page
stringlengths 33
136k
|
|---|
În 1912 se înscrie la Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină pe care o absolvă în 1914 cu gradul de sublocotenent. Urmează cursurile Școlii Speciale de Geniu în 1922. Urmează un curs de informații pentru gradul de maior în 1923, apoi între martie 1944 - general de brigadă. A fost decorat la 7 noiembrie 1941 cu Ordinul „Coroana României” cu spade în gradul de Comandor cu panglica de „Virtutea Militară” „pentru meritele excepționale de care a dat dovadă în comanda Detașamentului Moto în cursul luptelor din zilele de 22 și 23 august 1941, când a atacat creasta Est Frantzfeld, realizând o înaintare considerabilă, în care timp a ajutat Batalionul de Asalt Grăniceresc să ocupe satul Frantzfeld. De asemenea, prin acțiunea carelor a reușit să antreneze și dreapta Diviziei, care a câștigat spațiu spre Sud, dând dovadă de un deosebit spirit de jertfă și multă pricepere în organizarea planului de acțiune” A fost decorat cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” cl. III „pentru excepționalele sale calități de ofițer de stat major și priceperea cu care a condus secția operațiunilor Armatei dela 22 Iunie - 20 august 1941, executând recunoașteri îndrăsnețe și folositoare în fața inamicului. A condus cu un deosebit curaj acțiunea de cucerirea podului dela Bogdănești (22 iunie 1941), iar dela 14-20 iulie 1941 a condus cu mare avânt un detașament din Divizia cu care a înaintat din fața pădurii Hâncești până în fața Tighinei. Dela 20 august 1941 a comandat un detașament în luptele grele dela Est de Frantzfeld”.august - octombrie 1941 - comandant al Detașamentului "Col. Eftimiu", octombrie 1941 - iunie 1942 - director de studii la Școala Superioară de Război, iunie 1942 - aprilie 1943 - primsubșef de stat major al Armatei a 3-a, aprilie 1943 - 22 augugust 1944 - comandant al Comandamentului Transmisiunilor, Generalul Eftimiu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de ministru al lucrărilor publice și comunicațiilor. iananuarie 1945 - iulie 1945 - subșef al Marelui Stat Major. Generalul de brigadă Constantin Eftimiu a fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946, în baza legii nr. 433 din 1946, și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 9 august 1947. În 1946 a fost arestat, judecat și condamnat la închisoare pe viață; a decedat în 1950 în închisoarea Aiud Români decedați în închisorile comuniste |
Nicolae Marinescu () a fost un general român, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. Medicul general de brigadă Nicolae Marinescu a demisionat din cadrele active ale armatei în 30 noiembrie 1940, fiind trecut în rezervă prin decretul nr. 4.185 din 23 decembrie 1940. Efectele decretului-lege au fost anulate la 1 septembrie 1944, iar generalul Marinescu a fost rechemat în activitate, cu toate drepturile începând de la data trecerii sale în rezervă prin demisie. A fost Ministrul muncii și sănătății publice (de la 1 sept. 1944, ministrul muncii, sănătății publice și ocrotirii sociale) în guvernul Sănătescu (23 august 1944 - 4 noiembrie 1944). A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 5 iunie 1943. Generalul dr. Marinescu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de ministru al muncii, sănătății și ocrotirilor sociale. A fost înaintat apoi pe 11 septembrie 1944 la gradul de general de divizie (cu începere de pe data de 8 iunie 1940) și trecut în aceeași zi din oficiu în poziția de rezervă, pentru limită de vârstă (cu începere de la 15 septembrie 1943). Arestat la 5 mai 1950. Condamnat la 5 ani închisoare. Detenția la penitenciarul Sighet. Eliberat în 1955. |
A fost înaintat în 31 martie 1938 la gradul de general de brigadă și în 24 ianuarie 1942 la gradul de general de divizie. Generalul de brigadă Ioan Boițeanu a fost numit pe 25 februarie 1941 în funcția de președinte al comitetului de direcție al „Casei Oștirii”. Generalul Boițeanu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de ministru al culturii naționale și cultelor. |
A fost înaintat pe 31 martie 1938 la gradul de general de brigadă. Gheorghe Liteanu, general de divizie, a fost director general al Siguranței Statului în ultimii ani ai domniei lui Carol al II-lea. A fost trecut în retragere prin decretul-lege nr. 3.094 din 9 septembrie 1940 al generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român și președinte al Consiliului de Miniștri, împreună cu mai mulți generali considerați a fi apropiați fostului rege Carol al II-lea și acuzați că, în calitate de înalți comandanți militari, s-ar fi comportat necorespunzător în împrejurările dramatice din vara anului 1940.Decretul-lege prevedea scoaterea mai multor generali din cadrele active ale armatei cu următoarea justificare: „având în vedere că următorii ofițeri generali au săvârșit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oștirii și elementarele comandamente ale răspunderii de ostaș. Având în vedere că prin lingușiri și metode incompatibile cu demnitatea de ostaș au ocupat înalte comandamente, încurajând apoi neseriozitatea și lipsa demnității ofițerești;Având în vedere că prin incapacitatea acestor ofițeri generali s'a ajuns la decăderea oștirii și la acte grave prin pierderea granițelor;Socotind că Națiunea trebue să primească exemplul datoriei și al răspunderii prin sancționarea celor care s'au făcut vinovați de aceste abateri”. Efectele decretului-lege au fost anulate la 1 septembrie 1944, iar generalul Liteanu a fost reintegrat în drepturi. Generalul Liteanu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de stat pentru afacerile interne. A fost înaintat apoi prin decrete din 9 septembrie 1944 la gradele de general de divizie (cu începere de pe data de 24 ianuarie 1942) și general de corp de armată (cu începere de pe data de 24 ianuarie 1944). Este arestat la 16 iunie 1953. Procesul durează patru ani și la 30 martie 1957 este condamnat la 25 de ani temniță grea. Moare la 17 februarie în închisoarea Făgăraș. |
