Datasets:

OpenLLM-Ro
/

ro_wiki

Dataset card Data Studio Files Files and versions Community

Split (3)

train · 123k rows

page stringlengths 33 136k
A fost primul oraș francez eliberat după debarcarea Aliațior pe coastele Normandiei, pe data de 17 iunie 1944. Așezarea este pomenită pentru prima oară în epoca stăpânirii romane, de către geograful Ptolemeu . Ca și episcopul Grégoire de Tours mai târziu, Ptolemeu considerase localitatea drept cea mai importantă așezare a baiocazilor (lat. baiocasses) din regiunea Bessin. Așa-numita Civitas Baiocassium, numită mai târziu de către romani Augustodorum, va purta sub Merovingieni numele Baiocas, pentru a fi consemnată în vremea lui William Cuceritorul sub numele Bayeaux. Bayeux este situat la 7 kilometri de coastele Mării Mânecii și la 30 de kilometri spre N - V de orașul Caen. Orașul este traversat de râul Aure. Altitudinea minimă: 32 m, altitudinea medie: 50 m, altitudinea maximă: 67 m. Oraș important al provinciei romane Lugdunensis II, Augustodorum deveni în evul mediu timpuriu sediul episcopului sufragant din Rouen. În decursul secolului al III-lea ținutul Bessin a fost colonizat de saxoni, în secolul al V-lea el a fost adăugat de către Clovis I regatului francilor. Pentru perioada merovingiană este consemnată existența unei monetării în Bayeux. Sub domnia lui Carol cel Mare Bessin-ul a devenit comitat. Dezvoltarea lui a fost abrupt întreruptă de invaziile normanzilor din 885, conduși de Rollo. Din anul 924 regiunea intră în componența ducatului normand, ceea ce însă nu a stăvilit neliniștile datorate repetatelor invazii scandinavice. Astfel, în 940, după o scurtă perioadă de stăpânire bretonă, zona a fost din nou devastată de wikingi. Cetatea Bayeux a fost asediată în anul 943 de oștirile ducelui francilor, Hugues cel Mare (897-956), care urmărea înlăturarea lui Richard I de la conducerea ducatului Normanziei. Normandul Hagrold a organizat cu succes apărarea orașului, dar a trebuit până la urmă, în 944, să-l cedeze lui Ludovic IV Transmarinul. Istoria episcopilor din Bayeux este o temă controversată în cercetare. După unele opinii primul episcop al orașului a fost Sf. Exuperus, în secolul al IV-lea. Centrul Guillaume le Conquérant (William Cuceritorul), unde se află expusă tapiseria (lungă de 70 de metri), atribuită reginei Mathilde (1031 - 1083). Catedrala Notre-Dame, ale cărei vitralii comemorează expediția lui William Cuceritorul (1066). Catedrala este remarcabilă atât prin marea sa orgă cât și prin lista cavalerilor normanzi participanți la bătălia de la Hastings (1066).
Mănăstirea Sfânta Ana-Rohia a luat ființă în anul 1923. Ctitorul ei este Nicolae Gherman, din satul de la poalele „Dealului viei”, deal pe care se găsește astăzi mănăstirea. Preotul ctitor a zidit mănăstirea în numele fiicei sale, Anuța, care a murit la vârsta de 10 ani. Astfel, în 1923, Nicolae Gherman a construit o bisericuță din piatră și cărămidă, care avea dimensiunile: 17,80 m lungime, 5,70 m lățime, 13 m înălțime și o casă monahală. În 1926, mănăstirea a fost sfințită de către episcopul Nicolae Ivan al Clujului în prezența a peste 1000 de credincioși, luând naștere „primul așezământ de acest fel” în Ardealul alipit. Lăcașul a rămas la stadiul de schit din cauza accesului greu în deal. După 1990 obștea mănăstirii condusă de tânărul stareț Justin Hodea ajunge la peste 25 de viețuitori, motiv pentru care se dorește construirea unei biserici mult mai mare. În 1996, vechea bisericuță este demolată, iar pe locul ei se construiește o nouă biserică. Arhitectul noii construcții este Dorel Cordoș, iar inginerii de rezistență Alexandru și Gelu Zaharia. Elementele definitorii ale noii construcții sunt: biserica chivot este sub formă de cruce, cu pridvor brâncovenesc în față și un singur turn cupolă ce conține elemente moldovenești. Are o înălțime de 48 m la bază și o lungime de 22 m, iar la subsol se găsește paraclisul catacombă. În 2001, se construiește o poartă de intrare la sat și se ridică o biserică și o casă din lemn.
Râul Miniș este un curs de apă ce izvorăște de sub vârful Rolului () în apropierea cartierului Steierdorf (orașul Anina), afluent al râului Nera. Dupa ce străbate Munții Aninei formând Cheile Minișului (cu lacul de acumulare de la Valea Minișului în sectorul mijlociu al cheilor), se varsă în râul Nera pe teritoriul comunei Bozovici. Izbucul Bigăr se varsă in râul Miniș, la intersecția acestuia cu paralela 45°.
Placebo este o formație de muzică rock alternativ, înființată în Anglia în 1994 de către Brian Molko (voce, chitară, muzicuță, claviaturi) și Stefan Olsdal (chitară bas, chitară, claviaturi, voce). Primul toboșar oficial al formației, Robert Schultzberg, a părăsit Placebo în 1996 din cauza conflictelor cu Molko, fiind înlocuit în același an de către Steve Hewitt. Placebo a cunoscut succesul o dată cu lansarea „Nancy Boy” în 1997, un cântec descris de solistul Brian Molko drept „obscen”. Formația a stârnit controverse la începutul carierei, datorită tendințelor lui Molko de a apărea în public în rochii și purtând machiaj, și declarațiilor sale deschise despre sex, sexualitate și consumul de droguri. De-a lungul timpului, formația a colaborat cu artiști precum David Bowie, Justin Warfield (One Inch Punch, She Wants Revenge), Michael Stipe (R.E.M.) și Alison „VV” Mosshart (The Kills). În 2007, toboșarul Steve Hewitt a fost concediat din Placebo din cauza unor neînțelegeri personale și profesionale, fiind înlocuit în 2008 de Steve Forrest. Formația a lansat două albume de studio în această formulă, Forrest plecând în 2015 pentru a se ocupa de propria sa carieră muzicală. Din 2015, Placebo activează în formulă de duo, folosind muzicieni adiționali în turnee. Formația a lansat șapte albume de studio și a vândut peste un milion de albume în Marea Britanie și peste zece milioane de albume la nivel internațional. Ambii membri fondatori Placebo, Brian Molko și Stefan Olsdal, au frecventat același liceu în Luxemburg, The American International School of Luxembourg, dar fără să interacționeze, întrucât făceau parte din cercuri sociale diferite. Cei doi s-au reîntâlnit întâmplător în Londra în 1994. Olsdal lua lecții de chitară în acea perioadă, iar întâlnirea cu Molko s-a produs la stația de metrou South Kensington. Molko a observat că Olsdal avea chitara la el și l-a invitat la un concert acustic pe care urma să îl susțină în Deptford. Impresionat de prestația lui Molko, Olsdal a venit cu ideea ca cei doi să formeze o trupă. Unul dintre numele inițiale ale noii formații a fost Ashtray Heart, după un vers Captain Beefheart: „She used me like an ashtray heart”. Ashtray Heart este vehiculat adesea drept primul nume al formației, deși Molko a negat acest aspect, precizând că formația a avut mai multe nume și că faptul că Ashtray Heart a fost primul nume este doar un zvon. Inițial, duo-ul a avut dificultăți în alegerea unui toboșar. Formația a cântat pentru o scurtă perioadă cu Steve Hewitt, un prieten de-al lui Molko, însă Hewitt era deja într-o formație locală denumită Breed. Robert Schultzberg a fost ales în cele din urmă ca toboșar către finalul anului 1994. Formația a adoptat în cele din urmă numele Placebo, datorită semnificației pe care cuvântul o are în latină („Voi plăcea”). Referitor la acest lucru, Stefan Olsdal își amintea într-un interviu din 2007:„Faza cu numele formației e să găsești unul care să sune bine. După aia ești întrebat de atâtea ori în interviuri de ce ai ales numele ăla, încât începi să vii cu povești inventate. Una din cele inventate de noi a fost ceva în genul: 'Sunt o grămadă de trupe cu nume gen codeină și morfină, dar noi am vrut să ne numim trupa după un medicament care nu funcționează!'„Este o întrebare complexă. Ca muzician, încerci să găsești un nume pentru formația ta care să te reprezinte și nu reușești niciodată cu adevărat, întrucât, în esență, numele formațiilor își pierd semnificația după o vreme. Devin o serie de sunete pe care le asociezi cu oamenii din muzică. Cel mai important lucru pentru un nume este să poți să-ți imaginezi paisprezece mii de oameni scandându-l la unison. În 1996, Placebo a semnat un contract cu casa de discuri Caroline Records. Anterior semnării acelui contract, trupa lansase un single, „Bruise Pristine”, la casa de discuri Fierce Panda, pe care Molko avea să îl descrie ulterior în termeni nefavorabili, comparându-și vocea cu cea a lui Mickey Mouse. Placebo a lansat pe 17 iulie 1996, primul album, numit Placebo. Acest album de debut, produs de Brad Wood, conținea zece piese și o melodie bonus, și era influențat, după spusele lui Molko, de Sonic Youth și Depeche Mode. Schultzberg a părăsit formația în 1996, datorită tensiunilor de amploare cu Molko. Schultzberg fusese inițial concediat în septembrie 1995, dar a fost reangajat în vederea înregistrării single-ului „Bruise Pristine”.După o ceartă în august 1996, chiar înainte de primul lor show televizat, „The White Room”, Molko a decis că ar fi mai bine pentru trupă ca Schultzberg să plece. Schultzberg a sugerat să cânte împreună până la sfârșitul anului, pentru a promova albumul. În septembrie 1996, în timp ce se aflau în turneu în SUA, Schultzberg a fost informat de către Olsdal că nu avea să participe la turneul din Germania care urma celui din SUA. La cererea managerului, el a mai participat totuși la două concerte în Paris după turneul din SUA. Molko l-a contactat ulterior pe Steve Hewitt pentru a-i cere să redevină parte din formație, ofertă care a fost acceptată. Piesa care a propulsat formația către succes a fost „Nancy Boy”, care a intrat direct pe locul 4 în UK Albums Chart. Melodia, scrisă în 1994, și inspirată parțial de o declarație a solistului Suede, Brett Anderson („Sunt un bisexual care nu a avut niciodată o experiență homosexuală”), avea o lirică provocatoare, cu tente sexuale evidente. Chiar și la acea vreme, Molko avea să spună despre ea: „Nu e absurdă...e obscenă”, arătându-și surprinderea că un asemenea cântec a putut atinge o poziție atât de înaltă în topuri.„Am o relație foarte ambivalentă cu 'Nancy Boy'”, avea să admită artistul în 2016, adăugând că, deși apreciază contribuția pe care a avut-o cântecul în succesul formației, îl consideră o creație imatură. Piesa avea să atragă atenția lui David Bowie, care a invitat formația în 1996 să cânte în deschiderea unor concerte de-ale sale. Placebo s-a numărat ulterior printre invitații lui Bowie la concertul său aniversar de 50 de ani ce a avut loc în 1997, la Madison Square Garden, alături de Billy Corgan de la The Smashing Pumpkins, Robert Smith de la The Cure și Lou Reed. Legăturile formației cu glam rock-ul au continuat. În 1998, Placebo a înregistrat un cover după un cântec aparținând celor de la T.Rex, „20th Century Boy”.Piesa a apărut pe coloana sonoră a filmului Velvet Goldmine, în care a jucat și formația (Molko și Hewitt în rolurile lui Malcolm, respectiv Billy, de la The Flaming Creatures, iar Olsdal în rolul basistului din Polly Small's Band). Prestațiile din film le-au adus un val de critici din partea presei britanice, și însuși Molko a admis într-un interviu din 2001: „probabil nu a fost cea mai deșteaptă idee pe care am avut-o”, adăugând: „Cred că arătam ca niște idioți. Dar ce dacă? Se cheamă actorie. Nu-i ceva real.” Placebo a primit critici multiple din partea presei din pricina atitudinii neortodoxe a membrilor formației și a imaginii androgine a solistului Brian Molko. Într-un interviu din 2016 legat de perioada de debut a formației, Brian Molko comenta:„Reacționam foarte puternic împotriva atitudinii macho, a cântecelor de peluză și a revizionismului britpop, și împotriva naționalismului, pe care îl percepeam ca pe o xenofobie la nivel muzical. Încercam să facem o declarație politică puternică despre fluiditatea sexualității prin rochiile și machiajul pe care le purtam. Ne propusesem să producem confuzie, și cred că Nancy Boy a fost coloana sonoră perfectă pentru așa ceva. ”Placebo a lansat cel de-al doilea album de studio, Without You I'm Nothing, pe 12 octombrie 1998, sub egida casei de discuri Virgin Records. Înregistrarea albumului a fost marcată de neînțelegeri cu producătorul Steve Osborne, cu care formația a ajuns să nu mai vorbească la finalul sesiunilor. Albumul s-a clasat pe locul 7 atât în Marea Britanie, cât și în Franța. Primul extras pe single, „Pure Morning” a fost difuzat intens la radiourile americane, ajungând până pe 19 în topul Billboard Modern Rock Tracks. În Marea Britanie a egalat succesul piesei „Nancy Boy”, clasându-se pe locul 4 în UK Albums Chart. Videoclipul piesei a fost nominalizat la premiul Best British Video din cadrul Brit Awards 1999, dar a pierdut în favoarea clipului la piesa „Millennium” a lui Robbie Williams. Brian Molko avea să se declare ulterior nemulțumit de calitatea versurilor piesei, refuzând să o interpreteze timp de nouă ani în concerte. Formația a continuat să se bucure de succes, următorul extras pe single, „You Don't Care About Us”, ajungând până pe 5 în topul britanic. Al treilea extras pe single, „Every You Every Me”, a atins locul 11 în Marea Britanie și a fost inclus pe coloana sonoră a filmului Tentația seducției, inspirat din romanul „Legăturile primejdioase” scris de Choderlos de Laclos. Ultima melodie lansată de pe album, „Without You I'm Nothing”, a fost reînregistrată și lansată ca duet cu David Bowie, la cererea acestuia din urmă; Molko avea să descrie în 2016 acest fapt drept o onoare, adăugând că a realizat mult mai târziu importanța reală a acestei colaborări. Al treilea album Placebo, Black Market Music, a fost lansat pe 9 octombrie 2000 și a fost produs de Paul Corkett. Albumul era mai experimental decât cele două înregistrări anterioare, Placebo colaborând cu Justin Warfield (One Inch Punch, She Wants Revenge), care a înregistrat o secvență de rap pe piesa „Spite & Malice”, și folosind o secvență de chitară a celor de la Pavement pe piesa „Slave to the Wage”.Ediția americană a albumului a inclus schimbări în playlist, conținând duetul cu David Bowie, „Without You I'm Nothing”, și un cover după Depeche Mode, „I Feel You”.Primele două extrase pe single de pe album, „Taste in Men” și „Slave to the Wage” au ajuns pe locurile 16, respectiv 19 în Marea Britanie. Într-un interviu din anul 2001, Molko declara despre album următoarele:„Cred că este albumul pe care am vrut mereu să îl facem. Cred, fără nici cea mai mică exagerare, că îl iubim și că nu am fost niciodată atât de încântați de un album. Albumul nostru de debut a fost rapid și aspru, pop punk, Without You I'm Nothing a înfățișat partea noastră melancolică și depresivă, iar Black Market este o combinație perfectă a celor două laturi.” Ulterior, artistul avea să devină mai rezervat în aprecieri, caracterizând albumul drept mult prea sumbru, și exprimându-și regretul de a nu se fi implicat suficient în producție. Una dintre piesele cele mai controversate de pe album a fost extrasul pe single „Special K”, în care dragostea este comparată cu senzația oferită de substanța narcotică numită ketamină. Din cauza folosirii acestei metafore, piesa a fost cenzurată în Anglia. În ciuda acestui fapt, Black Market Music a avut vânzări de peste un milion de exemplare, reușind de asemenea performanța de a se clasa pe locul 1 în Franța și pe 6 în Marea Britanie. Placebo a lansat cel de-al patrulea album, numit Sleeping With Ghosts, pe 24 martie 2003. Sunetul albumului marchează o schimbare față de materialele anterioare, având vizibile tente electronice. Molko a explicat titlul albumului într-un interviu:„Este romantic fără a fi sentimental. E un album plin de culoare. E de asemenea prima oară când am înregistrat un album pe timp de vară, după o pauză lungă. Înainte eram într-un fel de bulă rock'n'roll, alternam ședințele de studio cu concertele, eram destul de rupți de lumea reală. E periculos să trăiești prea mult în această sferă. Am avut ocazia să ne îndepărtăm puțin de tot ce s-a întâmplat din 1996 și până acum. Am putut de asemenea să reflectez la acest montagne russe care este viața mea emoțională după acești șapte ani. Fantomele despre care vorbesc sunt oamenii, evenimentele pe care le porți în suflet în mod conștient sau inconștient”. Albumul a vândut 1,4 milioane de copii la nivel mondial și a atins top 10 în douăzeci de țări, ajungând pe locul 11 în Marea Britanie și pe primul loc în Franța.„The Bitter End”, primul single, s-a concretizat într-una din piesele de rezistență de pe album, atingând locul 12 în topul britanic.„Protège-Moi”, varianta în franceză a piesei „Protect Me From What I Want”, a fost lansată ca single în Franța, unde a atins locul 18. În timpul turneului de promovare al albumului, mai precis, în timpul concertului din Bercy din octombrie 2003, Placebo a înregistrat primul lor DVD, Soulmates Never Die (Live in Paris 2003), care a apărut pe 15 martie 2004.Discul conținea și un documentar intitulat „Sleeping With Ghosts - Tour Film”. Pe 25 octombrie 2004, Placebo a lansat compilația Once More With Feeling in format CD, DVD, și cu un CD bonus conținând zece remixuri. Once More With Feeling conținea, pe lângă single-uri (prezente toate, în afară de „Come Home”), melodia „Protège-Moi”, plus două piese noi, „I Do” și „Twenty Years”, ultima dintre ele fiind lansată ca extras pe single și ajungând pe 18 în Marea Britanie. O retrospectivă în istoria trupei, Once More With Feeling oferea ocazia ascultătorului să analizeze schimbările petrecute în sunetul, lirica și atitudinea formației, Molko comparând într-un interviu din 2005 primele extrase pe single cu niște „poezii proaste scrise în facultate”. Placebo a susținut un mini turneu de promovare în America în aprilie anul următor. Pe 2 iulie, formația a participat la concertul Live 8 din Paris, la Palatul Versailles, unde a interpretat piesele „Twenty Years” și „The Bitter End”. Placebo a lansat cel de-al cincilea album de studio, Meds, pe 13 martie 2006.Albumul a fost scos și în ediție limitată, cu un al doilea disc ce conținea un documentar, versurile, videoclipuri live, trei variante demo - la „Pierrot The Clown”, „I Do” și „In the Cold Light of Morning”, și cântecul „Long Division”, care fusese interpretat în concerte, dar nu fusese înregistrat până atunci). Varianta lansată în Statele Unite ale Americii conținea două melodii bonus, „Running Up That Hill” și „UNEEDMEMORETHANINEEDU”, dar nu includea „In the Cold Light of Morning” la insistențele lui Molko, care dorise să evite cenzura cuvintelor cu aluzie sexuală din melodie. Primul extras pe single de pe album a fost „Because I Want You” în Marea Britanie, respectiv „Song to Say Goodbye” în restul lumii. Meds a beneficiat de asemenea de două colaborări:Alison „VV” Mosshart de la The Kills, pe piesa ce dă titlul albumului (și care de altfel a și fost extrasă pe single), și Michael Stipe de la R.E.M., pe piesa „Broken Promise”. Deși albumul fusese postat și descărcat ilegal de pe Internet cu aproape două luni înainte, în ianuarie 2006, a atins locul 1 în topurile din Franța, Elveția, Austria și Belgia. Ideea albumului se baza pe întoarcerea la rădăcini, după cum explica Molko la momentul lansării:„Ideea lui Dimitri (Tikovoi, producătorul) a fost să ne învețe să facem din nou un 'prim album'... Așa că ne-am întors la o latură foarte elementară a trupei Placebo. Spre exemplu, în părțile unde de obicei apelam la o claviatură extrem de sofisticată, am folosit pianul. Cred că de-a lungul timpului ne-am făcut o faimă din a fi destul de complicați și cred că ne-a plăcut această libertate de a ne întoarce la rădăcini pe care am avut-o pe acest disc, ne-am concentrat mai mult pe scrierea cântecelor decât să arătăm cât de deștepți suntem și cât de buni am ajuns la folosirea unui studio. Am mers pe simplitate mai degrabă decât pe elaborare.”Pe 25 septembrie 2006, formația a relansat albumul de debut, Placebo, cu titlul „10th Anniversary collectors edition”. Noua variantă a albumului era remasterizată și includea un DVD cu videoclipuri, concerte și apariții televizate. Concertele din turneul Projekt Revolution aveau să fie ultimele apariții ale lui Steve Hewitt pe scenă cu Placebo. Relațiile dintre Hewitt și ceilalți doi membri ai formației se deterioraseră semnificativ în timpul înregistrării albumului Meds, și în cele din urmă site-ul oficial al formației a anunțat pe 1 octombrie 2007 plecarea toboșarului „din cauza neînțelegerilor muzicale și personale.” Site-ul anunța de asemenea că membrii Placebo aveau să ia o pauză, că aveau să reînceapă lucrul la un nou album în primăvara lui 2008, și că nu se grăbeau să caute un înlocuitor pentru Hewitt. Hewitt a precizat într-un interviu din 2010 că plecarea din Placebo nu a fost inițiativa sa: „Am terminat turneul, ne-am despărțit la aeroport, și două săptămâni mai târziu am fost chemat la o întâlnire cu managementul: Asta a fost. Nu mai faci parte din trupă.” În același interviu, Hewitt a susținut că nu i s-a oferit niciun motiv pentru concediere. Molko și-a apărat decizia de a renunța la Hewitt, explicând că era necesară pentru binele formației. Pe 6 august 2008, Placebo a făcut cunoscut numele noului toboșar, Steve Forrest, fost component al trupei americane Evaline. Cu această ocazie, s-a anunțat și începerea înregistrărilor pentru noul album. La sfârșitul lunii octombrie 2008, Molko a cântat la concertul ținut la Paris în onoarea lui Serge Gainsbourg. Pe 7 decembrie, formația a concertat în Cambodgia, la Ankgor Wat, în cadrul unui eveniment organizat de postul de muzică MTV menit să atragă atenția asupra traficului de carne vie. Pe 18 ianuarie 2009, Placebo a anunțat semnarea unui contract cu casa de discuri PIAS Entertainment Group. Solistul Brian Molko a declarat cu această ocazie:„Suntem încântați să semnăm cu PIAS, una dintre cele mai respectate și de succes companii de muzică din lume. Am fost foarte norocoși că atâtea case mari de discuri s-au interesat de noi, înseamnă mult, mai ales după 12 ani în care am lansat albume.” Noul album, Battle for the Sun, a fost programat pentru lansare pe 8 iunie 2009. Pentru acest material, formația a colaborat cu producătorul David Bottrill, care mai lucrase, printre alții, cu Tool, Muse, și Peter Gabriel. Extrasul pe single promoțional cu același nume ca albumul a fost difuzat în exclusivitate pe 17 martie la emisiunea lui Zane Lowe de pe BBC Radio 1. În seara aceleiași zile, formația a susinut un concert secret la Londra, în cadrul căruia au interpretat o parte de pe piesele de pe noul album. În recenzia concertului, revista Rocksound a precizat că albumul este, din punct de vedere instrumental, o întoarcere la materialul din 1998, Without You I'm Nothing. Brian Molko a descris într-un interviu din 2013 materialul drept „sunetul unei formații care încerca să găsească o nouă identitate”. Pe 9 mai 2009, formația a susținut un concert la Sheffield, concert în cadrul căruia a interpretat atât piese de pe noul album cât și piese vechi. Concertul a fost unul dintre primele concerte din turneul de promovare al albumului Battle for the Sun. Pe 21 mai, Placebo a anunțat că toți fanii înscriși pe site-ul oficial aveau să poată asculta în premieră albumul Battle for the Sun. Albumul a fost disponibil pentru ascultare de pe 29 mai pe 31 mai. Pe 8 iunie 2009, în aceeași zi cu lansarea oficială a albumului Battle for the Sun, Virgin Records a lansat Limited Edition Placebo Box Set, ce conținea zece discuri, printre care se numărau cele cinci albume de studio anterioare ale trupei, B-side-urile, EP-ul Live at La Cigale și DVD-urile Soulmates Never Die (Live in Paris 2003) și Once More with Feeling (video collection). Membrii Placebo au ținut să clarifice că această lansare s-a făcut fără consultări preliminare cu ei, și că, drept urmare, nu au niciun amestec în distribuția box set-ului. Pe 21 iunie 2009, Placebo a concertat pentru a doua oară în România, la București (Romexpo). La începutul lunii august, Placebo a trebuit să întrerupă un concert la Osaka, deoarece lui Brian Molko i s-a făcut rău pe scenă. Ulterior, pe site-ul oficial al formației a apărut o știre conform căreia Molko ar fi contactat un virus, care, combinat cu epuizarea din turneu, a condus la leșin. Ca urmare a acestui incident, Placebo a anulat o serie de concerte pe care trebuia să le susțină în SUA. Pe data de 5 noiembrie 2009, Placebo a primit premiul pentru cea mai bună trupă alternative în cadrul premiilor MTV Europe Music Awards de la Berlin, categorie la care a concurat cu The Killers, Muse, Paramore și The Prodigy. Cu această ocazie, Molko a declarat: „Este incredibil că am ajuns să câștigăm unul după cincisprezece ani de carieră.”Pe 27 septembrie formația a lansat Battle for the Sun Redux Edition, ce conținea varianta extras pe single a „Bright Lights” și un disc bonus cu câteva piese mai vechi, reînregistrate, și două piese noi, „Monster Truck” (un cover după Wild Boar) și „Trigger Happy Hands”, ce a beneficiat și de un videoclip. Ultimele concerte din turneul de promovare Battle for the Sun au avut loc la Brixton Academy (Londra) pe 27 și 28 septembrie 2010. Formația ar fi trebuit să mai susțină câteva concerte în Spania, Portugalia, Japonia și Coreea de Sud, dar spectacolele au fost anulate din pricina stării proaste de sănătate a lui Brian Molko. Pe 31 octombrie 2011, formația a lansat cel de-al doilea DVD live, We Come in Pieces, care era o înregistrare a concertului susținut pe 28 septembrie 2010 la Brixton Academy. DVD-ul conținea de asemenea un film scurt, „Trigger Happy Hands”, și un documentar intitulat „Coming Up For Air”, regizat de Charlie Targett-Adams. Pe 12 decembrie, Placebo a lansat Live at Angkor Wat exclusiv pe iTunes, care conținea concertul semi-acustic susținut la Angkor Wat în 2008. Formația a fost în turneu în Europa din aprilie până în septembrie 2012, turneu ce a inclus și România. Un concert din cadrul unui festival în Austria a fost anulat din cauza stării de sănătate a lui Brian Molko, formația părăsind scena după doar un cântec. În august 2012, Placebo a semnat cu Universal Music Germania. Drepturile de distribuție erau extinse inclusiv la materialele lansate în anii anteriori. Placebo a lansat un EP de 5 piese, B3, pe 12 octombrie 2012. Materialul a fost relansat pe vinil pentru Record Store Day în 2013. Albumul Loud Like Love, produs de Adam Noble, a fost lansat pe 16 septembrie 2013 în cinci formate diferite. Cu ocazia lansării, Placebo a susținut propria emisiune pe Internet, pe canalul oficial de YouTube. Emisiunea, intitulată Loud Like Love TV, a durat nouăzeci de minute și a conținut interviuri cu formația și colaboratorii la album, interpretări în direct ale pieselor de pe album și filmări din spatele scenei. Brian Molko a descris înregistrarea albumului drept o experiență pozitivă, adăugând:„... văd acest disc drept o colecție de zece povești de ficțiune, bazate pe propria mea experiență și pe propriile mele sentimente legate de relații de-a lungul acestor douăzeci de ani, simt că am fost capabil să folosesc spunerea de povești, cred că am devenit mai priceput la asta, să creez cântece cu personaje. Paradoxal, datorită acestui fapt, am putut fi mai sincer, mai direct și mai personal.” Placebo a promovat noul album în Europa printr-o serie de concerte în noiembrie și decembrie 2013. Între februarie și aprilie 2014, formația a fost în turneu în Australia și Mexic, iar începând cu iunie 2014, a concertat din nou în Europa, bifând inclusiv o prezență la festivalul românesc Summer Well. Pe 2 februarie 2015, formația a anunțat plecarea lui Steve Forrest, care dorea să își urmeze propria carieră muzicală; despărțirea a fost caracterizată drept amiabilă. Matt Lunn, fost membru Colour of Fire, l-a înlocuit pe Forrest ca membru de turneu pentru concertele deja programate în 2015. Pe 12 februarie, Placebo a anunțat că avea să își facă disponibile toate înregistrările de studio pe platformele online de muzică. Placebo a concertat în Irlanda și Marea Britanie în februarie și martie 2015. Între mai și iulie, formația a fost în turneu în Europa, Maroc, Rusia și Georgia. În timpul concertului din Maroc, basistul Stefan Olsdal a apărut la bustul gol, cu numărul 489 desenat pe piept și tăiat cu două linii, în semn de protest față de articolul 489 din codul infracțional marocan, ce prevede pedeapsa cu închisoarea pentru relațiile între persoane de același sex. Olsdal a folosit de asemenea și un bas-curcubeu pe scenă, curcubeul fiind un simbol LGBT. Pentru a marca douăzeci de ani de la lansarea primului album, Placebo a anunțat în iunie 2015 relansarea primelor cinci albume în variantă vinil, inclusiv ediții limitate pe vinil colorat. În martie 2016, Placebo a anunțat turneul aniversar „A Place for Us to Dream - 20 Years of Placebo”, primele date programate fiind în Marea Britanie și Irlanda în decembrie 2016. Cu această ocazie, Molko a declarat că lista pieselor avea să conțină melodii „pe care mi-am jurat că nu le voi mai cânta”, adăugând: „Turneul acesta e în mare măsură pentru fani și o șansă pentru noi să revenim asupra materialelor noastre mai vechi. Deci, dacă vreți să ne vedeți interpretând piese precum ‘Pure Morning’ și ‘Nancy Boy’, pe care nu le-am mai cântat de aproape zece ani și pe care s-ar putea să nu le mai cântăm, atunci ați face bine să veniți la spectacolele acestea!” Pe 10 mai 2016 a fost lansat documentarul Alt. Russia, care conținea filmări din timpul seriei de concerte avute în Rusia de către formație în 2014. Narat de basistul Stefan Olsdal, documentarul este și un comentariu la adresa problemelor sociale și politice contemporane din Rusia, în special cele legate de homofobie. Pe 4 august 2016, Placebo a anunțat lansarea compilației A Place for Us to Dream și a EP-ului Life's What You Make It, lansare programată pentru data de 7 octombrie. Ambele materiale conțineau noul extras pe single, „Jesus' Son”, al cărei dată oficială de lansare era 19 august. Pe 7 octombrie, formația a lansat un videoclip filmat în 1998 pentru piesa „Every You Every Me”, care nu mai fusese arătat public până atunci. Pe 13 octombrie 2016, Placebo a anulat concertul de la Aarhus, Danemarca, din cadrul turneului aniversar. Concertul a fost întrerupt după doar două cântece, Molko devenind incoerent și fiind scos de pe scenă. Formația a cerut scuze fanilor printr-un comunicat, explicând că Molko suferise o reacție adversă la un nou tip de medicament pe care îl lua. Turneul a continuat în următoarele seri fără incidente, Placebo primind recenzii pozitive pentru concertele susținute. Placebo a continuat turneul aniversar și în 2017, vizitând inclusiv România, și confirmând o serie de concerte și în Australia, programate pentru toamna lui 2017. Deși a fost considerată la debut drept o trupă de glam rock, Placebo și-a dezvoltat și diversificat muzica de-a lungul carierei, adoptând diverse elemente specifice altor genuri. În afara clasificărilor glam rock și rock alternativ, criticii au descris formația drept goth-rock, britpop, pop punk, post-punk revival, rock electronic, rock experimental și rock industrial. Criticii au identificat de asemenea elemente de rock progresiv. grunge și punk rock în muzica formației. Versurile Placebo conțin referințe la droguri și teme LGBT.Molko a discutat în mod deschis experiențele legate de substanțele halucinogene, declarând în 1997: „Heroina este probabil singurul drog de pe planetă pe care nu l-am încercat”. Un an mai târziu, solistul avea să recunoască faptul că a încercat și heroina. Molko a menționat în 2003 că o mare parte dintre excesele sale inițiale s-au datorat faptului că suferea de depresie clinică, afecțiune cu care a fost oficial diagnosticat în jurul vârstei de 28 de ani. Artistul a susținut de asemenea într-un interviu din 2016 că a renunțat complet la droguri după lansarea albumului Meds. Alienarea este o altă temă prezentă în lirică, Molko descriind formația ca fiind „pentru neadaptați, făcută de neadaptați. Membri care însoțesc trupa în turnee:
Râul Șușara este un curs de apă, afluent al râului Nera. În localitatea Sasca Montană râul Șușara cade în cascadă fiind un loc frecvent vizitat de către turiști. Drumul spre această cascadă durează 2 ore la dus și o oră la întors.
Bradley a urmat un curs de ucenicie ca tipograf lucrând apoi în Chicago, Illinois. În decursul anilor 1890 a devenit un lider în realizarea de afișe. Ca urmare a devenit profesor de artă la un colegiu sau la o universitate din sau din jurul orașului Cambridge, Massachusetts. În perioada 1904 - 1905, Bradley a lucrat pentru The American Type Founders Company. A produs diferite ilustrații pentru numeroase cărți și periodice. Ilustrator talentat și prolific, Bradley a realizat și ilustrații pentru cărți de copii, realizând de asemenea și jucării elegante, ingenioase și cu înalt simț estetic. Supranumit "Decanul tipografilor americani" (conform, "Dean of American Typographers"), William Bradley a fost activ până la sfârșitul vieții sale purtând și laurii celui mai bine plătit artist american de la începutul secolului 20.
