivel de ADN. În timpul meiozei (în cazul reproducerii sexuate) sau mitozei (în cazul reproducerii asexuate), ADN-ul din celula rezultantă poate fi modificat, prin mutații somatice, sau gametice. Deși probabilitatea transmiterii unei mutații noi este mică, astfel de evenimente totuși se produc. În rezultat, organismul nou are informație genetică nouă, care nu este prezentă la nimeni altcineva. Și nu e vorba doar de combinație unică de gene, ci de o genă nouă, obținută prin modificarea prin mutație a unei gene vechi. Segmentul respectiv de ADN poate fi responsabil de orice funcție sau de nici una. De exemplu el producea o anumită proteină, iar după această mutație nu mai produce. Astfel de mutații recente există în mulți oameni, dar din cauza că poate să nu fie o genă dominantă aceasta nu se manifestă. Exemple de mutații recente: Hemofilia este o mutație la o genă în cromozomul X (cromozomul sexual feminin) care răspunde de producerea proteinelor necesare pentru coagularea sângelui. Din cauza că femeile pot fi purtătoare ale acestei mutații fără a arăta vreun simptom, această mutație este până acum purtată de o parte mică de populație și transmisă la băieți. Persistența Lactazei. Lactaza este o enzimă care prelucrează lactoza. Toate mamiferele o secretă în timp ce sunt alăptate. După alăptare, individul nu mai produce această enzimă. Persistența lactazei la om însă este o mutație apărută aproximativ 10 mii de ani în urmă, care nu oprește secreția acestei enzime. Astfel oamenii, chiar și fiind adulți, pot consuma lapte. Această mutație s-a propagat deoarece laptele e o sursă de lichid sterilă. Șansele de a fi infectat prin lapte sunt mult mai mici decât șansele de a fi infectat prin apa din lacuri/râuri. Iar în călătorii lungi laptele servește și ca sursă de hrană. Albinismul - este prezent la indivizii care au două copii mutate ale genei responsabile pentru producerea melaninei - pigment prezent în iris, în păr și pe piele. Persoana care suferă de albinism are pielea albă/roz, ochii roz, părul alb. Persoanele suferă deoarece sunt mult mai sensibile la soare, ceea ce reprezintă un dezavantaj în regiunile iluminate de soare puternic. Printre aceste mutații sunt enumerate unele care dau un avantaj, iar altele care dau dezavantaj. Mutațiile care dau un dezavantaj fiecărui purtător, cu un efect dezastruos, nu sunt propagate deoarece individul nu supraviețuiește până la maturitate sau nu e ales de partener sexual pentru reproducere. Însă la apariția unei mutații avantajoase șansele individului de a-și propaga genele cresc substanțial și noua genă se propagă la mai mulți. Prin acest motor, organismele pot să se adapteze în doar câteva generații la condiții noi, iar adaptarea să se transmită ereditar. Pe o durată mare adaptările se acumulează și crește diferența față de trăsăturile originale. Apariția unei specii noi se produce când o populație este separată de restul speciei pe o perioadă suficient de lungă încât adaptările, diferite de adaptările din populația principală, să se acumuleze și să formeze diferențe suficiente față de populația de bază. Exemple de astfel de scenarii: Bonobo separați de cimpanzei de fluviul Congo, au evoluat ca specie separată. Salamandrele din California, care s-au răspândit spre sud, ocolind deșertul prin 2 direcții diferite, când s-au întâlnit pe partea cealaltă erau deja prea diferite încât să poată să se reproducă între ei. Cu toate că indivizii din oricare 2 regiuni adiacente se pot reproduce între ei, la punctul de întâlnire pe partea cealaltă de deșert populațiile sunt deja prea diferite. O ramură a comunității religioase consideră că textele religioase reflectă istoria cu exactitate, ceea ce intră în conflict cu știința despre originea diversității formelor de viață. Cu toate că această comunitate, în majoritate, admite fenomenul "selecția naturală" și admite apariția și propagarea modificărilor în codul genetic (adaptări), ei refuză să admită că aceste adaptări pot să se acumuleze, deși n-a fost ilustrat niciun mecanism care ar împiedica acea acumulare. Printre argumentele cel mai des circulate sunt: Cu toate acestea, evoluția prin selecția naturală este o teorie șiințifică care explică diversitatea vieții pe pământ. Ea nu se referă la apariția vieții, și nu se referă la comportamentul planetelor sau a universului. Această teorie nu se referă la religie, și intră în conflict doar cu interpretarea literală a textelor religioase care se referă la originea speciilor. |