Dumitru Dămăceanu () a fost un general român care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial și a jucat un rol important în Lovitura de stat de la 23 august 1944. Școala militară de ofițeri activi de cavalerie Târgoviște - 1916. Lt. col. Dămăceanu a fost numit la 12 septembrie 1940 în rangul de aghiotant regal. Colonelul adjutant Dumitru Dămăceanu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de stat pentru afacerile interne, fiind înaintat apoi, cu începere din 29 august 1944, la gradul de general de brigadă. A făcut parte din Comisia română condusă de Barbu Știrbey care, la 12 septembrie 1944, a semnat la Moscova, Convenția de Armistițiu dintre România și Națiunile Unite. La 28 februarie 1945, în cadrul crizei guvernamentale declanșate de Frontul Național Democrat pentru a acapara puterea, Dămăceanu a fost unul dintre cei zece ofiței care s-au desolidarizat de președintele Consiliului de Miniștri, generalul Rădescu, care denunțase în mai multe discursuri demersurile FND-ului. La recomandarea premierului, regele Mihai a emis un Decret Regal prin care cei zece erau trecuți în rezervă, însă acesta n-a mai apucat să fie publicat în Monitorul Oficial, ca urmare a presiunilor făcute de emisarul Uniunii Sovietice, Andrei Vîșinski. După abdicarea forțată a Regelui Mihai și instaurarea statului comunist a fost exclus din armată. La începutul anilor ’50 a fost degradat, arestat și i s-a intentat un proces. După detenție, în anii ’60 a fost reabilitat, redându-i-se gradele militare în rezervă. Prin decretul prezidențial nr. 151/19 august 1974 generalul-colonelul în rezervă Dumitru Ion Dămăceanu a fost înaintat la gradul de general de armată. A fost decorat cu înalte ordine militare române și strǎine:titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru contribuția deosebită adusă la întărirea forțelor armate și apărarea orînduirii sociale și de stat” |
Ilie Crețulescu () a fost un general român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial. În perioada 15 august 1945 - 26 iunie 1947 a îndeplinit funcția de comandant al Corpului Grănicerilor, cu grad de general de divizie. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. |
Catastrofele naturale sunt schimbări cauzate de natură a suprafeței pământului, a atmosferei, care influențează la rândul lor biosfera (viețuitoarele din regiune). În anul 2011, pagubele materiale produse de catastrofele naturale s-au ridicat la 380 de miliarde de dolari, comparativ cu 75 de miliarde de dolari, media anuală întâlnită până atunci. Pentru analizarea catastrofelor naturale trebuie luate în vedere anumite componente cauzale ca: Creșterea exponențială a numărului populației globului terestru Ridicarea nivelului de trai a populației cu acumulare de valori, ce duce la pierderi economice mai mari în cazul catastrofelor Concentrația mare a populației în anumite regiuni (Tokio 30 milioane loc.) ridică de asemenea gradul pierderilor umane Prin anumite construcții, ca diguri limitând zona inundabilă pe cursul unui râu Schimbarea climatică la care după anumite studii ar contribui și lipsa suficientă de protecție a mediului înconjurător (ecologie). Cicloanele în regiunile unde bântuie musonul uraganul, taifunul pot produce catastrofe naturale Cutremurele de pământ pot produce de asemenea pierderi mari materiale și de vieți omenești Vulcanismul cu toate formele sale este un factor determinant al catastrofelor Seceta sau inundațiile care se repetă aproape periodic în anumite regiuni ale globului. Dispariția unor civilizații istorice, sau a continentului Atlantida In prezent catastrofele naturale ca tsunami, cutremurele, inundațiile și erupțiile vulcanice, seceta cauzează pe lângă pierderile umane și ajungerea unor populații la limita sărăciei. |
Gabriel Marinescu s-a născut la data de 7 noiembrie 1886, în comuna Tigveni, județul Argeș. Tatăl său a fost timp de peste patru decenii comandant al Școlii Primare de la Malmaison, astfel încât tânărul Gabriel a trăit printre ofițeri. A studiat la Colegiul „Sfântul Sava", urmând apoi cursurile Școlii Fiilor de Militari din Iași. La 1 iulie 1907, a absolvit Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din Dealul Spirii, ca șef al celei de-a 50-a promoții, fiind înaintat la gradul de sublocotenent. După trei ani era avansat locotenent, apoi căpitan (în 1915) și maior (1 aprilie 1917). În perioada primului război mondial, ofițerul Gabriel Marinescu din Regimentul 2 Vânători a luptat în linia întâi în funcția de comandant de batalion. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul" (cea mai înaltă distincție militară de război a României, instituită prin Înaltul Decret Regal nr. 2.968/26 septembrie 1916, semnat de Regele Ferdinand Întregitorul) prin Înaltul Decret Regal nr. 849/11 august 1917, „pentru spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă cerând să lupte în linia întâi cu batalionul său la ruperea frontului german de la Mărăști, unde, în ziua de 11 iulie 1917, a cucerit pozițiile întărite ale acestuia și apoi satele Topești și Bârsești, de pe valea râului Putna" . După revenirea prințului Carol în țară, colonelul Marinescu și colonelul Paul Teodorescu (comandantul Regimentului 2) îl întâmpină și îl conduc apoi la Cotroceni cu fanfară, cu surle și trâmbițe, fără aprobarea superiorilor, iar aici cele două regimente îl întâmpină în uniformă de mare ceremonie . Ca urmare, la data de 11 iunie 1930, colonelul Marinescu este numit prefect de poliție al Capitalei, îndeplinind această funcție până la 23 februarie 1937. Printre realizările sale se numără înlocuirea gardienilor publici analfabeți. La data de 23 februarie 1937, este numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne în Guvernul Gheorghe Tătărăscu (3), ocupând această demnitate până la 28 decembrie 1937, ministru de interne fiind chiar primul ministru Gheorghe Tătărescu. Este înaintat la gradul de general de brigadă la 10 mai 1937. Revine la 1 februarie 1939 în funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Interne în guvernele conduse de patriarhul Miron Cristea și de Armand Călinescu. La 21 septembrie 1939, după asasinarea lui Armand Călinescu, generalul Marinescu este numit în funcția de ministru de interne, în cabinetul generalului Gheorghe Argeșanu. În această calitate, este însărcinat cu represiunea legionarilor. După o săptămână, Marinescu devine ministru secretar de stat însărcinat cu Ordinea Publică (28 septembrie - 23 noiembrie 1939) în guvernul condus de Constantin Argetoianu. În septembrie 1940, după proclamarea statului național-legionar și fuga regelui Carol al 2-lea, Gabriel Marinescu este arestat în Timișoara în timp ce încerca să fugă din țară și închis la închisoarea militară Jilava, singur în celula nr.4. În noaptea de 26/27 noiembrie 1940 la orele 01:00, a fost asasinat în celulă de către o echipă a morții legionară. În corpul său s-au găsit 10 gloanțe, din care trei i-au străpuns craniul. După cum precizează relatările celor care au asistat la asasinatele din acea noapte, generalul îi primește pe asasini și, cu ultimele vorbe, îi înjură birjărește . Marinescu e numit prefect al Poliției nu prin ordin al ministrului de interne, ci prin decret-regal, Florin Șinca, Historia Persoane care au murit în detenție în România |
La 10 octombrie, guvernatorul Calotescu emitea Ordinele pentru înființarea ghetoului Cernăuți, pentru confiscarea averilor și pentru deportarea peste Nistru a evreilor. ordin (nr. 212.107/31 august 1940) de retragere a trupelor române, motivându-și astfel hotãrârea: "în caz de refuz, statul român va fi complet desființat...". După 6 martie 1945 a fost dat afară din cadrul armatei. S-a născut la 19 noiembrie 1889 într-o familie de militari cu tradiție, ca fiu al lui Constantin și al Feliciei Calotescu. Tatăl său, colonelul Constantin Calotescu, a fost comandantul Regimentului 30 Dorobanți Muscel în timpul Primului Război Mondial. Corneliu Calotescu a urmat tot cariera armelor, absolvind cu rezultate excelente cursurile Școlii Militare de Infanterie în anul 1910. Avansat la gradul de sublocotenent, a fost repartizat la Regimentul 30 Dorobanți Muscel, o unitate cu mari tradiții de luptă. În marea încleștare din anul 1917, pe frontul din sudul Moldovei luptau alături tatăl lor, Tiberiu, sublocotenent în rezervă la același regiment, și Corneliu, ofițer activ. „Pentru vitejia și avântul cu care a condus compania la 15 iulie 1917 la atacul cotelor 537 și 647 de pe Dealul Secătura. Deși apărătorii au opus o rezistență din cele înverșunate, a continuat lupta cu furie și a smuls pozițiunea din mâinile inamicului” În carte se povestește cum, la un moment dat, în timpul bătăliei de la Mărăști, colonelul Calotescu a fost chemat într-un anume punct al dispozitivului de apărare. Acolo, așezat într-o căruță se afla trupul neînsuflețit al fiului său, Tiberiu. Pentru că nu era timp nici măcar pentru lacrimi, tatăl și-a îmbrățișat fiul, a salutat și s-a îndreptat în fugă spre punctul de comandă al regimentului. După război, atât tatăl, cât și fiul rămas în viață au fost decorați cu Ordinul „Mihai Viteazul” în grad de cavaler. Cariera militară a ofițerului Corneliu Calotescu a evoluat impetuos: la 1 octombrie 1936 a fost numit șef de Stat Major al Corpului 5 Armată, la 1 octombrie 1939 comandant al Brigăzii 5 Infanterie, la 25 octombrie același an fiind avansat la gradul de general de brigadă. Cunoscându-l foarte bine din perioada când a fost comandant la Pitești, generalul Antonescu l-a numit guvernator al provinciei Bucovina la 5 septembrie 1941. În 1942 a fost avansat general de divizie și a preluat comanda Diviziei 3 Infanterie din Pitești. Ulterior a mai comandat și Divizia 2 Munte, luptând pentru eliberarea Ardealului. Este arestat, judecat în primul lot al criminalilor de război și condamnat la moarte. Sentința inițială a fost