Teatrul GET este o trupă de tineri actori amatori din orașul Vaslui. Numele teatrului vine de la cuvintele gest, expresie și teatralitate. Primul spectacol pus în scenă a fost piesa Mantaua (Шинель) de Nicolai Vasilievici Gogol. Evenimentul, 3 februarie 2006: „GET, în luminile rampei”Ziarul financiar, 21 iulie 2006: „Prospături de vară”
Virgil Popescu (26 februarie 1955, Craiova) este un compozitor și instrumentist român. În 1982 scrie muzica pentru spectacolul de teatru "Cum vă place" de W. Shakespeare, pus în scenă la Teatrul Național din Iași. Între 1984-1990 ocupă funcțiile de chitarist bas, dirijor secund, dar și de orchestrator la Teatrul de Revistă "C. Tănase" din București. În paralel cu această activitate, face parte din formația de jazz "Trio Puiu Pascu" (cu care cântă și în prezent). Participă la numeroase festivaluri de jazz din România. Timp de 2 ani, între 1985-1987, a colaborat și cu formația de muzică experimentală "Hyperion", condusă de compozitorul Iancu Dumitrescu. Din 1995, timp de 4 ani scrie în exclusivitate, muzica emisiunii TV pentru copii "Abracadabra", difuzată la postul Pro Tv.Din 1998 pâna în 2000 susține cu formația proprie compartimentul muzical al emisiunii de mare succes "Chestiunea Zilei", difuzată la același post: Pro Tv.În 2002 scrie muzica de balet "Visul unei nopți de vară" de W. Shakespeare, pentru o școală de balet din Shweinfurt - Germania. Lucrarea este premiată de U.C.M.R. cu "Premiul anului 2003".Între anii 2002-2003 susține cu formația proprie compartimentul muzical al emisiunii "Sara bună" de la TVR 1.Din 2004 până în prezent susține cu formația proprie compartimentul muzical al emisiunii "Garantat 100%" de la TVR 1, moderată de Cătălin Ștefănescu. Din 1995 este conducătorul muzical al formației "Zan", formația de acompaniament a lui Nicu Alifantis și este prezent pe toate albumele semnate de acesta: A făcut și face parte din numeroase jurii ale mai multor festivaluri și concursuri de muzică ușoară pentru copii. În prezent predă muzică la grădinițele "Diandra", "Gradinița mea, școala mea", "Camy". Prezent pe 10 albume discografice
Și-a început cariera de actriță cu rolul din filmul Liceenii. A creat o adevărată modă; ani la rând, fetele de liceu s-au tuns precum personajul pe care l-a interpretat în acest film, Dana. În 1997, scapă cu viață dintr-un accident de mașină.
Județul Békés (maghiară: Békés megye, cunoscut în română sub denumirea de județul Bichiș) este o unitate administrativă din sud-estul Ungariei, la frontiera cu România. Reședința județului este orașul Békéscsaba (rom. Bichișciaba). O importantă comunitate de români se află în orașul Gyula (rom. Jula) și împrejurimile sale. Face parte din regiunea istorică Banat-Crișana, denumită generic Partium.
Grigore Mărăcuță s-a născut la 15 octombrie 1942 în satul Teiu (raionul Grigoriopol), fiind de etnie moldovean. În 1960, după absolvirea școlii secundare din satul Parcani, a urmat cursurile Școlii de mecanizare a agriculturii din Dubăsari. La absolvirea acesteia în 1961, a lucrat ca tractorist și șofer de combină în Kazahstan. În 1968 a absolvit Institutul Agricol din Zelinograd, obținând calificarea de inginer electrician. Se reîntoarce în Transnistria în 1971, în raionul Camenca, unde activeazü ca director-adjunct al Centralei de electricitate a raionului Camenca (1971-1981) și ca instructor al comitetului raional al Partidului Comunist din RSS Moldovenească. Ulterior este numit în funcția de vicepreședinte al Consiliului deputaților poporului din raionul Camenca și prim-secretar al Comitetului raional de partid Camenca (1981-1991). Mărăcuță a participat la proclamarea 2 septembrie 1990 a independenței Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Transnistrene. El a deținut apoi funcții de conducere în republica separatistă transnistreană, fiind unul dintre politicienii din Transnistria cu experiență importantă de activist comunist. Ales în noiembrie 1990 ca deputat în Sovietul Suprem al autoproclamatei Republici Moldovenești Transnistrene, Mărăcuță a fost ales la 30 ianuarie 1991 ca președinte al parlamentului republicii separatiste și reales în ianuarie 1996 și 2000. A candidat la alegerile prezidențiale din Transnistria din 1 decembrie 1991, obținând 31% din voturi și clasându-se pe locul doi după Igor Smirnov. Mărăcuță ste membru al Partidului Republican din Transnistria („Respublika”), aliat cu președintele Igor Smirnov. După ce s-a aflat la putere timp de 15 ani, Partidul Republican a fost înfrânt la alegerile parlamentare din 11 decembrie 2005. Mărăcuță și-a păstrat mandatul de deputat, însă partidul său a pierdut majoritatea în parlament iar Mărăcuță a trebuit să renunțe la funcția de președinte al parlamentului separatist. În decembrie 2005, a fost ales ca președinte al Parlamentului politicianul Evgheni Șevciuk, membru în Partidul Reînnoirii („Obnovlenie”). În decembrie 2005, deputatul Grigore Mărăcuță a fost ales în funcția de reprezentant special al Sovietului Suprem pentru relații interparlamentare. Pentru merite în sprijinirea independenței republicii separatiste Transnistria, i-au fost conferite Ordinul Republicii, Ordinul de Onoare, Ordinul Sf. Serghei de Radonej, medaliile „Pentru dezvoltarea terenurilor necultivate”, „Pentru muncă susținută” și alte câteva distincții. A obținut titlurile academice de doctor în drept, grand doctor în filosofie, profesor, academician al Academiei Ruse de Științe ale Naturii etc. În 2004, Uniunea Europeană l-a inclus pe o listă a transnistrenilor cărora li s-a interzis călătoria în spațiul UE, fiind considerat răspunzător de împiedicarea progresului în vederea unei soluționări politice a conflictului transnistrean din Republica Moldova . Pe baza reexaminării Poziției comune 2004/179/PESC, la data de 25 februarie 2008, Consiliul Uniunii Europene a considerat că este oportun ca numele său să rămână în continuare pe lista persoanelor indezirabile în țările UE . Grigore Mărăcuță locuiește în orașul Tiraspol, este căsătorit și are doi copii.
Vara roșie, termen folosit pentru prima oară de James Weldon Johnson, desemnează perioada verii și toamnei anului 1919, perioadă caracterizată prin izbucnirea unor revolte rasiale în mai multe orașe, atât din sudul cât și din nordul Statelor Unite ale Americii. Cele mai violente episoade ale acestei serii de revolte au avut loc în Chicago, Washington, D.C. și Elaine, Arkansas. În total au avut loc peste 30 de revolte cu caracter rasial, în timpul cărora afroamericanii au fost principalele victime ale atacurilor fizice. Printre cele mai importante astfel de revolte s-au numărat cele din: Revoltele au fost declanșate de rasism, șomaj și inflație. Demobilizarea rapidă și lipsa unui control al prețurilor eficient au dus la inflație și șomaj, implicit la o competiție dintre albi și afro-americani pe piața muncii. Albii nu erau dispuși să permită persoanelor de culoare să concureze în mod egal pentru puținele locuri de muncă. Revoltele au fost intensificate de prima panică roșie, afroamericanii care luptau pentru egalitate rasială au fost rapid etichetați drept "radicali".Poetul comunist jamaican Claude McKay a scris poemul "If We Must Die" ca răspuns la situația creată în vara anului 1919. Spre deosebire de revoltele rasiale de până atunci, cele din anul 1919 au fost acțiuni organizate ale minorității afro-americane. Vara roșie - un anotimp al spaimei
Evgheni Șevciuk s-a născut la data de 19 iunie 1968 în orașul Rîbnița, în familie de muncitori. După absolvirea Liceului nr. 2 din Rîbnița în anul 1985, a studiat un an la Facultatea de Mecanică din cadrul Institutul Agricol din Chișinău, apoi și-a făcut stagiul militar. A studiat apoi la Facultatea de Drept a Universității de Stat "T.G. Șevcenko" din Tiraspol (1992-1996) și la Facultatea de comerț exterior a Academiei de Comerț Internațional a Federației Ruse (1999-2001), obținând în anul 2003 titlul de candidat în științe economice. În perioada 1998-2001 a lucrat în companii private, ca manager al sucursalei din Rîbnița a companiei de producție agricolă "Sheriff Ltd." (1998-2000) și apoi ca șef de departament al Băncii comerciale PRAK “Agroprombank” din Tiraspol. În decembrie 2000, Șevciuk a fost ales ca deputat în Parlamentul Transnistriei, conducând Comisia de politică economică, buget și finanțe, Comisia de politică externă și relații internaționale și fiind ales ca vicepreședinte al Parlamentului. În anul 2005, a fost reales ca deputat al raionului Rîbnița, iar mișcarea de opoziție Partidul Reînnoirii ("Obnovlenie") a obținut 31 de locuri din 43, în Sovietul Suprem. Ca urmare a acestei schimbări a raportului de forțe, la data de 28 decembrie 2005, Evgheni Shevciuk a fost ales în funcția de președinte al Parlamentului Republicii Moldovenești Nistrene. Profilul său biografic îl descrie ca un "tehnocrat social-democrat cu o orientare europeană și un om de credințe profund democratice". Ca reprezentant al opoziției parlamentare înainte de decembrie 2005, el a susținut o serie de reforme ale Codului electoral al Transnistriei. Printre schimbări au fost solicitarea ca președinții secțiilor de votare să nu fie membri ai nici unui partid politic și regula ca mass-media să nu publice rezultatele votării înaintea terminării procesului electoral, pentru a nu-i influența pe alegătorii nehotărâți. Acestea au fost semnalate de un Raport de țară din anul 2005 al Departamentului de Stat al SUA cu privire la Respectarea Drepturilor Omului. În februarie 2006, în cadrul unei conferințe de presă, susținută la Moscova, Evgheni Șevciuk, a afirmat, citat de Rompres, următoarele: "Mai devreme sau mai târziu, Chișinăul va opta pentru unirea cu România. Terenul pentru acest fapt este deja pregătit. Și de aceea consider că în această situație Republica Moldovenească Nistreană are dreptul deplin de a-și hotărî singură soarta". El s-a pronunțat împotriva evacuării forțelor de menținere a păcii din Transnistria, solicitând totodată monitorizarea arsenalului militar al Republicii Moldova și a societăților din dreapta Nistrului, în baza exemplului inspecției propuse pentru Transnistria."Monitorizarea internaționala a companiilor transnistrene a demonstrat că Tiraspolul nu produce armament", a declarat oficialul transnistrean, citat de Mediafax. La alegerile prezidențiale din decembrie 2006, Evgheni Șevciuk nu a candidat, motivându-și absența din cursa electorală prin faptul că, după intrarea în vigoare a noului acord vamal moldo-ucrainean (3 martie), Transnistria era grav amenințată, iar o competiție între șeful Executivului și cel al Legislativului ar fi dus la o destabilizare a regiunii separatiște, scenariu dorit de cei din Republica Moldova. La Congresul din 2 iunie 2006, Evgheni Șevciuk a fost ales în funcția de președinte al Partidului Republican “Obnovlenie”. În anul 2004, Uniunea Europeană l-a inclus pe o listă a transnistrenilor cărora li s-a interzis călătoria în spațiul UE, fiind considerat răspunzător de împiedicarea progresului în vederea unei soluționări politice a conflictului transnistrean din Republica Moldova. Pe baza reexaminării Poziției comune 2004/179/PESC, la data de 25 februarie 2008, Consiliul Uniunii Europene a considerat că este oportun să fie eliminat numele său de pe această listă. În primul tur al alegerilor prezidențiale din 11 decembrie 2011 Șevciuk s-a clasat pe locul 1, cu 38,55 % din voturi. El a câștigat și turul doi al alegerilor prezidențiale, din 25 decembrie 2011, unde a obținut 73,88 % din voturi. A doua zi Comisia Electorală Centrală a Transnistriei a validat rezultatele recunoscându-l drept nou președinte ales. Pe 30 decembrie el și-a preluat atribuțiile legale de președinte și de comandant suprem al forțelor armate transnistrene. Evgheni Șevciuk, a declarat că în cazul în care Republica Moldova va parafa, la summit-ul de la Vilnius, Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, Transnistria va cere răspicat recunoașterea independenței sale pe plan internațional. La 28 iunie 2017, Sovietul Suprem al Transnistriei (organul legislativ al republicii nerecunoscute) a retras imunitatea lui Șevciuk, în legătură cu procesul penal deschis împotriva sa pe motivul furtului în proporții deosebit de mari a averii statului. Imediat, acesta împreună cu soția sa, Nina Ștanski, au părăsit Transnistria refugiindu-se la Chișinău. El acuză autoritățile separatiste că acestea îi amenință integritatea fizică și petrec percheziții în locuințele sale din stânga Nistrului, cât și în casele părinților și socrilor. Deși unele surse raportau că cuplul a părăsit țara zburând în Malta, cei doi se află în Chișinău, sub protecția bodyguarzilor. Pe 31 august 2015, în cadrul unei conferințe dedicată celei de-a 25-a aniversări de la formarea Republicii Nistrene, Evgheni Șevciuk a anunțat că se va căsători cu Nina Ștanski și a declarat că aceasta în scurt timp „își va încheia exercitarea mandatului de șef al departamentului de externe și va prelua atribuțiile de soție”. Pe 18 septembrie cei doi s-au cununat într-o biserică dintr-un sat din raionul Camenca din regiunea trasnistreană. Nunta a avut loc în data de 19 septembrie, iar la petrecere a cântat interpretul Ion Suruceanu, care a dezvăluit că aceasta a avut loc la vila lui Șevciuk de la Stroiești și la ea au 40-45 de invitați, rude ale mirelui și ale miresei și câțiva prieteni. Evgheni Șevciuk: Transnistria va fi recunoscută pe plan internațional, peste un an și jumătate, 26 august 2013, Mediafax, Adevărul
Sub denumirea de Islaz sunt conoscute două localități din sudul României: Islaz, ca substantiv comun, este sinomimul termenulul izlaz.
Ziua-Z sau D-Day (in occident) este un termen folosit în limbajul militar pentru a desemna ziua de declanșare a unei operațiuni ofensive. Ziua-Z este de multe ori privită ca un punct de origine față de care se măsoară momentele de apariție a diferitelor evenimente legate de o operațiune militară, atât în cazul planificării cât și al urmăririi progreselor ofensivei. Deși inițial litera „Z” a avut mai multe semnificații, în ultima vreme se acceptă înțelesul de „zi”, ceea ce a dus la apariția unei sintagme pleonastice „ziua-zi”.Cea mai cunoscută „Zi-Z” este fără nicio îndoială cea de 6 iunie 1944, în timpul căreia s-a declanșat debarcarea din Normandia, invazia Aliaților destinată eliberării continentului european de sub dominația nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial. Numeroase alte operațiuni ofensive au avut desemnată o zi de început considerată Ziua-Z, mai înainte sau după Operațiunea Overlord. Atunci când este folosită în combinații cu cifre (cu semnele plus și minus) aceste termene semnifică distanța în zile față de ziua de declanșare a operațiunii. Astfel, D+3 reprezintă a treia zi după Ziua Z. Planificarea unor operațiuni de amploare se face cu mult mai înainte de declanșarea ofensivei respective. De aceea, ordinele de luptă sunt gândite în detaliu cu mult timp înainte de hotărârea datei exacte a atacului. Ordinele de luptă sunt gândite pentru etape bine specificate. În momentul potrivit, Ziua Z este înlocuită de data atacului, secvența acțiunilor militare desfășurându-se funcție de planificarea gândită cu mult timp în urmă: în prima zi (z+1), a doua zi (z+2), etc. Prima folosire a termenului de către Armata Statelor Unite, pentru care Centrul de Istorie Miliră a găsit dovezi scrise, a fost pentru data de 7 septembrie 1918. În timpul primului război mondial, în ordinul de luptă nr. 9 al Forțelor expediționare americane era prevăzut: „Armata I va ataca la Ora-H pe Ziua-Z cu obiectivul evacuării pungii de la St. Mihiel.” Debarcarea din Franța a avut ca Ziua Z inițială data de 5 iunie 1944, amânata de generalul Dwight D. Eisenhower cu 24 de ore datorită condițiilor meteo nefavorabile. În acest fel, ziua de 6 iunie a fost denumită de atunci „Ziua-Z”.În engleză se folosește termenul „D-Day”, iar în franceză aceeași zi este numită Le Jour J, sau, uneori, Le Choc. Din dorința de a nu se confunda în niciun caz ziua debarcării din Normandia cu orice altă zi de început al ofensivelor ulterioare, planificatorii militari au evitat de multe ori inițiala D.Astfel, Bătălia din Golful Leyte a fost declanșată în „Ziua-A”, iar invazia din Okinawa a început în „Ziua-L”.Invazia din Japonia (Operațiunea Downfall) fusese gândită de Aliați în etape care începeau cu „Ziua-X” (Kyūshū, în luna noiembrie 1945) și continua cu „Ziua-Y” (Honshū, în luna martie 1946).
Fiind student la Politehnică a fost îndrumat spre actorie de către nepoata lui George Vraca. După absolvire, a plecat cu toată promoția la Teatrul din Botoșani. Este cunoscut datorită activității sale artistice în cadrul Teatrului Nottara, precum și pentru numeroasele roluri care l-au consacrat în cinematografie, teatru TV și teatru radiofonic. A primit Premiul ACIN pentru rolul din filmul "Clipa" (1979) și a fost decorat cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler (30 mai 2002), alături de alți actori, „pentru prestigioasa carieră artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.În 1995 a publicat volumul de versuri „Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză” la Editura Arc. De asemenea asigură vocea unui gecalop (iepure cu coarne) în cadrul scurt-metrajului pixar Oaia fără blană. Acțiunea „Autobuzul” (1978) - Trimis al securitatii
În zilele noastre, partidul este condus de Gabriel Rafael Puerta Aponte. După victoria în alegeri a lui Hugo Chávez din 1998, partidul a trecut de partea opoziției aripii de dreapta și social-democrate. Acest fapt a dus la un număr de demisii din partid, membrii care au părăsit Partidul Steagul Roșu trecând în tabăra lui Chávez. Partidul a fost acuzat că ar fi fost implicat în tentativa de lovitură de stat din 2002 din Venezuela. În campania pentru alegerile prezidențiale din 2006, Partidul Steagul Roșu a sprijinit candidatura lui Manuel Rosales. Rezultatele electorale ale partidului din ultimele alegeri au arătat un număr de 18.468 voturi, adică 0,16% dintre sufragiile valabil exprimate. [ Ultima noapte de dragoste (1980) - sergentul Zamfir George Mihaita i-a dat cu lampa in cap iubitei sale, 20 august 2007, Evenimentul zileiGeorge Mihăiță, actor: „Nu am jucat, ci am trăit rolul din «Palilula»“, 11 mai 2012, Adevărul
Adrian Virgil Pintea () a fost un actor român de teatru, film și televiziune care a adus o contribuție deosebită scenei și cinematografiei româneștiÎn 1990 a început să predea actorie la același institut, devenit între timp Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I. L. Caragiale". În 2002 a obținut titlul de doctor în domeniul teatru, cu lucrarea Hamlet sau actorul lucid, lucrare care avea să fie tipărită la editura ALL.În 2004 a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", la secția regie film, clasa Elisabeta Bostan. Dușmanul dușmanului meu (1999) - teroristul Goran Adrian Pintea s-a căsătorit civil cu Lavinia Tatomir la 25 decembrie 2000, iar cununia religioasă au făcut-o în vara anului 2001. Adrian Pintea a încetat din viață la vârsta de 52 de ani, pe 8 iunie 2007, la Spitalul Fundeni, suferind de ciroză. Văduva artistului, Lavinia, a afirmat că actorul a murit de septicemie, în urma unui implant dentar, fiind slăbit deja o îndelungată perioadă în care a suferit de ciroză hepatică.
Filip poate fi un nume de familie sau prenume masculin Există mai multe personalități cu numele de Filip: Filip, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Hristos
În 1996, Jerzy Dudek a semnat cu formația olandeză Feyenoord Rotterdam. În primul său sezon la Rotterdam a fost doar rezerva mai experimentatului Ed de Goey, dar când acesta s-a transferat un an mai târziu la Chelsea F.C., managementul clubului a decis să nu achiziționeze alt portar și să îi acorde încredere lui Dudek. Din acel sezon 1997-1998, Dudek a devenit titularul indiscutabil al postului de portar, atât la Feyenoord, cât și la echipa națională a Poloniei. Pe 31 august 2001 Dudek a semnat cu Liverpool F.C., care l-a ales ca înlocuitor al portarului olandez Sander Westerveld. După stressul suferit la Campionatul Mondial de Fotbal 2002, Dudek nu s-a mai regăsit, și, după evoluții slabe și gafe precum în meciul cu Manchester United (de pe 1 decembrie 2002), a fost ținut pe banca de rezerve, până ce o accidentare a lui Chris Kirkland i-a permis să revină între buturi. Achiziționarea portarului spaniol "Pepe" Reina în iulie 2005, însă, a însemnat scoaterea definitivă a lui Dudek din planurile antrenorului. Pe 25 mai 2005, cu toate acestea, Dudek a avut ocazia să apere chiar în finala Ligii Campionilor, la Istanbul, împotriva italienilor de la AC Milan, care porneau ca favoriți. Atunci Liverpool a reușit să revină miraculos de la scorul de 3-0 pentru AC Milan, ajutată și de paradele lui Dudek în fața temutului atacant Andriy Shevchenko, în ultimele minute de joc. Partida s-a decis la penalty-uri, Dudek reușind să apere de două ori, ajutat de mișcările sale menite să rupă concentrarea executanților. Acele mișcări au fost botezate "Dansul lui Dudek", care au servit drept inspirație pentru cântecul "Du the Dudek" al celor de la "Trophy Boyz", suporteri ai lui Liverpool. După meci, Dudek a afirmat că mișcările sale au fost inspirate din cele ale fostului portar de la Liverpool F.C., Bruce Gobelaar, care ajutase pe Liverpool să câștige finala Cupei Campionilor Europeni în 1984, împotriva lui AS Roma. Dudek a mai declarat în engleza sa stâlcită simpatic : "I am in the heaven" ("Sunt în paradisul"). De la acea finală, însă, Dudek a mai prins rareori un post de titular la Liverpool F.C., împiedicat într-o perioadă și de o accidentare la umăr. Pe 30 mai 2006, în timpul unui meci amical între Polonia și Columbia, spectatorii polonezi au început să scandeze numele lui Dudek, pentru a-l convinge pe antrenorul polonez să-l convoace pe Dudek în lotul pentru Cupa Mondială din 2006. Unul dintre motive a fost gafa uriașă a lui Tomasz Kuszczak, care i-a permis portarului columbian să marcheze un gol de la mare distanță. A pierdut postul de titular la Liverpool în fața lui Jose Reina, astfel că în vara anului 2007 a acceptat oferta venită de la Real Madrid. Și aici a jucat rar, bifând un singur meci în Primera Division în trei sezoane, din cauza concurenței cu Iker Casillas. Dudek s-a căsătorit cu soția sa Mirella (născută în decembrie 1974) în iunie 1996. Cei doi au un fiu, Aleksander, născut în decembrie 1996, și două fiice, Wiktoria și Natalia, născute în ianuarie 2006 și decembrie 2006, respectiv. În 2004, papa Ioan Paul al II-lea, care a jucat fotbal ca portar în Polonia, în timpul tinereții sale, s-a întâlnit cu membrii echipei naționale de fotbal a Poloniei. Cu această ocazie, fostul suveran pontif i-a mărturisit lui Dudek că îl admiră ca portar și s-a declarat susținător al echipei de fotbal Liverpool F.C.
Islamul, Dominique Sourdel, Humanitas, 1993; Istoria credințelor și ideilor religioase, Mircea Eliade, Editura Științifică, 1991). Există si alte forme învechite ale acestui nume, precum Mahomet. Dintre toți întemeietorii de religii universale, Mahomed este singurul căruia i se cunoaște, în linii mari, biografia (izvoarele cele mai importante sunt Coranul - în arabă, al Quar'an, "Propăvăduirea" - și informațiile transmise de Tradiție - în arabă, al-Hadit, "Zicerea", "Spusa". Trebuie precizat însă că valoarea istorică a acestor surse nu e întotdeauna sigură). Profetul Muhammad ibn Abdallah s-a născut la Mecca in jurul anului 570. Tatăl sau moare cu puțin timp înainte de nașterea sa, iar mama sa când el avea doar 6 ani. Este crescut de unchiul sau Abu Talib de la vârsta de 8 ani. La 12 ani călătorește în Siria, unde un călugăr creștin, numit Bahira, recunoaște semnele tainice pe umărul lui Mohamed care îi vestesc vocația de prooroc. Se căsătorește cu prima lui nevastă, Khadija, la vârsta de 25 de ani (ea avea 40); soția sa a avut un rol considerabil în viața Profetului: ea l-a încurajat mult în încercările sale religioase. Khadija avea un văr creștin (catolic) Waraqah ibn Nawfal. Fatimah este fiica lui Khadija și a lui Mahomed. Căsătoria avea să fie fericită; Mahomed, care, după moartea Khadijei, avea să aibă încă nouă neveste, nu și-a luat altă soție cât timp Khadija a fost în viață. Datorită caracterului său integru este ales ca membru într-o organizație numită Alianța pentru Caritate. Este pentru un timp caravanier, având posibilitatea sa călătorească mult. Era cunoscut de toți ca fiind o persoană foarte corectă și cu un suflet foarte bun. Nu se prea cunosc amănunte ale vieții lui Mohamed dinaintea primelor revelații, către anul 610.Potrivit tradiției, ele au fost precedate de lungi perioade de "retragere spirituală" (tahannut) în peșteri și în alte locuri însingurate, practică străină politeismului arab. E foarte posibil ca Mahomed să fi fost impresionat de vegile, rugăciunile și meditațiile anumitor călugări creștini pe care îi întâlnise sau de care auzise vorbindu-se în călătoriile sale. Un văr al Khadijei era creștin. În plus, anumite ecouri ale predicației creștine, ortodoxe ori sectare (nestoriene, gnostice), precum și ideile și obiceiurile ebraice, erau îndeajuns de cunoscute în orașele arabe. Cu toate că, în timpul lui Mahomed, este puțin probabil ca religia Arabiei Centrale să fi fost modificată de influențe iudeo-creștine, prin evreii (prezenți într-un mare număr la Iatrib - viitoarea Medina) si creștinii (prezenți la Mecca, majoritatea de condiție foarte umilă, probabil sclavi abmisieni și insuficient instruiți), Profetul a avut contact cu elemente iudeo-creștine. La 40 de ani, Mahomed are o revelație descrisă în felul următor: pe când dormea în peștera în care își petrecea recluziunea lui anuală, îngerul Gabriel a venit la el, ținând o carte deschisă în mâini și i-a poruncit "Rostește acestea!".Cum Mahomed refuza să citească din carte, Îngerul i-a apăsat "cartea pe nări și pe buze", aproape sufocându-l. Când, a patra oară îngerul i-a spus: "Rostește!", Mahomed l-a întrebat "Ce trebuie să rostesc?".Îngerul i-a răspuns atunci: "Rostește (adică: predică!) în numele Domnului care te-a făcut! Care a făcut omul dintr-un cheag de sânge. Propăvăduiește, căci Domnul tău este cel mai darnic, el l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris și l-a învațat pe om ceea ce nu știa"(90: 1-5) Mahomed a început să citească cu voce tare și îngerul s-a depărtat de dânsul."Apoi m-am trezit și eram ca și cum cineva ar fi scris în inima mea". Autenticitatea acestor experiențe pare neîndoielnică."Dictarea" Coranului a fost deseori însoțită de convulsii puternice, de accese de febră sau de răcirea trupului. Muhammad începe sa predice, întâi în familie și printre cunoștințe, apoi publicului larg. La început el este ignorat de majoritatea oamenilor, iar mai apoi ridiculizat. Totuși, el reușeste să atragă din ce în ce mai mulți oameni la noua sa religie. Muhammad devine conducătorul orașului și în scurt timp Medina devine capitala primului stat islamic. Acest stat este imediat atacat de vecinii mai puternici din Mecca, însă Muhammad reușește să câștige câteva bătălii importante Badr și Uhud, asigurând securitatea statului său. Acesta continuă să se extindă și în cele din urmă Muhammad cucerește Mecca fără vărsare de sânge in 630. În tot acest timp, versete din Coran continuă să îi fie revelate, acestea fiind o parte așternute în scris, iar o alta memorate de către companionii Profetului. Astfel, din chiar timpul vieții lui, dar mai ales în perioada în care succesorul său a fost Abu Bakr, au aparut 2 miscari de contestare care au fragmentat noua comunitate (ummah) și au divizat politic peninsula; e vorba despre Yamama în Arabia centrală, sub conducerea unui profet concurent, numit Musailima Ibn-Habib și despre alt focar de contestare, de data asta în sud, în Yemen, sub conducerea lui 'Aihala al-'Ansi, poreclit "negrul". Tradiția păstrează memoria acestei realități în diverse scrieri ale biografilor si istoricilor musulmani (de ex. visul lui Mahomed, si scrierile lui Balad-huri). Biografiile lui Muhammad care toate sunt produse de istoria oficială islamică, sunt 'istorii sfinte', apologetice ('hagiografii'). Ele subliniază atât umanitatea sa, cât și natura lui fantastică, relatată de o abundentă sumă de tradiții (al-hadith-urile stau mărturie în acest sens). În Europa, odată ce mitologia creștină a fost demontată în măsura posibilului pentru a căuta istoricitatea diverselor sale personaje sacre și a evenimentelor relatate în care aceștia au fost antrenați doar sau au fost de-a dreptul protagoniști, istoricii și hermeneuții s-au aplecat și asupra biografiei, inerent idealizate, a Profetului. Toți subliniază dificultatea colosală a muncii de separare a prozei fantastice, pioase, de relatarea strict istorică și biografică. Soluția, așa cum subliniază islamologul contemporan Anne-Marie Delcambre, nu putea fi decât una singură : abandonarea ideii de a răsturna acest amplu eșafodaj ridicat de tradiția islamică și preluată necritic de specialiștii musulmani; această idee de a respinge în bloc întreaga constructie din cauza abundentelor idealizări, își are originea atât în munca teologilor creștini, cât și a adversarilor lor iluministi, în secolul al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea. Așa cum spunea până și orientalistul iezuit Henri Lammens, ce poate fi definit oricum mai puțin animat de simpatie pentru islam, "în loc să demolam întreaga construcție a istoriei pioase musulmane, trebuie să ne mulțumim a o demonta piatră cu piatră, pentru a examina mai apoi calitatea materialelor folosite".De aceea munca istoricului actual este una de 'psihologie istorică': în fața unei istorii prea perfecte, trebuie căutate continuu punctele slabe prin care se poate întrezări realitatea prozaică. Aceasta este metoda criticii moderne în istorie. Ea ține cont în analiza veridicității afirmațiilor hagiografice de contextul istoric în ansamblul lui, ori pentru Arabia deșertică a secolului 7 acesta este o lume tribală, ale cărei cutume trebuie cunoscute și înțelese ca să putem aprecia ce este valid sau nu în descrierile oficiale idealizate. Portretul lui Mahomed care rămâne după efectuarea acestei munci, nu poate fi decât al unui om al timpului și locului său. Doar astfel pot deveni inteligibile evenimentele care au șocat generații de creștini, indivizi a căror religie a apărut pe ruinele unor strălucite civilizații, pe eșafodajul unor state a căror vechime precede cu prea multe secole apariția statalitaților în deșertul inospitalier. Atacul a avut loc noaptea, iar Mahomed și adepții lui s-au folosit de înșelăciune pentru a se apropia de caravana mecană : s-au ras în cap și s-au îmbrăcat în pelerini aflați în drum spre locul sacru de pelerinaj de la Kaaba (pelerinajul și adorarea pietrei de la Kaaba este la origine un ritual păgân (politeist) arab, adoptat și de noua religie islamică). Strategema a provocat fără îndoială discuții în comunitatea islamică a acelui timp, căci ea ridica semne de întrebare de natură morală, mărturie ne stă textul coranic, care se face ecoul acestor neliniști (surata 2, verset 217). Din acest moment în care situația materială a micii comunități s-a mai întremat, Mahomed îsi îndreaptă atenția spre adversarii săi politici de la Medinaa, începând astfel o serie de asasinate motivate politic. Prima victimă este poetul evreu Kaab ibn Așraf, gură prea slobodă care luase prea des în rîs revelațiile lui Mahomed. Odată ce și-a văzut consolidată poziția în Medina, Mahomed căută motive, și desigur a găsit, pentru a-i expulza pe evrei din oraș, evident deposedându-i de bunuri cu această ocazie. Primii sunt cei din tribul Banu Kainuka, bijutieri de meserie… Astfel, gruparea lui Mahomed va fi pregătită atât logistic cât si financiar pentru bătălia care se anunța deja, căci evident, kuraișitii de la Meca doreau răzbunarea alor lor si a jafurilor repetate ale lui Mahomed. Bătălia va fi pierdută totuși de trupele lui Mahomed din cauza lăcomiei unei părti a trupelor sale (arcașii), care la un moment dat, rupând disciplina militară și-au părăsit pozițiile pentru a se repezi spre împărțirea prăzii (șansele păreau atunci a le surîde din nou musulmanilor). Strategii mecani vor profita de eroare, întorcând de partea lor sorții confruntării. Răzbunarea va fi cruntă : Mahomed însuși este rănit, iar unchiul său Hamza este ucis. Atunci când trupul acestuia este prezentat de către combatanții mecani soției lui Abu Sufian (numită Hind), aceasta se va apleca asupra cadavrului, va smulge ficatul mortului și va mânca din el. Hamza îi ucisese doar cu ocazia jafului de la Badr, atât tatăl cât și fratele, cât și un unchi. Dupa înfrângerea de la Ohod, o umilință serioasă pentru comunitatea musulmană, trebuia să fie făcut ceva pentru a ridica moralul si reumplut buzunarele, ori soluția o știm deja: jaful. Dupa expulzarea din oraș și jefuirea tribului de evrei bijutieri Banu Kainuka, a urmat la rând un alt trib de evrei, anume Banu Nadir, care au fost acuzati de complot. Cea mai mare parte dintre ei se vor îndrepta spre Kaibar. Înca un pas deci, si orașul devin pur, căci rămăseseră doar evreii din tribul Banu Quraiza. Aceștia însă, așa cum vom vedea, în afară de a fi si ei jefuiți mai târziu, vor fi și exterminați. Mecanii însă nu se vor mulțumi doar cu victoria de la Ohod (versantul unui munte aflat lângă Medina), și vor organiza un alt atac al Iatribului, de data asta cu o armată de 3 ori mai numeroasă. Musulmanii vor organiza apărarea orașului, aceștia săpând, la sugestia unui convertit pers (un fost sclav eliberat) un șanț în jurul așezării (de unde numele rămas în tradiția istorică islamică de "bătălia șanțului"; tehnica asta de apărare era total necunoscută arabilor). Ideea a fost genială și salvatoare, căci mecanii n-au reușit să treacă tranșeul, și vor face astfel cale-ntoarsă. După efort, urmează, evident, răsplata bine-meritată, căci mai rămăsese încă un trib de evrei de jefuit, doar că aceștia vor plăti cu viața dispoziția proastă a șefului tribului arab Aws, care rănit mortal fiind după lupta șanțului, n-a mai fost deloc înclinat să-și respecte angajamentele de garant al securității lor. Astfel, bunurile vor fi trecute în proprietatea musulmanilor, iar cei 600-900 baieți si bărbați evrei vor fi executați prin decapitare, o femeie fiind decapitata pentru uciderea unui razboinic musulman, iar femeile și copii vor fi vânduți ca sclavi, căci era nevoie de bani, din ce în ce mai mulți bani, pentru a alimenta mașina de război ce era din ce în ce mai des folosită. Banul, cum se zice, este nervul războiului. Pentru executarea pedepsei, în piața centrală a Medinei au fost săpate alte șanțuri, de asta dată nu pentru apărare, ci pentru îngroparea evreilor decapitați. Măcelul are loc o zi întreagă, sub ochiul atent al Profetului, care asistă în liniște la execuția "dușmanilor lui Alah și ai Profetului Lui", așa cum ne raportează tradiția musulmană. La căderea nopții, ultimii evrei sunt decapitați la lumina torțelor, fiecare victimă având dreptul la un strigăt "Alah e mare!" din partea musulmanilor prezenți. Evreii, dogmatic vorbind, n-au nimic de reproșat musulmanilor: aceștia i-au tratat exact în modul în care ei înșisi, la rândul lor, au tratat numeroase populații sedentare, în procesul de cucerire sângeroasă a Canaan-lui promis lor. Mahomed va sfârși prin a-și domina adversarii mecani, cucerind finalmente orașul idolatrilor. Inamicii săi cei mai aprigi se vor converti pentru a-și scăpa pielea (de ex.: Abu Sufian, Kalid ibn al-Walid, Amr ibn al-As). Mahomed, la intrarea în oraș va executa o parte dintre inamicii săi neconvertiți, în special dintre acei care l-au umilit în mod atât de barbar în vremea când era doar "orfanul nebun al lui Abdalah", dar va arăta clemență față de alții, dovedind un fin simț politic. Religia înființată de el reprezintă un progres considerabil pentru lumea din care făcea parte, și asta se va vedea cu ochiul liber secole de aici încolo, când islamul ieșind din peninsulă va îngloba, dar mai important, va reusi sa asimileze strălucite civilizații, aflate în plină dezvoltare, acaparând toate aspectele societăților în care s-a infiltrat. Nu există o scădere tipic islamică care sa explice de ce civlizația la baza căreia stă învățătura lui Mahomed stagnează de prea multe secole, căci eroarea este de fapt comună tuturor monoteismelor și în parte tuturor religiilor: oricât de valoroase pot fi niște precepte la un moment dat, el vor fini prin a se dovedi neadaptate unei epoci diferite, ori din păcate dogmele religioase au dificultăți majore în a se modifica pe măsura ce timpul trece și societatea se schimbă; lumea creștină a cunoscut și ea blocaje si distorsiuni care au ținut-o pe loc mai bine de o mie de ani, în întunericul obscurantismului creștin, până când modernismul a permis avântului stiințific secular să preia conducerea socială. Se poate spune că Mahomed a fost un om al timpului și locului în care s-a născut (de aceea biografia lui șochează atât de mult persoanele trăitoare în secolul 21 și care nu sunt educate în morala islamică), însă în același timp și-a depăsit în anumite privințe epoca, așa cum arată anumite reforme pe care le-a introdus cu religia lui în societatea tribală a Arabiei secolului al 7-lea. Istoricii și sociologii spun că nimic din istoria timpurie a religiei lui Mahomed nu prevestea stagnarea de care suferă civilizația islamică de mai bine de jumătate de mileniu. Mesajul acestuia a fost unul similar celorlalte religii monoteiste abrahamice, dacă nu cumva chiar unul mai coerent și credibil, dată fiind perioada mai târzie în care noua religie a apărut. Spiritul tribal care i-a îmbibat pe arabi cu o imensă dragoste de libertate dintotdeauna, ca și cu o sănătoasă doză de scepticism în ce privește orice formă de concentrare a puterii și deciziei, modul democratic în care lumea tribală arabă lua deciziile privitoare la comunitate, sunt doar câteva elemente care prevesteau și în fapt chiar au produs efecte favorabile dezvoltării impetuoase a civilizației la baza cărei stătea mesajul lui Mahomed. Piedica, sau "vina", trebuie deci căutată, cel puțin în parte, mai târziu, și nu în epoca sau mesajul inițial, de altfel destul de ambiguu și divers, al Profetului. Istorici ca B. Lewis și D. Sourdel consideră că turnura antiraționalistă pe care a luat-o islamul ca reacție a mișcării mutazilite a fost decisivă în grăbirea falimentului. Tolerată un timp, filozofia a fost treptat respinsă ca un corp străin, iar ortodoxiile și fanatismele fratricide n-au făcut decât să învenineze climatul intelectual, după ce-l denaturaseră pe cel politic. Lungul șir de execuții ale ereticilor și lista nesfârșită de cărți ale filozofilor arabi arse în piața publică, a provocat lent dar inexorabil declinul final. Conform unor studii de antropologie islamică, Profetul este un adevărat prototip pentru orice musulman, iar toate revelațiile primite timp de 23 de ani au contribuit la formarea conținutului Coranului și la fundamentul islamului. Surse tradiționale spun că Aisha avea șase sau șapte ani când s-a logodit cu Mahomed, dar căsătoria nu a fost consumată decât atunci când fata a împlinit nouă sau zece ani. În timp ce majoritatea surselor tradiționale indică că Aisha a avut 9 ani (și, prin urmare, era fecioară) la data căsătoriei, un număr restrâns de scriitori mai recenți au estimat în mod diferit vârsta ei, de la 15 la 24.