S-a născut la Ploiești, la câteva săptămâni după marele cutremur din 1940. Tatăl său: Dimitrie Deleanu,1900-1944 este ucis în bombardamentul de la 4 aprilie 1944. Ulterior, mama sa: Angela Deleanu,1900-1989 se mută în București, unde actrița își va petrece restul copilăriei. Urmează cursurile primare ale Școlii nr. 33 din București și studiile liceale la Liceul Gheorghe Lazăr, la acea vreme liceu de fete, aflat în vecinătatea Teatrului Municipal (astăzi Teatrul Bulandra). Atrasă în copilărie de pictură și desen, în timpul liceului, influențată și de cercul de colegi și prieteni, se hotărăște devină actriță. După absolvirea liceului urmează studii teatrale la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa actorului George Carabin, avându-i ca asistenți pe actorul Mihai Berechet și regizorul Cornel Todea. Absolvă IATC în 1962. În decursul unei cariere de peste 40 de ani interpretează numeroase roluri de teatru, teatru radiofonic, teatru de televiziune și film. Este căsătorită cu actorul Eugen Cristea. Cristina Deleanu colaborează în mod constant la teatrul radiofonic, vocea sa putând fi auzită în numeroase piese de teatru radiofonic, printre care Ceaiul nostru cel de toate zilele, Drumul lui Orfeu, Orfeu în Infern sau Zadarnicele necazuri de iubire. În anii '80, începând cu rolul din La musica (o piesă franțuzească de Marguerite Duras, pusă în scenă la Teatrul TV, în regia Olimpiei Arghir) este distribuită în numeroase piese de teatru de televiziune. Activitatea din teatrul de televiziune o va aduce în atenția regizorilor de film, și anul 1981 va marca debutul carierei sale în cinematografie, în filmele Destine romantice, în regia lui Haralambie Borș, și Orgolii (după romanul omonim de Augustin Buzura), în regia lui Manole Marcus. Va fi distribuită în numeroase filme și seriale de televiziune. În perioada 1992-2000 a activat ca profesoară de actorie la Academia de artă Luceafărul, pregătind două serii de studenți. Om bogat, om sărac (2006), serial de televiziune dol. ro: Desene animate fără violență - Basme românești |
O dovadă prin exemplu (sau generalizarea nefondată) este o eroare logică în care una sau mai multe exemple sunt date ca suport pentru o afirmație generală. Acestă eroare de logică are forma argumentului astfel: Prin urmare, toate celelalte elemente ale mulțimii X au proprietatea P. Următoarele exemple ilustrează de ce aceasta este o eroare de logică: Am văzut o persoană împușcând pe cineva. Prin urmare, toată lumea e criminală. Argumentul este evident eronat, dar argumente care au aceeași formă pot părea convingătoare la prima vedere, ca cel din exemplul următor: Am văzut că fratele lui Dan Popescu a furat ceva. Înseamnă că toți din familia Popescu sunt hoți. |
România reprezentată de filmele A fost sau n-a fost? în regia lui Corneliu Porumboiu și de Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii în regia lui Cătălin Mitulescu, a intrat în competiție cu alte 10 filme pentru câștigarea Trofeului Transilvania. |
În această localitate s-a născut în 1878 Iosif Vissarionovici Stalin. Statuia de bronz a acestuia, ridicată la începutul anilor 1950, care era una din puținele rămase pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice după 1991, a fost mutată în 2010 într-un muzeu dedicat fostului dictator, pe locul rămas liber fiind ridicat un monument dedicat victimelor conflictului din 2008, cu Rusia. Fortăreața, atestată documentar în secolul al XIII-lea, dar cu urme de locuire mai vechi. |
Amintiri din copilărie este una dintre principalele lucrări ale scriitorului român Ion Creangă. Cea mai mare dintre cele două lucrări ale sale aparținând genului memorialistic, ea conține unele dintre cele mai caracteristice exemple de narațiune la persoana întâi din literatura română, fiind considerată de critici capodopera lui Creangă. Structurată în capitole separate scrise de-a lungul mai multor ani (între 1881 și 1888), părți din ea au fost citite în fața cenaclului literar Junimea din Iași. Trei dintre cele patru secțiuni au fost publicate în timpul vieții lui Creangă de revista Convorbiri Literare, ultima parte rămânând neterminată după moartea