modificată în muncă silnică pe viață prin decret regal: În virtutea decretului regal Nr. 1.626 din 31 August 1944, publicat în Monitorul Oficial Nr. 202 din 2 Septemvrie 1944, privitor la prerogativele regale, Art. I. Comutăm în, pedeapsa muncii silnice pe viață,- pedeapsa cu moartea la care generalul de rezervă Macici Nicolae, general de divizie Trestioreanu Constantin, general de divizie rez. Calotescu Corneliu... au fost condamnați de Tribunalul Poporului prin hotărîrea Nr. 1 din 22 Mai 1945.” A fost deținut la penitenciarul Aiud și eliberat în 1956 fiind 12 ani in detenție, interzicându-i-se orice legătură cu familia. A fost grațiat prin decretul nr. 42/1955 si a fost eliberat în anul 1957. Timp de 10 ani i s-au interzis toate drepturile. A fost decorat cu „Steaua României” cu spade, „Crucea de Fier” a Germaniei și „Legiunea de Onoare” a Franței. În aprilie 1968, când a vizitat România, președintele Franței Charles de Gaulle a întrebat ce mai face fostul său coleg de la Academia Militară „Saint Cyr”, manifestându-și dorința de a-l revedea. În trei zile, Corneliu Calotescu a fost reabilitat, a primit pensie și i s-a repartizat un apartament confortabil, complet mobilat. Apoi, în uniformă de general, a fost prezentat fostului său coleg de la „Saint Cyr”. |
Victor Dombrovski, ortografiat și Victor Dombrovschi, () a fost un general de armată român, de etnie polonă, care a deținut funcția de primar general al Bucureștiului în două rânduri: în perioada septembrie 1938 - septembrie 1940 și în perioada august 1944 - iunie 1948. A fost înaintat pe 31 martie 1938 la gradul de general de brigadă. A fost trecut în retragere prin decretul-lege nr. 3.094 din 9 septembrie 1940 al generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român și președinte al Consiliului de Miniștri, împreună cu mai mulți generali considerați a fi apropiați fostului rege Carol al II-lea și acuzați că, în calitate de înalți comandanți militari, s-ar fi comportat necorespunzător în împrejurările dramatice din vara anului 1940.Decretul-lege prevedea scoaterea mai multor generali din cadrele active ale armatei cu următoarea justificare: „având în vedere că următorii ofițeri generali au săvârșit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oștirii și elementarele comandamente ale răspunderii de ostaș. Având în vedere că prin lingușiri și metode incompatibile cu demnitatea de ostaș au ocupat înalte comandamente, încurajând apoi neseriozitatea și lipsa demnității ofițerești;Având în vedere că prin incapacitatea acestor ofițeri generali s'a ajuns la decăderea oștirii și la acte grave prin pierderea granițelor;Socotind că Națiunea trebue să primească exemplul datoriei și al răspunderii prin sancționarea celor care s'au făcut vinovați de aceste abateri”. Efectele decretului-lege au fost anulate la 1 septembrie 1944, iar generalul Dombrovschi a fost reintegrat în drepturi începând cu data trecerii sale în retragere. El a fost apoi trecut în rezervă, în aceeași zi, pentru limită de vârstă, începând cu data de 12 iunie 1944. Generalul Dombrovschi a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de primar general și prefect al Poliției municipiului București, cumulând ambele funcții doar până a doua zi, când, printr-un alt decret, a fost numit din nou în funcția de primar general al Bucureștilor, fără a mai primi de această dată și însărcinarea de prefect al poliției. A fost înaintat apoi pe 9 septembrie 1944 la gradul de general de divizie în rezervă, cu începere de pe data de 1 iulie 1944. general de corp de armată - 1947, iulie - octombrie 1908 - comandant de pluton în Regimentul 2 Roșiori, septembrie 1917 - iunie 1918 - comandant Escadron școală din Regimentul 8 Roșiori, iunie 1918 - martie 1920 - profesor de tactica cavaleriei la Școala de Ofițeri de Infanterie, ianuarie 1927 - septembrie 1930 - comandant de divizion și ajutor al comandantului Regimentul 6 Roșiori, octombrie 1930 - august 1932 - ajutor al comandantului Regimentului 7 Călărași, septembrie 1932 - 1933 - Comandant al Regimentului 7 Roșiori, Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. Români de descendență poloneză |
Ioan Bengliu a fost înaintat prin decret regal la gradul de general de corp de armată în 8 iunie 1940. Pe 9 septembrie 1940 generalul Ion Antonescu, devenit Conducătorul Statului Român și președinte al Consiliului de Miniștri, l-a trecut pe Bengliu în retragere prin decretul-lege nr. 3.094, împreună cu mai mulți generali considerați a fi apropiați fostului rege Carol al II-lea și acuzați că, în calitate de înalți comandanți militari, s-ar fi comportat necorespunzător în împrejurările dramatice din vara anului 1940.Decretul-lege prevedea scoaterea mai multor generali din cadrele active ale armatei cu următoarea justificare: „având în vedere că următorii ofițeri generali au săvârșit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oștirii și elementarele comandamente ale răspunderii de ostaș. Având în vedere că prin lingușiri și metode incompatibile cu demnitatea de ostaș au ocupat înalte comandamente, încurajând apoi neseriozitatea și lipsa demnității ofițerești;Având în vedere că prin incapacitatea acestor ofițeri generali s'a ajuns la decăderea oștirii și la acte grave prin pierderea granițelor;Socotind că Națiunea trebue să primească exemplul datoriei și al răspunderii prin sancționarea celor care s'au făcut vinovați de aceste abateri”. Acest decret-lege a fost anulat la 1 septembrie 1944. Generalul Ion Bengliu, inspector general al Jandarmeriei, a fost arestat de guvernul național-legionar al lui Antonescu și Sima și încarcerat în penitenciarul Jilava, unde a fost asasinat, alături de alți 63 de jandarmi și demnitari ai fostului regim carlist, de către un comando legionar în Masacrul de la Jilava din noaptea de 26-27 noiembrie 1940.