Daphne sau Dafne este o nimfă din mitologia greacă. Leucipus, fiul unui rege, s-a îndrăgostit de frumoasa și virgina Daphne, dar s-a decis să nu o curteze în mod deschis pentru că știa că ea evita bărbații. Din pricina aceasta, Leucipus a imbrăcat haine femeiești și i-a câștigat prietenia. Daphne l-a indrăgit astfel foarte tare. Totuși, Apollo o indrăgea și el pe Daphne și de gelozie și furie o face pe Daphne să dorească să se scalde într-un râu alături de "prietena" ei. Leucipus e trădat in acest fel si simțindu-se inșelată, Daphne poruncește să fie omorât. Într-o discuție ca între zei, Eros e insultat de Apollo și ca răzbunare, zeul iubirii, îl săgetează cu săgeata dragostei pe Apollo. Deși înzestrat cu darul profeției, știind deci că nu o va putea îndupleca pe Daphne să fie a lui, Apollo incearcă din greu totuși, să o cucerească. Apollo, zeul ce vindeca răni, nu se poate vindeca singur de dragoste. Daphne îi rezistă și ca să scape, îl roagă pe Zeus să o transforme într-un laur (denumit și dafin). Lui Apollo nu-i mai rămâne decât să rupă o creangă din laur și să și-o prindă în jurul capului.
El este fiul celebrului fost portar al lui FC Barcelona și Atlético Madrid, Miguel Reina. Pepe Reina își câștigase încă de pe când juca la Villarreal CF reputația de portar bun în pararea loviturilor de la 11 metri. Deși s-a născut la Madrid, Reina și-a început cariera la FC Barcelona, făcându-și debutul în formația catalană pe când avea doar 18 ani. În ediția 2000-2001 a Cupei UEFA a jucat chiar împotriva actualei sale echipe, Liverpool, în semifinalele competiției. Pentru a putea juca meci de meci titular a fost împrumutat la Villarreal CF în 2002. Acest club l-a achiziționat pe Reina în 2004, tânărul portar ajutând echipa să ocupe un loc care permitea prezența în Liga Campionilor. În sezonul 2004-2005, Reina a apărat șapte penalty-uri din totalul de nouă. În iulie 2005 Liverpool F.C. a ajuns la un acord cu Villarreal, managerul cormoranilor, Rafael Benítez, declarând despre Reina că ar fi „cel mai bun portar din Spania”. Reina a debutat la Liverpool împotriva echipei Total Network Solutions F.C., în primul tur preliminar al Ligii Campionilor, după ce Liverpool câștigase Liga Campionilor în sezonul precedent, dar nu-și asigurase în Premier League un loc care s-o ducă măcar în turul trei preliminar al competiției. Pe durata sezonului 2005-2006 Reina a devenit prima opțiune pentru postul de portar la Liverpool, în dauna mai experimentatului portar polonez Jerzy Dudek, eroul de la Istanbul din 2005. În același sezon Reina a debutat și la echipa națională a Spaniei, într-un meci amical împotriva Uruguayului, disputat pe 17 august 2005. Spania a câștigat atunci cu 2-0. Sezonul 2005-2006 s-a dovedit a fi unul bun pentru Liverpool, care s-a clasat mai sus decât în anul precedent în Premier League și a reușit să câștige Cupa FA. A fost bun și pentru Reina, care a reușit să bată câteva recorduri ale lui Liverpool: pe 3 decembrie 2005 a reușit să nu primească gol în a șasea partidă consecutivă din Premier League, doborând recordul lui David James din sezonul 1996-1997. Recordul lui Reina avea să fie de opt meciuri fără să primească gol, întrerupt de un gol primit într-un meci al lui Liverpool cu eterna rivală, Everton FC. Pe 16 aprilie 2006 Reina și-a serbat prezența cu numărul 50 în tricoul lui Liverpool prin menținerea porții sale intacte într-un meci cu Blackburn Rovers F.C.. Mulțumită acestui meci deține și recordul de cele mai puține goluri primite în primele cincizeci de meciuri la Liverpool, doborând un record care data din sezonul 1970-1971. Atunci, Ray Clemence primea 32 de goluri în primele sale cincizeci de meciuri, în timp ce Pepe a primit numai 29. În mai 2006 Reina a primit premiul „Premier League's golden Gloves” („Mânușile de aur ale Premier League”), acordat deoarece acumulase 20 de partide fără să primească gol, mai multe decât Edwin van der Sar de la Manchester United sau Petr Čech de la Chelsea, de exemplu. Reina s-a căsătorit cu Yolanda Ruiz, de care îl lega o lungă prietenie, în Córdoba, pe 19 mai 2006, cu puțin timp înainte de a se alătura lotului național pentru Cupa Mondială din 2006. Cei doi au împreună trei copii , două fiice Grecia (născută în 2007) și Alma,și un fiu Luca Reina. Luca s-a născut la 26 mai 2011.
Denumirea vine de la folosirea manechinelor din paie sau alte materiale în antrenamentele de luptă. În Marea Britanie se folosește și expresia mătușa Sally. A nu se confunda cu expresia similară din limba română Om de paie = om fără personalitate, de care se servește cineva pentru a-și atinge un scop personal. Forma generală pe care poate să o ia argumentul este: Construirea unui argument om de paie se poate face astfel: Se prezintă o opinie nereprezentativă a oponentului, se combate acea opinie, după care se pretinde că opinia reală a oponentului a fost refutată. Se citează oponent cu un fragment scos din context -- de exemplu: citarea unor vorbe care nu sunt reprezentative pentru intenția reală pe care o are oponentul în argumentul său. Se prezintă cineva care argumentează slab ca fiind aparatorul opiniei, se combate argumentului lui, după care se pretinde că oricine susține acea opinie și opinia în sine au fost înfrânți. Se inventează o persoană fictivă care acționează conform unor idei deja combătute, după care se pretinde că oponentul face parte dintr-un grup de asemenea persoane. Se exagerează în simplificarea argumentului emis de oponent apelând la o analogie, care ulterior este foarte ușor de combătut. Unele cărți de logică definesc eroarea logică omul de paie doar ca argumentul nereprezentativ. În prezent, totuși, este folosit acest termen pentru toate tacticile enumerate mai sus. Tactica om de paie este folosită și în manipularea mediatică. Oricum, în prezentarea cu grijă și combaterea unei forme atenuate a argumentului pe care oponentul l-a emis, nu se comite întotdeauna o eroare logică. În schimb se restrânge scopul argumentului emis de oponent fie la o situație unde argumentul nu mai este relevant, fie la o etapă în demonstrația prin epuizare. Un exemplu de eroare logică a omului de paie ar putea fi: Persoana A: Eu zic că cei mici nu ar trebui să iasă în strada aglomerată. Persoana B: Iar eu zic că este prostesc să-i încui în casă toată ziua.
Înălțimea de 1,93 metri și forța fizică a lui Hyypiä l-au făcut pe fundașul finlandez să fie o prezență impunătoare pe teren. De asemenea a fost un jucător cu multă experiență și care și-a demonstrat calitatea fotbalistică. Nu de puține ori a reușit să marcheze cu capul sau din voleu în urma unor faze fixe. A fost unul dintre cei mai iubiți jucători de la echipa engleză FC Liverpool, acesta jucând pentru echipă în peste 300 de meciuri în toate competițiile și marcând 22 de goluri. Sami Hyypiä a fost un membru de bază la echipa națională de fotbal a Finlandei. El a jucat pentru selecționată aproape două decenii între 1992 și 2010, adunând 105 apariții și 5 goluri marcate. Hyypiä și-a început cariera de fotbalist la echipele Pallo-Peikot și KuMu, înainte de a semna cu echipa de Veikkausliiga MyPa, în anul 1992. A câștigat Cupa Finlandei cu MyPa în 1992 și 1995. Hyypiä a debutat la echipa națională într-un meci împotriva Tunisiei pe 7 noiembrie 1992. A fost căpitanul echipei naționale de fotbal a Finlandei. În 1995, s-a prezentat la un trial al clubului englezesc Newcastle United pentru a observa de aproape fotbalul din Anglia. A declarat mai târziu : Newcastle m-a ajutat în cariera mea. Am fost acolo la un trial, sub comanda lui Kevin Keegan, și m-a ajutat să-mi fac o idee despre fotbalul englezesc. Eram un jucător tânăr atunci și nu puteam emite pretenții. A fost o experiență bună pentru mine și am rămas cu dorința de a mă întoarce în fotbalul englezesc. Tot în 1995 Hyypiä a semnat cu formația olandeză Willem II. În scurt timp avea să devină favoritul fanilor. În 1999 Liverpool, echipa pe care Hyypiä o susținuse de când era copil, l-a cumpărat pe acesta cu 3 milioane de lire sterline. Încă din primul an Hyypiä a format un cuplu de succes în centrul apărării cu un alt nou-venit la Liverpool, Stéphane Henchoz. În sezonul 2000-01 Sami Hyypiä și Robbie Fowler au condus pe Liverpool către cucerirea a trei cupe : Worthington Cup, FA Cup și cupa UEFA. În 2002 Hyypiä a devenit vicecăpitan al lui Liverpool, după Jamie Redknapp, iar în 2003 în urma lui Steven Gerrard. În 2004, noul manager al lui Liverpool, Rafael Benítez, l-a mutat pe Jamie Carragher din poziția de fundaș lateral în centrul defensivei. Această mutare a avut un efect pozitiv asupra lui Hyypiä, care a ajutat echipa să câștige Liga Campionilor în acel sezon. Pe 10 august 2005 jucătorul finlandez a semnat un nou contract cu Liverpool, care ar trebui să-l țină pe Anfield până în 2008. Hyypiä a strâns peste 390 de apariții în tricoul lui Liverpool, marcând peste 20 de goluri. În anul 2007 a ajuns în "Topul 25" al prezențelor în tricoul legendarului club englezesc. Deși au existat zvonuri conform cărora fundașul finlandez s-ar putea transfera la echipe precum Fulham, Newcastle United, Reading sau Wigan Athletic, Hyypiä a rămas la Liverpool până la terminarea contractului. Sami Hyypiä ales fotbalistul finlandez al anului pentru a cincea oară Antrenori finlandezi de fotbal Antrenori ai cluburilor de fotbal din Anglia
Carol al V-lea s-a remarcat ca unul dintre marii regi din perioada acestui lung conflict, datorită faptului că a pus accent pe pregătirea militară și a fost ajutat de generalii săi. Aceștia erau conetabilii Du Guesclin și Clisson, care au reușit să realizeze o strategie elaborată împotriva englezilor, construind pe teritoriul francez mai multe fortificații care aveau rolul de a evita lupta și de a-i obliga pe soldații englezi să își irosească forțele. Planul anterior a funcționat atât de bine încât s-au recuperat aproape toate teritoriile pierdute în fața englezilor. Franța a fost favorizată și de incapacitatea de a se crea un imperiu continental englez, dar în special de faptul că Anglia a pierdut titlul de "regină a mărilor" din cauza slăbiciunilor diplomatice ale noului prinț care au dus la o coaliție franco-castiliană. După aceea o flotă a britanicilor a fost distrusă la La Rochelle, și corăbiile continentalilor puteau intra pe Tamisa. Ele atacau orașele de pe coastă și au pornit perioada de glorie franceză în Războiul de 100 de Ani. Carol s-a născut la Château de Vincennes situat în afara Parisului. A fost fiul cel mare al Prințului Ioan. La momentul nașterii sale Franța era guvernantă de bunicul său, regele Filip al VI-lea. Mama sa a fost Prințesa Bonna de Boemia, fiica regelui Ioan I de Bohemia. Carol a fost educat la Curte împreună cu ceilalți băieți de vârsta lui și cu care va rămâne apropiat de-a lungul vieții: unchiul său Filip, Duce de Orléans (cu numai doi ani mai mare decît el), cei trei frați ai săi Ludovic, Ioan și Filip, Louis de Bourbon, Edward și Robert de Bar, Godfrey de Brabant, Louis I Conte de Étampes, Louis de Évreux, Jean și Charles de Artois, Charles de Alençon și Philip de Rouvres. Viitorul rege a fost extrem de inteligent, dar cu un fizic slab, cu pielea palidă și un corp subțire, prost proporționat. Acest lucru era în contrast puternic cu tatăl său, care era înalt, puternic și cu un păr roșiatic. Humbert al II-lea, Delfin de Viennois, ruinat din cauza incapacității sale de a mări taxele după o cruciadă în Palestina, și fără copii după moartea singurului său fiu, a decis să vândă Dauphiné, care era un fief al Sfântului Imperiu Roman. Cum nici papa nici împăratul nu au vrut să cumpere, tranzacția a fost încheiată cu Filip al VI-lea. În conformitate cu Tratatul de la Romans, Dauphiné urma să fie deținută de un fiu al viitorului rege Ioan cel Bun. Deci, Carol, fiul cel mare al lui Ioan a devenit primul Delfin. La vârsta de doisprezece ani, el a fost imediat confruntat cu exercitarea puterii în timpul șederii la Grenoble (10 decembrie 1349 până în martie 1350). La câteva zile după sosirea sa, oamenii din Grenoble au fost invitați la Place Notre-Dame, unde a fost ridicată o platformă. Tânărul Carol, așezat lângă episcopul Jean de Chissé, a primit jurământul de credință al oamenilor. În schimb, el a promis în mod public să respecte carta comunității și a confirmat libertățile acordate de Humbert al II-lea, care înainte de a semna abdicarea a acordat o ultimă amnistie tuturor deținuților, cu excepția celor condamnați la pedeapsa cu moartea. La 8 aprilie 1350, la Tain-l'Hermitage, l-a vârsta de 12 ani, Delfinul s-a căsătorit cu verișoara sa, Ioana de Bourbon. Pentru această căsătorie consangvină (ambii coborau din Carol de Valois) s-a obținut aprobarea prealabilă a papei. Căsătoria a fost amânată de moartea mamei lui Carol, Bonne de Luxemburg și de bunica lui, Ioana de Burgundia, care au murit de ciumă. Delfinul însuși a fost grav bolnav din august până în luna decembrie 1349. Pentru a se încetini răspândirea ciumei care făcea ravagii în Europa, adunările au fost limitate astfel încât căsătoria a avut loc în privat. Carol a fost rechemat la Paris la moartea bunicului său Filip al VI-lea și a participat la încoronarea tatălui său Ioan cel Bun, la 26 septembrie 1350, la Reims. Legitimitatea lui Ioan cel Bun, și a dinastiei Valois în general, nu a fost unanimă. Tatăl lui, Filip al VI-lea, și-a pierdut credibilitatea cu dezastrele de la Crecy, Calais, ravagiile ciumei și a schimbării monetare necesară pentru a susține finanțele regale. Clanul regal trebuia să facă față opoziției din toate părțile în regat. Prima facțiune a opoziției era condusă de Carol al II-lea al Navarei, numit "cel Rău", a cărui mamă Jeanne a II-a de Navara renunțase la coroana Franței pentru aceea a Navarei în 1328. Carol al II-lea al Navarei avea cea mai puternică descendență. Dornic să obțină coroana Franței, el a reușit să adune în jurul lui pe nemulțumiți. A fost sprijinit de rude și de aliații săi: Casa de Boulogne (și rudele lor din Auvergne), baronii Champagne loiali Jeannei a II-a de Navara, precum și de către adepți ai lui Robert de Artois. De asemenea el era susținut de Universitatea din Paris i de comercianții din nord-vest, unde comerțul pe canale era vital. Normandia este o problemă în clanul regal. Din punct de vedere economic ducatul era dependent mai mult de comerțul maritim peste Canal decât de cel de transportul fluvial pe Sena. Normandia și Marea Britanie nu mai erau unite de 128 de ani (1204), însă proprietarii de terenuri (nobili și clerici) dețineau domenii pe ambele părți ale canalului (de la cucerirea normandă a Angliei și prin jocul succesiv de alianțe matrimoniale). Clanurile nobiliare din Normandia s-au regrupat pentru a face față situației. Astfel ele au obținut o mare autonomie. La 19 noiembrie 1350, Ioan cel Bun, regele încoronat al Franței, arestează și apoi îl execută pe Raoul de Brienne, conte de Guînes și conetabil al Franței. Se pare că el îi plătea tribut regelui Eduard al III-lea al Angliei, lucru catastrofal pentru noul rege și care ar fi deschis ușa pentru alte dezertări în tabăra engleză. Pentru a evita aceste dezertări potențiale, cazul este soluționat în secret. Cu toate acestea, opacitatea totală care înconjoară executarea alimentează zvonurile. O mare parte a nobilimii din Normandia și numeroși susținători ai conetabilului s-au situat în tabăra normandă.
Falsa analogie (uneori slaba analogie) este o eroare logică ce se aplică la argumentele inductive. Este des confundată cu o eroare logică formală, dar nu este așa, deoarece falsa analogie constă într-o eroare de conținut și nu o eroare în structura logică a argumentului. Într-o analogie, două concepte, obiecte, sau evenimente se propun ca fiind similare în natură (A și B) și se arată că au o relație comună cu o altă proprietate. Premisele sunt că A are proprietatea X și de aceea B de asemenea are proprietatea X, deoarece s-a convenit că A și B sunt similare. În falsa analogie, totuși A și B pot fi similare în unele privințe (de exemplu culoare) totuși să nu aibă în comun proprietatea X (de exemplu dimensiune). De aceea, chiar dacă banana și soarele putem spune că au culoarea galbenă, nimeni nu poate spune că au aceleași dimensiuni. În multe limbi ale popoarelor există expresii care denunță analogiile sau comparațiile invalide. De exemplu "compari bunica cu broasca" în limba sârbă, "compari merele cu portocalele" în limba engleză, "ca baba și mitraliera" în românește. Structura argumentului este de genul: Ca exemplu clasic avem argumentul din design: Universul este ca un ceasornic complex. Un ceasornic trebuie să fie proiectat de un ceasornicar. Prin urmare, universul trebuie că a fost proiectat de un Creator. Chiar dacă universul poate să pară ca un ceasornic care este foarte complex, asta nu justifică să afirmăm că universul și ceasornicul au avut origini similare. De aceea majoritatea oamenilor de știință și filozofii nu acceptă această analogie cunoscută și sub numele de argument din design, aceasta în mod special fiind cunoscută ca Analogia cu Ceasornicarul. Schimbând termenii, eroarea logică devine mai evidentă: Multe din ceasornicele străvechi au fost construite de meșteri fierari. Prin urmare, universul a fost construit de un fel de meșter fierar. Structura argumentului este similar, dar acum putem vedea mai ușor evoluția ceasornicelor de la mecanisme mai simple la altele mai complexe. Falsa analogie devine și mai evidentă daca se compară încuietorile cu ceasornicele și apoi încuietorile cu universul. Trebuie de asemenea notat că mulți dintre ceasornicari au fost armurieri.
Clădirea, un volum-bară, are patru etaje și este construită din sticlă și beton, acestea conferindu-i un contrast puternic. În interior, în centru, prezintă un atrium, în jurul căruia sunt amplasate în semicerc, o sală de conferințe, bufetul și o parte din birourile FRF. Casa Fotbalului se întinde pe o suprafață de 3.000 mp și a costat 1,3 milioane de euro. Arhitecții care au întocmit planurile clădirii au fost premiați în cadrul ediției a V-a a Bienalei de Arhitectură București 2002.
Irina Petrescu a primit numeroase distincții și premii: Premiul Aristizza Romanescu în domeniul artelor spectacolului, acordat în decembrie 2011 de Academia Română pentru „creația teatrală și cinematografică”.„Sunt fericită. Mă consider un om norocos, iubit de Dumnezeu, de părinți, de bunici, de-prieteni… și de iubiți“, Marinela Țepuș, Teatrul Azi
Sezonul de Formula 1 din 1950 a inclus și sezonul inaugural al Campionatului Mondial de Formula 1, organizat de FIA. Acesta din urmă a debutat pe 13 mai 1950 și s-a încheiat pe 3 septembrie 1950, după disputarea a 7 curse. Campionatul a fost alcătuit din șase curse de Formula 1 organizate în Europa la care s-a adăugat cursa Indianapolis 500. Aceasta se desfășura după reglementările AAA. În acest an s-au organizat multe alte curse de Formula 1, curse ce nu au contat în clasamentul Campionatului Mondial. Regulamentul primului Campionat Mondial prevedea utilizarea motoarelor supraalimentate cu capacitate de 1.5 litri sau a motoarelor normal aspirate de 4.5 litri. Având la dispoziție un motor supraalimentat (158) dezvoltat după un proiect existent dinainte de Al Doilea Război Mondial, Alfa Romeo a dominat sezonul, câștigând toate cele 6 Mari Premii disputate în Europa. Cei doi piloți ai echipei s-au duelat întregul sezon, dar Giuseppe Farina s-a impus în final, în fața lui Juan Manuel Fangio, datorită locului 4 obținut în Belgia. Deși se disputa după alte regulamente, cursa Indianapolis 500 a făcut parte din calendarul competițional al Campionatului Mondial până în 1960. Problema care s-a pus a fost aceea că foarte puțini piloți europeni participau în Statele Unite ale Americii și de asemenea, puțini piloți americani se prezentau la cursele europene. Primii 5 piloți la finalul fiecărei curse au primit puncte (8,6,4,3,2). Câte 1 punct a fost acordat pentru cel mai rapid tur de pistă. În clasamentul Campionatului Mondial s-au reținut doar cele mai bune 4 clasări ale fiecărui pilot. Pentru piloții care și-au împârțit participarea într-o cursă, punctele s-au împărțit și ele, dar în mod egal, indiferent de câte tururi a condus fiecare. La acest prim sezon al Campionatului Mondial au participat 14 echipe (4 de uzină și 10 independente). Pe lângă acestea, la cursele disputate în Europa au luat startul și o serie de mașini private. Cursa Indianapolis 500 s-a desfășurat exclusiv între echipe, constructori și piloți americani. Șasiurile, motoarele și numerele mașinilor au variat de la cursă la cursă. Echipele și piloții prezentați mai jos au participat la Campionatul Mondial de Formula 1 din 1950, organizat de FIA. Caracterele italice indică pilotul ce a realizat cel mai rapid tur de pistă (i se acorda 1 punct). Caracterele aldine indică pilotul ce a plecat din pole position. S-au luat în calcul doar cele mai bune 4 rezultate. Numerele din paranteză reprezintă punctajul total, iar celelalte punctajul înregistrat în clasamentul Campionatului Mondial. Aceste curse, deși s-au desfășurat tot în anul 1950, nu au contat în clasamentul Campionatului Mondial.