scriitorului. Cartea oferă o relatare detaliată a copilăriei lui Ion Creangă, petrecută în ceea ce era atunci Principatul Moldovei, cu amănunte privind peisajul social al universului copilăriei sale, descriind relațiile dintre eroul principal, cunoscut în acest context ca Nică al lui Ștefan a Petrei sau Nic-a lui Ștefan a Petrei, și diversele persoane cu care interacționează. Ea urmărește maturizarea lui Nică, de la o vârstă idilică în satul Humulești (astăzi parte a orașului Târgu Neamț) la o adolescență rebelă și la pregătirea pentru intrarea în rândul preoțimii ortodoxe în centrele urbane Fălticeni și Iași. Cursul narațiunii este întrerupt adesea de îndelungate monologuri ce exprimă cugetările și sentimentele lui Creangă. Textul însuși este remarcabil prin utilizarea unui vocabular caracteristic bogat în particularități dialectale din zona Moldovei. Amintiri din copilărie a fost editată și publicată de mai multe ori, și este văzută ca o lucrare clasică a literaturii pentru copii în limba română. A constituit sursă de inspirație pentru mai mulți autori și a stat la baza filmului omonim din 1964, realizat de Elisabeta Bostan. Relatarea lui Creangă începe cu un monolog extins și cu o descriere nostalgică a locului nașterii sale, cu o scurtă prezentare a istoriei Humuleștiului și a statutului social al familiei. Primul capitol se concentrează pe mai multe personaje legate direct de primii ani de școală ai lui Nică: Vasile a Ilioaei, tânărul învățător și cleric ortodox, care îl înscrie în clasa nou înființată; superiorul lui Vasile, preotul paroh; Smărăndița, fata inteligentă, dar neastâmpărată, a preotului; tatăl lui Creangă, Ștefan, și mama Smaranda. Unul dintre primele episoade prezentate în carte prezintă pedepsele corporale recomandate de preot: copiii erau puși să stea pe un scaun denumit Calul Balan și biciuiți cu Sfântul Nicolai (denumit după hramul bisericii). Fragmentul este și o relatare retrospectivă și în ton jovial a interacțiunii cu ceilalți copii, de la jocurile lor preferate (prinderea muștelor cu ceaslovul) până la iubirea copilărească a lui Nică pentru Smărăndița și la folosirea abuzivă a pedepsei corporale de către un monitor gelos. Creangă își amintește dezamăgirea față de activitățile școlare și apetitul său pentru chiul, arătând că motivația sa pentru înscrierea la școală erau promisiunea unei cariere preoțești, atenta supraveghere a mamei, dorința de a o impresiona pe Smărăndița, și beneficiul material obținut prin cântatul în corul bisericii. Școala este, însă, întreruptă brusc atunci când Vasile a Ilioaei este luat cu arcanul și recrutat cu forța în armata moldoveană. După o perioadă în care urmează școala sub supravegherea lui Iordache, pe care textul îl descrie ca pe un bețiv, noul învățător moare într-o epidemie de [iar Smaranda și Ștefan decid să-și trimită fiul afară din sat. Nică urmează calea |
Stocare hidrogenului este o problemă cheie a unei economii viabile a hidrogenului și a fabricării lui. Una din necesități rezidă în asigurarea stocării hidrogenului în rezervoare ușoare, pentru a putea fi ulterior utilizată în mijloacele de transport propulsate cu hidrogen. Atenția acordată acestei probleme a crescut odată cu apariția surselor de energie reînnoibile, dar care au o producție imprevizibilă dependentă de sursă (soare, vânt), caz în care o rețea de stocare a hidrogenului ar prelua rolul de tampon pentru energia produsă. În comparație cu hidrocarburi care sunt stocate la locul de utilizare (benzina în rezervoare, gazul metan în butelii), hidrogenul este foarte greu de depozitat cu tehnologia actuală. Datorită proprietăților sale fizice și chimice mânuirea hidrogenului molecular este mai pretențioasă decât a combustibililor utilizați până acum. Cu aerul, se produce un amestec foarte exploziv, gaz detonant. Hidrogenul este inflamabil în amestec cu oxigenul din aer proporția fiind cuprinsă între 5% și 85% . Hidrogenul scăpat la ventile și materialul îmbătrânit poate însemna un pericol de explozie. Acest lucru este și mai accentuat la fisurări în urma accidentelor. Datorită stării gazoase a hidrogenului, detectarea unei scurgeri de gaz este îngreunată. Datorită dimensiunii moleculare mici și a unei adsorbții scăzute, hidrogenul difuzează relativ bine printr-un număr mare de materiale, ceea ce atrage