Școala de Subofițeri Jandarmi, care a funcționat în cazarma „Mircea Vodă” din Drăgășani în perioada 1 noiembrie 1938, a purtat numele lui Ioan Bengliu în perioada 1940-1945. Persoane care au murit în detenție în România Generali români de jandarmerie |
Talvegul brațului Chilia formează frontiera româno-ucraineană în mod direct pe o porțiune de 85,8 km, conform tratatului ruso-turc de la București din 1812, și conform frontierei româno-sovietice fixată la data de 24 octombrie 1940 și confirmată prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947. Dar pe unele porțiuni, în urma protocolului adițional româno-sovietic din 4 februarie 1948, frontiera româno-ucraineană trece la sud de talvegul brațului Chilia, urmând cursul brațelor secundare Tatomir (zis Tătaru, 13,6 km), Stambulul Vechi (15,3 km) și Musura (9,5 km) și astfel despărțind mica insulă Maican și insula Limba de teritoriul românesc, astfel că navele românești nu pot trece liber din mare în Deltă sau invers prin gura acestui brațului Chilia. În cele patru milenii de când fostul Golf al Dunării este progresiv colmatat de aluviunile fluviale și maritime, formând delta Dunării, brațul Chilia a mai format delte secundare în două rânduri: prima a fost delta secundară „Thiagola” sau Pardina (după punctul defluenței) astăzi desecată și transformată în teren agricol, iar a doua a fost delta secundară „Harpianon" sau Babina-Merhei. Prima s-a închis prin formarea unui grind („câmpul Chiliei” spus și „grindul Câșliței”) la sud de Chilia Veche, a doua prin cea a grindului Letea. Ambele s-au format în jurul unor mici insule pre-existente din sedimente continentale. |
A nu se confunda cu elvețianul Oscar Miller (1862 - 1934), fabricant de hârtie. Mai multe posturi pe care von Miller le-a deținut subliniază personalitatea și importanța prezenței sale în domeniul electro-tehnologiei. Astfel, de exemplu, von Miller a ocupat următoarele poziții, Membru al delegației de pace din 1919 la Versailles în calitate de consilier tehnic Autor a numeroase cărți de specialitate, care au devenit lucrări standard pentru cei implicați în problema furnizării energiei electrice în orice localitate și în special în orașe și mari aglomerări urbane. |
Studiile le-a făcut la Conservatorul din Milano, sub îndrumarea lui Amilcare Ponchielli. A trebuit să-și întrerupă studiile pentru a se întreține. S-a angajat la trupa unui teatru ambulant, mergând prin toată Italia. Se stabilește în orășelul Cerignola, unde activează ca profesor la Școala de Muzică și conducător al Societății Muzicale. Concursul organizat de Editura Muzicală Sonzogno din Milano în anul 1890 pentru compunerea unei opere într-un act, este câștigat de tânărul compozitor Mascagni, cu opera „Cavalleria rusticana”. Aceasta îi va aduce livornezului celebritatea mondială. Excelent dirijor, în 1935 a mai scris „Nero” în onoarea lui Mussolini, pierzându-și astfel numeroși simpatizanți. Datorită acestei opere este considerat inițiatorul curentului verist în muzică. După debutul strălucit cu „Cavalleria rusticana”, doar câteva titluri din creația lui Mascagni au mai supraviețuit. Amintim: „Amicul Fritz” (1891), „Ratcliff” (1894) și „Iris” (1898). Ca și în cazul lui Leoncavallo, aceste lucrări au rămas în repertoriul cântăreților doar datorită unor fragmente, depășite net de arta lui Giacomo Puccini, contemporan cu aceștia. A murit pe data de 2 august 1945 la Roma. |
Cavalleria rusticana, operă într-un act, a fost premiată de Editura Muzicală Sonzogno din Milano în anul 1890.Unul din cele mai aplaudate titluri ale curentului verist, „Cavalleria rusticana” justifică prezența sa în repertoriul teatrelor din întreaga lume. Inspirația cu care compozitorul a găsit textul literar, corespondentul muzical, plasticitatea imaginilor și caracterul pasionat al melodiei, tipic italiene, justifică gloria acestui titlu, cu care nu a rivalizat nicio altă creație a lui Pietro Mascagni. Premiera operei a avut loc la „Teatro Costanzi“ din Roma, în ziua de 17 mai 1890.La ridicarea cortinei se aude o serenadă („Siciliana”), pe care Turiddu o cântă sub ferestrele Lolei, fosta sa iubită. Aceasta se măritase în timp ce Turiddu era în armată. Pentru a se consola, Turiddu și-a găsit o altă iubită, Santuzza, și a jurat să o ia de nevastă, dar uitându-și promisiunile, s-a întors la Lola. În timp ce țăranii cântă bucuria primăverii, Santuzza cere noutăți despre Turiddu de la mama acestuia. Mai mulți îl văzuseră pe lângă casa Lolei. Întrebat de Santuzza unde și-a petrecut noaptea, Turiddu îi răspunde nepăsător apoi reacționează cu violență. Apariția Lolei o exasperează pe Santuzza și când îl întâlnește pe Alfio, soțul acesteia, îi povestește totul. Alfio jura să se răzbune. După un scurt Intermezzo orchestral, acțiunea se precipită. Abia încheiată petrecerea de Paște, Alfio și Turiddu își adresează cuvinte grele. Un ultim rămas bun al lui Turiddu către Mama Lucia precede înfruntarea dintre cei doi. O femeie aduce tragica veste: Turiddu a fost ucis. |