Muncește chiar de la 18 ani când a început să cânte în satul natal și când i-a murit tatal. Cu timpul a învățat să cânte și la pian și la acordeon. A făcut armata un an și patru luni la Brașov, și la Timisoara. După armată, în 1970 s-a mutat în București la o rudă. A cântat 6 luni la acordeon la Teatrul de revistă Ion Vasilescu avându-l ca dirijor pe Ion Albeșteanu. Au urmat după aceea alte turnee în Italia, Spania și Germania. Pleacă câte 6 luni, după care alte șase luni rămânea în țară. Ultima plecare a fost în 1996 în Germania. După ”90 a reușit să lanseze 18 albume. Nici nu-și mai amintește câte spectacole și turnee a avut. A cântat între 1990 și 1998 la Șarpele roșu și la restaurantul Perla unde cântă și în prezent. A avut de multe ori ocazia să rămână în străinătate dar a refuzat pentru că a dorit „să readucă în actualitate muzica veche românească”. Îi lipsea mult de tot familia dar trebuia să plece pentru că, tot de dragul familiei pleacă de fiecare dată - să o poată întreține. Are cinci copii (patru fete și un băiat) și doi nepoți. Băiatul său, pe nume Mihai, a decedat în luna aprilie a anului 2018. Cele mai importante colaborări pe care le-a avut au fost acelea cu actorii Gheorghe Dinică și Ștefan Iordache. Pentru el a însemnat atât o satisfacție profesională cât și una sentimentală. Nelu Ploiesteanu: "Mi-a rămas asta de vreo doi ani in cap, sa vad daca o fac pana la urmă: să sar și eu cu parașuta.", 28 noiembrie 2012, Mihai Ionescu, Răzvan Chiriță, Playboy Români cunoscuți sub pseudonimele folosite
Tomas Cruplud s-a născut în ultima zi a anului 1926, într-un orfelinat al încuiaților din Londra. Mama lui, Merope Gaunt, a murit după o oră de la nașterea lui Tom, lăsându-și fiul în grija orfelinatului. Matroana orfelinatului, doamna Cole, îl considera pe Tom un băiat ciudat. Până la venirea lui Albus Dumbledore, D-na Cole avea la cunoștință câteva cazuri ciudate care s-au întâmplat în orfelinat și cu toate că nu le putea explica era sigură că Tom era responsabil pentru acele fapte îngrozitoare. Temerile doamnei Cole erau bine fondate. Chiar dacă era atât de tânăr, Tom știa de puterile magice pe care le avea și era conștient că putea folosi aceste puteri pentru a inspira frică și a-i obliga pe ceilalți să i se supună dorințelor lui. De mic copil, Lordul Cap-de-Mort a dovedit că nu avea nevoie de prieteni, preferând să se descurce singur, fără ajutorul nimănui. Era crud, obținea ce își dorea într-un mod foarte inteligent și colecționa trofee de la fiecare întâmplare dubioasă. Tom a intrat la Hogwarts în septembrie 1938. După cum era de așteptat, a fost sortat la Viperini, fiind ultimul descendent în viață al lui Salazar Viperin. La școală, Tom s-a dovedit un bun pretendent. El a reușit cu succes să ascundă părțile rele din comportamentul său față de cei cu autoritate, fermecându-și profesorii cu imaginea lui curată și comportamentul sclipitor. A fost un elev foarte isteț, poate chiar cel mai isteț elev pe care l-a avut Hogwarts vreodată, dacă ne luăm după spusele lui Dumbledore. A excelat la ore, devenind "Perfect" și în cele din urmă Șef de Promoție. În plus, Tom a primit un premiu pentru Servicii Speciale aduse Școlii în al cincelea său an la Hogwarts. Ironic, această decorație a primit-o pentru că l-a "demascat" pe un alt elev, Rubeus Hagrid, ca responsabil pentru deschiderea Camerei Secretelor. De fapt, chiar Tom a deschis Camera și a eliberat Vasiliscul pentru a teroriza elevii născuți din încuiați, o fată fiind chiar ucisă de către uriașul șarpe. I-a luat cinci ani să afle cum să deschidă Camera Secretelor, care a fost construită de Salazar Viperin. În acest timp el descoperă că este moștenitorul lui Viperin. Asemeni lui Viperin, Tom putea să vorbească reptomita, ajutându-l astfel să stăpânească bestia închisă în Cameră. Doar când moartea unui elev cu părinți încuiați i-a făcut pe guvernatorii de la Hogwarts să se gândească la închiderea școlii, Tom neavând unde altundeva să meargă decât la orfelinat, a închis Camera, plănuind să o redeschidă pentru a termina munca lui Viperin, și anume de a curăța Hogwarts de Sânge-Mâli. A creat un jurnal, în care și-a ascuns o parte din suflet, sperând ca într-o zi să-l ajute pe cineva să redeschidă Camera Secretelor. Acest jurnal constituia unul dintre cele șapte Horcruxuri. Tot în această perioadă Tom își schimbă numele în „Lordul Cap-de-Mort”. În vara lui 1943, Tom merge în Little Hangleton pentru a afla mai multe despre familia lui. Acolo îl întâlnește pe unchiul lui, Morfin Gaunt, care îi povestește despre tatăl lui încuiat, Tom Cruplud sr., fapt care îl înfurie pe Tom. Cu gândul răzbunării se duce la casa familiei Cruplud, unde își omoară tatăl și bunicii cu Blestemul Fatal. Tom acoperă aceste crime, alterându-i memoria unchiului său, făcâdu-l să creadă că el i-a ucis pe cei din familia Cruplud. Când Ministerul Magiei a investigat crima, Morfin, care a mai fost închis trei ani în Azkaban pentru folosirea magiei în prezența înciaților, a recunoscut crima, fiind condamnat pe viață în Azkaban. Tom a luat inelul cu balzonul lui Peverell gravat pe piatră, de la Morfin, purtându-l ca pe un trofeu la Hogwarts. După absolvire, Tom i-a cerut lui Armando Dippet o șansă pentru a preda Apărare Contra Magiei Negre, însă a fost refuzat, fiind considerat prea tânăr pentru a deveni profesor. A călătorit în pădurile din îdepărtata Albanie, unde Helena Ochi-de-Șoim a ascuns Diadema. A omorât un albanian, transformând Diadema într-un Horcrux. La revenirea în Marea Britanie i se oferă nenumărate posturi în Ministerul Magiei, dar, spre dezamăgirea și surpriza multora, el alege să lucreze la Borgin și Burkes pentru Caractacus Burke. Slujba lui era să convingă vrăjitori și vrăjitoare să renunțe la bijuteriile lor neprețuite, în schimbul unei sume de bani, o treabă la care se pricepea foarte bine. În acest timp Tom se împrietenește cu o vrăjitoare în vârstă și bogată, pe nume Hepzibah Smith. Hepzibah îi arată lui Tom două dintre cele mai valoroase obiecte pe care le deține: Medalionul lui Salazar Viperin și Cupa Helgăi Austropuf. Tom o omoară pe Hepzibah pentru a fura aceste obiecte, după care dispare fără urmă. El își acoperă crimele, implantâdu-i o memorie falsă inocentului spiriduș de casă Hokey, care admite că a pus otravă din greșeală în cafeaua stăpânei ei. Între timp, Tom demisionează din postul pe care îl avea la Burke și dispare cu Cupa și Medalionul, pe care le transformă în alte două Horcruxuri. Tom dispare pentru mulți ani, adâncindu-se mai mult în Magia Neagră, călătorind enorm, însoțit de oameni dezonoranți, și suferă o mulțime de transformări magice periculoase. La un anumit timp, Tom apelează din nou la directorul Hogwartsului, care era pe vremea aia, Albus Dumbledore, pentru a i se oferi un post de profesor. Adevărata lui dorință era să descopere secretele Hogwartsului și să recruteze adepți. Fiind suspicios față de dorința lui Tom, Dumbledore îl refuză. Poziția de profesor de Apărare Contra Magiei Negre a fost blestemată de Tomas Cruplud, ocupantul acesteia nerezistând mai mult de un an în acest post. Vizita lui Tom la Hogwarts nu este inutilă, el reușind întretimp să ascundă Diadema în Camera Necesității, unde credea că nu va putea fi găsită de nimeni altcineva decât el. În anii '70, Lordul Cap-de-Mort, cum i se spunea de-atunci, a adunat o armată de adepți care își spuneau Devoratorii Morții. Unii erau pentru dominarea Încuiaților și vrăjitorilor născuți din încuiați, alți erau lacomi după putere, iar alți ii se alăturau din frică, sau erau obligați. Ei foloseau Blestemele de Neiertat fără milă și teamă. Lordul Întunecat a recrutat uriași, care erau forțați de vrăjitori să trăiască în munți, vârcolaci, care erau persecutați de vrăjitori. Mulți se temeau că goblini, cărora nu le era permis să dețină baghete, se vor alătura și ei Lordului Cap-de-Mort, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Aurorilor le era permis să folosească fără ezitare Blestemele de Neiertat asupra Devoratorilor Morții, iar suspecții erau dați pe mâna Dementorilor fără permis de la Vrăjustiție. Mulți oameni inocenți au fost închiși. Mulți ani după aceea, oamenilor le era teamă să-i pronunțe numele. În acest timp Dumbledore înființează Ordinul Phoenix, organizație menită să lupte împotriva lui Cap-de-Mort. În 1979, în culmea puterii lui Cap-de-Mort, Sybill Trelawney îi face o profeție lui Albus Dumbledore, care prezicea căderea Lordului Întunecat. Această profeție a fost făcută la hanul Cap de Mistreț, în timpul unui interviu pentru postul de profesor de Prezicere a Viitorului: „Cel care are puterea de a-l birui pe Lordul Întunecat se apropie... născut din neantul celor care l-au înfruntat de trei ori, născut la apusul lunii a șaptea... și Lordul Întunecat îl va marca drept egalul său, însă acesta va avea puteri pe care Lordul Întunecat nu le cunoaște... și unul dintre ei trebuie să moară de mâna celuilalt, căci nici unul nu poate trăi în timp ce celălalt supraviețuiește...” Profeția a fost auzită și de Devoratorul Morții, Severus Plesneală. După spusele lui Dumbledore, Plesneală nu a auzit decât jumătate din profeție, înainte să fie dat afară de barmanul hanului, Aberforth Dumbledore. Fără să știe că a pierdut o parte importantă din profeție, Plesneală îi relatează totul lui Cap-de-Mort. Trelawney însă, spune că după ce și-a revenit din reveerie, Aberforth a năpustit în cameră cu Severus Plesneală, ceea ce diferă de spusele lui Dumbledore. În orice caz, Cap-de-Mort fusese prevenit și a acționat ca atare pentru a împiedica împlinirea profeției. În acel moment existau doi copii la care s-ar fi putut referii profeția - Harry Potter, fiul semi-pur a lui James și Lily Potter; și Neville Poponeață, fiul cu sânge pur a lui Frank și Alice Pomponeață. Ambele familii au luptat de trei ori împotriva lui Cap-de-Mort și ambele familii erau membri ai Ordinului Phoenix. Ambii copii erau născuți la sfârșitul lunii a șaptea, iulie. Cap-de-Mort l-a ales pe Harry, în locul lui Neville. Dumbledore a spus că acest fapt se datora faptului că Harry avea același statut ca și Cap-de-Mort, era semi-pur. Familia Potter s-a ascuns, dar au fost trădați de prietenul lor și Păstrătorul Secretului, Peter Pettigrew. Cap-de-Mort i-a omorât pe James și Lily, dar când a folosit Blestemul Fatal asupra lui Harry, acesta s-a întors impotriva lui, distrugându-l. Acest lucru s-a întâmplat deoarece Lily s-a sacrificat pentru a-și proteja fiul, creând o protecție magică de magie veche care l-a protejat pe Harry 17 ani, pana cand acesta a devenit major. După prima cădere de la putere a lui Cap-de-Mort, Devoratorii Morții au dispărut și au încercat să se întoarcă la viețele lor. Mulți susțineau că se aflau sub Blestemul Imperios, pe când ceilalți au rămas loiali stăpânului lor continuându-i munca. Ca de exemplu, familia Lestrange, care au fost prinși, judecați și închiși în Azkaban.„O șeptime din sufletul său,oricât de mutilat ar fi acesta, se găsește în trupul său regenerat. Aceasta a fost partea din el care a dus o existență precară în timpul numeroșilor ani petrecuți în exil; fără ea, n-ar avea nicio identitate.” Lordul Cap-de-Mort și-a pierdut forma fizică, era slab și lipsit de puteri, dar era viu. Horcruxul pe care l-a creat l-a ținut pe această lume. S-a retras în pădurile din Albania și a așteptat ca un Devorator al Morții loial să îl găsească. Cap-de-Mort trăia în șerpi dar aceștia mureau repede datorită prezenței spiritului lui.„Nu există bine și rău, există doar putere... și cei prea slabi s-o caute.” În 1991, Cap-de-Mort își face un plan prin care să-și redobândească trupul. Profesorul Quirinus Quirrell de la Hogwarts, se afla într-un voiaj în Albania, când mintea lui proastă și naivă l-a făcut vulnerabil în fața lui Cap-de-Mort. El se înfiripă în trupul lui Quirrell, și revine la Hogwarts împreună cu el. Cap-de-Mort îi ordonă lui Quirrell să bea sânge de unicorn din Pădurea Interzisă pentru a câștiga putere. Considerat cel mai mare Vrăjitor Întunecat al tuturor timpurilor, Voldemort este atât de puternic încât majoritatea vrăjitorilor și vrăjitoarelor se tem chiar să îi pronunțe numele, folosind eufemisme de genul Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Pronunțat sau Știi-Tu-Cine / Știm-Noi-Cine. De asemenea este cunoscut faptul că este herpetilian (adică vorbește limba șerpilor) și este expert în Legilimanție (citirea gândurilor) și în Occlumanție (ascunderea gândurilor). În tinerețe, pe pe când era cunoscut sub numele de Tom M. Riddle, Voldemort era înalt, chipeș cu părul vâlvoi. Însă ,când acesta a început să facă Horcrux-uri pentru a fi nemuritor, cu cât mai multe facea devenea din ce în ce mai urat. În final, după ce a făcut 7 Horcrux-uri (Accidental adăugândul pe Harry Potter pe listă), a devenit extrem de alb, chel, avea o dantură teribilă, subțire (cel puțin la mâini), pupile subțiri ca de pisică și ,în loc de nas, avea doar niște posibile nări în formă de tăieturi pentru a da impresia unui șarpe. Fiul unui tată încuiat și mamă vrăjitoare, Voldemort este ultimul descendent direct a lui Salazar Viperin. Tom Riddle Senior era un încuiat bogat care deținea un conac în satul Little Hangleton. Mama sa, Merope Gaunt, a fost o vrăjitoare (abuzată psihic de tatăl și de fratele ei) ce locuia într-o căsuță prăpădită, la marginea proprietății lui Riddle. Merope s-a îndrăgostit de Tom, dar acesta nici nu se uita la ea, fiind o femeie săracă. Ea a folosit o poțiune prin care Tom s-a îndrăgostit de ea, și amândoi au fugit împreună. După ce efectul poțiunii dispăruse, Tom a aflat că Merope este vrăjitoare și a părăsit-o, chiar dacă era deja însărcinată. Neavând unde să se întoarcă, Merope s-a dus la un orfelinat al încuiaților, unde i-a dat naștere fiului ei, după care a murit. Băiatul a fost numit Tomas Dorlent Cruplud: Tom după tatăl lui și Dorlent după bunicul din partea mamei. Dorlent Gaunt a fost un om agresiv și abuziv, care a murit înainte ca nepotul lui (Tom Riddle) să aibă șansa de a-l cunoaște. Morfin Gaunt, fratele Meropei, care ura încuiații, a continuat să locuiască în Little Hangletton. Tom Riddle, pe vremea când era adolescent, s-a dus să-și caute familia. L-a găsit pe Morfin, care îi spuse că mama lui s-a măritat cu un încuiat. Tom și-a ucis tatăl și bunicii din partea tatălui cu bagheta lui Morfin după care i-a modificat acestuia memoria. Unchiul lui a fost arestat de comunitatea vrăjitorilor pentru uciderea familiei Riddle. Merope Gaunt a fost sora lui Morfin Gaunt și fiica domnului Gaunt (numele nu a fost specificat încă). Ea a fost un Non "mizerabil" cum îi plăcea tatălui ei să îi spună. Merope a fost îndrăgostită de Tomas Riddle care a fost blestemat de Morfin. Când tatăl ei a aflat era aproape să o omoare dar după moartea tatălui său și fratele ei era în Azkaban, închisoarea pentru vrăjitori, ea a plecat de acasă. Oferind lui Tomas Riddle o poțiune de dragoste ei au fost îndrăgostiți artificial. Când efectul a dispărut Tomas a plecat lăsând-o pe Merope singură pe străzi cu copilul care avea să fie Lordul Voldemort. Ea a ajuns să își vândă și lanțul de la Salazar Viperin pentru zece galioni lui Dumbledore. Într-o zi Merope a ajuns într-un orfelinat unde Doamna Cole a primit-o să își nască fiul. După o oră Merope a dat naștere lordului Voldemort, spunând că o să vrea să îl cheme ca pe Tomas Riddle (ca pe tatăl lui) și Gaunt numele de familie. Ea a mai vrut să semene cu tatăl lui. Două ore după aceea ea a murit.
Chimie ambientală sau chimia ecologică este știința care studiază procesele ce determină compoziția și proprietățile chimice ale mediului ambiant, adecvat valorii biologice de habitare, luând în considerație influența acțiunilor antropice asupra componenților biotici și abiotici ai mediului. Metode fizico-chimice de modelare a stării ecosistemelor Procese chimice și chimico-biologice din mediul înconjurător Procese de autopurificare a apelor naturale Circuitul peroxidului de hidrogen și starea redox a mediului acvatic Rolul structurii și dinamicii atmosferei în procesele de transfer a toxinelor Procese de migrare și transformare a substanțelor nocive în ecosistemele solului Elaborarea metodelor de evaluare a influenței ecologice a substanțelor chimice utilizate de către omenire sub formă de produse finite și semiproduse Elaborarea unor recomandări cu scopul diminuării nivelului de poluare chimică a mediului cu substanțe nocive Estimarea riscului chimic pentru sisteme ecologice și sănătate
Theodor Hristea este autorul unor lucrări din domeniile etimologiei, lexicului sau problemelor de cultivare a limbii. A coordonat lucrarea apărută în 1984 (ediția a III-a) la Editura Albatros, Sinteze de limba română, realizată în colaborare cu cercetători lingviști și profesori universitari. A fost membru în colectivul de etimologie al Dicționarului tezaur al Academiei Române. Autor a peste 300 de recenzii, articole și studii de specialitate. Studiul ”Probleme de etimologie”, apărută la Editura Științifică, București, 1968 este un studiu foarte important scris de cercetător. S-a stins pe data de 25 noiembrie 2009 în București, la vârsta de 79 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul "Bunavestire".
Papamobil este denumirea neoficială pentru un automobil special construit, folosit de către Papă în cursul aparițiilor publice. Cuvântul este rezultatul combinației dintre cuvintele Papa și automobil. În decursul timpului au existat mai multe modele folosite de către Papi. Promotorul acestui tip de automobil, însă, a fost Papa Ioan Paul al II-lea, care l-a folosit pentru prima dată cu ocazia vizitei din Polonia, țara sa natală, după ce a fost ales Papă. Papamobilul avea culoare albă, o viteză de 6 kilometri la oră, și a avut la bază marca poloneză de automobil Star, o mică camionetă construită la o firmă din Starachowice. Un alt model a fost construit în 1979 pentru Papa Ioan Paul II-lea cu ocazia primei sale vizite în Irlanda, care era mult mai mare decât cel folosit astăzi în Vatican. Un altul a fost un Mercedez-Benz modificat, cu o mică cameră de sticlă în spate unde stătea Papa. Ca urmare a încercării de asasinat a Papei Ioan Paul al II-lea în 1981, papamobilul a fost construit cu sticlă anti-glonț pe toate cele patru laturi. Cu toate acestea, însă, uneori a fost condus cu geamurile deschise. În primele sale zile de potificat, Papa Benedict al XVI-lea a folosit un papamobil care avea partea din spate deschisă, fără geamuri. Mai multe papamobile folosite de către Papi în călătoriile din străinătate au rămas în țara gazdă și au fost folosite cu ocazia vizitelor următoare. Papamobilul rămas în Mexic, de exemplu, a fost scos în public pe timpul funerariilor Papei Ioan Paul al II-lea. În mod similar, fabrica de automobile din Filipine Francisco Motors a produs papamobilul pentru vizita papală din 1995. Costurile, de milioane, au fost acoperite din contribuții private și, la fel ca papamobilul din Irlanda, era dotat cu geamuri antiglonț, armură antibombă, și a fost inspectat cu succes de Garda Elvețiană. Când Papa Ioan Paul al II-lea a murit, acest papamobil a fost cumpărat de către reprezentanții parohiei Quiapo cu scopul de a fi arătat publicului. În felul acesta parohia a devenit un loc de perelinaj instantaneu pentru filipinezii care au dorit să aducă un omagiu Papei Ioan Paul al II-lea dar nu și-au permis să meargă la Vatican pentru înmormântarea sa. Multe dintre papamobilele folosite în diverse ocazii sunt modificări ale mărcii Mercedes-Benz. Un astfel de papamobil, convertit din 230 G Gelandewagen, a fost construit pentru Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia vizitei în Germania în 1980. Unul dintre modele curente are la bază modelul M-Class sport, construit în Statele Unite ale Americii. Cu ocazia Întâlnirii Internaționale a Tineretului Catolic din Toronto din 2002, Papei Ioan Paul al II-lea i s-a prezentat o nou model de papamobil, care avea la bază modelul ML430, cu calități speciale, fără precedent. Pentru prima vizită a Papei Ioan Paul al II-lea în Anglia, Land Rover a produs o versiune modificată a unuia dintre autovehicolele sale, care în prezent se găsește la “Palatul Imperial” din Las Vegas. Pe timpul vizitei Papei din Canada în 1984 s-a folosit o versiune modicată a mărcii GMC Sierra, care în 2005 s-a aflat, pentru o scurtă perioadă de timp, expus la Muzeul Științei și Tehnicii din Canada. Compania Ford, de asemenea, a produs o serie de papamobile pentru Vatican care aveau ca model limuzine prezidențiale. De exemplu, modelul Lehman-Peterson 1964 a fost folosit de către Papa Paul al VI-lea în vizita la New York în 1965, și a fost refolosit în 1970 cu ocazia vizitei în Bogota. În 2006, un papamobil blindat folosit de către Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia vizitei sale în Marea Britanie în 1982 a fost scos la licitație în Scoția și vândut pentru £37,000 ($70,500) unei persoane din Irlanda. Un papamobil marca Mercedes-Benz 230 G (unul dintre cele două construite) a fost scos din circulație și se află în prezent expus la Muzeul Mercedes-Benz din Stuttgart, Germania. În 2002 Papa Ioan Paul al II-lea a cerut mass-mediei să înceteze a se mai referi la acest automobil cu termenul de papamobil găsindu-l nedemn, însă apelul său nu a avut succes. Pe data de 6 iunie 2007, cu ocazia obișnuitei audiențe papale de miercuri, un tânăr de naționalitate germană a încercat să sară de pe bariera de protecție din Piața San Pietro pe papamobil în momentul în care acesta, avându-l în spate pe Papa Benedict al XVI-lea, a trecut prin dreptul său. Papa nu a fost rănit și se pare că nici nu a observat incidentul. Tânărul a fost pus la pământ de către ofițerii de securitate din jurul Papei. Acesta a fost interogat de către poliția Vaticanului, după care a fost dus la un spital pentru tratament psihiatric.
iTunes este o aplicație software, prezentată pentru prima dată de către compania Apple la 10 ianuarie 2001 în cadrul Macworld Expo din San Francisco, utilizată pentru redarea și organizarea fișierelor muzicale audio și video. Programul este folosit și pentru a administra conținutul stocat pe iPoduri. În plus, iTunes se poate conecta la iTunes Store (dacă există o conexiune la internet) pentru a descărca melodii, videoclipuri muzicale, emisiuni TV, jocuri pentru iPod (generația a 5-a), cărți audio, diferite podcasturi și filme. iPod + iTunes este un celebru banner din toate reclamele pentru iPod și subliniază legătura dintre aceste două produse, o legătură ce durează de peste 6 ani. Sincronizarea este procesul în care toate sau o anumită parte din librăria iTunes-ului este copiată pe iPod. De asemenea ștergerea unui fișier din iTunes duce la înlăturarea lui și din iPod la o următoare sincronizare, însă există și alternativa ca toate fișierele și playlist-urile să fie manual încărcate sau șterse din iPod. Cu ajutorul iTunes-ului se pot vizualiza informațiile despre iPod, de exemplu capacitatea, seria, modelul, versiunea soft-ului instalat etc. De asemenea, iPod-ul poate fi folosit și ca o sursă externă de memorie (precum un hard-disk portabil), pentru a transfera orice tip de fișiere după un calculator pe unul nou. Atenție ! Pentru a realiza acestă operațiune trebuie să vă asigurați că fișierele pe care doriți să le mutați nu sunt virusate sau conțin informații care încalcă drepturile de autor și/sau manualul de folosință a produsului. Făcând parte din firma Apple, iTunes-ul a fost instalat pentru prima oară pe o platformă Mac și de-a lungul timpului a evoluat. Funcționalitatea este în proporție de 100% pe un astfel de computer, având posibilitatea să fie integrat cu alte programe precum iPhoto sau iDVD. Nu de mult echipa tehnică iTunes lansa noile versiuni întâi pe sistemele Mac apoi le făcea disponibile pentru utilizatorii Windows, dar în cele din urmă s-a renunțat la această strategie din respect pentru numărul tot mai mare de sisteme Windows cu iTunes instalat. iTunes dispune de suport pentru scrierea CD-urilor cât și a DVD-urilor. Pe lângă modalitatea manuală de a crea foldere și a le salva ulterior pe un CD, iTunes pune la dispoziție un program simplu de back-up în care utilizatorul își poate salva întreaga librărie pe unul sau mai multe DVD-uri. De asemenea iTunes va reține ultima sesiune de scriere iar muzica nou venită în librărie va fii sincronizată pentru următorul back-ul, evitând astfel scrierea aceluiași album de două ori. Bineînțeles, utilizatorul își poate crea personal ordinea și numele oricărui folder și îl poate salva manual (manual=neutilizand iTunes) pe un DVD când atinge 4 Gb de fișiere. Prin butonul “Burn Disc” iTunes realizează o scriere a playlist-ului selectat. Dacă capacitatea playlist-ului este mai mare decât un CD de 700 MB, iTunes va cere un al doilea disc pentru reluarea activității de scriere (doar atunci când capacitatea playlistului depășește unitatea de stocare). O altă funcție importantă a iTunes-ului este printarea coperților. Pentru această operație, trebuie selectat un playlist sau (smart playlist) apoi tastat Ctrl+P pentru a deschide fereastra Print. De asemenea se pot printa coperți dar și liste cu melodii pentru o evidență mai bună a arhivei și o căutare mai ușoară a unei melodii în DVD-urile salvate. Termenii Apple spun că la încetarea vieții, drepturile pentru muzică achiționată revin companiei, neputând fi distribuite rudelor sau familiei. În septembrie 2012, actorul american Bruce Willis anunța că intenționează să atace în instanță compania Apple, deoarece dorea să lase moștenire colecțiile de muzică cumpărate de pe iTunes celor trei fiice. Istoria versiunilor iTunes se întinde pe aproximativ 6 ani de la prima afișare oficială și până în prezent. Odată cu trecerea timpului și cu îmbunătățirea tehnologiei, iTunes a cunoscut un întreg proces de schimbări, transformând astfel un simplu player pentru muzică în unul dintre cele mai folosite și rafinate playere digitale existente la ora actuală.
A slujit și în Catedrala Romano-Catolică, (cu rit Latin). Catedrala se află între cele mai frumoase catedrale romano-catolice din Europa. Printre evenimentele importante la care a luat parte s-au numărat și participarea la 10 iunie 1981 a nunțiului apostolic Luiggi Poggi, arhiepiscop-diplomat de Vatican. Cu acea ocazie au concelebrat o slujbă, împreună cu toți preoți din dioceza Oradea.
Arte povera (traducere din italiană: arta săracă) este o mișcare artistică aparută în Italia pe la jumătatea anilor 1960, la Roma și la Torino. Formată în ambientul așa-numitei arte conceptuale, în conflict cu arta tradițională, refuză materialele și tehnicile acesteia. Apelează la materiale „sărace”, umile: pământ, lemn, fier, zdrențe, plastic, deșeuri industriale, cu intenția de a evoca structura originară a limbajului societății contemporane, eliberând-o de conformismul semantic. O altă caracteristică a operelor este utilizarea noilor forme ale artei vizuale: instalația (prin excelență, locul unde se întâlnesc opera de artă si contextul) și performance. Germano Celant, criticul de artă căruia i se datorează atât numele, cât și teoria acestei mișcări, afirmă că "arte povera" se manifestă în esență "în a reduce în termeni minimi, în sărăcirea semnelor, pentru a le reduce la arhetipuri". Arte povera se integrează în panorama cercetării artistice a epocii: semnificative consonanțe nu doar cu arta conceptuală - în această perioadă se afirmă steaua lui Joseph Beuys - dar și cu Pop art, Minimalism și Land Art (Richard Long). Obiectivul acestor artiști era depășirea ideii tradiționale conform căreia opera de artă se situeazăla un nivel de realitate sopratemporal si transcendental. Din această cauză este importantă provocarea derivată din opera lui Giovanni Anselmo "Sculptură care mănâncă" (1968, colecția Sonnabend, New York), formată din două bucăți de piatră care strivesc o salată, legumă al cărei destin inevitabil este de a pieri. Frecventă este folosirea obiectelor vii, ca în Kounellis, care fixă un papagal adevărat pe o pictură pe pânză, ca demonstrație a faptului că natura are la dispoziție mai multe culori decât orice compoziție pictorică. O altă critică susținută de artiștii mișcării Arte Povera a fost aceea împotriva conceptului de operă de artă unică și irepetibilă: Mimesis, de Paolini, consistă în două copii identice de ghips reprezentând o sculptură de epocă clasică, poziționate una în fața celeilalte cu scopul de a simula o conversație. În timpul războiului în Vietnam Arte Povera se apropie de mișcările de protest împotriva intervenției SUA: opera "Vietnam" de Pistoletto (1965, colecția Menil, Houston) reprezintă un grup de manifestanți pacifiști, reprezentați prin siluete fixate pe o oglinda, în care se reflectă la rândul lor și vizitatorii. Astfel, fiecare persoană care privește opera devine parte integrantă a acesteia, creându-se o interacțiune între creația artistică și publicul spectator. Atenția la stilurile de viață ale multor culturi diferite de cea occidentală e prezentă în operele lui Merz: iglu sale, create cu materiale variate (de exemplu metal, sticle, lemn,...) punctualizează capacitatea de adaptare a unui popor la ambientul său determinant. Natura este o altă temă tratată de mulți artiști, ca Marotta e Gilardi ("Orto, 1967), o natură revizitată în cheie artificială, ca pentru a reactualiza materia și a o apropia de sentimentul unei schimbări epocale care include omul și percepția sa a lumii. Percepție care devine nesigură în tablourile-oglinzi ale lui Pistoletto, care se deschid în mod literal lumii, absorbind tot ceea ce au dinainte și schimbându-se împreună cu ambientul care le conține. Dimpotrivă, "ecranele" fără imagini cu care Muri reproduce pânza cinematografică și care va influența primele opere ale lui Schifano. Lucrările sale se deschid, uneori, spre realitatea de zi cu zi, populară, ("Casetta Objects Achetés", 1960), sau spre cele mai senzaționale evenimente ale zilei ( La luna, 1968); aceasta îl va conduce spre dezvoltarea unei profunde reflecție asupra artei și a istoriei. Mulți artiști lucrează pornind de la ideea unei imagini stereotip, ca Ceroli ( Si/No, 1963), care tratează în mod serial siluete luate din istoria artei sau grupuri de chipuri multiplicate sau serializate. Sunt considerate stereotipi și "gesti tipici" de Lombardi ( Gesti tipici-Kennedy e Fanfani, 1963), copiile de imagini ale lui Mambor sau scenele de picturi faimoase revăzute pe stofă colorată ale lui Tacchi ( Quadro per un mito, 1965).
Născut într-o familie aparținând micii nobilimi (originare din Cantabria), copilăria lui Quevedo s-a petrecut la Curte, înconjurat de nobili și alte persoane importante, deoarece părinții săi dețineau funcții importante în palat. Tatăl său, Francisco Gómez de Quevedo, era secretarul prințesei Maria, soția lui Maximilian de Germania, în timp ce mama sa, María de Santibáñez, era servitoarea de încredere a reginei. Quevedo, deși supradotat, avea mai multe defecte fizice care aveau să-i influențeze viața și opera : avea picioarele strâmbe și mergea șchiop, era supraponderal și cu grave probleme de vedere. Rămas orfan la șase ani, s-a refugiat în cărți la Colegiul Imperial al Companiei lui Iisus din Madrid. În 1596 se înscrie la Universitatea Alcalá de Henares, unde studiază intens până în 1600. Pe lângă materiile studiate la universitate, studiază pe cont propriu filozofie, limbi clasice, limba arabă, ebraică, franceză și italiană. În 1601 se mută la Valladolid, noul sediu al Curții Ducelui de Lerma și studiază și Teologia, aducând câteva contribuții în acest domeniu, cum ar fi tratatul împotriva ateismului intitulat „Providența lui Dumnezeu”.Începe să devină cunoscut ca poet și este inclus într-o antologie a generației sale realizată de Pedro Espinosa Flores în 1605, intitulată „Flores de poetas ilustres” („Flori ale unor poeți iluștri”).Cu toate acestea, marea parte a operei sale nu va fi publicată decât postum, și se poate încadra în curentul literar denumit "Conceptismul" Baroc. Tot acestei perioade aparțin și unele opere scurte în proză relaționate cu viața de la Curte, scriindu-și prima versiune a celebrei cărți „El Buscón”, roman picaresc. Aceste schițe i-au adus ceva renume între studenți, dar avea să se dezică de ele în timpul maturității literare. Tot în această perioadă are loc un schimb epistolar între Quevedo și umanistul Justo Lipsio, în care cei doi deplâng războaiele care amenință să distrugă Europa. Când Curtea își mută din nou sediul la Madrid, Quevedo o urmează și locuiește acolo între 1606 și 1611, dedicându-se activității literare. Se împrietenește cu mari scriitori ca Félix Lope de Vega sau Miguel de Cervantes dar scrie și opere satirice împotriva dramaturgului Juan Ruiz de Alarcón (ironizându-l, culmea, pentru defectele sale fizice) sau a lui Juan Pérez de Montalbán, fiul unui librar cu care Quevedo a avut unele dispute. Cu toate acestea, ținta predilectă a ironiilor lui Quevedo a fost Luis de Góngora (considerat celălalt mare poet al Barocului spaniol și rivalul lui Quevedo), pe care l-a acuzat de a fi un „preot nedemn”, „homosexual”, „scriitor murdar si obscur”, „dependent de jocurile de noroc” sau „indecent”.Nici măcar aspectul fizic al lui Góngora nu a fost cruțat de Quevedo, care a scris satira „Unui nas”, în care se leagă de acest „apendice” al lui Góngora, relaționându-l cu un stereotip ce privea evreii. Pe de altă parte, însă, nici Góngora nu s-a lăsat mai prejos. Tot în acest timp Quevedo se împrietenește cu ducele de Osuna, pe care îl va acompania ca secretar în timpul călătoriei acestuia din 1613 prin Italia. Quevedo este trimis să se ocupe de unele comisioane la Nice, Veneția și până la urmă la Madrid, unde trebuie să se ocupe de intrigi în anturajul ducelui de Lerma, pentru a obține numirea ducelui de Osuna ca vicerege de Napoli, ceea ce va și reuși în 1616. Ajuns din nou în Italia împreună cu ducele de Osuna, Quevedo trebuie să se ocupe de organizarea proprietăților viceregatului și să spioneze împotriva republicii Veneția. Drept recompensă primește ordinul militar Santiago în 1618. Căzut în dizgrație ducele de Osuna, Quevedo este de asemenea acuzat și exilat în 1620 la Torre de Juan Abad (aparținând de Ciudad Real), unde mama sa îi lăsase moștenire o moșie. Vecinii săi, însă, nu recunoșteau însă legitimitatea actului de cumpărare, dar tribunalul nu avea să dea o sentință definitivă decât după moartea poetului, pe care îl va moșteni nepotul său Pedro Alderete. Ajuns astfel departe de intrigile curtezane, singur cu conștiința sa, Quevedo va scrie unele din cele mai valoroase poezii ale sale, cum ar fi „Retirado a la paz de estos desiertos...” („Retras în pacea acestui deșert...”) și va renunța treptat la vechile sale ambiții de mărire, studiindu-l pe Seneca și devenind unul din cei mai de seamă reprezentanți ai neostoicismului spaniol. Venirea la tron a lui Felipe IV a însemnat pentru Quevedo ridicarea pedepsei sale, întoarcerea la viața politică și speranțe reînnoite datorită încrederii acordate Contelui-Duce de Olivares. Quevedo îl acompaniază pe tânărul rege în călătoriile sale prin Andaluzia și Aragón, ale căror peripeții le povestește în scrisori interesante. În acest timp îi denunță pe unii librari la Inchiziție pentru publicarea fără avizul său a operelor sale satirice, în realitate o tactică a lui Quevedo pentru a îi speria pe librari și a îi convinge să publice o ediție a operelor sale integrale, ediție care nu va apărea însă decât postum. Pe de altă parte, viața sa privată este una dezordonată, ca de burlac : fumează mult, frecventează tavernele (Góngora îl numește într-un poem satiric „don Francisco de Quebebo”, „don Francisco de Ce Beau”...) și de asemenea lupanarele, cu toate că trăiește în concubinaj cu o anume Ledesma. Cu toate acestea, este numit secretar al regelui în 1632, cel mai important post ocupat de Quevedo la Curte. Nu lipseau însă presiunile : prietenul său, ducele de Medinaceli, convins de soția sa, îl obligă pe Quevedo să se căsătorească cu doña Esperanza de Aragón, văduvă cu copii, în 1634, dar căsătoria nu durează de fapt decât trei luni, iar în 1636 Quevedo obține divorțul. Este de asemenea perioada unei activități literare intense. În 1634 publică „La cuna y la sepultura” („Leagănul și înmormântarea”) și o traducere a cărții „Introducere la viața evlavioasă a lui Francisco de Sales”; între 1633 și 1635 publică „Remedii pentru orice noroc”, „Epitet”, „Virtute militantă”, „Cele patru fantome”, a doua parte din „Politica lui Dumnezeu”, „Vizita și anatomia capului cardinalului Richelieu” și „Scrisoare pentru Ludovic al XIII-lea”.În 1635 este publicat la Valencia unul dintre numeroasele pamflete destinate să-l defăimeze, „Tribunalul răzbunării juste, ce se ridică împotriva scrierilor lui Francisco de Quevedo, maestru în erori, doctor în nerușinare, licențiat în bufonerii, bacalaureat în mizerii, profesor universitar în vicii și protodiavol între oameni.” În 1639, cu ocazia căderii în dezgrație a Contelui-Duce, Quevedo este arestat, i se confiscă toate cărțile, și, pe jumătate dezbrăcat, este dus la mănăstirea San Marcos din León și ținut acolo până în 1643. La mănăstire, Quevedo se dedică lecturii, precum povestește într-o scrisoare moralizatoare și didactică adresată prietenului său Adán de la Parra, în care descrie pe ore viața sa la închisoare:„De la zece la unsprezece fac devoțiuni, și după aceea la doisprezece citesc scriitori buni și scriitori slabi; pentru că orice carte, oricât de demnă de dispreț ar fi, conține ceva bun. Catullus are erorile sale, Marcus Fabius Quintilianus e arogant pe alocuri, Cicero este absurd uneori, Seneca poate să provoace confuzie; în fine, Homer e orb uneori, iar satiricul Iuvenal are devierile sale; lui Egecias îi lipsesc unele concepte, lui Sidonius ceva subtilitate, Ennodius nu nimerește unele comparații, în timp ce Aristarc, atât de insipid, nu reușește mereu să capteze esența. Din greșelile lor încerc să învăț, iar din ce au bun încerc să fur...” Când Quevedo a fost în sfârșit eliberat, era deja grav bolnav și a decis să renunțe la Curte și să se retragă definitiv la Torre de Juan Abad. Moare și este înmormântat într-o mănăstire din Villanueava de los Infantes, pe 8 septembrie 1645, după ce scrisese în ultima sa scrisoare că „există lucruri care sunt doar un nume și o figură”. Se spune că mormântul său ar fi fost profanat pentru a i se fura pintenii de aur cu care fusese înmormântat, și că la scurt timp tâlharul a fost prins și executat. Operele sale au fost editate de umanistul José Antonio González de Salas, fără să se preocupe de corectarea greșelilor, în 1648, sub titlul : „Parnasul spaniol, munte divizat în două culmi, cu cele nouă muze”; de asemenea de către nepotul său, Pedro Alderete în 1670 : „Ultimele trei muze castiliane”. În fine, ediția din secolul XX a lui José Manuel Blecua este în general apreciată. În 1663 s-a publicat prima biografie a lui Francisco de Quevedo, scrisă de Pablo Antonio de Tarsia și cu abundență de anecdote; mai târziu se pot menționa cele ale lui Aureliano Fernández Guerra, din secolul XIX, unde Quevedo este prezentat ca un om de stat, precum și cea a lui Pablo Jauralde Pou din secolul XX, pe un ton sec și încercând să fie obiectivă. Compenenta cea mai originală a operei lui Quevedo este stilul, caracteristic Conceptismului de tip baroc, și prin urmare concis, eliptic și amfibologic, căutând jocul ingenios de cuvinte specific vieții la Curte. Iubitor al retoricii, a încercat să-și perfecționeze un stil bazat pe simetrii, antiteze și isocole, cel mai bine reprezentat în opera sa „Marco Bruto”. A utilizat un lexic abundant, creând de asemenea neologisme prin intermediul derivării, compunerii și stereotipiei, de asemenea flexibilizând mecanismul apoziției specificative în castiliană, procedeu utilizat apoi de scriitori ai Barocului ce i-au urmat. În satirele sale Quevedo se apropie uneori de expresionism, datorită degradării persoanelor prin intermediul reificării sau a animalizării. S-a semnalat, de asemenea, ca o trăsătura specifică liricii sale, „esticomitia”, adică tendința de a transforma fiecare vers într-o frază cu sens complet, ceea ce face ca poeziile sale să aibă un sens densificat, respectând principiile conceptismului baroc. Creația poetică a lui Quevedo este în mare parte satirică, dar se consideră că în general țintele satirei sale au fost rău alese, și că, deși conștient de cauzele adevărate ale decadenței generale, pentru el totul este doar un exercițiu pentru perfecționarea stilului și că de multe ori el se amuză pe seama oamenilor simpli, nu a nobililor, cum avusese în timpul său curajul să o facă Juan de Tassis y Peralta, Conte de Villamediana, de exemplu. Quevedo a cultivat de asemenea o lirică curtezană subtilă, realizând o operă inspirată în „Il canzoniere” de Petrarca, cu aceeași temă, același stil și atingând perfecțiunea în realizare tehnică. Opera este construită în jurul unei figuri feminine, Lisi, care nu trebuie însă identificată cu o femeie reală, ci cu un arhetip al femeii. Remarcabile sunt și sonetele sale metafizice, precum și psalmii, unde poetul și-a exprimat disperarea existențială. Viziunea sa este una pesimistă, tipică pentru epoca sa, și care are unele trăsături preexistențialiste. Vena satirică a lui Quevedo se exprimă în primul rând prin intermediul a două creații lirice specifice literaturii spaniole : „romance”(compoziție lirică spaniolă caracterizată prin repetiția la finalul fiecărui vers par a aceleiași asonanțe și prin inexistența rimei în cazul versurilo impare) și „letrilla” (creație lirică în strofe, la finalul cărora se repetă ca un refren conceptul principal exprimat în operă), mijloace pentru a realiza o critică socială care nu ascundea motivele profunde ale decadenței Spaniei, alături de sonet. Quevedo nu putea suporta Culteranismul, al cărui reprezentant principal, Luis de Góngora, a fost atacat în numeroase opere cu caracter satiric. Împotriva pedanteriei și obscurantismului pe care i le reproșa lui Góngora, Quevedo și-a propus o să publice o ediție cu opere ale poeților renascentiști Francisco de la Torre și Fray Luis de León. Lirica de amor a lui Quevedo, considerată cea mai importantă din secolul XVII, este una paradoxică : deși mizantrop și misogin, a fost marele cântăreț al dragostei și al femeii. A scris numeroase poeme de amor (s-au păstrat mai mult de două sute), dedicate mai multor nume de femei: Flora, Lisi, Jacinta, Filis, Aminta, Dora... Pentru Quevedo, dragostea este un ideal intangibil, o luptă între elemente contrarii, un paradox ce doare și provoacă durere, și unde plăcerea este exclusă (și totuși durerea este căutată).„Ac pentru navigarea cultelor cu rețeta pentru a face Singurătăți într-o zi” (1631), scriere satirică împotriva poeților reprezentanți ai culteranismului„Limba latinofilă cultă” - manual de instrucțiuni pentru a vorbi și scrie într-o limbă modernă cu multe cuvinte din latină, ironie la adresa scrierilor lui Góngora„Poveste de povești” (1626) - reducere la absurd a colocvialismelor lipsite de semnificație
În 2009, BNT a anunțat că se retrage din Concursul Muzical Eurovision Junior. Bulgaria a revenit 2 ani mai târziu, în 2011, după care s-a retras din nou. În iulie 2014, postul public bulgar a anunțat că Bulgaria va reveni în concurs. Odată cu confirmarea participării, s-a anunțat și reprezentantul țării, Krisia Todorova.