după sine necesitatea asigurării unei calități înalte a pereților rezervorului. Procesul de difuzie este favorizat și de căldură și presiunea interioară mare. Hidrogenul are o densitate foarte mică rezultând o puterea energetică raportată la volum scăzută (cca 1/3 din cea a gazului metan, dar de trei ori mai mare dacă se ia în considerare puterea energetică raportată la masă). Acest lucru înseamnă că la aceeași cantitate de energie înmagazinată este nevoie de un rezervor sau de o presiune de trei ori mai mari decât în cazul gazului metan. Multe probleme privitor la depozitarea în rezervoare sub formă de gaz sub presiune sunt deja rezolvate. Prin utilizarea unor materiale noi s-au redus mult pierderile prin difuzie. Totuși pentru transport acest tip de rezervor este nepotrivit deoarece este greu și necesită etanșeizări speciale. Mai nou s-au reolvat anumite probleme tehnice. Dacă pentru automobile de transport la nivelul anului 2000 erau obișnuite rezervoare de 200-350bar în anul 2006 s-au utilizat deja rezervoare de 700bar. Consumul de energie pentru depozitare la 700 bar atinge cca 15% din cantitatea de enegie înmagazinată în hidrogen. Constituie avantaj reactivitatea scăzută a hidrogenului la temperatură scăzută, și o densitate mai mare de cca 800 ori în comparație cu hidrogenul gazos la temperatura normală. Totuși raportat la unitatea de masă, hidrogenul lichid necesită mai mult spațiu. Cu o greutate de 71kg/m³ are doar o densitate cu puțin mai mare decât Polystyrolul (într-o găleată de 20 litri încap doar 1,42kg hidrogen lichid). Dezavantajul constă în faptul că apar pierderi de căldură la evaporare. Pentru utilizarea la autovehicule au fost concepuți roboți de alimentare care preiau și cuplarea. În total consumul de energie necesar în procesul de lichefiere a hidrogenului lichid constituie 20% din energia înmagazinată, restul pierderilor ocazionate de transferuri ulterioare (ex. la automobile de la fabrică la mijloace de transport, de aici la stații de alimentare și apoi la consumatori) sunt neglijabile. Recipientele trebuie să fie bine izolate pentru a preveni apariția fierberii. De asemenea se poate forma gheață în jurul rezervorului, care în continuare poate contribui la apariția fenomenului de coroziune dacă se deteriorează izolația. Izolația pentru rezervor este deobicei foarte scumpă și sensibilă. Pe lângă posibilitatatea depozitării hidrogenului sub formă moleculară, mai există o întregă gamă de soluții de stocare și transport sub formă de compuși chimici. Îndeosebi se pretează în acest scop alcoolii ex. metanolul. Din acestea prin reformare se obține un amestec de gaze bogat în hidrogen. Această posibilitate nu aparține propriu zis metodelor de stocare a hidrogenului, dar într-o economie bazată pe hidrogen este o modalitate de depozitare și prelevare ulterioară din gazul de sinteză. Amoniacul (NH3) poate fi utilizat pentru a depozita hidrogenul în compuși chimici de unde mai apoi poate fi eliberat printr-un procedeu de reformare catalitică. Amoniacul prezintă o foarte mare densitate de înmagazinare a hidrogenului sub formă de lichid cu cerințe slabe de presurizare și răcire. Se poate stoca și la temperatura și presiunea camerei dacă este amestecată cu apă. Amoniacul este pe locul al doilea privind produsele industriei chimice și există deja o infrastructură bine pusă la punct privind producția, transportul și distribuția. Amoniacul poate fi reformat pentru a obține hidrogen fără deșeuri toxice, sau poate fi amestecat cu combustibilii existenți pentru a arde cu randament mare. Amoniacul pur arde slab la presiunea de funcționare a aparatelor de încălzire a apei și sobelor cu gaz metan. Sub compresia din motorele de ardere internă cu mici modificări este un combustibil corespunzător. Fabricarea amoniacului este energofagă și infrastructura existentă ar trebui extinsă semnificativ pentru a face față cerințelor actuale de energie ale mijloacelor de transport. Amoniacul este un gaz toxic la temperatura ambiantă și are un miros înțepător neplăcut. Specialiștii de la Universitatea Tehnică din Danemarca, în septembrie 2005 au anunțat găsire unei metode de stocare a hidrogenului sub formă de amoniac saturat într-o tabletă de sare. Ei susțin că este o metodă ieftină și sigură de înmagazinare. New Scientist susține că la Arizona