Între anii 1677-1680, în satul de atunci Ghiriș-Arieș (azi Câmpia Turzii, județul Cluj) s-a construit Biserica Reformată-Calvină (cu contribuția financiară, lăsată prin testament, a fostului principe al Transilvaniei Ferenc Rhédei), cel mai vechi edificiu al orașului (situat în centrul localității - Piața Mihai Viteazul nr.1). Biserica este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj () elaborată de Ministerul Culturii din România în anul 2015. Este o clădire fortificată din piatră, împrejmuită cu ziduri defensive (păstrate parțial până în zilele noastre). Zidurile erau și mai înalte, dar, după ce nu mai aveau rol de apărare, înalțimea lor a fost redusă. În 1786 bisericii i s-au adus unele modificări: s-a refăcut interiorul și s-a reparat bolta, pe cheltuiala contesei Rachel Kendeffy de Malomvíz (1780-1840), al cărei nume este scris pe o placă de marmură în stânga amvonului. Portalul de intrare are o lespede inscripționată care face referire la anul 1702 și la donatoarea pe cheltuiala căreia a fost construită, Serédi Sophia. Luptele din toamna anului 1944 au cauzat avarii însemnate și acestei biserici. Biserica a fost reparată în cursul anului 1946. |
Actorul Aristide Demetriad a copilărit în casa de peste șosea de actualul cămin cultural din Dumitrești, unde a locuit familia sa, tatăl său (Arhile Demetriad) fiind arendașul unei moșii. Români pe mărci poștale românești |
Densușianu este un nume de familie românesc, care provine de la numele localității Densuș, mai demult Demșuș, colocvial Denșuș, din județul Hunedoara. Inițial numele era citit Denșușianu, fiind scris Densusianu. A fost purtat de: |
Este câștigătoare a unui premiu BAFTA și Grammy. A câștigat un Premiu Oscar pentru Cea mai bună actriță, în 2009 pentru rolul Hanna Shmitz din filmul Cititorul (The Reader), și a fost nominalizată de alte cinci ori. La vârsta de 22 de ani, ea a doborât recordul ca fiind cea mai tânără persoană care a primit două nominalizări la Oscar, iar în prezent este cea mai tânără persoană care a primit 5 nominalizări. Kate a început să studieze teatrul la 11 ani, la școala de teatru Redroofs, devenind purtătoare de cuvânt pentru o reclamă la cereale. Cariera și-a început-o în televiziune, cu un rol în serialul SF pentru copii Dark Season în 1991 realizat de BBC,. urmat de filmul TV Anglo-Saxon Attitudes în 1992 și un episod în serialul medical Casualty în 1993, de asemenea pentru BBC. Cariera de film a luat amploare în 1994 când a obținut rolul principal în producția aclamată de critici a lui Peter Jackson, Heavenly Creatures, având ca personaj o adolescentă vivace și plină de imaginație, care își ajută cea mai bună prietenă să își ucidă mama deoarece nu le permitea să fie împreună. Rolul a fost urmat de filmul de succes Sense and Sensibility, care a făcut-o bine-cunoscută mai ales în Regatul Unit. Kate a devenit faimoasă în lumea întreagă în 1997, după lansarea filmului Titanic. În ciuda succesului din Titanic, ea a continuat să apară în filme independente și mult mai mici, incluzând Hideous Kinky și Holy Smoke, refuzând rolul principal în comedia romantică Shakespeare in Love pentru a face Hideous Kinky. Ea luase de asemenea câteva roluri istorice, cum ar fi Hamlet, Quills, Titanic sau Finding Neverland, având porecla “Trandafirul englez”. În 2005, Kate a apărut în reclama pentru cartea de credit American Express. Ca parte a campaniei "My Life, My Card", reclama o arată pe Kate plimbându-se prin Camden Lock, în Londra, făcând referire la toate întâmplările prin care au trecut personajele pe care le-a interpretat. Kate a mai apărut în producția BBC Extras, în august 2005, ca o versiune satirică a ei însăși. Performanța sa în episod i-a adus nominalizarea pentru un Emmy, dar nu a câștigat. În martie 2007, Leonardo DiCaprio a semnat să fie partener cu Kate în filmul Revolutionary Road. Filmul a reunit notabilul duo, de la prima lor apariție în Titanic. Pe 22 noiembrie 1998, Winslet s-a căsătorit cu regizorul Jim Threapleton. Cei doi au o fiică, Mia, care s-a născut pe 12 octombrie 2000. După divorțul din 2001, s-a căsătorit cu regizorul Sam Mendes, pe insula Anguilla. Fiul lor, Joe, s-a născut pe 22 decembrie 2003. Aceasta se desparte de Sam Mendes la începutul anului 2010, iar în decembrie 2012, se căsătorește cu Ned Rocknroll, nepotul miliardarului Richard Branson cu care are încă un fiu. Ea a primit de asemenea numeroase premii și nominalizări de la alte organizații, cum ar fi “Corporația actorilor de film”. Kate a obținut a cincea nominalizare la Oscar pentru Little Children, la vârsta de 31 de ani, devenind cea mai tânără actriță care a adunat cinci nominalizări (în doar 19 filme). Recordul fusese deținut de Olivia de Havilland, care și l-a dobândit la vârsta de 33 de ani în 1950, având 33 de filme. Cea mai bună actriță: Cititorul (2009) - câștigătoare Winslet a primit nominalizări pentru: Cea mai bună actriță într-o miniserie sau film de televiziune: Mildred Pierce (2011) - câștigătoare Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță |
Între anii 1910-1912 a fost înălțată in satul de odinioară Ghiriș-Arieș (azi Câmpia Turzii) o Biserică Greco-Catolică din cărămidă și piatră, în locul unei Biserici Greco-Catolice din lemn, strămutată în localitatea învecinată Călărași . Terenul a fost achiziționat în anul 1910 de către parohia greco-catolică, in baza unei înțelegeri cu un comerciant evreu din localitate. Biserica este ridicată din piatră și cărămidă. Cărămizile s-au confecționat și ars, prin muncă obștească, în locul viran al cimitirului de atunci (între timp desființat Lăcașul avea inițial o singură navă, în formă dreptunghiulară, și un turn, ambele clopote aparținând vechii biserici de lemn, de la care au fost strămutate. În anul 1917, în plin război, clopotul cel mare, din ordinul autorităților locale maghiare, a fost aruncat din turn în stradă și confiscat pentru fabricarea de obuze de tun necesare frontului. După război, clopotul a fost înlocuit cu un altul nou, mai mare, cumpărat de credincioșii greco-catolici. De menționat că până în 1948 marea majoritate a românilor din Câmpia Turzii erau greco-catolici. La data de 1 decembrie 1948 biserica a fost trecută in mod forțat prin decretul nr. 358 la cultul ortodox (Biserica Ortodoxă I).După anul 1948 biserica a suferit modificări arhitectonice, primind totodată hramul „Adormirea Maicii Domnului”. |
Shelley nu a trăit suficient să se bucure de succesul operei sale. Unele lucrări ale sale au fost publicate, dar nu puține, au fost mai apoi interzise după tipărire. Se spune că în timpul vieții nu a încasat mai mult de 50 de lire sterline din scrierile sale. Doar 50 de cititori, aproximativ, i-au citit lucrările până la moarte. În 1813, la vârsta de 21 de ani, a tipărit primul său poem Crăiasa Mab (Queen Mab), un poem radical și revoluționar, în 250 de exemplare. Crăiasa Mab a fost scrisă folosind excesiv un limbaj tehnico-științific și imortalizând recomandări morale pentru societatea oropsită din lumea industrializată. S-a născut la Field Place în Horsham, sudul Angliei, fiind fiul lui Sir Timothy Shelley, (7 septembrie 1753 - 24 aprilie 1844), membru al Parlamentului britanic, din partea Partidului Whig și al soției acestuia Elisabeth Pilfold, proprietară de terenuri în Sussex. A fost cel mai în vârstă dintre frații săi, având cinci surori și un frate. Educația primară a primit-o acasă, avându-l profesor pe reverendul Evan Edwards din Warnham. A avut o copilărie fericită fiind preocupat de pescuit și vânătoare, conform spuselor vărului și prietenului său Thomas Medwin în cartea sa Viața lui Percy Bysshe Shelley (The Life of Percy Bysshe Shelley). În anul 1802 intră la Syon House Academy din Isleworth, o școală particulară condusă de un anume doctor Greenlaw, un dascăl scoțian autoritar. În anul 1804 merge la Eton College, o școală aristocratică unde intră în conflict atât cu conducerea, cât și cu majoritatea colegilor lui. Aici se practica încă biciuirea colectivă a elevilor. Shelley se răzvrătește împotriva acestor metode de învățământ, cât și împotriva tiraniei practicate de elevii din clasele superioare, care-i sileau pe cei din clasele inferioare să-i slugărească. Firea sa nesupusă, ca și preocupările sale deosebite de cele ale colegilor i-au creat o reputație proastă, concretizată în porecle ca Shelley nebunul (Shelley-baits) sau Shelley ateul. La Eton, Shelley își dezăvârșește studiile clasice (latina era un obiect principal) și se preocupă intens de științele naturii, mai ales de chimie. Influențat de romanele gotice, la modă pe vremea aceea, scrie două povestiri fantastice: Zastrozzi și St. Irvyne sau Cavalerul de Rozacruce. Revista Fraser's Magazine publică, în aceeași perioadă, o altă producție literară a lui Shelley, un poem epic, scris în colaborare cu vărul său Thomas Medwin, intitulat Jidovul rătăcitor (The Wondering Jew). În 10 aprilie 1810, se înscrie la Universitatea din Oxford - unde învățase și tatăl său. Se împrietenește încă din primele zile, cu studentul Thomas Jefferson Hogg, unul dintre viitorii săi biografi. Legenda spune că a participat doar la un singur curs, preferând în schimb să citească 16 ore pe zi. Lecturile sale din această perioadă opere sunt Istoria naturală a lui Pliniu, Despre natura lucrurilor a lui Lucrețiu, Încercare asupra intelectului uman a lui John Locke, eseurile lui David Hume, scrierile lui Rousseau și ale altor iluminiști francezi. Dar cartea lui de căpătâi, descoperită încă pe când era elev la Eton, rămâne celebra Cercetare privind principiile dreptății politice și influența acesteia asupra virtuții și fericirii obstești (An Enquiry Concerning the Principles of Political Justice, and its Influence on General Virtue and Happiness), opera capitală a lui William Godwin. În același an (1810) publică primul său roman gotic, Zastrozzi, în care prezintă viziunea sa ateistă asupra lumii prin intermediul maleficului personaj Zastrozzi. Tot în 1810 publică împreună cu sora sa, Elisabeth, volumul de versuri Poezii originale de Victor și Cazire (Original Poetry by Victor and Cazire). De asemenea, la sfârșitul anului publică o colecție de versuri, Fragmente postume de Margaret Nicholson (Posthumous Fragments of Margaret Nicholson), împreună cu Thomas Jefferson Hogg, o culegere de