A fost un jucător polivalent, ce a făcut mai întâi parte din echipa de rugby. Fiind și un excelent alergător de sprint, Blum s-a impus repede și printre fotbaliști. Ernst Blum a fost selecționat pentru prima oară în echipa națională a Germaniei pentru un meci cu Danemarca la 2 octombrie 1927, și fost ales căpitan al echipei, deși era debutant. Antrenorul echipei din acele vremuri, Dr. Otto Nerz, convocând nu mai puțin de 9 debutanți, l-a ales să fie căpitan pe cel mai experimentat jucător al momentului, pe Blum. Germanii aveau să piardă acel meci cu 1-3. Primul jucător din Stuttgart chemat în echipa națională însă a fost portarul Paul Mauch. Aceasta se întâmpla în 1922, la un meci câștigat de Germania cu 2:0 împotriva Austriei, portarul șvabilor făcându-și datoria cu prisosință. La 13 septembrie 1924 are loc primul meci internațional al lui VfB. Împotriva celebrei echipe cehe a acelor vremuri, Slavia Praga, echipa din Stuttgart, condusă în teren de însuși Edward T. Hanney, obține un rezultat strâns, după ce a condus cu 1:0 și 2:1, pierzând în ultimele minute, greu, cu scorul de 2:3. În 1935 Stuttgart ajunge pentru prima oară în ultima rundă a campionatului Germaniei. După două meciuri ezitante - 0:3 cu Hanau 93 și 1:2 cu Jena -, acest turneu final părea ca o competiție prea puternică pentru VfB. Totuși, tânăra echipa nu s-a dat bătută și, tocmai în meciul cu mult mai bine cotata echipă SpVgg Fürth (triplă campioană a Germaniei la acea oră), șvabilor le iese jocul învingând clar cu 4:1. De aici încolo avea să înceapă un mic marș triumfal, după 2:1 în retur cu Hanau 93 și 3:2 la Jena. În meciul decisiv pentru accederea în finală, VfB se mai impune o dată în fața celor din Fürth, de această dată cu scorul de 3:2 și așa ajunge pentru prima oară în istoria clubului în finala campionatului ce avea să aibă loc la Köln împotriva renumitei echipe Schalke 04. Echipa din regiunea Ruhr-ului nu stă mult pe gânduri și pare să stopeze fără probleme odiseea tinerilor șvabi, conducând în minutul 53 cu categoricul scor de 4:0! Însă Stuttgart își revine și, în cea mai frumoasă finală de dinaintea războiului mondial, reușește să-i înscrie lui Schalke la rândul său... patru goluri în ultima jumătate de oră, meciul terminându-se cu scorul de 4:6. VfB este primită cu entuziasm la întoarcerea acasă, fotbaliștii fiind considerați eroi. Cel mai important lucru era că VfB își depășise clar condiția și devenise în oraș numărul unu înaintea "albaștrilor" și rivalilor din același oraș, Kickers Stuttgart. Cu titlul câștigat în sezonul 2006-07 și cele din anii '40-'50, VfB Stuttgart are în palmares 5 titluri de campioană a Germaniei, cupe naționale și, de asemenea, de foarte multe ori a participat la cupele europene.
Apache este un server HTTP de tip open source. Apache a jucat și joacă un rol important în dezvoltarea webului, fiind folosit în prezent în circa 65.2 % din paginile web. Cuvântul apache (pronunțat ) este numele apașilor, triburi de amerindieni. Apache este un server web cu o contribuție notabilă la dezvoltatea Internetului (world wide web). Apache a reprezentat prima alternativă viabilă la Netscape Communications Corporation, și a evoluat rapid în funcționalitate și performanță ca un rival competitiv pentru alte servere web bazate pe Unix. Serverul Apache este caracterizat ca fiind un software gratuit și open source, acesta făcând ca, începând din aprile 1996, el să fie cel mai popular server HTTP. Cu toate că în noiembrie 2005 a început să piardă din cota de piață, în aprilie 2008 Apache stătea încă la baza a peste 50 % din siturile web, iar în iunie 2013 a ajuns la 65.2%. Apache este folosit pentru 46,91% din totalul domeniului românesc. Prima versiune a serverului a fost creată de Robert McCool, care la vremea aceea era implicat în proiectul National Center for Supercomputing Applications, cunoscut pe scurt ca NCSA HTTPd. A doua versiune a serverului a fost o rescriere substanțială, de data aceasta punându-se accentul pe crearea unui layer prioritar (Apache Portable Runtime) și a suportului de module. O altă calitate a serverului Apache este virtual hosting (găzduirea virtuală), care constă în posibilitatea de a găzdui mai multe situri simultan pe același server.
Serbia și Muntenegru a debutat la Concursul Muzical Eurovision Junior în anul 2005. După această ediție, țara nu a mai putut participa deoarece s-a destrămat, formându-se două noi state, Serbia și Muntenegru. Serbia a debutat la același concurs un an mai târziu, în 2006, iar Muntenegru a confirmat că va debuta la Concursul Muzical Eurovision Junior 2014.
La douăzeci de ani se mută la Roma pentru a studia la Accademia di Belle Arti sub îndrumarea lui Toti Scialoja, căruia îi datoreazăinfluența Expresionismului abstract care împreună cu Arte informală constituie binomul fundamental de la care pornește parcursul său creativ. Va începe în 1960, cu expoziția personală la galeria "La Tartaruga". Spre diferență de maeștrii săi, Kounellis arată imdeiat o urgență comunicativă puternică, care îl conduce la refuzarea prospectivelor individualiste, estetizante și decadente și la exaltarea valorii publice, colective a limbajului artistic. În primele sale opere pictează semne tipografice pe fond deschis, făcând aluzie la inventarea unui nou ordin pentru un limbal sfărâmat, pulverizat. În 1967 primele expoziții apropiate, din punct de vedere ideologic, mișcării Arte Povera, în care folosirea produselor și materialelor de uz comun sugerează pentru arte o funcție radical creativă, mitică, care nimic nu concede purei reprezentări. Sunt evidente și referimentele la originea sa greacă. Instalațiile sale devin adevărate scenografii care ocupăfizic galeria și înconjoară vizitatorii, tranformându-i în actori protagoniști într-un spațiu care începe sa se populeze de animale vii, contrapuse unor geometrii construite cu materiale care amintesc producția industrială. În"Margherita di fuoco" apare focul, element mitic și simbolic prin excelență, generat însă de o butelie. În 1969 instalația devine o adevărată performance cu "Cavalli" ("Cai") legați la pereții galeriei lui Fabio Sargentini “L’Attico”, într-o somptuoasă ciocnire ideatică între natură și cultură, în care rolul artistului e redus la nivelul minim al acțiunii manuale. Cu trecerea la anii '70 entuziasmul voinței lui Kounellis se încarcă de o greutate deosebită, rodul dezamăgirii și al frustrării în fața falimentului potențialului creativ al Arte Povera, învins, împotriva dorinței sale de dinamica comercială a unei societăți de consum, protejate de spațiile sale tradiționale: muzee și galerii. Acest sentiment se exprimă în instalația cu ușa închisă cu pietre, prezentată pentru prima data la San Benedetto del Tronto și apoi, de-a lungul anilor, cu semnificative diferențe structurale pline de înțelesuri poetice, la Roma, Mönchengladbach, Baden-Baden, Londra, Colonia. Anii de amărăciune continuă cu instalații în care vitalitatea focului este înlocuită de prezența funinginei, iar animalele vii lasă locul celor împăiate. Punctull culminant al acestui proces este poate lucrarea prezentată în Espai Poublenou la Barcellona în 1989, caracterizat de jumătăți de bou proaspăt măcelăriți fixate cu carlige pe plăci de metal și luminate de lămpi cu ulei.
Râul Lupoaia se poate referi la mai multe râuri omonime, din diferite bazine hidrografice: Lupoaia (Cugir) - afluent al râului Râul Mic, care este afluent al râului Cugir Lupoaia (Moldovița) - afluent al râului Moldovița, care este afluent al râului Moldova
Reședința raionului este orașul Grigoriopol, situat în partea centrală a Transnistriei. Alte localități importante ale raionului sunt Tașlîc și Mălăiești. Potrivit Atlasului Transnistriei, dintr-o populație totală de 53.100 de oameni, 75,9% trăiesc în mediu rural. Structura etnică este una majoritar moldovenească/românească, constituind circa 65% din populația raionului, în timp ce ucrainenii reprezintă doar 17,5% și rușii - 10%. Restul sunt polonezi, găgăuzi și alte etnii. În reședința raionului, orașul Grigoriopol, locuiesc potrivit acestui atlas, între 11.000 și 20.000 de oameni, orașul având o densitate a populației de 1400 locuitori pe km2. Agricultura este ramura de bază a economiei. Între 50% și 55% din terenul arabil este rezervat cerealelor, 10-15% pentru floarea-soarelui, 5-6% pentru legume, 10-15% pentru viță-de-vie și restul pentru fructe. În intervalul 1995-1999, singurul pentru care există informații clare de la regimul terorist transnistrean, se pare că producția agricolă totală a scăzut de 2 până la 15 ori pentru diversele categorii cultivate; dezastrul economic numit Transnistria este atât de mare încât, practic, toată agricultura republicii separatiste se bazează pe cea a raionului vecin de la sud, raionului Slobozia și pe cea a raionului Râbnița, deși Grigoriopol este un raion a cărui populație este în mod covârșitor rurală. De altfel, așa-zisele autorități nici nu mai fac eforturi economice de mult, dacă au făcut vreodată, după cum arată [ raionul plătind la bugetul "central" doar 0,5 trilioane de ruble transnistrene, față de 58,6 trilioane cât plătește Tiraspolul singur. Din produsul intern brut total al raionului, circa 74% provine din agricultură și numai cca. 8% din industrie. Restul de bani vine din transport și telecomunicații.
Raionul Slobozia este localizat la , fiind regiunea cea mai sudică a regiunii separatiste. El este localizat la sud de „capitala” Transnistriei, orașul Tiraspol. Centrul regional, orașul Slobozia, avea o populație de 19.000 locuitori, conform recensământului din anul 1989, și este estimată la 12.300 persoane la recensământul din 2004. Populația orașului Slobozia este formată în principal din etnici moldoveni/români, existând de asemenea minorități importante de etnie rusă și ucraineană. Un alt oraș important, Dnestrovsc, are o populație de aproape 11.200 locuitori (majoritatea locuitorilor fiind ucraineni și ruși, aduși în regiune ca urmare a construcției centralei termoelectrice de la Cuciurgan). Slobozia, centru al sporturilor
Râul Argel este un curs de apă, afluent al râului Moldovița. Se formează la confluența a două brațe Rădvanu și Porcescu
Mănăstirea Vlădiceni se află la poalele unui deal împădurit, de unde se poate vedea întreaga zonă industrială a municipiului Iași. Drumul care duce la mănăstire este un drum asfaltat, dar care nu a fost întreținut. Potrivit tradiției locale, în anul 1415, domnitorul Alexandru cel Bun și mitropolitul Iosif Mușat au întâmpinat la marginea Iașului, în locul unde se află astăzi Mănăstirea Vlădiceni, alaiul care ducea moaștele Sf. Mare Mucenic Ioan din Trapezunt de la Cetatea Albă către Suceava, capitala de atunci a Țării Moldovei. Cu această ocazie, poiana unde a fost întâmpinat alaiul a fost denumită "Poiana Vlădicăi", denumire existentă și în cronici . Din acest motiv, după câțiva ani s-a ridicat aici un schit, dar acesta a dispărut cu timpul. Opt ani mai târziu, în anul 1918, biserica a fost distrusă în întregime în urma exploziei unui depozit de muniții din apropiere. Din cauza exploziei depozitului de muniție, schitul a fost distrus, murind mai mulți călugări, printre care și Arhimandritul Teodosie. După primul război mondial, între anii 1923-1928, în timpul păstoririi mitropolitului Pimen Georgescu, arhimandritul Epifanie Demetrescu și alți câțiva călugări veniți în România de la Muntele Athos, au reclădit așezarea monahală distrusă construind o a doua biserică. Aceasta a fost grav avariată de cutremurul din anul 1940, iar în timpul celui de-al doilea război mondial s-a încercat refacerea ei. Avaariată și în timpul războiului (1941-1945), biserica a necesitat ample lucrări de renovare care s-au desfășurat între anii 1957 și 1959. Ulterior, ea a fost folosită ca biserică de mir, filială a Parohiei Tomești. Astfel, dacă în anul 1944, Schitul Vlădiceni avea două clădiri gospodărești, cu rol de chilii, în anul 1959, ele au fost preluate de către gospodăria agricolă de stat, iar biserica schitului a funcționat din acel an doar ca biserică care aparținea de Parohia Tomești. În acea biserică se slujea numai de câteva ori pe an, dar apoi, în anii '60 ai secolului al XX-lea, lăcașul de cult a fost folosit ca depozit pentru diverse materiale de construcții și, fiind complet neglijat, s-a ruinat în întregime . În anul 1992, a fost inițiată refacerea Mănăstirii, din inițiativa mitropolitului Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei și cu purtarea de grijă a episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Calinic Dumitriu Botoșăneanul. PS Calinic s-a ocupat personal de întocmirea formalităților în vederea obținerii aprobărilor necesare. Sfântul Sinod al BOR a aprobat înființarea mănăstirii și, în anul 1995, locul unde se va construi biserica a fost sfințit de IPS Daniel. Primul stareț a fost numit în anul 1995 protosinghelul Meletie Cucoară. S-a construit inițial un paraclis cu hramul "Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul", apoi într-o perioadă de cinci ani, a fost ridicată o biserică monumentală din cărămidă pe locul celei construite de călugării atoniți, care a fost inspirată de stilul bisericilor moldovenești din veacul al XV-lea. Hramul noii biserici este sărbătoarea "Sf. Apostol și Evanghelist Ioan", prăznuită la data de 8 mai în fiecare an. La 10 iunie 2007, la vârsta de numai 46 ani, a murit protosinghelul Meletie Cucoară, primul stareț al mănăstirii. A fost înmormântat în curtea bisericii. Noul stareț a fost numit arhimandritul Arsenie Butnaru. Ieromonahul Calistrat Chifan, acuzat de neascultare și care fusese pus sub canon în anul 2003, a fost dezlegat de pedeapsă de către Consistoriul Eparhial Iași la 1 martie 2009 și a fost mutat canonic la Mănăstirea Vlădiceni. Biserica Mănăstirii Vlădiceni a intrat în atenția presei locale, după ce s-a constatat că în pronaos a fost pictat în mărime naturală într-o frescă, pe peretele rezervat de obicei domnitorilor ctitori de biserici, omul de afaceri ieșean Constantin Comănescu, împreună cu soția și cu cei doi copii. Aflată la capătul zonei industriale a Iașului, la poalele unui deal împădurit, Mănăstirea Vlădiceni a fost construită cu aportul omului de afaceri ieșean Constantin Comănescu care cumpărase niște sere din apropiere. El a donat materiale de construcții și "de aceea am socotit că trebuie să-i mulțumim pictându-l în mănăstire, împreună cu familia", a declarat starețul Mănăstirii, protosinghelul Meletie Cucoară . După aflarea de către presă a existenței acestei fresce, omul de afaceri a declarat că nu a știut de pictură și a cerut ștergerea ei. În locul tabloului votiv au fost pictați Sfinții Împărați Constantin și Elena. Paraclisul a fost construit în anul 1996 într-un timp record de numai trei luni, din cărămidă făcută în mănăstire. Are formă de navă și este compartimentat în altar și naos. Altarul este luminat de o fereastră la est și alta pe zidul nordic. Pe altar este o turlă oarbă, pătrată, cu acoperișul piramidal și cu trei ferestre, la sud, est și nord. În dreapta altarului este o cameră pentru veșminte. Catapeteasma, din lemn de brad sculptat, este pictată. Naosul, spațios, are tavanul semicircular și este luminat de două ferestre pe zidul din sud și alte două așezate pe zidul nordic. Toate ferestrele sunt din metal, duble, terminate în arc. Urmează să se adauge paraclisului și un pridvor închis. Pardoseala este din dușumea de brad, iar acoperișul, din tablă de zinc. Noua biserică a Mănăstirii Vlădiceni a fost sfințită la data de 23 mai 1999 de către mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Daniel Ciobotea. Ulterior au fost construite anexele gospodărești: casa monahală și câteva căsuțe din lemn pentru pelerini, precum și un edificiu care adăpostește o ferma-gospodărie a Centrului Eparhial Iași. Pictarea interioară a bisericii și a pridvorului deschis a avut loc în anul 2004.Hramul noii biserici este sărbătoarea "Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan", prăznuită la data de 8 mai în fiecare an. Biserica cea mare este o clădire din cărămidă, în formă de cruce, cu lungimea de 25 de metri și lățimea de 7 metri, iar în zona absidelor de 11 metri. Structura de rezistență este din stâlpi de beton. Intrarea în pronaos se face printr-o ușă din lemn de stejar sculptat. Pridvorul deschis este spațios, susținut de patru stâlpi în față și de câte alți doi stâlpi în părțile laterale. Pardoseala bisericii și pridvorului este din marmură. Acoperișul, din tablă zincată, are streșinile foarte largi. Biserica este pictată în tehnica frescă. Pronaosul foarte spațios este luminat de două ferestre pe zidul din sud și alte două pe cel nordic. Și în pronaos sunt doi stâlpi masivi marginali, pe care se sprijină arcadele ce susțin cele două bolți circulare. Deasupra pronaosului se înalță două turle deschise, octogonale, luminate de câte trei ferestre la sud și la nord. Naosul cu absidele largi și adânci este luminat de câte o fereastră la sud și nord. Are deasupra o turlă deschisă cu baza pătrată și două etaje octogonale, luminate de patru ferestre. Se delimitează de pronaos prin doi stâlpi masivi marginali. Catapeteasma este din lemn de stejar sculptat. Altarul este luminat de o fereastră la est. Mănăstirea este împrejmuită cu un zid de piatră, având la intrare un turn-clopotniță cu un etaj, care are o deschidere largă. Biserica, construită în stilul bisericilor moldovenești din secolul al XV-lea este monumentală ca dimensiuni și are un pridvor deschis unde sunt pictați sfinții români canonizați de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1992. În incinta Mănăstirii se mai află și o fântână cu roată acoperită cu o cupolă de tablă. O altă ieșire din incinta Mănăstirii, are o boltă de piatră și duce către un mic cimitir amenajat pentru viețuitorii Mănăstirii trecuți la cele veșnice. La 150 de metri nord-est de biserică s-a construit corpul de chilii în formă cubică, din cărămidă, clădire parter și etaj. La etaj are cerdac susținut de stâlpi din lemn cu parapet, grilaj de scândură vopsit în culoarea maro. Clădirea adăpostește chiliile, trapeza pictată, bucătăria, stăreția. Este acoperită cu tablă zincată. În incintă s-a creat un frumos parc cu alei asfaltate. La 100 de metri nord-vest se află o altă construcție, din zid de cărămidă, lungă de 80 de metri, orientată de la sud la nord, acoperită cu plăci de azbociment. Aici sunt grajdurile animalelor și fânarul.
Râul Râșcuța este un curs de apă, afluent al râului Râșca. Râul se formeaza la confluența brațelor Chițigăile și Dâmbovița. Cadastrul apelor consideră că Chițigăile constituie brațul principal
Râul Râșca este un curs de apă, afluent al râului Moldova. Cursul actual reprezintă cursul superior natural al râului Râșca, care a fost deviat în râul Moldova odată cu amenajarea albiei majore a acestuia. Cursul inferior natural a devenit astfel un curs de apă diferit cu aceeași denumire: Râul Râșca. Râul se formează sub muntele Pădurețul, la confluența a două brațe Druganul și Pădurețul
Hippeis era denumirea dată de greci pentru cavalerie. Hippeis (gr. ἱππεύς) era cea de-a doua clasă socială din Atena, compusă din bărbați care îți puteau permite să întrețină un cal de război în serviciul statului. Rangul acestora poate fi comparat cu Eques romani și cavalerii medievali. Unități și formații militare ale Epocii antice
Operele sale au fost subiectul unor dezbateri între criticii literari încă din timpul vieții poetului. A studiat în Salamanca, aprobând cursurile în 1585 și a fost ales canonic la o catedrală din Córdoba, funcție care i-a permis să călătorească prin regiuni precum Navarra, Andalucía și ambele Castilii (Madrid, Salamanca, Granada, Jaén, Cuenca, Toledo). Felipe al III-lea l-a numit capelan regal și l-a primit la Curte până în 1626, timp în care Góngora a încercat să obțină posturi și favoruri pentru membrii familiei sale; în 1627, Luis de Góngora avea să moară în Córdoba. Velázquez i-a făcut un portret în care se poate remarca fruntea lată și senină, iar din documentele și satirele marelui său rival, Francisco de Quevedo, putem presupune că era un om jovial și guraliv, foarte sociabil și iubitor al luxului și al bunurilor lumești în general. Îi plăceau jocurile de cărți și coridele, fiind chiar criticat uneori că nu respectă normele de conduită ale unui reprezentant al clerului. În epoca sa era considerat un maestru al satirei, chiar dacă n-a ajuns la extremele expresioniste ale lui Quevedo sau la nuanțele obscure ale lui Juan de Tassis y Peralta, conte de Villamediana, care i-a fost prieten și unul din cei mai buni discipoli. Góngora a murit în urma unui atac de apoplexie pe când avea 65 de ani, iar cu ceva timp înainte își pierduse memoria. Deși Góngora nu a reușit niciodată să-și publice opera, scrierile sale au trecut din mână în mână, în formă de manuscrise, care au fost colecționate și apoi grupate în antologii, care s-au publicat cu sau fără acordul lui. Într-un timp s-a crezut că manuscrisul cel mai autorizat era cel copiat de Antonio Chacón pentru Contele-Duce de Olivares, deoarece conținea note scrise chiar de Góngora, precum și observații privind data redactării fiecărui poem; dar tocmai datorită faptului că era dedicat unui nobil, nu conținea și operele satirice sau cele cu conținut vulgar. În anul morții poetului, Juan López Vicuña a publicat o ediție a operelor lui Góngora cu note pertinente, neadmisă însă de către Inchiziție. La scurt timp după aceea, Gonzalo de Hoces a publicat o altă ediție, în 1633, considerată a fi mai bună decât precedenta. Deși încă din operele sale inițiale s-a identificat cu barocul literar, Góngora era un reprezentant al tipului de estet niciodată mulțumit cu opera sa („cel mai dur critic al operelor mele sunt eu”, obișnuia să spună), și din acest motiv s-a decis să realizeze ceva „nu pentru mulți” și să intensifice și mai mult uzul retoricii și imitația poeziei latine clasice, introducând numeroase cultisme și o sintaxă bazată pe hiperbaton și simetrie; la fel de atent a fost și la sonoritatea versurilor, ajungând să pară un muzician al cuvintelor; era un mare pictor al sunetelor și își umplea versurile de o manieră epicureică cu nuanțe senzoriale de culoare, sunet și tact. De asemenea, prin intermediul a ceea ce Dámaso Alonso, unul din criticii săi cei mai avizați, a numit eludări și aluzii, Góngora a transformat ultimele sale poezii într-un exercițiu de rezolvat de către mințile lucide și erudite, ca un fel de ghicitoare sau hieroglifă intelectualizată, al cărei costum permite plăceri rafinate. Aceasta este estetica barocă, ce s-a numit în onoarea sa „gongorism”, sau cu sens peiorativ, împrumutat din reforma luterană, „Culteranism”, deoarece adversarii lui Góngora îl considerau pe poet și pe adepții săi adevărați „eretici” ai poeziei. Critica literară, începând cu Marcelino Menéndez Pelayo, a făcut în general distincția între două etape ale creației lui Góngora : prima este cea corespondentă „Principelui luminii”, când poetul compune „romances” și „letrillas”, apreciate până în epoca neoclascismului, iar a doua este cea corespondentă „Principelui tenebrelor”, care începe în 1610 și în care compune oda „Cucerirea portului Larache”, transformându-se în poetul obscur și neinteligibil pe care îl recunoaște toată lumea. Dar de fapt, până în epoca romantismului această parte a operei sale a fost criticată cu asprime și chiar cenzurată de către neoclasicul Ignacio de Luzán. Această teorie, însă, a fost combătută de către Dámaso Alonso, care a semnalat că obscuritatea și complicațiile existau deja în prima epocă de creație, iar în a doua au fost duse la extrem. În romances precum „Fabula lui Píramo y Tisbe” și în unele letrillas apăreau deja jocuri de cuvinte, aluzii, sintaxa latinizantă, numai că atenuate de versurile sale, de ritm și muzicalitate, precum și de folosirea unor forme și teme tradiționale. Luis de Góngora y Argote a îmbogățit și a cizelat limbajul poetic, dându-i o viguroasă și elegantă concizie a ritmului, prin latinizarea topicii frazei și adaptarea, cu o mare intuiție a sensurilor și nuanțelor, a numeroase neologisme latine și grecești. Opera sa, care a suscitat vii polemici în secolul al XVII-lea, a exercitat o influență deosebită asupra liricii moderne spaniole.„Acel ce deține a scrierii cheie, al cărui egal în cetate nu se cunoaște să nu îl perjudic prin laudele mele, chiar de le-aș ridica la rang suprem.”'
Steagul roșu este considerat, în mod tradițional, un simbol al stângii, fiind mai vechi decât socialismul sau comunismul. Este asociat în principal cu ideologiile mai sus amintite sau cu cele revoluționare de stânga sau de extremă stânga. Se presupune că roșul este simbolul "sângele clasei muncitoare exploatate". Mișcările socialiste, de stânga, radicale sau comuniste folosesc deseori steagul complet roșu sau uneori steagul roșu cu embleme sau texte care să întărească apartanența la respectiva ideologie. Steagul roșu poate fi văzut deseori arborat în timpul demonstrațiilor de protest, sau cu ocazia unor sărbători muncitorești, precum ziua de 1 Mai. Steagul roșu este asociat în conștiința publică cu ideologia comunistă. Steagul roșu este elementul principal al steagurilor Republicii Populare Chineze și al Uniunii Sovietice. Steagul roșu a fost multă vreme asociat cu mișcările social-democrate sau cu cele sindicale. Astfel, steagul roșu a fost folosit de Partidul Laburist din Regatuil Unit sau de Secțiunea Fanceză a Internaționalei Muncitorilor (SFIO) sau de alte grupuri similare din întreaga lume. Folosirea steagului roșu de către socieal democrați a început să fie abandonată în secolul al XX-lea, în condițiile în care tot mai mulți oameni se îndepărtau de mișcările de stânga. Începând încă din secolul al XV-lea, steagul roșu a fost considerat "steagul sfidării" Steagul roșu era ridicat pe zidurile cetăților și castelelor asediate indicând că apărătorii nu sunt dispuși să se predea.[ cunoscut faptul istoric că pe la anul 1300,
Născut în Gherla, jud. Cluj. Din 1993 este redactor, apoi secretar general de redacție al revistei de cultură Tomis din Constanța. Din 2002 este secretar general al revistei de literatură și arte Amphion și, din 2004, lucrează ca redactor-șef la magazinul internațional de arte plastice, arheologie și istorie Preda’s. În 2006 revine în Bacău, unde este redactor al revistei Ateneu și secretar general de redacție al suplimentului cultural al Ziarului de Bacău, Meridian 27, ziar la care face și publicistică de opinie și culturală. Editează, în perioada 1998 - 2001 e-revista Inorog. Participă (2005) la proiectul România văzută de sus. Redactor (2004 - 2006) al portalului cartea. info. Membru corespondent al revistei Euphorin din Sibiu. A debutat editorial în 1997 cu romanul Vestitorul, la ed. Albatros din București. Colaborează cu proză, eseuri critice, cronica evenimentelor de actualitate și toate speciile genului publicistic la majoritatea revistelor culturale din țară.
În 1946 s-a înființat primul teren de lucru dispus pe fostul amplasament al Lacului Zăgan în partea de est a Municipiului Tulcea. Între 1946-1953 s-au executat lucrări de îndiguire, consolidare și drenaj a terenului de lucru și de construcție a clădirii aerogării și a celorlalte facilități aeroportuare. În 1952 TARS („Transporturile aeriene româno-sovietice”) încep sa opereze și pe Aeroportul Tulcea asigurând cursele regulate pe relațile Tulcea - București - Tulcea, Tulcea - Constanța - București - Tulcea, cu avionul LI-2, iar cursa Tulcea - Galați - Tulcea cu avionul AN-2. Aceste curse transportau pasageri și marfă (pește, icre, raci, materiale de pescărie, împletituri din papură și stuf, puiet viu de pește - R.P. Chineză). În 1973 ia ființă noul aeroport Tulcea. Platformă de îmbarcare/debarcare pasageri: 5 locuri de parcare ( 2 locuri B-737-800) . aerogară cu capacitate de 75 de pasageri, salon de regrupare cu o capacitate de 40 de pasageri,
Toma () poate fi un nume de familie sau prenume masculin Toma Caragiu, actor român, un reprezentant al umorului românesc Petrică Toma, basist și compozitor din moldovean Locomotiva Thomas și prietenii săi, serie de televiziune
Tesla mai produce baterii Li-Ion pentru Daimler si Toyota. CEO-ul Elon Musk vede Tesla ca pe o companie independenta, cu scopul de a produce la un moment dat masini ieftine pentru consumatori. Pretul pentru Model 3 va incepe de la 35,000$ inainte de taxe si va intra in productie din 2017. Tesla Motors este denumita dupa inginerul electric si fizician Nikola Tesla. Tesla Roadster foloseste un motor electric facut din design-ul lui Tesla din 1882. Tesla Roadster este prima masina a companiei, este prima masina de volum care foloseste baterii cu celule Li-Ion si prima masina de productie care are o autonomie mai mare de 320km. Intre 2008 si 2012, Tesla a vandut mai mult de 2,250 de Roadster in 31 de tari. Tesla a oprit productia Roadster in US in August 2011. Pe 26 marti 2009 , Tesla a prezentat Model S , o masina 100% electrica sedan. In Decembrie 2012, Tesla avea un staff de aproape 3,000 de angajati. In ianuarie 2014 numarul s-a dublat. Tesla Motors a apărut în iulie 2003, finanțată de Martin Eberhard si Marc Tarpenning. Amândoi au avut un rol activ la startul companiei până Elon Musk a venit la conducere. Marele țel al companiei este să comercializeze mașini electrice, începând cu un model sport electric pentru început și apoi cât de rapid se poate la mașini pentru consumatori, mașini sedan și compacte. Elon Musk a avut un rol activ în companie și a supravegheat dezvoltarea primului model Roadster până la cel mai mic detaliu, dar nu s-a implicat în operațiunile zilnice financiare; În prima fază, Elon Musk a finanțat compania cu 7,5 milioane $, bani personali. De la început, Musk a menținut politica pe termen lung a companiei să producă la un moment o mașină electrică pentru orice om. Musk a primit în 2006 Global Green și 2007 Index Design pentru design-ul Tesla Roadster.