State University se studiază utilizarea unei soluții de hidrură de bor pentru a înmagazina hidrogen, care este mai apoi eliberat când soluția trece peste un catalizator din ruteniu . La Northeastern University din Boston s-a descoperit o nouă tehnică revoluționară de stocare utilizând nanotuburile de grafit (fulerene). Hidrogenul este depozitat între straturi de nanotuburi cu un diametru de 5-10nm. Fiecare gram de carbon conține cca 30l hidrogen, ceea ce la un rezervor de 25l și 87kg ar înlesni o autonomie de 8000km. Dezavantajul este că încărcarea durează între 4 și 24 ore și este posibil de maximum 4-5 ori. Se presupune că această densitate de înmagazinare se datorează faptului că suprafețele rețelelor de carbon prezintă proprietăți cristaline, moleculele de hidrogen putându-se însera foarte strâns în acestea. Teoria privind modul de înmagazinare nu este pe deplin elucidată. O altă clasă de materiale poroase sintetice care ar putea înmagazina în mod efficient hidrogen o constituie rețelele metalo-organice. În anul 2006 specialiști în chimie de la UCLA și Universitatea din Michigan au atins o concentrație de înmagazinare a hidrogenului în rețele metalo-organice de până la 7.5% din greutate. De menționat că acest rezultat a fost obținut la 77°K. O echipă de cercetători coreeni de la Școala de Fizică a Universității Naționale din Seul, condusă de profesorul Lim Ji-sun a obținut o eficiență de înmagazinare de 7,6% utilizând un polimer la care s-au atașat atomi de titan. Microsferele - globuri microscopice de sticlă de 10 până la 300μm diametru - pot fi utilizate pentru înmagazinarea/cedarea în/din cavitatea lor interioară a hidrogenului. În cazul variantelor viabile anterioare de cele mai multe ori în practică se utilizează o carcasă metalică exterioară etanșă rezistentă la presiune. Chiar și în rezervoarele de hidrogen lichid și în cele cu hidruri metalice apare o presiune interioară dependentă de temperatură. Pentru rezervorul de presiune există posibilitatea apariției fenomenului de rigidizare sub influența hidrogenului. Pentru stocarea hidrogenului în formă gazoasă, sub presiune, la 700bar se utilizează fibre de carbon pentru reducerea greutății rezervorului. Diferitele variante de stocare se aleg în funcție de domeniul de utilizare a hidrogenului ca și soluție alternativă la combustibilii actuali: produsele de petrol, gaz metan sau electricitate. Pentru cantități mari sunt în uz rezervoare de hidrogen lichefiat. Pentru cantități mici se apelează mai ales la hidruri metalice. Domeniul intermediar care corespunde automobilelor și clădirilor, deocamdată este încă incomplet pus la punct din punct de vedere commercial. |
Muschetar (din franceză mousquetaire) era un ostaș din perioada de început a epocii moderne (secolele XIV-XVII), înarmat cu o muschetă. Muschetari au existat atât în armatele vest-europene . Termenul este uneori utilizat în limba română sub forma „mușchetar”, .În Dicționarul enciclopedic român, găsim în dreptul cuvântului mușchetar: „soldat de infanterie, înarmat, în timpul evului mediu, cu o muschetă. După 1560 existau mușchetari în majortatea țărilor din apusul Europei...” iar în Dicționarul explicativ al limbii române , la fel ca în Mic dicționar enciclopedic , „nobil care făcea parte din corpul de cavalerie în serviciu la curtea regilor Franței”. Dicționarul DOOM din anul 2010 la pagina 511 arată următoarele: „!muschetar/mușchetar s.m. pl. !muschetari/mușchetari”, iar la pagina 512: „mușchetar v. muschetar”DEX-ul din 2016 , arată la cuvântul MUSCHETÁR, muschetari, s.m. „Soldat infanterist înarmat cu o muschetă în Evul Mediu; nobil care făcea parte din corpul de cavalerie în serviciu la curtea regilor Franței.[Var.: mușchetar s. m.]”.La pagina următoare 756, găsim „MUȘCHETÁR s.m. v. muschetar”. Conform celor de mai sus, termenul mușchetar folosit exclusiv până în anul 2010, este la fel de corect ca și cel de muschetar. Există două filme pur românești Mușchetarul român, film de aventuri din (1975) și Mușchetarii în vacanță, film pentru copii din (1984), care nu au nimic cu muschetarii regilor Franței. Conform teoriei semnificației cuvintelor, aceste cuvinte nu trebuie luate ad litteram. Ar fi comic să se spună „Muschetarii în vacanță” sau „Muschetarul român”. |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.