Se presupune că Cervantes s-a născut în Alcalá de Henares la 29 septembrie 1547, de Sf. Mihai (după calendarul catolic). A fost botezat la 9 octombrie 1547, în parohia Santa María la Mayor. În certificatul de naștere scrie: „Duminică, a noua zi a lunii octombrie, în anul Domnului o mie cincisute patruzeci și șapte, a fost botezat Miguel, fiul lui Rodrigo Cervantes și al soției sale doña Leonor. L-a botezat reverendul Bartolomé Serrano, preot prin harul dat de Maica Domnului. Martori au fost Baltasar Vázquez, Sacristán și cu mine, care l-am botezat și apoi am semnat. Bachiller Serrano.” Potrivit unor cervantologi, ca Américo Castro, Daniel Eisenberg și alții, Cervantes avea de ascendență cordobeză prin ambii părinți, dar această teorie nu este acceptată în unanimitate. Se cuvine subliniat că numele de familie «Saavedra» nu apare în nici un document din tinerețea lui Cervantes, nici nu a fost folosit de frații săi. Inițial, numele oficiale au fost «Miguel de Cervantes Cortinas»; numele «Saavedra» și l-a adăugat numai după eliberarea sa dintr-o închisoare algeriană - probabil pentru a se diferenția de un anume „Miguel de Cervantes Cortinas” care căzuse în dizgrația Curții regale. Tatăl său, cu strămoși în Galicia, se numea Rodrigo de Cervantes și era bărbier-chirurg, dar în acea epocă termenul avea alt sens. Către anul 1551, Rodrigo de Cervantes s-a mutat, împreună cu familia, la Valladolid. Din cauza datoriilor a fost încarcerat timp de câteva luni și bunurile i-au fost confiscate. În 1556 a plecat la Córdoba pentru a-și lua în primire moștenirea lăsată de Juan de Cervantes, bunicul scriitorului, și pentru a scăpa de creditori. Nu există date exacte privind primii ani de studiu ai lui Cervantes, care, fără îndoială, nu a apucat să se înmatriculeze la universitate. Totuși, se pare că ar fi putut studia în Valladolid, Córdoba sau Sevilla. De asemenea e posibil să fi studiat în cadrul Companiei lui Isus, deoarece nuvela sa „El coloquio de los perros” („Colocviul câinilor”) pornește de la o descriere a colegiului iezuiților, care pare o aluzie la viața sa de student. În 1566 se stabilește la Madrid. Asistă la ore de gramatică predate de profesorul universitar Juan López de Hoyos, care în 1569 a publicat o carte despre îmbolnăvirea și moartea reginei Isabel de Valois, a treia soție a lui Filip al II-lea al Spaniei. López de Hoyos a inclus în acea carte și trei poezii scrise de Cervantes, pe care l-a numit într-o ocazie „discipolul nostru scump și iubit”. Acestea au fost primele sale manifestări literare. În acei ani Cervantes și-a descoperit pasiunea pentru teatru, văzând reprezentări ale pieselor lui Lope de Rueda și, după cum declară în a doua parte din Don Quijote prin gura personajului principal, „se simțea atras de lumea actorilor”. Se pare că Cervantes a decis să se refugieze în Italia în urma acuzației de a-l fi rănit într-un duel pe un anume Antonio Sigura, acțiune ce l-ar fi mâniat pe regele Filip al II-lea al Spaniei. A ajuns la Roma în decembrie 1569. Acolo a citit poemele cavalerești ale lui Ludovico Ariosto și „Dialogurile de amor” ale evreului sefardit León Hebreo, de inspirație neoplatonică, ce aveau să contureze concepția despre dragoste a lui Cervantes. Scriitorul este influențat de stilul acelor autori și de arta italiană în general, fapt demonstrat de una din nuvelele sale „El licenciado Vidriera” (titlul face aluzie la o persoană foarte delicată și timidă), precum și de alte aluzii presărate de-a lungul operei sale. Cervantes intră în serviciul lui Giulio Acquaviva, care avea să devină cardinal în 1570 și pe care probabil scriitorul l-a cunoscut la Madrid. Cei doi au mers împreună la Palermo, la Milano, în Florența, în Veneția, în Parma sau în Ferrara. După aceea însă, Cervantes s-a angajat ca soldat în compania căpitanului Diego de Urbina, îmbarcându-se pe galera Marquesa. Pe 7 octombrie 1571 a participat în bătălia de la Lepanto, în cadrul armatei creștine condusă de don Juan de Austria (fratele vitreg al regelui spaniol Felipe al II-lea). Un raport oficial elaborat opt ani mai târziu avea să spună: „Când se putea zări deja armata turcă, în bătălia navală numită, numitul Miguel de Cervantes se simțea rău și avea febră, iar numitul căpitan... și mulți prieteni ai lui i-au spus, că dacă era bolnav și avea febră, să rămână în camera sa de pe galeră; și numitul Miguel de Cervantes a răspuns că ce s-ar spune despre el, și că nu asta ar trebui să facă, și că preferă să moară luptând pentru Dumnezeu și pentru rege, decât să rămână sănătos ascunzându-se... Și s-a luptat plin de curaj cu numiții turci în numita bătălie, în locul unde se dezambarcase, ascultând ordinele căpitanului, împreună cu alți soldați. Și odată terminată bătălia, știind don Juan cât de bine luptase numitul Miguel de Cervantes, i-a crescut onorariul cu patru ducați... Din acea bătălie navală a ieșit rănit de către două săgeți, în piept și în mână, rămânând ciung.” După aceea avea să treacă prin orașe din Sicilia și Sardinia, din Genova și Lombardia. A staționat doi ani în Napoli, până în 1575. Cervantes s-a arătat întotdeauna mândru de participarea sa în bătălia de la Lepanto, care a fost pentru el, după cum avea să scrie în prefața la a doua parte din Don Quijote, „cea mai mare ocazie pe care au putut-o vedea secolele trecute, cel prezent, și pe care nici nu speră să o poată vedea cele viitoare”. În timp ce se întorcea din Napoli în Spania la bordul galerei Sol, o flotă turcească de dimensiuni reduse, comandată de Arnaut Mamí, i-a făcut prizonieri pe Miguel de Cervantes și pe fratele său Rodrigo pe 26 septembrie 1575, în zona a ceea ce în prezent se numește Costa Brava și au fost duși în Algeria. Cervantes a fost vândut ca sclav renegatului grec Dali Mamí. Faptul că s-au găsit asupra sa scrisori de recomandare semnate de don Juan de Austria și de ducele de Sessa i-a făcut pe răpitori să creadă că Cervantes era o persoană foarte importantă și că puteau obține o recompensă bună. Au cerut 500 „escudos” de aur în schimbul libertății sale. În cei cinci ani de închisoare, Cervantes, om cu un spirit puternic și foarte bine motivat, a încercat să evadeze de patru ori. Pentru a evita represaliile împotriva colegilor săi de detenție, s-a declarat de fiecare dată unicul responsabil. A preferat să fie torturat mai degrabă decât să fie trădător. Informațiile privind anii de detenție provin din rapoartele oficiale și din spusele lui Cervantes, precum și dintr-o carte care s-a dovedit a fi scrisă tot de marele scriitor, care e posibil să fi exagerat gesturile sale de eroism. Prima încercare de evadare a eșuat deoarece maurul care trebuia să-l conducă pe Cervantes și colegii săi la Oran, i-a abandonat încă din prima zi. Deținuții au trebuit să se întoarcă în Algeria, unde au fost din nou puși în lanțuri și supravegheați mai atent ca înainte. Între timp, mama lui Cervantes reușise să strângă o anumită sumă de ducați, care nu s-a dovedit suficientă pentru a-i elibera pe ambii fii ai săi. Miguel a preferat să fie pus în libertate fratele său Rodrigo, care, ajuns în Spania, a conceput un plan pentru a-i elibera pe fratele său și pe ceilalți deținuți. Cervantes s-a reunit cu ceilalți deținuți într-o peșteră ascunsă, așteptând venirea unei galere spaniole. Aceasta a venit dar nu a reușit să se apropie de coastă și până la urmă a fost capturată. Creștinii ascunși în peșteră au fost descoperiți datorită trădării unuia dintre ei, poreclit „el Dorador”. Cervantes s-a declarat unicul responsabil pentru organizarea evadării și guvernatorul turc al Algeriei a decis înlănțuirea sa și închiderea într-un loc bine păzit, unde avea să rămână vreme de cinci luni. Al treilea plan de evadare a fost gândit de Cervantes cu scopul de a ajunge până la Orán pe uscat. A trimis acolo pe un maur credincios cu scrisori pentru generalul Martín de Córdoba, în care i se explica planul și i se cerea un ghid. Din păcate, mesagerul a fost prins și scrisorile descoperite. Ele arătau clar că Miguel de Cervantes plănuise tot. A fost condamnat să primească două mii de lovituri, dar sentința nu s-a executat deoarece au intervenit mulți în sprijinul său. Ultima încercare de evadare s-a produs mulțumită unei sume importante de bani pe care i-a înmânat-o un negustor venețian prezent în Algeria. Cervantes a achiziționat o fregată capabilă să transporte șaizeci de deținuți. Când totul era deja aranjat, unul din cei care trebuiau să fie eliberați, fostul doctor dominican Juan Blanco de Paz, a dezvăluit planul guvernatorului turc. Drept recompensă trădătorul a obținut un „escudo” și un ulcior de untură. Guvernatorul l-a mutat pe Cervantes într-o închisoare și mai sigură, chiar în palatul său. După aceea, s-a hotărât să-l ducă la Constantinopol, de unde fuga ar fi fost practic imposibilă. În luna mai a anului 1580, au ajuns în Algeria doi reprezentanți ai ordinului creștin denumit „Părinții trinitari”, care se ocupa cu eliberarea deținuților, uneori acceptând să fie luați ei înșiși deținuți în schimbul eliberării captivilor. Era vorba de călugării Antonio de la Bella și Juan Gil, care dispunea de doar 300 sute de escudos, a încercat să-l elibereze pe Cervantes, pentru care se cerea însă 500. Călugărul a făcut apel la negustorii creștini prezenți în zonă pentru a strânge suma care lipsea. A reușit tocmai când guvernatorul se pregătea să plece spre Constantinopol, pe 19 septembrie 1580 Cervantes fiind eliberat. Ajuns în Spania pe 24 octombrie, a staționat un timp la Valencia, iar în luna noiembrie sau decembrie s-a întors, împreună cu familia sa, la Madrid. În luna mai a anului 1581 Cervantes s-a mutat în Portugalia, unde își avea pe atunci sediul Curtea lui Filip al II-lea al Spaniei, cu scopul de a găsi o modalitate de a-și reface viața și a plăti din datoriile contractate de familia sa pentru a-l elibera din Algeria. A fost trimis cu o misiune secretă în Oran, deoarece avea multe cunoștințe privind cultura și obiceiurile din nordul Africii. Pentru munca sa a primit 50 de escudos. S-a întors la Lisabona și, spre sfârșitul anului, s-a îndreptat către Madrid. În februarie 1582, solicită, fără succes, să ocupe o funcție rămasă vacantă în Indii. Tot în acești ani, scriitorul întreține relații amoroase cu Ana Villafranca de Rojas, soția lui Alonso Rodríguez, un crâșmar. Din această relație a rezultat o fetiță, botezată Isabel de Saavedra, pe care scriitorul a recunoscut-o. Pe 12 decembrie 1584, Cervantes se căsătorește cu Catalina de Salazar y Palacios, într-un sat din provincia Toledo. Catalina era o tânără care nici nu împlinise douăzeci de ani și care nu avea cine știe ce zestre. Se consideră că această căsnicie n-a fost doar sterilă, ci pur și simplu un eșec. La doi ani de la căsătorie, Cervantes își începe lungile călătorii prin Andaluzia. E foarte probabil ca Cervantes să fi scris prima sa operă literară importantă, „La Galatea”, între anii 1581 și 1583, carte publicată prima dată la Alcalá de Henares în anul 1585. Până atunci Cervantes publicase doar câteva compoziții în versuri, ca parte a unor antologii de diverși poeți. La Galatea a apărut împărțită în șase capitole, reprezentând doar „prima parte” a operei. Cervantes a promis că o va continua; cu toate acestea, n-a ajuns niciodată la imprimerie. În prefața sa, opera este calificată drept „eglogă” și autorul insistă asupra veșnicei sale pasiuni pentru poezie. E vorba de o nuvelă pastorală, specie introdusă în Spania de Jorge de Montemayor. Se pot observa în nuvelă influențe din călătoriile scriitorului ca soldat în Italia. Matrimoniul însă n-a durat. A divorțat de soția sa după doi ani de căsătorie, fără să fi avut vreun copil. Cervantes nu o menționează deloc pe soția sa în numeroasele sale texte autobiografice, deși e cel care a introdus în literatura spaniolă tema divorțului (printr-un intermediu intitulat „Judecătorul divorțurilor”), imposibil într-o țară catolică. Se presupune că matrimoniul a fost nefericit, deși în intermediu autorul susține că „cel mai slab concert valorează mai mult decât cel mai bun divorț”. În anul 1587 călătorește în Andaluzia în calitate de comisar al aprovizionării pentru Armada Invencible. Pe timpul anilor săi de comisar, face de nenumărate ori drumul între Madrid și Andaluzia, trecând prin Castilia-La Mancha. Acesta este itinerariul lui Rinconete și al lui Cortadillo. Se stabilește la Sevilla, ajungând să lucreze ca perceptor de impozite, slujbă ce îi va atrage multe necazuri, deoarece el era însărcinat să meargă din casă în casă și să strângă impozitele, majoritatea destinate cheltuielilor pentru războaiele în care era implicată Spania. Este încarcerat în anul 1597 în Închisoarea Regală din Sevilla, în urma falimentului băncii unde Cervantes depozita impozitele. Scriitorul a fost acuzat de însușirea banului public, găsindu-se unele neregularități în calculele de care se făcea responsabil. Don Quijote a fost „conceput” chiar la închisoare, sau cel puțin asta a scris Cervantes în prefață, nefiind clar dacă a început sau nu să-l scrie în timp ce era încarcerat. Cealaltă detenție a lui Cervantes a fost una foarte scurtă, în Castro del Río (Córdoba). Din 1604 se instalează la Valladolid (pe atunci Curtea Regală a lui Filip al III-lea al Spaniei), iar în 1605 reușește să publice prima parte din opera sa principală, „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”.Ea a marcat începutul realismului ca estetică literară și a creat specia denumită roman modern, un roman polifonic, ce va avea o influență remarcabilă, prin cultivarea a ceea ce s-a numit „o scriere dezlănțuită”, în care artistul se poate manifesta „epic, liric, tragic, comic”, cu o aparentă ingenuitate parodiind toate genurile literare. A doua parte, „El ingenioso caballero don Quijote de la Mancha”, nu apare până în 1615. Ambele părți îi permit autorului să intre în istoria literaturii universale și îl transformă într-un autor canonic al literaturii occidentale, alături de Dante, Shakespeare, Michel de Montaigne sau Goethe. Cervantes s-a ocupat de asemenea de critica literară. Aceasta apare în „Galatea”, în „Don Quijote” și într-o carte de sine stătătoare, „Viaje del Parnaso” („Călătoria Parnasului”), un lung poem pe bază de terține. În 1615 publică „Opt comedii și opt intermedii noi și niciodată reprezentate”, dar drama sa, astăzi foarte populară, „La Numancia”, precum și „El trato de Argel”, au rămas necunoscute până în secolul XVIII.Influența lui Cervantes în literatura universală a fost atât de mare, încât limba spaniolă modernă a fost numită „limba lui Cervantes”.Miguel de Cervantes a cultivat într-un stil original speciile narative obișnuite în a doua jumătate a secolului al XVI-lea : nuvela bizantină, nuvela pastorală, nuvela picarescă, nuvela „morisca” (în care se idealizează relațiile dintre mauri și creștini), satira lucianescă și miscelaneul. A reînnoit specia denumită „novela”, care însemna atunci o povestire scurtă, bazată nu pe retorică, ci pe studiul psihologic.„La Galatea” este primul roman al lui Cervantes, datând din 1585. Face parte din subspecia pastorală („o eglogă în proză”, după cum a numit-o autorul), foarte apreciată în timpul Renașterii. Precum în alte romane de acest tip (precum „La Diana” de Jorge de Montemayor), personajele principale sunt păstori idealizați, care își exprimă sentimentele în cadrul unui peisaj idealizat („locus amoenus”).„La Galatea” se împarte în șase capitole, în care se dezvoltă o istorie principală și patru secundare, care încep în amurg și se termină noaptea, precum în eglogele tradiționale, dar, precum în poemele bucolice ale lui Virgiliu, fiecare păstor este de fapt o mască în spatele căreia se ascunde un personaj adevărat. Este capodopera literaturii spaniole. Prima parte a apărut în 1605 și s-a bucurat de un mare succes din partea publicului. În curând s-a tradus în principalele limbi europene și în prezent este una din operele cu cele mai multe traduceri din lume. La început, intenția lui Cervantes a fost de a combate popularitatea atinsă de cărțile cavalerești, satirizându-le prin povestea unui mic nobil din La Mancha care pierduse contactul cu lumea reală datorită lecturilor sale, crezându-se un cavaler în căutare de aventuri. Pentru Cervantes, stilul romanelor cavalerești era deplorabil, iar istoriile povestite absurde. Cu toate acestea, pe măsură ce opera avansa, Cervantes a trecut de la scopul său inițial la scopul de a reflecta societatea din timpul său și a medita asupra comportamentului uman. Ca și în „El licenciado Vidriera”, personajul principal, considerat de ceilalți nebun, se dovedește a fi mai aproape de adevăr, datorită nobleței gândirii și acțiunilor sale, decât persoanele considerate „normale”.Au fost scrise între 1590 și 1612 și denumite inițial „Novelas ejemplares de honestísimo entretenimiento” („Nuvele exemplare pentru cel mai onest divertisment”).Deoarece există două versiuni ale operelor „Rinconete y Cortadillo” și „El celoso extremeño”, se presupune că Cervantes a introdus unele modificări cu scop moral, social și estetic (de unde și numele de „exemplare”).Cea mai veche versiune se găsește în așa-numitul manuscris „Porras de la Cámara”, o analogie de opere literare din cele mai diverse, între care și o operă atribuită în mod tradițional lui Cervantes, „La tía fingida” („Mătușa prefăcută”).Pe de altă parte unele schițe au fost inserate chiar în cadrul lui Don Quijote, precum „Curiosul impertinent” sau „Povestea deținutului”, cu elemente autobiografice. Se face aluzie de asemenea în Don Quijote la nuvela „Rinconete y Cortadillo”. La Gitanilla (Țigăncușa) - este cea mai lungă dintre nuvelele exemplare și e posibil să conțină mai multe elemente biografice, bazate pe viața unei rude îndepărtate a lui Cervantes; se bazează pe artificiul recunoașterii unui personaj abia la sfârșitul operei; e vorba despre o tânără de origine nobilă, răpită și apoi educată de către țigani, și despre un nobil care se îndrăgostește de ea și alege să ducă o viață tipică de țigan pentru a o cuceri; până la urmă, se descoperă tot și nuvela se termină cu bine, cei doi putând să se căsătorească. El amante liberal - este o nuvelă „morisca” unde este prezentă tema răpirii, cu povestea unui tânăr sicilian pe nume Ricardo. Rinconete y Cortadillo - este vorba de doi tineri care fug de acasă în căutarea unei vieți picarești, până ce ajung în Sevilla și sunt cooptați într-o asociație locală de tip mafiot, un sindicat al crimei ce îl are în frunte pe „fratele cel mare”, Monipodio. În numeroasele intermedii este prezentată viața oamenilor corupți, a hoților, a asasinilor plătiți sau a prostituatelor; cei doi tineri decid să scape din această lume. La española inglesa - o tânără spaniolă este răpită în timpul invaziei engleze de la Cádiz și apoi educată în Londra la curtea reginei Elisabeta I a Angliei, prezentată fără intenții rele. După ce consumă o băutura magică, tânăra își pierde podoaba capilară, dar totul se termină cu bine. El licenciado Vidriera - studentul sărac Tomás Rodaja pleacă la Salamanca împreună cu un nobil și își obține licența cu onoruri; călătorește prin diverse orașe italiene, dar își pierde mințile din cauza unui „filtru” (băutură cu puteri miraculoase) și începe să creadă că are corpul de sticlă („vidrio”) și e deosebit de fragil. Cu toate acestea, agerimea sa crește extraordinar și toată lumea se consultă cu el. Până la urmă își recapătă judecata, dar de aici înainte nu se mai duce nimeni la el pentru consultații sau ca să-l viziteze. La fuerza de la sangre - e o nuvelă de tip polițist, în care domnișoara violată (după ce fusese legată la ochi) reușește să reconstituie în mintea sa crima și violatorul este până la urmă prins și obligat să se căsătorească cu domnișoara, pentru a-i restitui onoarea. El celoso extremeño - e vorba de gelozia patologică a unui spaniol care a plecat în Indii ca să se îmbogățească, și, întors în Spania cu avere și cu o soție foarte tânără, o închide pe aceasta în casă, nelăsând nici un bărbat să treacă pragul casei sale; casa era păzită de un sclav negru. Seducătorul Loaysa cumpără tăcerea negrului, care adora muzica, cu o chitară pe care i-o dăruiește, și reușește să se culce alături de tânăra soție, fără să se întâmple însă nimic. Bătrânul, umilit, moare de inimă rea. La ilustre fregona - e vorba despre doi tineri care fug de acasă și ajung să o curteze pe o servitoare frumoasă a unui han, unul dintre ei având până la urmă succes. El casamiento engañoso - e vorba despre o pățanie a unui militar care se căsătorește cu o „domnișoară” în aparență onestă; aceasta însă, care fusese prostituată, îl părăsește după un timp, lăsându-i o boală venerică pe care trebuie să și-o trateze în spitalul Atocha, locul de desfășurare al următoarei nuvele. El coloquio de los perros - militarul, suferind de o febră puternică, ajunge să asiste noaptea la conversația între doi câini, Cipión și Berganza; primul îi povestește celuilalt viața sa, punând accent pe multele (și uneori nerușinatele) sale povești de dragoste, rămânând stabilit ca cel de-al doilea să-și povestească viața în ziua următoare. E operă bazată pe imaginație, precum cele ale lui Luciano de Samosata, contând cu prezentarea în intermediu a unor tipuri precum cel al păstorului sau al vrăjitoarei, amintind de nuvela picarescă. Aceasta este ultima operă scrisă de Cervantes. Aparține subspeciei „nuvelă bizantină”. Pe 19 aprilie 1616, cu patru zile înainte de a muri, a scris în prefața dedicată contelui de Lemos următoarele trei versuri :Autorul știe că i-a rămas puțin timp de trăit și își ia rămas-bun de la prieteni; nu își face iluzii, deși i-ar plăcea să mai trăiască și să termine opere precum „Las semanas del jardín” („Săptămânile din grădină”), „El famoso Bernardo” și să scrie a doua parte a operei „La Galatea”. În cazul nuvelei bizantine, Cervantes are curaj să se întreacă chiar și cu Eliodor. Nuvela, inspirată din cronica lui Saxo Grammático și a lui Olao Magno și din fanteziile lui Francisco de Torquemada din „Jardín de flores curiosas”, narează peregrinajul lui Persiles și a lui Sigismunda, doi principi nordici îndrăgostiți de logodnicele lor, care se recomandă tuturor pe unde trec ca frații Periandro și Auristela. Separați în urma a numeroase peripeții, cei doi călătoresc din nordul Europei până în Roma, trecând și prin Spania, cu scopul de a se purifica înainte de căsătorie. Opera este importantă deoarece presupune o anumită îndepărtare a lui Cervantes de estetica realistă, cu elemente precum femeia care se aruncă dintr-o clopotniță și scapă nevătămată grație fustei sale, care se transformă într-un fel de parașută, sau ca personajele care pot prezice viitorul. Personajele principale pierd din claritatea conturului, deoarece adevăratul protagonist este un grup, din care fac parte și doi spanioli abandonați pe o insulă pustie, Antonio și fiul său, crescut pe insulă ca un fel de arcaș barbar, în plin contact cu Natura. Cervantes nu a mai apucat să corecteze ultimele pasaje ale cărții, care s-a bucurat de ceva succes la vremea ei, dar a căzut în uitare în secolul care a urmat. Cervantes s-a străduit să ajungă un poet bun, deși spre sfârșitul vieții se îndoia de abilitățile sale, precum el însuși mărturisește în „Viaje del Parnaso” : pentru a părea ca are grația de poet S-au pierdut, sau n-au fost identificate încă, aproape toate poeziile care nu au fost incluse în nuvelele sau operele sale dramatice. Cervantes a afirmat că a compus multe romanțe, între care ținea foarte mult la unul despre gelozie. De altfel, către 1580 a participat, alături de poeți contemporani precum Lope de Vega, Góngora sau Quevedo la imitarea vechilor romanțe, ceea ce a dat naștere unei cărți intitulate „Romancero nuevo”, pentru a o diferenția de „Romancero viejo”, din secolul XV, operă cu caracter anonim. Unicul poem narativ de mai lungă întindere a lui Cervantes este „El viaje del Parnaso” („Călătoria Parnasului”), din 1614. E format din terține concatenate, prin intermediul cărora autorul critică pe anumiți poeți, pe alții îi satirizează, iar pe alții îi elogiază (de exemplu pe Góngora). Este inspirat din opera „Viaggio di Parnaso” a lui Cesare Caporali di Perugia și narează într-o formă autobiografică o călătorie la muntele Parnas, la bordul unei galere dirijată de Mercur, în care unii dintre poeții elogiați încearcă să-l apere față de poeții slabi. Reuniți pe munte cu Apollo, ies victorioși din bătălie și protagonistul reușește să se întoarcă acasă. Opera e completată de „Adjunta al Parnaso”, în care Pancracio de Roncesvalles îi înmânează lui Cervantes două epistole de la Apollo. Datorită problemelor financiare, teatrul a fost marea vocație a lui Cervantes. De tânăr s-a simțit fascinat de această lume. Din păcate pentru el, succesul lui în acest domeniu a fost unul efemer și nu l-a ajutat prea mult din punct de vedere financiar. Asta deoarece a fost contemporan cu Lope de Vega, ale cărui formule dramatice, mai îndrăznețe și mai inovatoare, i-au făcut pe impresari să desconsidere comediile cervantine. Operele lui Cervantes urmăreau un scop moralizator, includeau personaje alegorice și se subordonau unității aristotelice de acțiune, timp și spațiu, în timp ce operele lui Lope rupeau această unitate și din punct de vedere moral erau mai lipsite de pudoare, iar versificația era mai variată și mai reușită. Cervantes n-a putut trece niciodată peste acest eșec și și-a arătat dezgustul față de teatrul lui Lope de Vega în prima parte a lui „Don Quijote”, unde se poate observa o influență din teatru din cauza abundenței de dialoguri și de situații de tip intermediu. Și, într-adevăr, intermediul este specia dramatică unde geniul lui Cervantes strălucește în toată splendoarea sa, putându-se afirma că Cervantes este unul dintre marii autori ai acestei specii, alături de Luis Quiñones de Benavente și Francisco de Quevedo. Intermediile sale se caracterizează prin profunditatea psihologică a personajelor, un umor inimitabil și o tematică unitară și de o mai mare transcendență. În ceea ce privește operele sale principale, teatrul lui Cervantes a fost prea puțin apreciat și reprezentat, cu excepția operei care reprezintă cea mai buna adaptare a tragediilor clasice : „El cerco de Numancia”(„Asediul de la Numancia”), unde se pune în scenă tema patriotică a sacrificiului colectiv, în fața asediului generalului Scipio Africanul. Foamea devine reprezentanta suferinței existențiale, intervenind de asemenea ființe alegorice, care profetizează viitorul glorios al Spaniei. Providența are același rol ca acela jucat în fuga lui Eneas din Troia incendiată. De inspirație patriotică sunt și unele comedii, cum ar fi „La conquista de Jerusalén” („Cucerirea Ierusalimului”), descoperită recent. Se obișnuiește să se spună că Miguel de Cervantes și William Shakespeare au decedat în aceeași zi. Acest lucru este însă imposibil, deoarece, chiar dacă au murit în aceeași dată, în Marea Britanie se utiliza calendarul iulian, în timp ce în Spania se adoptase cel gregorian. Primul ministru israelit David Ben Gurion a învățat spaniolă pentru a putea citi „Don Quijote” în limba originală. Nu există imagini reale ale lui Cervantes. Există doar picturi bazate pe descrierile fizice pe care autorul însuși le-a sugerat în scrierile sale. Bibliotecă online dedicată clasicilor literaturii spaniole
În mijlocul orașului Aiud se păstrează una din cele mai vechi cetăți urbane din Transilvania (sec. XIII-XVI), Cetatea Aiudului. Cetatea este monument istoric, cu codul . Actuala Cetate are drept principale componente biserica reformată calvină și biserica evanghelică, înconjurate de o incintă fortificată. Cetatea a fost construită în secolul XIV, datorându-și aspectul actual modificărilor din secolele XVI și XVII. Cercetările arheologice au descoperit, sub actuala cetate, o așezare daco-romană, suprapusă de o fortificație de pământ. Pe acest loc cercetările arheologice au relevat existența unei așezări daco-romane din secolul III, peste care ulterior a fost înălțată o fortificație de pământ. Peste această fortificație, a fost ridicată cetatea în două faze. Cercetările arheologice au decoperit prima fază ca având loc în secolul XIV. Aceste date intră în contradicție cu tradițiile locale săsești care indică ridicarea cetății înainte de marile invazii ale tătarilor din 1241, dar nu a putut fi confirmată această ipoteză. În prima fază cetatea era de fapt o biserică fortificată, similar multor alte biserici fortificate transilvănene. A doua fază de construcție a cetății Aiudului a avut loc în perioada secolelor XVI-XVII. Forma actuală a cetății a fost definită în cea de-a doua fază de construcție, când zidurile au fost extinse. De plan poligonal neregulat, cu o suprafață de app. 3500 m2 și construită din piatră brută cu o grosime a zidurilor de 1,2 m, cetatea a fost întărită cu turnuri atribuite diversor bresle meșteșugărești care le întrețineau și al caror nume îl purtau. Avea 9 turnuri: Turnul măcelarilor, Turnul croitorilor, Turnul cizmarilor, Turnul blănarilor, Turnul dogarilor, Turnul olarilor, Turnul Kalendas, Turnul lăcătușilor-fierarilor și Turnul Porții. Din rândurile fiecărei bresle responsabile de turnuri, se alegeau ofițerii de breaslă, comandanții militari ai cetății. Legătura între turnuri se făcea prin drumul de strajă aflat în spatele parapetului, la care se avea acces prin intermediul mai multor scări din lemn. În interiorul celor 9 turnuri, la nivelele superioare ale lor se putea ajunge prin scările interioare de lemn. În interiorul zidurilor cetății se află Biserica Reformată-Calvină, ridicată în stil gotic târziu la sfârșitul sec. XV, de tip biserică-hală cu trei nave, cu absida poligonală și turn pe vest, interiorul modificat baroc. Lângă aceasta este dispusă Biserica Evanghelică-Luterană, ridicată în a doua jumătate a secolului XIX, pe locul unei capele construite în 1333-1334. Pe latura de nord a cetății se afla Palatul Voievodal (sec. XVI-XVII), care a aparținut principelui ardelean Gabriel Bethlen (în anii 1612-1629). În palat funcționează Muzeul de Istorie din Aiud. Cele 9 turnuri ale cetății sunt: Rectangular, turnul păstrează încă elemente din faza sa inițială de construcție (secolul XIV). A fost dat în grija breslei măcelarilor încă de la început, fiind îngrijită de aceasta pe durata întregii sale istorii. Breasla măcelarilor apare menționată din secolul XV, primind mai multe privilegii din partea principilor transilvăneni (1589,1749). În perioada modernă breasla s-a transformat în asociație profesională. De formă rectangulară, turnul a aparținut întâi breslei lăcătușilor, în secolul XVIII fiind atribuit cizmarilor. Breasla cizmarilor apare menționată încă din secolul XV. În peretele turnului sunt zidite 3 inscripții: însemnele breslelor lăcătușilor, ale cizmarilor și o a treia care consemnează faptul că în 1706 turnul distrus a fost dat breslei cizmarilor care l-a reparat pe cheltuiala sa în 1734. Turnul dogarilor este dispus în colțul de sud-vest al celei de-a doua incinte a cetății. Breasla dogarilor aiudeni apare menționată din 1519, fiind de-a lungul timpului una dintre cele mai redutabile bresle transilvănene de dogari. Pe peretele turnului sunt săpate în piatră însemnele breslei și anul ultimei reparații efectuate - 1744. Turnul este ridicat deasupra unei fundații datând din secolul XIV, având o formă de patrulater. A aparținut uneia dintre cele mai renumite bresle din Aiud, cea a olarilor. Breasla olarilor apare ca beneficiind de privilegii din partea principilor transilvăneni încă din 1748, ei existând până în primele decenii ale secolului XX, sub formă de asociații sau ca meșteri independenți. Turnul a fost construit deasupra unui vechi contrafort de susținere a zidului vestic al cetății. Inițial a aparținut breslei frânghierilor, ulterior fiind donată asociației "Kalendas" sau "Sfântul Spirit". Turnul a fost ridicat în secolul xv Turnul a fost primit de breasla lăcătușilor și fierarilor în secolul XVIII după distrugerea cetății de către trupele habsburge și ale curuților, fiind destinat a asigura apărarea cetății dinspre nord-vest. Pe peretele turnului este încrustat în piatră emblema breslei. Aceasta este una dintre cele mai vechi bresle din Aiud, fiind menționată încă din secolul XVI și existând până la începutul secolului XIX. Turnul Porții a fost ridicat încă de la început (secolul XIV), pe sub el asigurându-se accesul în cetate. Poarta aflată sub turn era legată de podul mobil care făcea legătura peste șanțul cu apă, în acest fel asigurându-se controlul celor ce intrau în cetate. Până la sfârșitul secolului XVIII șanțul a continuat să fie utilizat. Într-o a doua fază de construcție, pe partea vestică a turnului porții a fost ridicată clădirea ce adăpostește azi Muzeul de Istorie din Aiud.
William al III-lea al Angliei (1650 - 1702), cunoscut ca William Henric sau William de Orania, rege al Angliei și al Irlandei din 13 februarie 1689 și rege al Scoției din 11 aprilie 1689 până la moartea sa William Herschel (1738 - 1822), muzician, inventator și astronom britanic de origine germană William Bradford Shockley (1910 - 1989), fizician și inventator american de origine britanică William Shakespeare (1564 - 1616), faimos dramaturg și scriitor englez al epocii elisabetane William Totok, poet, prozator și eseist german, originar din România William Wordsworth, poet englez din prima perioadă a romantismului
Vilhelm nume de botez masculin, de origine germanică care se poate referi la: variante de la numele Vilhelm:
În vara lui 1940 se refugiază cu familia în București. O întrerupe timp de doi ani pentru a pleca pe front. Revine în 1946 și obține licența în litere și filozofie, continuând în paralel activitatea jurnalistică. Scriitori români de literatură științifico-fantastică
După ce a trebuit să renunțe la căsătoria cu prințesa Elisa Radziwill se va căsători din motive politice cu prințesa inteligentă și cultivată Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach, fiica ducelui Carol-Frederic de Saxa-Weimar-Eisenach. Deși au avut căsătorie nu tocmai fericită, vor avea totuși doi copii: Friedrich Wilhelm (1831-1888) care va fi împărat german 99 de zile și o prințesă, Louise, care va deveni soția lui Frederic I, Mare Duce de Baden. După moartea tatălui său (1840) urmează pe tron fratele său, romanticul Friedrich Wilhelm al IV-lea care, din motive de sănătate, predă la 7 octombrie 1858 regența lui Wilhelm. La 18 martie 1848 sub presiunea succesiunii evenimentelor revoluției din 1848 ordonă folosirea tunurilor contra baricadelor ridicate de luptătorii revoluționari, lucru prin care atrage asupra sa ura revoluționarilor, aceste incidente îi provoacă suferințe care îl determină să părăsească anonim Berlinul. La revenirea lui din Anglia, este întâmpinat de demonstrații antiregale; supraviețuiește unui atentat. În decurs de câteva săptămâni distruge ultimul bastion al revoluționarilor din Baden (Pfalz) de pe Valea Rinului, rezidând între 1850 și 1858 în cetatea din Koblenz, unde, sub influența soției sale prințul devine mai moderat fiind vizitați frecvent de personalități liberale ca Max Dunker, August Moritz von Bethmann-Hollweg și Clemens Theodor Perthes ca și Alexander von Schleinitz. În acest timp, fiul lui studiază în Bonn. La mobilizarea trupelor prusace sub presiunea clerului, în pregătirea Prusiei de intervenire în războiul Crimeii (conflict militar între 1853-1856 dintre Rusia contra Imperiului Otoman, Franței și Angliei) sesizează lipsurile din armata prusacă, iar acest lucru îl determină să aprobe în 1860 creșterea cheltuielilor militare pentru reorganizarea armatei prusace. La data de 14 iulie 1861 studentul Oskar Becker încearcă un atentat împotriva lui Wilhelm în Baden-Baden; regele va fi rănit la picior. După moartea fratelui său, Friedrich Wilhelm al IV-lea, la 2 ianuarie 1861, va fi încoronat la 18 octombrie 1861 în Königsberg ca rege al Prusiei, încoronarea sa fiind un compromis, privit cu neîncredere de Parlament. Alegerile noi din 6 decembrie 1861 au fost o victorie a partidului nou progresist, care obține o majoritate în Parlament, ce duce la un conflict constituțional. Regele pretinde continuarea mai departe a structurii militare existente. Aceste conflicte care pun sub semnul întrebării suveranitatea monarhului, îl determină să-și semneze abdicarea. Actul semnat a ajuns în mâinile lui Bismarck, care va îndupleca regele să-și schimbe hotărârea. Bismarck este numit la 23 septembrie 1862 ca prim ministru al Prusiei, sprijinit de Camera Deputaților. Bismarck promovează o politica autoritară prin instituirea unui regim polițist și prin întârzierea reformelor; această politică se repercutează și asupra imaginii regelui, care pierde din popularitatea de care se bucura. Ca manevră de a canaliza atenția populației în direcția naționalismului german, Bismarck a folosit conflictele militare, ca de exemplu în perioada războiului germano-danez din 1864, când Danemarca a fost nevoită să cedeze ducatele Schleswig și Holstein. Aceasta, conform calculelor lui Bismarck, a dus la un conflict cu aliatul Danemarcei, Austria. Wilhelm acceptă cu greu politica agresivă a lui Bismarck, care duce la un război în 1866 cu Austria dar, datorită strategiei aplicate de generalul prusac von Moltke războiul se va termina în favoarea Prusiei. Izbânda din război fără anexarea intenționată a Saxoniei a determinat o animație patriotică în rândul maselor populare de unire a Germaniei, ocazie favorabilă pentru încheierea conflictului cu Constituția prusacă, fiind aprobate unele reforme și la 1 iulie 1867 în Parlament alcătuirea „Ligii germane de nord” sub conducerea lui Wilhelm I. Această politică de consolidare a Prusiei a fost privită cu neîncredere de Franța care sub conducerea împăratului Napoleon al III-lea, care începe războiul franco-german din 1870-1871, în cursul căruia au loc bătăliile de la Gravelotte și Sedan. Prin înfrângerea Franței, Wilhelm se încoronează ca primul împărat german la 18 ianuarie 1871 în „Sala oglinzilor” din Versailles. Se spune că Bismarck și Wilhelm s-ar fi opus acestei încoronări în Versailles pentru a evita umilirea francezilor, dar au trebuit să cedeze sub presiunea maselor. Proclamarea la 18 ianuarie 1871 a lui Wilhelm I ca împărat german a avut loc la exact 170 de ani de la încoronarea lui Frederic al III-lea de Brandenburg ca rege al Prusiei, încoronare care a avut loc la Königsberg. Prin încoronarea sa ca împărat german, Wilhelm promite: ca împărat german, să dovedească bunătate, păstrarea păcii și evitarea războaielor de acaparare. La 16 iunie 1871 este primit cu mare pompă în Berlin, având controverse cu Bismarck care dorea ca Wilhelm să fie numit „împăratul tuturor germanilor”, pe când Wilhelm prețuia mai mult coroana ca rege al Prusiei. În cele din urmă Wilhelm acceptă titlul de „împărat german” lăsând rezolvarea problemelor politice în seama „cancelarului de fier” Bismarck. Bismarck se străduia realizarea unei politici pacifiste în Europa, astfel organizează „întâlnirea celor trei împărați” ai Rusiei, Austriei și Germaniei, politică urmărind izolarea Franței. Un alt rol al împăratului german în politica externă îi revine în anul 1871 rolul de mediator în conflictul din cauza liniei de graniță (dintre Washington și Columbia britanică din Canada) conflict politic între SUA și Marea Britanie. Atentate la viața suveranului, survenite în această perioadă La 11 mai 1878 are loc în Berlin al doilea atentat eșuat asupra lui Wilhelm I, atentat efectuat de ucenicul tinichigiu Max Hödel, care avea convingeri social-democrate. Al treilea atentat urmează după o perioadă de trei săptămâni (2 iunie). Este atentatul dr-lui Karl Eduard Nobiling, petrecut în același loc în Berlin (pe str. Unter den Linden). Împăratul este rănit grav de împușcături la cap și brațe, dar supraviețuiește atentatului mulțumită căștii prusace. Bismarck folosește indignarea maselor față de atentat pentru aprobarea în parlament a legii contra social democraților. Al patrulea atentat are loc în Rüdesheim 1883 pe Valea Rinului, atentat realizat cu dinamită de anarhistul August Reinsdorf, care eșuează din cauza timpului umed. Wilhelm I moare, la 9 martie 1888, la o vârstă înaintată. Datorită trăsăturilor sale de caracter - modestie, credincios principiilor sale etc. - s-a bucurat de o mare popularitate, fiind însoțit de un cortegiu funerar numeros la 16 martie 1888. Este înmormântat în mausoleul din Charlottenburg, la Berlin. El va fi numit de istorici „Wilhelm cel Mare”, nume care s-a căutat să fie atribuit și nepotului său Wilhelm al II-lea, dar s-a renunțat prin indignarea provocată în rândul maselor populare. Wilhelm I are un număr mare de monumente ridicate în cinstea lui (Porta Westfalică, Colțul german); cântecul „Marșul Berlinului liber” compus de Richard Henrion (1883), unde există versul „Noi dorim să-l avem din nou între noi pe bătrânul împărat Wilhelm”, reflectă simpatia mulțimii.
Petru Cercel () a fost domnul Țării Românești în perioada 29 august 1583 - 16 aprilie 1585. Petru Cercel a fost fiul natural al domnului muntean Pătrașcu cel Bun. Porecla sa, Cercel, venea de la cercelul pe care îl purta în ureche, după moda curții regale franceze, unde a stat un timp. După unele surse, copil(!? la 25 de ani?) fiind, prin anul 1581, s-a ascuns pe lângă Doamna Chiajna, ce se găsea la Alep, în Siria. După alte surse, după moartea lui Pătrașcu cel Bun, Petru Cercel a fost surghiunit în Insula Rodos și apoi a fost întemnițat într-o închisoare din Siria. În intenția de a dobândi tronul tatălui său, al cărui moștenitor de drept (legitimo herede) se considera, a călătorit la Viena, în 1575, cu scopul de a apela la ajutorul împăratului Maximilian al II-lea. După decesul împăratului Maximilian al II-lea (12 octombrie 1576) Petru Cercel a plecat din Austria în Italia, unde a petrecut o perioadă la Genova și apoi la Roma. În 1579, Petru Cercel a ajuns la Paris, unde a găsit sprijin pentru a convinge puterea de la Istanbul de oportunitatea instalării lui pe tronul Țării Românești. În 1581, viitorul voievod pleca din Paris spre Torino, trecând apoi prin Ferrara și Veneția, ajungând în final la Istanbul, unde a petrecut doi ani. În urma intervențiilor insistente, la 29 august 1583 a fost uns ca domn al Țării Românești. Marile puteri și spațiul românesc în secolele XV-XVI Oameni executați prin decapitare
Struthioniformes este un ordin de păsări, acarinate, parte din supraordinul paleognathelor. Acesta include păsări precum struțul, emu și kiwi. Struthioniformele sunt răspândite în special în emisfera sudică:
Sirius Black, poreclit Amprentă este ultimul moștenitor al Casei Black cândva notabilă casă de sânge pur din familiile vrăjitorilor. Locuința familiei Black este la numărul doisprezece, Grimmauld, Londra. Conține multe artefacte de origine dubioasă. Motto-ul familiei Black este Toujours Pur, în franceză "Întotdeauna / Stil Pur", pentru că familia Black a fost una dintre puținele familii rămase liniile de sânge complet pur. Cum este descris în arborele lor genealogic, familia Black este amestecată cu alte câteva familii de sânge-pur, iar toate vrăjitoarele și toți vrăjitorii din familie sun obligați de sa-și mențina sângele-pur. Din acest motiv, s-a constatat că cea mai mare parte rămasă a familii de sânge-pur o au interdependenții. Familia Black este legată de aproape toate familiile. Ultimele câteva generații a familiei Black se duc apoi la înapoi la Phineas Nigellus Black și Flint Ursula. Familia Black a crezut în ideea lui Cap-de-Mort de "purificare a cursei vrajitoreasca", dar multe, cum ar fi părinții lui Sirius , s-au abținut de la el în mod deschis. Prin susținerea dată de ei, au văzut ceea ce el a fost dispus să facă pentru putere. Sirius de la începutul vieții s-a dovedit a fi nefericit; el a ajuns să-și urască familia, în mod special pe mama sa. El și-a respins familia cu sânge pur deoarece admirau și venerau Magia Neagră. Mama lui arde numele lui din arborele genealogic al familiei. Fratele lui Sirius a fost Devorator al Mortii, motiv pentru care a si murit. Mai are si alte rude in viata, cum ar fi Narcissa Malfoy si Bellatrix Lestrange, ambele casatorite cu membri ai altor familii cu sange pur. De asemenea mai are si alte rude, membri renegati ai familiei Black (de exemplu Andromeda si Nymphadora Tonks). Din punct de vedere financiar primește de la Unchiul Alphard un testament generos. Pentru Sirius, Hogwarts reprezenta adevărată lui casă. Vacantele de vară, în care trebuia să se întoarcă în Casa Cumplită, erau un adevărat chin. Chiar dacă toată familia lui a fost în casa Viperinilor, Sirius este la Cercetași, ceea ce îl desparte și mai mult de ei. Sirius se bucură de viața de la Hogwarts, când este ne desespărțit de prietenii lui cei mai buni: James, Lupin și Pettigrew. El pleacă de acasă la vârsta de șaisprezece ani și se refugiază la James și la părinții lui. Deoarece Remus Lupin era om-lup si trebuia sa se duca singur la Conacul din Hogsmeade la fiecare luna plina, Sirius si James au avut ideea de a se transforma in Animangusi nedeclarati. Sirius este caine, James cerb, iar Peter sobolan. De aici vin si poreclele lor. Toti profesorii ii cunosteau pe Black si Potter ca fiind cei mai obraznici elevi din cati au fost la Hogwarts. Doar gemenii Weasley li se aseamana. Totusi, nimeni nu a stiut de faptul ca au devenit Animangusi si nici de Harta Strengarilor (Marauders Map), descoperita ulterior de Fred si George. După ce pleacă de la școală, el rămâne bun prieten cu James și este prezent la nunta lui James cu Lily din postura de cavaler de onoare. Când se naște Harry Sirius este numit nașul lui. Tot de la el Harry primeste si prima lui matura, la varsta de un an. Când familia Potter se ascunde de Cap-de-Mort, Sirius sugerează să-l pună pe Peter Pettigrew ca Păstrătorul Secretelor, crezând că Cap-de-Mort îl va urmări pe el în locul lui. Pettigrew, totusi ii tradeaza pe sotii Potter. Când Pettigrew i-a trădat pe James și pe Lily și au fost omorâți de Cap-de-Mort, Sirius îl urmărește pe Pettigrew. În timpul discuției Pettigrew își înscenează moartea și omoară doisprezece Încuiați sugerând că Sirius i-a trădat pe cei din familia Potter și de moarte lui Pettigrew și a Încuiaților. Sirius este arestat și băgat la închisoare. Spre deosebire de alți prizonieri din Azkaban, Sirius este capabil să rămână sănătos deoarece știe că e nevinovat. Sirius este primul vrajitor care reuseste de evadeze de la Azkaban: mai intai ii cere lui Cornelius Fudge un ziar, unde il vede pe Peter transformat in sobolan, stand pe umarul lui Ron. Apoi se transforma in caine, trece de gratii si de Dementori si in final inoata de pe insula inchisorii pana in Anglia. Evadarea sa alarmeaza toata populatia vrajitoreasca, Dementorii fiind trimisi la Hogwarts dupa el. Dupa cateva incetcari esuate de a intra in scoala, el reuseste sa se apropie de Harry, Ron si Hermione si, impreuna cu Lupin si Pettigrew le dovedeste ca este nevinovat. Gasit de Snape, este prins, dar reuseste sa scape calare pe Buckbeak si atunci isi incepe viata de fugar. Sirius ajuta Ordinul Phoenix facandu-i rost de un sediu dupa ce numele ii este reabilitat. Sediul este chiar casa Black, mostenita de el dupa ce toti ceilalti membri ai familiei mor. La sediul Ministerului de Magie, Sirius este omorat de Bellatrix Lestrange (verisoara lui, nascuta Black), toata averea sa fiind daruita lui Harry (inclusiv Casa "Cumplita" Numarul 12).
Neptun are 14 sateliți naturali, dintre care cel mai mare este Triton, acesta a fost descoperit de William Lassel pe 10 octombrie 1846, la doar 17 zile după descoperirea planetei Neptun. Abia peste un secol, în 1949, Gerard Kuiper a descoperit al doilea satelit natural al planetei, Nereida. Sateliții lui Neptun sunt numiți după mici zeități ale apei din mitologia greacă. Sateliții lui Neptun sunt enumerați aici după perioada orbitală, de la cea mai scurtă, la cea mai lungă. Sateliții neregulați (capturați) sunt în celule colorate.
Fenicia (în greaca antică:Φοινίκη, însemnând „țara palmierilor”) era o veche civilizație cu centrul în nordul vechiului Canaan, și cu teritoriul principal de-a lungul coastei Libanului și Siriei și nordul Israelului din zilele noastre . Cultura feniciană era o cultură de comerț maritim care s-a răspândit de-a lungul Mării Mediterane, mai ales între anii 1200 î.Hr. si 900 î.Hr. Deși limitele unei astfel de civilizații urbane fluctuau, orașul Tir se pare că este cel mai sudic oraș fenician. Sarepta, între Sidon și Tir, este cel mai meticulos excavat oraș din patria fenicienilor. Aceasta a fost prima civilizație care a creat bireme . Încă mai există dezbateri pe seama subiectului dacă canaanienii și fenicienii sunt 2 popoare diferite. Fenicienii erau marinari iscusiți și aveau vase bune. În jurul anului 600 î.Hr., egiptenii ii plăteau pe fenicieni ca să exploreze Africa de vest. De asemenea, ei călătoreau spre Britannia pentru a schimba diverse mărfuri pe cositor și argint. Meseriașii fenicieni făceau stofe fine, dar și produse de olărit, obiecte din fildeș și metalice, pentru a le vinde. De asemenea, ei vindeau lemn de cedru. Fenicienii s-au extins în toată Mediterana, întemeind colonii pe multe țărmuri străine, inclusiv Marsilia, Cadiz, Malta, Sicilia, Cipru și Cartagina, ultima în Africa de Nord. În Cartagina ei făceau schimburi de mărfuri cu localnici africani, cumpărând fildeș prețios, piei de animale și lemn. Totodată numerele așa-zis arabe sunt de fapt feniciene?Ele au fost numite "arabe" pentru că aceasta a fost filiera prin care au ajuns în Europa. Ingeniozitatea comercianților fenicieni care le foloseau pentru a-și ține socotelile consta in faptul ca fiecare cifră, scrisă fără curbe, doar din linii drepte, formează exact atâtea unghiuri câte sugerează numărul respectiv. Luați de exemplu cifra unu, veți constata că are un singur unghi. Pe același principiu, doi are două unghiuri, trei are trei și tot așa. Din păcate, tendința omului este de a simplifica, așa că acest principiu nu se mai aplică bunăoară cifrei șapte, care inițial avea o linie orizontală și în partea de jos, nu numai la mijloc. Dar ingeniozitatea inițială a fenicienilor a făcut ca cifrele arabe să fie folosite peste tot în lume și mai puțin în țările arabe. Fenicienii construiau temple zeilor lor, în principal lui Baal, zeul războiului. Preoții și preotesele sacrificau copii zeilor, în perioade de restriste. Fenicienii erau foarte urâți de vechii evrei, ceea ce a cauzat dispariția lor din istorie, după cucerirea persană. Ei ar fi fost urmașii cannaniților. Textele feniciene dezvaluie ca oamenii au fost creati de extraterestrii
Clubul a fost fondat pe 1 iulie 1904. Echipa a evoluat doar în divizia a treia și a patra până în 1936, când au promovat în cea secundă. Ei au jucat pentru prima dată în prima divizie în 1951. După o serie foarte lungă de retrogradări și promovări, Bayern Leverkusen a câștigat cupa UEFA în 1988, după ce au jucat în finală cu o echipă spaniolă și au învins-o cu 3-2 la loviturile de la 11 metri. Din 1990, s-a dat dreptul ca cluburile de fotbal să aducă 3 străini în echipă, și au reușit să-i aducă pe: Jorginho, Paulo Sergio, Pavel Hapal, Bernd Schuster și Rudi Völler, mari jucători ai vremii, dintre care ultimii doi erau tot germani. Primul titlu de Cupa Germaniei l-au obținut în 1993, învingând Hertha Berlin. Până în 2002 au avut mai multe performanțe, dar atunci au ratat-o pe cea mai mare, pierzând finala Ligii Campionilor.
Silviu Bindea () a fost un fotbalist român de nivel internațional, care a jucat ca atacant în echipa națională a României la Campionatele Mondiale de Fotbal din anii 1934 (Italia) și 1938 (Franța). A fost selecționat în echipa națională de fotbal a României pentru care a evoluat în 27 meciuri, marcând un număr de 11 goluri. El a făcut parte ca atacant din lotul României la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1934 și 1938. La Turneul Final al Campionatului Mondial din 1934, desfășurat în Italia, Silviu Bindea a jucat în singurul meci al țării noastre, România - Cehoslovacia (1-2). La Turneul Final din 1938 din Franța, Bindea a jucat doar în primul meci din cele două susținute de România cu Cuba, meci încheiat cu scorul de 3-3, el fiind autorul a două dintre cele trei goluri (unul dintre ele fiind marcat în prelungiri). Nemulțumit de rezultatul obținut cu o echipă considerată drept anonimă, antrenorul a schimbat jumătate din echipă, pentru cel de-al doilea meci cu Cuba, păstrând doar cinci jucători din echipa de bază, iar Bindea, deși marcase două goluri, nu a mai intrat pe teren. Jucând cu echipa de rezerve, selecționata României a pierdut cu scorul de 2-1 meciul cu Cuba. Ulterior a fost antrenor la Știința Timișoara (august 1955 - noiembrie 1956 și septembrie 1960 - martie 1961). A decedat la data de 6 martie 1992.
În algebra elementară, binomul lui Newton este denumirea formulei pentru ridicarea la o anumită putere cu exponent natural a unui binom: Binomul lui Newton era cunoscut cu secole înainte de Newton de gânditorii arabi ca Al-Kashi. Prin 1665, Isaac Newton generalizează formula și pentru puteri cu exponent reale, nu numai naturale. În acest caz, suma este înlocuită cu o serie infinită cu numele de serie binomială. Se pot calcula radicali din sume, ca mai jos: Seria este convergentă pentru \|x\| Binomul lui Newton poate fi folosit la stabilirea formulei binomiale care definește valoarea numărului e. Subiecte factoriale și binomiale
Lumină, radiație electromagnetică de frecvență vizibilă Light, sensul în engleză pentru lumină.
Adalbert Deșu () a fost un fotbalist român de etnie maghiară, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial din 1930 din Uruguay, marcând primul gol reușit vreodată de România la un turneu final (a deschis scorul în primul minut al meciului de debut al României, împotriva reprezentativei Republicii Peru). S-a retras din activitate în 1933. A încetat din viață în 1937, la doar 28 de ani, din cauza pneumoniei.
Alfred Eisenbeisser a fost și un renumit patinator, el concurând, de asemenea, la diferite competiții de patinaj artistic - perechi. A obținut locul 7 la Campionatul European din 1934 (alături de Irina Timcic) și locul 9 la Campionatul European din 1939 (alături de Ileana Moldovan). Împreună cu Irina Timcic, a participat și la Jocurile Olimpice de iarnă din 1936 de la Garmisch-Partenkirchen, clasându-se pe locul 13 din cele 18 perechi participante.
Corneliu Robe () a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 (Uruguay). Corneliu Robe s-a retras din activitatea sportivă în 1937.
Rădulescu a servit ca ofițer în Armata Română în timpul primului război mondial (1916-1918), luptând pe front în Bătălia de la Mărăști, în care a fost rănit la brațul drept. În 1919 a participat ca portar al echipei naționale de fotbal a României la Jocurile Interaliate desfășurate pe Stadionul Pershing din Paris. După sfârșitul războiului, Rădulescu a jucat fotbal la SC Olympia București și Tricolor București până în 1923. După 1923 Rădulescu a început să se ocupe de arbitraj, antrenare și conducere în domeniul fotbalistic și a fost implicat în dezvoltarea Federației Române de Fotbal în 1930, punând capăt practicii de joc din României de până atunci. El a fost manager al echipei naționale în 18 ocazii și antrenor în 24 de alte ocazii, între anii 1923 și 1940. La cea de-a doua Cupă Mondială, a fost și selecționer, iar la cea de-a treia Cupă Mondială, a fost angajat ca antrenor. El a fost arbitru, timp de 20 de ani, arbitrând 200 meciuri de prima divizie, precum și 102 meciuri internaționale între cluburi și 11 meciuri între țări. El a asistat în calitate de arbitru de tușă în alte ocazii, când echipa României juca în anii '30. Constantin Rădulescu a fost antrenor al echipei naționale de fotbal a României la primele trei campionate mondiale, care au avut loc în Uruguay, Italia și Franța. El a preluat acest post (pentru a doua oară) în 1929, după ce echipa antrenată de Teofil Morariu a pierdut la scor cu Iugoslavia în mai 1928, și a condus echipa României de la începutul campaniei pentru Cupa Balcanică din 1929/1931, pe care România a câștigat-o, pierzând numai un meci la Sofia și câștigând toate celelalte meciuri, învingând inclusiv echipa Iugoslaviei în octombrie 1929 La Cupa Mondială, Rădulescu a fost ajutat de către
Emerich Vogl a început să joace fotbal la juniorii Chinezului Timișoara, în anul 1921. În 1922, la vârsta de 17 ani, Vogl debuta pentru echipa mare a formației timișorene, cu care avea să câștige până în anul despărțirii de aceasta, 1929, cinci titluri de campion al României. În 1929, a ajuns la București, la formația Juventus, împreună cu Ladislau Raffinsky, colegul său de la Chinezul. În chiar primul sezon al celor doi la București, au reușit să câștige titlul de campioni, pentru Vogl fiind al șaselea. El a continuat să evolueze pentru Juventus până în 1940, anul retragerii sale din activitatea competițională. Emmerich Vogl a jucat pentru echipa națională de fotbal între anii 1924 și 1934. El a debutat în echipa națională în luna august a anului 1924, într-un meci amical pierdut de România împotriva naționalei de fotbal a Cehoslovaciei. În al treilea său meci jucat pentru echipa națională, Vogl a fost numit căpitanul echipei naționale. Singurul gol marcat de Emerich Vogl pentru echipa națională de fotbal a venit în ultimul meci disputat înainte de Campionatul Mondial de Fotbal din 1930, împotriva Greciei, într-o victorie la scor a României, 8-1. Ca o coincidență, colegul și prietenul său, Ladislau Raffinsky, a marcat și el singurul său gol în echipa națională în acel meci. Tot în 1930, Vogl și Raffinsky au fost selecționați printre „tricolorii” care aveau să reprezinte România la Campionatul Mondial de Fotbal 1930, însă patronul de la Astra Română, unde lucrau cei doi, le-a interzis celor doi să își părăsească locul de muncă pentru o perioadă atât de lungă de timp. Până la urmă, la intervenția lui Octav Luchide, cei doi au fost lăsați să participe la importanta competiție și au plecat, împreună cu naționala României, cu celebrul vas „Conte Verde”, spre Uruguay. Vogl a evoluat în ambele meciuri ale României, împotriva naționalelor din Peru și Uruguay. Ultima competiție importantă la care a participat Vogl a fost Campionatul Mondial de Fotbal 1934, acolo unde România a întâlnit Cehoslovacia. România a pierdut, deși Vogl a evoluat în acest meci. Avea să fie ultimul său meci la echipa națională. Din nou o coincidență, Vogl a jucat atât primul, cât și ultimul meci pentru „tricolori” împotriva Cehoslovaciei. Emerich Vogl a fost numit antrenor la Juventus București în anul 1942, la doi ani distanță de retragerea sa din activitatea de fotbalist profesionist. El a antrenat această formație până în 1949. Vogl a antrenat și echipa națională de fotbal a României în patru mandate : mai întâi între 1942 și 1945, apoi pentru perioade scurte în 1947 și 1948, și, în final, între 1950-1951. După ce s-a lăsat de antrenorat, Vogl a fost un consultant al clubului Rapid București, între 1963 și 1967. Din 1967 și până la data morții sale, în 1971, Vogl a fost consultant la echipa națională de fotbal a României, fiind unul din artizanii calificării României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1970, primul pentru România după 32 de ani. Antrenori ai echipei naționale de fotbal a României
În anul 1930 a fost selecționat în lotul echipei naționale de fotbal a României care a participat la Campionatul Mondial de Fotbal din Uruguay 1930. A evoluat ca portar (cu numărul 1 pe tricou) în ambele meciuri ale naționalei de fotbal a României de la turneul final din Uruguay 1930, încasând 5 goluri (1 de la Peru și 4 de la Uruguay). Ulterior a devenit antrenor de fotbal, pregătind în perioada 1942-1943 Echipa națională de fotbal a României. În perioada august-octombrie 1942, selecționata României a jucat 3 meciuri cu echipe de fotbal ale țărilor Axei: Germania - România 7-0 (1-0), Slovacia - România 1-0 (1-0), România - Croația 2-2 (1-2). Cu un palmares negativ, el a fost înlocuit de Emerich Vogl ca antrenor la echipa națională în anul 1943. Antrenori ai echipei naționale de fotbal a României
Ladislau Raffinski a început să joace fotbal la echipa Unirea Timișoara în anul 1924. Un an mai târziu Raffinski s-a transferat la Clubul Atletic Timișoara pentru care a evoluat două sezoane până în 1927. În același an Ladislau Raffinski avea să facă pasul către cel mai galonat club timișorean - Chinezul Timișoara. Mutarea sa a coincis cu izbucnirea unei grave crize financiare în cadrul echipei Chinezul, însă Ladislau a stat la gruparea de pe Bega doi ani. În 1929, împreună cu colegul său Emerich Vogl, a părăsit formația timișoreană pentru a se trensfera la Juventus București. În tricoul Juventusului Raffinski reușește meciuri foarte bune culminând cu marcare a nu mai puțin de 10 goluri în partida Juventus București - Dacia Unirea Brăila (16 - 0). La finele sezonului 1929 - 1930 Raffinski își adjudecă primul titlul de campion al României. Spre deosebire de prietenul său, Emerich Vogl, Raffinsky va părăsi Juventus-ul în 1931, pentru a se întoarce la noua formație-fanion a orașului în care a început să joace fotbal, Ripensia Timișoara. La Ripensia a evoluat timp de doi ani, adăugându-și la palmares un nou titlu de campion al României, iar destinația sa a fost Cehoslovacia, unde a jucat la SK Zidenice, așa cum se numea pe atunci clubul 1.FC Brno. În anul 1939 Raffinsky a fost arestat, alături de colegii săi Iuliu Baratky, Ștefan Auer și Ionică Bogdan, după finala Cupei României câștigată în fața echipei Venus București, pe motivul că prefectul Bucureștiului și ministrul de externe al României din acea vreme, Gabriel Marinescu, cel care ordonase arestarea celor patru, era patronul clubului Venus și era foarte supărat din cauza pierderii acestei finale. În urma unui scandal de presă, cei patru au fost eliberați, iar Gabriel Marinescu a fost arestat și, până la urmă, executat în anul 1940. Tot în acel an Raffinsky s-a retras din activitatea de fotbalist profesionist. Ladislau Raffinsky a debutat în anul 1929 la echipa națională, într-un meci pierdut de echipa națională a României în fața Iugoslaviei. La aproape un an distanță de prima sa selecție în echipa națională, la data de 25 mai 1930, a marcat primul său gol în echipa națională, împotriva Greciei, într-o victorie cu scorul de 8-1 obținută de români. Tot în această partidă colegul și prietenul său Emerich Vogl a marcat și el unicul gol din cariera de la echipa națională. Tot în 1930 Vogl și Raffinsky au fost selecționați printre „tricolorii” care aveau să reprezinte România la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930, însă patronul de la Astra Română, unde lucrau cei doi, le-a interzis celor doi să își părăsească locul de muncă pentru o perioadă atât de lungă de timp. Până la urmă, la intervenția lui Octav Luchide, cei doi au fost lăsați să participe la importanta competiție și au plecat, împreună cu naționala României, cu celebrul vas „Conte Verde”, spre Uruguay. Raffinsky a evoluat în ambele meciuri ale României, împotriva naționalelor din Peru și Uruguay. În meciul împotriva naționalei din Peru, Raffinsky a fost faultat de către peruanul Plácido Galindo, care a primit cartonașul roșu, fiind primul jucător eliminat vreodată la Campionatul Mondial de Fotbal. Raffinsky avea să fie numit în echipa turneului final, fiind declarat cel mai bun mijlocaș prezent la acest turneu final. A urmat o pauză de doi ani pentru Raffinsky, care a mai jucat la echipa națională în 1932, într-o victorie clară obținută de România împotriva Franței, scor 6-3. A mai evoluat în câteva meciuri, după care nu a mai fost convocat, datorită plecării sale în Cehoslovacia. Astfel, el a ratat turneul final al Campionatului Mondial din 1934, unde România a evoluat tocmai împotriva Cehoslovaciei. Raffinsky a avut un coleg care a evoluat la CM, František Šterc. În 1937 Raffinsky a fost rechemat la națională, de data aceasta ca jucător al Rapidului, iar în 1938 a fost prezent la Campionatul Mondial de Fotbal din Franța. Meciurile împotriva Cubei, în urma cărora România a pierdut calificarea mai departe, au fost ultimele pentru Ladislau Raffinsky la echipa națională.
Cum ar trebui să se poarte un fotbalist!, 21 aprilie 2010, Bogdan Popa, Historia Antrenori ai echipei naționale de fotbal a României
Rudolf Steiner () a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României într-un număr de 5 meciuri. A participat la Campionatul Mondial de Fotbal 1930 (Uruguay), unde însă nu a fost decât rezervă. Este cunoscut și ca Steiner I, fiind fratele mai mare al lui Adalbert Steiner (Steiner II).
A jucat printre altele la Chinezul Timișoara, Unirea Timișoara și Juventus București, cu care a fost de trei ori campion al României. În echipa națională a României a jucat de 17 ori, înscriind 12 goluri. Este unul din cei trei frați (ceilalți fiind Ștefan și Ioan) care au fost toți fotbaliști activi în echipe ale vremii.
Samuel Zauber () a fost un fotbalist evreu din Austro-Ungaria și România, membru al clubului sportiv Maccabi București, care a jucat pe post de portar în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal 1930 din Uruguay. În anul 1964 a emigrat în Israel.
Ștefan Barbu () a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial din 1930 (Uruguay). În sezonul 1935-1936, Barbu a devenit golgheterul Ligii I. După cariera de fotbalist a fost arbitru 15 ani. În 1957 a fost președintele clubului CFR Arad. Ștefan Barbu a început să joace fotbal la echipa de juniori a Olimpiei Arad, în anul 1920. După un an, el se transferă la Gloria Arad, unde joacă mai întâi ca junior, apoi, din 1925, când va împlini 17 ani, va bifa primele meciuri ca senior. Barbu II va debuta încă de tânăr și la echipa națională de fotbal a României, evoluând în meciul România - Polonia 3-3, desfășurat în 1927, când acesta avea doar 19 ani. În anul 1930, el revine la Olimpia Arad, fiind selecționat și în lotul echipei naționale a României pentru turneul final al Campionatului Mondial din Uruguay. Barbu a evoluat în ambele meciuri susținute de România, împotriva naționalei statului Peru și împotriva Uruguayului. Tot în 1930, Barbu avea să bifeze ultimul său meci la echipa națională, împotriva Bulgariei. Sezonul 1932-1933 îl va găsi pe Barbu II la fosta sa formație, Gloria Arad, el marcând 5 goluri în 7 meciuri în acest sezon al Diviziei A. Avea să urmeze o nouă despărțire de Gloria Arad, Barbu II ajungând, de data aceasta, la una din formațiile puternice din Capitală, CFR București, cu care a câștigat de trei ori Cupa României. În prima finală, finala ediției 1934-1935, Ștefan Barbu avea să marcheze golul decisiv al Rapidului împotriva celor de la Ripensia Timișoara, în minutul 97, la scorul de 5-5. Tot ca jucător al Rapidului, Ștefan Barbu a devenit golgheter al Ligii I (sezonul 1935-1936), el marcând 23 de goluri în 20 de meciuri. În 1938, Barbu s-a întors la Arad, iar apoi, în anul 1941, s-a retras din cariera de fotbalist. După retragere, el a devenit arbitru, practicând timp de cincisprezece ani această meserie. În anul 1957, Barbu II a fost numit președintele clubului CFR Arad. A decedat la data de 6 iunie 1970, la vârsta de 62 de ani.
Poziția preferată: atacant. Pentru o perioadă lungă (50 de ani) a fost golgheterul absolut al echipei naționale de fotbal a României - cu 30 de goluri. Ulterior a fost depășit doar de Gheorghe Hagi, cu 35 de goluri marcate. Iuliu Bodola a fost golgheter al României în 1939 și 1940 și golgheter al Ungariei în 1944. La cedarea nordului Transilvaniei Ungariei, în 1940, a preferat să joace la CAO din Oradea. După terminarea războiului, s-a reîntors în România, dar în 1946 a plecat din nou în Ungaria, unde a locuit până la sfârșitul vieții. Iuliu Bodola ocupă încă, la șapte decenii de la retragere, locul doi în ierarhia all-time a marcatorilor echipei naționale de fotbal a României, cu 30 de goluri, primul loc fiind împărțit de Gheorghe Hagi și de Adrian Mutu, ambii reușind să înscrie câte 35 de goluri în tricoul României.
Acesta a fost ucenic la fabrica de argint, la fabrica de cărămidă și, ulterior, funcționar la arhivele municipiului Timișoara, începând fotbalul la vârsta de 10 ani în competițiile organizate pe străzi. După o primă perioadă petrecută la Banatul Timișoara, club alături de care a devenit campion regional în 1927, Dobay ajunge la Ripensia în 1930, la numai 21 de ani. Timp de zece ani a apărat cu glorie culorile clubului, câștigând de patru ori titlul național și de două ori Cupa României alături de Ripensia. Alături de aceste trofee se mai adaugă și patru titluri de golgheter obținute în 1933,1934,1935 și 1937. Alergarea sa în galop, de unde și-a dobândit porecla mai sus amintită, și șuturile trimise cu o forță teribilă, l-au transformat pe Dobay într-un adevărat coșmar pentru adversari. S-a consacrat pe postul de extremă stânga, post pe care a evoluat și în echipa națională, cu care a participat la două turnee finale ale Campionatului Mondial, în 1934 și 1938 și la cinci ediții ale Cupei Balcanice. Legenda șuturilor sale năprasnice pornește de la o faptă reală, petrecută la un meci de Divizia A dintre Juventus București si „Ripi”, cum era alintată trupa fanion a Banatului. Cibi Braun, însuși căpitanul echipei Juventus, povestește această întâmplare care a avut loc în sezonul 1935-1936 la București, în fața unui stadion arhiplin.„În minutul 8, Ghiță Ciolac l-a deschis splendid pe Dobay, iar Calul a pornit-o în galop! Apoi, după ce a scăpat și de Nicky Petrescu, de la vreo 10 metri și-a expediat ghiuleaua spre poarta lui Enderffi. Ei bine, dragii mei, șutul acela n-a fost șut, ci un adevărat trăsnet! Mingea a spart plasa porții și a ieșit afară. Pot să vă spun cu mâna pe inimă că toată viața mea n-am întâlnit lovitură atât de puternică. Balonul a trecut ca ghiuleaua din tun și pe oricine l-ar fi întâlnit în cale cred că l-ar fi doborât la pământ. Tribunele au început să aplaude cu frenezie.”Într-un interviu cu marele cronicar sportiv Ioan Chirilă, „Calul”, aflat la pensie, în 1966, rememorează o parte din calitățile sale de fotbalist.„Eu porneam ca din praștie fără să mă uit înapoi - știam că Șubi (Schwartz) face vreo două fente ca să simuleze o pasă în partea opusă și mă trezeam deodată cu mingea în față, dar o minge atât de perfectă, pe fuleu! Odată mingea primită, coboram în viteză spre poartă. Prea tehnic n-am fost niciodată. Nu mă pricepeam la finețuri. Eu știam una și bună: arunci mingea pe lângă, și ocolești adversarul la economie, pe tangentă, apoi izbește, tot în viteză. Ionică Bogdan a fost un mare dribleur, dacă aș fi vrut să-l imit aș fi fost un surogat. ˝Ștefan dragă, tu ești făcut să pui ștampile. Subi scrie cererea, tu pui ștampila și dai drumul la gol. ”„Am muncit mult pentru șut. Încă de mic. Am început-o cu zidul. Pe zid desenam cercuri cu creta roșie. Trăgeam în toate cercurile din toate pozițiile, de pe loc și din mișcare, apoi din viteză; am micșorat cercurile și am mărit distanța, apoi cu adversar (Chiroiu) și cu portar (Pavlovici). Cel care dă gol e omul care aduce ploaia!” Din motive de sănătate, Dobay se pensionează în 1960, suferind de artroză coxofemurală, boală în urma căruia a fost nevoit să suporte numeroase intervenții chirurgicale. Ultimii ani din viață îi trăiește la Târgu Mureș, unde se stinge din viață pe 7 aprilie 1994, la venerabila vârstă de 84 de ani.
Tabula Peutingeriana (sau denumirea completă în ), denumită și harta etapelor lui Castorius, este o copie din secolul al XIII-lea a unei vechi hărți romane în care figurau drumurile și orașele principale ale Imperiului Roman, care constituiau cursus publicus. Acest document era cunoscut altădată și sub denumirea de Tabula Theodosiana, nume care face referire la împăratul Theodosius I, întrucât, potrivit lui d'Aigueperse, o copie afișează versuri făcute sub acest împărat. Tabula Peutingeriana este o hartă care a fost creată în 1265 de către un călugăr din Colmar, Franța. Aceasta se bazează pe o hartă din secolul al IV-lea sau al V-lea, care a fost la rândul ei a avut drept sursă o hartă pregătită de către Agrippa în timpul împăratului Augustus (27 î.Hr. - 14 d.Hr.). Harta a fost descoperită în 1494 de către Conrad Celtis și predată lui Konrad Peutinger din Augsburg (Germania), care a intenționat să o publice, însă moartea l-a împiedicat să-și ducă la îndeplinire dorința. A publicat-o Abraham Ortelius, 1598 la Anvers. Tabula Peutingeriana a fost descoperită în 1494 de umanistul Conrad Celtis. Nu se știe nici cum a ajuns în posesia acestui document și nici unde l-a pregătit: dacă ne încredințăm călătoriilor lui Celtis din acea epocă, bibliotecile posibile sunt acelea ale capitulului catedral din Worms, din Speyer, din Colmar, din abația Tegernsee, sau o tipografie din Basel. Harta poartă numele umanistului și amatorului de antichități Konrad Peutinger (1465-1547), care a primit-o drept moștenire de la prietenul său Conrad Celtis în 1508. Deși a dorit să o publice, Peutinger a murit înainte de a-și îndeplini această sarcină. La moartea lui Peutinger, o copie a acestei hărți a fost executată la cererea familiei sale, și mulțumită acestei copii, Abraham Ortelius a dat o ediție tipărită în 1598 la Anvers. S-a crezut că harta lui Peutinger a dispărut: nu a fost regăsită decât în 1714, iar în anul următor a fost remisă Prințului Eugen. La moartea acestuia, în 1736, împăratul Carol al VI-lea i-a cumpărat biblioteca și a integrat-o fondului bibliotecii imperiale; harta lui Peutinger a primit aici numărul de inventar Codex Vindobonensis 324. În 1863, pentru a i se asigura conservarea, harta a fost decupată în panouri care erau protejate de plăci de sticlă, care au fost înlocuite în 1977 de plăci acrilice. Tabula Peutingeriana este compusă din unsprezece pergamente păstrate, cel mai la vest fiind pierdut. Acestea, asamblate, formează o bandă de pe . Ea arată de drumuri, dar și amplasarea orașelor, mărilor, fluviilor, pădurilor, lanțurilor de munți. Tabula arată Imperiul Roman în totalitate, Orientul Apropiat și India, indicând Gangele și Sri Lanka (Insula Taprobane), chiar și China este menționată. Prima foaie reprezintă estul Insulelor Britanice, Țările de Jos, Belgia, o parte din Franța și vestul Marocului. La capătul vestic al fâșiei, absența celor mai mari părți ale Marocului, ale actualelor state Portugalia și Spania, precum și a părții occidentale ale Insulelor Britanice lasă să se presupună că ar fi existat și o a douăsprezecea foaie (care astăzi lipsește), care ar fi prezentat Spania și Portugalia, precum și partea occidentală a Insulelor Britanice. Facsimilul lui Konrad Miller din 1887 reprezintă o tentativă de reconstituire a aceastei pagini care lipsește(partea albă, la stânga). Vreo 555 de orașe și de alte particularități geografice sunt indicate, precum farurile maritime și sanctuarele, adesea marcate printr-o mică imagine. Formatul nu permite o reprezentare realistă a peisajelor, dar acest lucru nici nu era în intenția autorului. Harta trebuia să fie mai degrabă ca o reprezentare simbolică, așa cum sunt schemele liniilor de transport în comun de astăzi (autobuz, metro, căi ferate, ...) care permit să te deplasezi vizual, cu ușurință, de la un punct la altul, să cunoști distanțele etapelor, fără să fie oferită reprezentarea fidelă a realității. De fapt, ea este considerată ca prima reprezentare cartografică a unei rețele. Din contra, este o hartă foarte exactă a distanțelor, care sunt exprimate în cea mai mare parte în mile romane, sau în alte unități de masură de lungime, dacă acestea erau folosite în regiune, de exemplu leghele galice în Gallia Aquitania. Acest lucru permitea să se obțină o idee destul de exactă a distanței și a timpului pentru a se duce din orice punct în altul, chiar dacă uneori legăturile nu sunt indicate. Parcursurile sunt foarte realiste. Fiecare „stație” poartă lungimea etapei, în timp ce vignetele semnalează orașele principale, orașele termale etc. Multor din aceste „stații” nu le corespund orașe, ci intersecții. Inevitabil, Tabula Peutingeriana conține erori ale copiștilor. Unele nume de orașe sau distanțe de etape au greșeli:Grenoble este numit „Culabone”, în timp ce denumirea clasică latină a acestui oraș este „Cularone” (Cularo); uneori „V” devine „II”, sau invers. Pentru ușurința utilizării Tabulei, este recomandată folosirea și a unui exemplar al unei „hărți de îndreptare”, în care stațiile și itinerarele din Tabula sunt reportate pe o hartă geografică modernă. Pentru Galia: Carte de redressement de la Gaule pour l'intelligence de la Table de Peutinger, de exemplu. Ea este probabil bazată pe harta lumii pregătită de Marcus Vipsanius Agrippa (născut în 64 î.Hr., mort în 12 î.Hr.), un prieten personal al împăratului Augustus. După moartea sa, harta a fost gravată în marmură și așezată pe Porticus Vipsaniæ, nu departe de Altarul Păcii al lui Augustus, de-a lungul Via Flaminia. Totuși, pe Tabula Peutingeriana este prezentată o versiune actualizată în secolul al IV-lea. Manuscrisul este în general datat din secolul al XIII-lea. Ar fi opera unui călugăr copist anonim din Colmar, care ar fi reprodus, spre 1265, un document mai vechi. Originalul ar putea fi posterior anului 328, întrucât este marcat orașul Constantinopol, care a fost fondat în acel an, în timp ce alte elemente (de exemplu în Pars IV - Răsăritul Liguriei) sunt poate anterioare anului 109 î.Hr., an în care a fost construită Via Aemilia Scauri, care nu este este indicată pe Tabula. Niciun drum nu este indicat nici între Pisa și Luni (azi inclusă în Ortonovo), în timp ce figurează Fossae Papirianae, mlaștini situate aproape de actuala Versilia, indicate ca Fossis Papirianis (cf. Pars IV - Segmentum IV). Este posibil ca Tabula originală să fi fost compusă în bloc la o anumită dată și apoi niciodată adusă la zi. De exemplu, putem observa amplasamentul orașului Pompeii, care nu a fost reconstruit după distrugerea provocată de erupția Vezuviului, în 79. Și de altă parte, unele orașe din Germania Inferior sunt indicate în timp ce ele fuseseră distruse și abandonate din secolul al V-lea. După o primă ediție parțială, în 1591, sub numele de Fragmenta tabulæ antiquæ, de Abraham Ortelius pe contul casei de editură Jan Moretus (Jean Moret), Tabula a fost în sfârșit tipărită de Moretus în decembrie 1598, tot la Anvers, în 250 de exemplare. Există și o copie, în alb-negru, a Tabulei în arhivele cartotecii IGN, la Saint-Mandé (Val-de-Marne, Franța). Este un facsimil al „copiei von Scheyb” datând din 1753. Biblioteca Națională a Franței posedă și ea exemplare ale edițiilor mai vechi: Tabula zisă din Anvers (1598) și cea de la Amsterdam (1619). În 1869, Ernest Desjardins edita o versiune oficială comandată de Ministerul Educației din Franța care se voia definitivă, întrucât analiza copiile existente. El a introdus și o proiecție a datelor lui Peutinger pe o hartă modernă. Articole suspectate de cercetare originală Manuscrise în latină medievală Cuvinte și expresii în limba latină
Sub comanda lui Rafael Benítez, Carragher a trecut de la postul de fundaș lateral la cel de fundaș central, continuând însă să-și sprijine echipa în atac. Carragher a strâns mai mult de 400 de prezențe în tricoul lui Liverpool, devenind al 24-lea jucător din istoria clubului care a reușit această performanță. Carragher a fost primit în echipa de tineret a lui Liverpool pe când era adolescent, în ciuda faptului că în copilărie fusese susținător ai marilor rivali de la Everton FC. Talentat, Carragher a urmat cursurile școlii F.A. de excelență și a fost component al echipei lui Liverpool care în 1996 a câștigat Cupa F.A. pentru tineret; în acea echipă se regăsea și bunul său prieten Michael Owen. A semnat un contract de profesionist cu Liverpool în octombrie 1996 și a debutat trei luni mai târziu în a doua manșă a semifinalei din Cupa Coca-Cola, împotriva lui Middlesbrough, înlocuindu-l pe Rob Jones. Debutul în Premiership a fost împotriva „ciocănarilor” de la West Ham United, tot ca rezervă. În următorul meci, împotriva lui Aston Villa, a început ca titular și a reușit să marcheze un gol. În sezonul următor Carragher a devenit un titular indiscutabil și era considerat un jucător de perspectivă pentru naționala Angliei - spre sfârșitul sezonului 1998-99 a jucat pentru prima oară ca titular în formația Angliei. În primii ani ai carierei sale antrenorii nu s-au decis pe ce poziție să joace, fiind pe rând fundaș central, fundaș dreapta, stânga și chiar mijlocaș la închidere. Această indecizie era să-l coste locul de titular. În sezonul 1999-00 a jucat mai mult fundaș dreapta, în 2000-2001 fundaș stânga, reușind să devină favoritul fanilor pentru determinarea sa și pentru viteza de reacție. Următoarele sezoane au fost unele ratate pentru Carragher din cauza accidentărilor succesive. În sezonul 2004-05, însă, Carragher avea să-și ia revanșa. Noul antrenor al lui Liverpool, Rafa Benítez, a decis să-l mute în centrul defensivei, alături de Sami Hyypiä (pe flancuri jucau John Arne Riise și Steve Finnan). Carragher a strâns 56 de prezențe în acel sezon, formând cu Hyypiä unul din cele mai bune cupluri defensive din Europa. Forța, poziționarea și mentalitatea de învingător ale lui Carragher s-au dovedit cruciale în câștigarea de către Liverpool F.C. a Ligii Campionilor. Două momente memorabile ale finalei au fost două recuperări ale lui Carragher în postura de ultim apărător, deși suferea de crampe musculare. La sfârșitul campaniei, Carragher a fost votat jucătorul anului de către fani. Pe 8 iulie 2005, Jamie Carragher a semnat un nou contract, pe patru ani, cu Liverpool, alături de prietenul său Steven Gerrard. Pe 26 iulie 2005 a marcat primul său gol pentru Liverpool după șase ani, într-un meci din preliminariile Ligii Campionilor. Pe 26 august 2005 a ridicat deasupra capului trofeul Supercupei Europei, după finala câștigată de Liverpool împotriva celor de la CSKA Moscova. Carragher a fost atunci căpitan, înlocuindu-l pe accidentatul Gerrard. Cu ocazia disputării celei de-a doua manșe a semifinalei Champions League, împotriva lui Chelsea, pe 1 mai 2007, Carragher a stabilit recordul de prezențe în competițiile europene pentru Liverpool F.C.. A fost meciul său cu numărul 90, doborând recordul lui Ian Callaghan de 89 de partide (între 1964 și 1978). A fost ales atunci jucător meciului, așa cum, tot în sezonul 2006-07, Carragher a fost votat jucătorul anului la Liverpool de către fani. În 1996, înainte de a semna primul său contract de profesionist, Carragher a debutat în echipe sub-21 a Angliei. A devenit titular, jucând pe postul de mijlocaș defensiv, iar apoi căpitan. Deține recordul de selecții (27). Pe 28 aprilie 1999 Carragher a debutat la echipa de seniori, intrând ca rezervă în meciul contra Ungariei. Ca titular a debutat împotriva Olandei în 2001, pe White Hart Lane. A ratat Cupa Mondială din 2002 datorită unei leziuni, dar a participat, fără însă a prinde vreun minut pe teren, la Campionatul European de Fotbal din 2004. A participat la Cupa Mondială din 2006, la început nu ca titular, dar înlocuindu-l apoi pe Gary Neville. Din păcate pentru Anglia, Carragher a fost unul dintre cei trei jucători englezi care au ratat penalty-uri împotriva Portugaliei, în sferturile competiției. Tristețea a fost sporită de faptul că Jamie Carragher reușise să transforme penalty-ul, dar arbitrul a văzut ceva în neregulă și l-a obligat să repete execuția. În 2005 Jamie Carragher a apărut într-un videoclip împotriva agresiunii în școli, intitulat „Stand Tall”. În luna iulie a aceluiași an Carragher s-a căsătorit cu Nicola Hart, pe care o cunoștea din copilărie. Cei doi au în prezent doi copii, James și Mia.
Coloman Braun-Bogdan () a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938. Este primul antrenor din istoria cluburilor Steaua București și Dinamo București. A fost un mare colecționar de fanioane și insigne de fotbal. Primul său club a fost A.M.E.F.A., o formație din Arad, orașul său natal. A evoluat la acest club de la vârsta de 10 ani și până la vârsta de 27 de ani, după care, în anul 1932, a plecat în Franța, evoluând doi ani la Racing Club de Calais. S-a întors în România, la Juventus București, actuala echipă-fanion a orașului Ploiești, Petrolul Ploiești. A evoluat pentru această echipă timp de șase ani, mai exact până în 1940, când s-a retras din fotbal. A fost selecționat la Campionatul Mondial din 1938, deoarece era unul din cei mai talentați mijlocași ai vremii, dar nu a fost folosit deloc la Turneul Final. Coloman Braun-Bogdan a luat în serios meseria antrenoratului. În anul 1933, când evolua pentru RC Calais (Calais este orașul francez care se află cel mai aproape de Anglia) a plecat în Albion, pentru a studia tainele meseriei pe care o dorea în urma retragerii din fotbal la Academia din Folkstone. În anul 1936, când a ajuns la Juventus București, a fost numit și antrenorul echipei. Până în 1936, a antrenat echipa bucureșteană, iar apoi, continuând să evolueze la aceasta, a antrenat în paralel formația Sportul Studențesc. În 1938 a devenit din nou antrenor la Juventus București, urmând ca, după retragerea sa din activitatea fotbalistică, să renunțe și la a mai antrena formația sa, devenind antrenorul formației Jiul Petroșani. În prealabil, Coloman Braun-Bogdan a urmat și cursurile Școlii de Fotbal ONEF. Pe timpul războiului, a rămas antrenorul Jiului, însă în 1945, odată cu finalizarea acestuia, a ajuns la Rapid București. A antrenat doi ani formația de sub Podul Grant, iar după acest moment din cariera sa de antrenor a devenit primul antrenor din istoria Stelei. A fost înlăturat de la cârma echipei deoarece ASA București s-a salvat cu greu de la retrogradare, dar și-a găsit repede o altă echipă, Dinamo București, echipă abia fondată. Nici la Dinamo nu a rezistat mai mult de un sezon, așa că a renunțat la antrenorat. Avea să revină asupra deciziei peste patru ani. A antrenat în trei etape UTA Arad, echipă cu care a reușit să câștige Liga 1 și Cupa României. A mai antrenat și Politehnica Timișoara, dar ultima echipă antrenată de el a fost UTA, în anul 1965 el retrăgându-se definitiv din antrenorat. A mai ocupat funcții în Federația Română de Fotbal. A decedat în anul 1983, la vârsta de 78 de ani. Este primul antrenor din istoria Stelei și a unei alte echipe bucureștene de prim-plan, Dinamo. Antrenori ai echipei naționale de fotbal a României
Meciuri jucate în Divizia A: 150 meciuri - 78 goluri România B: 2 meciuri - 2 goluri
Dan Coe s-a născut la 8 septembrie 1941 în orașul București. Tatăl său, Duce Coe, a fost, înainte de război, component al echipei Sportul Studențesc, echipa care reușea prima promovare în Divizia A în 1937 avându-l ca antrenor pe Coloman Braun-Bogdan. În anul 1956, Dan Coe a debutat la juniorii echipei Rapid București și în anul 1960 în echipa de tineret. Postul pe care a jucat a fost cel de fundaș central (stoper). A debutat în Divizia A la 18 martie 1962 în meciul Minerul Lupeni-Rapid București (1-1). În Divizia A a jucat un număr de 214 meciuri și a marcat 12 goluri. A jucat timp de 11 sezoane la echipa feroviară, fiind căpitan al echipei. El a câștigat cu această echipă în 1967 titlul de campion al României la fotbal, apărarea Răducanu - C. Lupescu - Dan Coe - Motroc - Greavu fiind considerată una din cele mai bune din acel campionat. Cu echipa Rapid București, a jucat în Cupa Campionilor Europeni în sezonul 1967-1968 (4 meciuri) și apoi în Cupa Orașelor Târguri, precursoarea Cupei UEFA în sezoanele 1968-1969 (2 meciuri) și 1969-1970 (2 meciuri), fără să înscrie un gol. În anul 1970 i s-a decernat titlul de maestru emerit al sportului. Între anii 1971-1973 a jucat timp de două sezoane în Belgia la echipa Royal Antwerpen F.C. În anul 1973, a revenit în România însă nu a fost reprimit la Rapid, fiind considerat prea bătrân. Coe a plecat atunci la echipa F.C. Galați, aflată în Divizia B. A ajutând-o să promoveze în anul 1974 în Divizia A. Ca o coincidență, în același sezon, Rapidul a retrogradat în Divizia B. Dan Coe evoluat pentru ultima oară în Divizia A la 8 decembrie 1974 în partida Universitatea Craiova-FC Galați (6-0), după care s-a retras din fotbal. Coe a jucat în 41 meciuri pentru Echipa națională de fotbal a României, în perioada 1967-1978, și a marcat două goluri. El s-a afirmat ca unul din cei mai buni stoperi ai fotbalului românesc, fiind în anii '60, împreună cu dinamovistul Nelu Nunweiller și stelistul Bujor Hălmăgeanu, unul din stâlpii apărării echipei naționale de fotbal. În preliminariile pentru Campionatul Mondial din Mexic 1970, în meciul România-Portugalia (1-0) din 12 noiembrie 1969, desfășurat la București, Dan Coe l-a avut ca adversar direct pe celebrul atacant portughez Eusébio. După meci, Eusebio declara că „dacă în 1966 aș fi avut un fundaș care să mă marcheze cum a făcut-o Dan Coe astăzi, Portugalia n-ar fi ajuns niciodată în semifinale...” Dan Coe a făcut parte din lotul reprezentativ de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic (1970), purtând pe tricou numărul 6.Chiar dacă nu a jucat nici un minut la „Mundialul” din Mexic (fiind preferat pe postul său dinamovistul Cornel Dinu), Coe a fost unul dintre artizanii calificării României la acel turneu final. În meciul Elveția-România (0-1), desfășurat la 14 mai 1969 în orașul Lausanne, căpitan al echipei României a fost Dan Coe, iar apărarea selecționatei României a fost de netrecut, presa denumind tripleta Rică Răducanu - Dan Coe - Sandu Boc „triunghiul de aur de la Lausanne”. În anul 1980, lui Dan Coe i s-a aprobat o cerere de deplasare în Belgia. A sosit în această țară, de unde a trecut în Germania, stabilindu-se în orașul Köln, unde a cerut azil politic. Deși a primit de la președintele Nicolae Ceaușescu titlul de maestru emerit al sportului, aceasta nu a însemnat pentru Dan Coe un motiv de nu a mai critica sistemul politic din România. În țară, Coe era prea cunoscut și iubit. La 19 octombrie 1981, managerul imobilului l-a găsit pe Dan Coe spânzurat în fața ușii din apartamentului din Köln, unde locuia. Medicii au făcut de urgență o intervenție chirurgicală, l-au reanimat direct, la cord deschis. Nu s-a aflat niciodată dacă s-a sinucis sau a fost omorât. Coe trăia în Germania având statut de refugiat politic. Poliția germană nu a cercetat acest caz. Actele au fost direct închise. Această tragedie s-a întâmplat la scurt timp după un interviu dat de Dan Coe la Radio Europa Liberă. Colegii săi de generație avansează alte ipoteze cu privire la moartea sa. Încă din anii 1960, când juca la Rapid, pe Stadionul Giulești una dintre scandările obișnuite ale suporterilor rapidiști era: „Un strigăt din vechea Troie/Pentru faima lui Dan Coe/Și înc-o dată că e voie/Ahoe.”
Numele corect al fotbalistului este cel de Emeric Dembroschi, deși în multe articole de presă, emisiuni radio-TV sau chiar cărți apare Emmerich Dembrovschi, Emerich Dembrovschi sau sub alte forme. În cartea biografică Emeric Dembroschi - eroul de la Guadalajara scrisă de către scriitorul și jurnalistul sportiv Ilie Dobre de la Radio România Actualități și apărută la Ed. Paralela 45 în anul 2004, sportivul însuși declară că numele său din acte este cel de Emeric Dembroschi .Sportivii de excepție ai Maramureșului: „Eroul de la Guadalajara“ și prima înotătoare care a adus României o medalie olimpică, 10 iunie 2013, Carp Cosmin, AdevărulEmeric Dembrovschi, fost internațional: „Niciun jucător din naționala de azi n-ar fi jucat la Mexico 70“, 15 noiembrie 2011, Adrian Epure, Adevărul
Domide a făcut parte dintr-o generație talentată, care i-a mai cuprins pe Pantea, Fl. Dumitrescu, Brosovschi, Pojoni, Gornea și Bacos. Misiunea lor a fost să readucă UTA pe pozițiile cele mai înalte, acolo unde arădenii nu mai fuseseră de pe vremea lui Petschovschi și Farmati. Domide s-a impus ca vârf penetrant, cu un joc de cap redutabil. Cu capul a și marcat primul gol în meciul cu Elveția, gol care avea să fie primul pe drumul spre Mexic '70.Flavius Domide avea să fie și unul din componenții echipei de pe "Wembley" și pasa sa a fost ceea care l-a pus în cursă pe Dumitrache în faza premergătoare penaltyului transformat de "Mops". Din păcate, în Mexic, Domide ca și Dobrin, nu avea să fie altceva decât simplu spectator. Revanșa și-a luat-o însă cu UTA Arad, cu care la scurt timp după revenirea din Mexic cucerea un al doilea titlu după cel cucerit în 1969. Tot cu UTA, Domide avea să ajungă în primăvara europeană, închinând steagul doar în fața lui Tottenham Hotspur, nu fără a reuși un incredibil egal pe "White Hart Lane". Domide avea să rămână credincios Aradului până la retragere, cunoscând cu UTA până și amărăciunea primei retrogradări în divizia secundă, în 1979, moment care a fost începutul sfârșitului pentru una din legendele fotbalului românesc, FC UTA Arad.
Gheorghe Gornea () a fost un fotbalist român (portar), care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1970. Gheorghe Gornea, portarul de acum 30 de ani al nationalei de fotbal a Romaniei, este portar la Muzeul de Stiintele Naturii din S, 17 ianuarie 2000, Evenimentul zilei
Gheorghe Tătaru a început fotbalul la echipa CCA Steaua București în 1959; a jucat la acest club până în anul 1974. Cu CCA Steaua București a câștigat un titlu de campion național în ediția de campionat 1967-1968 și de 3 ori Cupa României edițiile 1968-1969,1969-1970,1970-1971. În Divizia A de fotbal a României a jucat de 272 de ori marcând 80 de goluri. Prezențe în Divizia A în tricoul Stelei în 169 de meciuri pentru care a marcat de 57 de ori. În anul 1971 a câștigat titlul de "Golgheter al Diviziei A". A jucat în echipa națională a României de 10 ori și a marcat pentru aceasta 3 goluri. După plecarea din Ghencea, a mai jucat la echipele: 1975 Chimia Rm. Vâlcea,1975-1980 CS Târgoviște, 1981-1982 Autobuzul București și 1983-1984 Unirea Slobozia. A fost un jucător complet, posesor al unui bogat registru tehnico-tactic. Sorin Cârțu: „Până la vârsta de 15 ani când am ajuns la echipa de tineret a Universității Craiova eram stelist. Dormeam cu pozele lui Gheorghe Tătaru și Anghel Iordănescu sub pernă. Tătaru a fost un fotbalist super-tehnic. Un jucător de rasă care ieșea din tiparele fotbalului. Dumnezeu să-l ierte! ”Nicolae Lupescu: „A fost un mare fotbalist și un foarte bun coleg. A fost un cavaler. Mereu era respectat și respecta la rândul său”.
La clubul Steaua București, a câștigat două titluri de campion și a jucat patru meciuri în Cupa Campionilor Europeni.. El a jucat un total de 443 de partide în prima divizie românească, 64 de goluri marcate. A realizat cel mai bun sezon în 1976-1977, când a marcat 10 goluri în campionat. Dezvăluire dureroasă la 24 de ani după Revoluție: Liță Dumitru povestește cum Ceaușescu i-a schimbat drumul în viață și i-a furat o șansă uriașă, 3 mai 2013, Amir Kiarash, Adevărul
După retragerea din activitatea de fotbalist a lucrat ca antrenor la nivelul grupelor de juniori. Nu este rudă cu Alexandru Sătmăreanu, un alt fotbalist român care a evoluat printre altele la Dinamo București și la echipa națională a României.
Aproape întreaga carieră de fotbalist a petrecut-o la Petrolul Ploiești, cu excepția perioadei 1972-1974 când a jucat la echipa cipriotă Omonia Nicosia. Are 201 meciuri în Divizia A și 6 goluri marcate. El a câștigat titlul de campion al României în ediția 1965/1966 cu echipa Petrolul Ploiești. De asemenea, a jucat și în cupele europene pentru Petrolul și anume: în Cupa Campionilor Europeni (1966-1967,3 meciuri) și în Cupa Orașelor Târguri, precursoarea Cupei UEFA (1964-1965,3 meciuri - 1 gol; 1967-1968,2 meciuri). Ultimul meci în Divizia A pe care l-a jucat la 12 decembrie 1971 a fost de meciul Petrolul Ploiești - Jiul Petroșani (0-1). În anul 1972 se transferă la Omonia Nicosia, jucând acolo timp de două sezoane și cucerind Campionatul și Cupa Republicii Cipru în anul 1974. Revine apoi în România, la Petrolul Ploiești, care între timp retrogradase în Divizia B. S-a retras din activitatea fotbalistică în anul 1975, la vârsta de 33 ani. Mihai Mocanu a jucat 33 de meciuri în echipa națională de fotbal a României între anii 1967-1978, marcând 2 goluri. El a făcut parte din lotul reprezentativ de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic (1970), purtând pe tricou numărul 4.A bifat toate cele 90 minute în cele trei meciuri susținute de România la Mexico '70 (cu Anglia, Cehoslovacia și Brazilia). În meciul cu Brazilia a avut sarcina de a-l anihila pe atacantul brazilian Jairzinho. După retragerea sa din activitate, a antrenat diverse echipe prahovene, inclusiv Petrolul Ploiești, atât la seniori, cât și în special la Centrul de Copii și Juniori, iar din anul 1991 pe Conpet Ploiești, de unde s-a pensionat în anul 2005. În anul 2000 a fost declarat cel mai bun fundaș stânga al tuturor timpurilor din România. Este maestru emerit al sportului și deține titlul de cetățean de onoare al municipiului Ploiești. Din cauza unor probleme grave de sănătate, diagnosticându-i-se o ischemie, adică un cheag de sânge care bloca circulația arterială, la 12 iulie 2006, Mihai Mocanu a suferit o operație chirurgicală, prin care i s-a amputat o parte din piciorul drept. După o lungă suferință pricinuită de boala necruțătoare, Mihai Mocanu se stinge pe data de 18 iunie 2009 în orașul în care s-a născut, Constanța. Colegii din echipa României de la mondialul din 1970, în frunte cu Mircea Lucescu au apreciat trecerea la cele veșnice a lui Mihai Mocanu drept „cea mai proastă veste din ultimii ani". În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, „în semn de apreciere pentru participarea la Turneul Final al Campionatului Mondial de Fotbal din anul 1970 din Mexic și pentru întreaga activitate”.Gazeta Sporturilor, 10 iunie 2007 - "Cu ce am greșit?"
A jucat în Totul pentru fotbal (1982) și Legiunea străină (2008), în rolul lui Maricel. Portari de fotbal care au marcat goluri

Subsets and Splits

No community queries yet

The top public SQL queries from the community will appear here once available.