poezii dedicate unei spălătorese care, în 1786, atentase la viața regelui George al III-lea și fusese internată într-un ospiciu. În 1811 publică al doilea roman gotic St. Irvyne și pamfletul Necesitatea ateismului (The Necessity of Atheism). Pamfletul publicat anonim de librarul J. Munday (asociat cu un anume Slatter) din Oxford a atras atenția administrației universității și Shelley a fost chemat în fața consiliului profesoral al colegiului, pentru a da socoteală. Refuzul său de a nega că pamfletul îi aparține a rezultat în exmatricularea sa la data de 25 martie 1811, împreună cu prietenul său Hogg. Descoperirea lucrării Eseu poetic asupra stării lucrurilor (Poetical Essay on the Existing State of Things), în anul 2006, un lung poem antimonarhic și împotriva războiului publicat în 1811 în Londra de către un gentleman de la Universitatea din Oxford, a dat o nouă lumină în cazul exmatriculării sale de la Oxford. Ulterior lui Shelley i s-a oferit șansa de a fi reprimit în cadrul universității, la intervenția tatălui său, cu condiția să afirme public că renunță la viziunile sale. Dar refuzul său conduce către deteriorarea relațiilor cu tatăl său, care îi suspendă orice sprijin financiar. Surorile poetului, care învață acum la o școală pensionat dintr-o mahala a Londrei, îi trimit în taină bani printr-o colegă de-a lor, Harriet Westbrook, fiica unui fost proprietar de cafenea. Harriet, o fată de 16 ani, naivă și frumoasă, se îndrăgostește de tânărul rebel, care încearcă să o convertească la ateism. Cam în aceeași perioadă, Shelley își găsește un nou prozelit, în persoana învățătoarei Elisabeth Hitchener (cu zece ani mai în vârstă decât el), directoarea unei școli de țară. În iulie 1811, Shelley pleacă în Țara Galilor, la moșia unui văr al său, unde primește o scrisoare patetică de la Harriet Westbrook, care i se plânge că tatăl ei vrea să o trimită cu de-a sila la școală, unde atmosfera devenise insuportabilă. Shelley e întoarce la Londra, de unde fuge împreună cu Harriet în Scoția. La 28 august se căsătoresc la Edinburgh (legile scoțiene privitoare la căsătorie fiind foarte simple). În curând, Shelley, pleacă împreună cu Harriet și cu sora ei, Eliza, la Keswick, în ținuturile lacurilor, cântat de Wordsworth, Southey și Coleridge - poeți romantici din generația precedentă, supranumiți și poeții lacului. Aici îl vizitează pe ducele de Norfolk, influentul prieten al familiei sale și grație intervenției acestuia, Timothy Shelley va consimți să-i acorde fiului său rătăcit o rentă anuală de 200 de lire sterline, iar tatăl Harrietei îi va urma exemplul, cu o sumă egală. În anul 1812, îi scrie din Keswick lui William Godwin, recomandându-i-se ca un discipol. Spre surprinderea lui, va primi de la Godwin niște sfaturi părintești - printre altele, să se împace cu familia și să-și potolească zelul revoluționar. Shelley, însă, își va urma drumul său. Pleacă în Irlanda, unde va desfășura timp de câteva luni o intensă activitate propagandistică. Scrie și difuzează personal la Dublin un Manifest căte poporul irlandez, cuprinzând un program godwinian de reforme, dezvoltat apoi sub forma unor Propuneri în vederea înființării unei asociații (a unei Asociații filantropice, menită să promoveze, prin mijloace pașnice, libertatea Irlandei). Idei asemănătoare vor fi expuse și într-o Declarație a drepturilor, adoptată după modelul celebrei Declarații adoptate de Adunarea Constituțională franceză în 1789. Privit, însă, cu neîncredere sau cu indiferență de către irlandezi, Shelley renunță în curând la apostolatul său. În primăvara lui 1812, Shelley se întoarce în Anglia. Se stabilește, împreună cu Harriet și Eliza, în pitoreasca localitate Lynmouth, de pe coasta Devonshire-ului, unde va sosi în curând și Elisabeth Hitchener, hotărâtă să-l ajute la opera de regenerare morală a societății. Shelley e pus sub urmărirea poliției, din ordinul ministrului de interne. Pe la sfârșitul lui februarie 1813, Shelley pleacă brusc din orășelul Tremadoc (unde se stabilise pe la începutul lui septembrie 1812) în urma unui incident misterios, asupra căruia părerile biografilor lui sunt împărțite: în noaptea din ajunul plecării, poetul a fost victima unei halucinații sau a unei tentative reale de asasinat, din partea unui individ strecurat în locuința lui. După o scurtă călătorie în Irlanda, soții Shelley se reîntorc în Anglia, stabilindu-se la Londra. În iunie 1813 apare Crăiasa Mab, un amplu poem filosofic, însoțit de numeroase note. Cam tot pe atunci, vine pe lume Ianthe Elisabeth, primul copil al lui Shelley. Harriet începe să se înstrăineze de soțul ei, refuzând chiar să-și crească fetița, pe care o lasă în grija Elizei Westbrook. Shelley face cunoștință cu poetul Thomas Love Peacock, care avea să devină unul din biografii săi (publicând în 1855 - 1860 Amintiri despre Shelley). Sub îndrumarea lui Peacock, care este un bun cunoscător al literaturii clasice greco-latine, Shelley începe să studieze temeinic greaca veche, pentru ai citi în original pe Homer, Platon, etc. La 23 martie 1814, Shelley se cunună din nou cu Harriet (potrivit ritualului bisericii anglicane), pentru a-și legaliza prima căsătorie, oficiată în Scoția. Totuși, nici această inițiativă a lui nu duce la o împăcare reală cu soția sa. Singura operă mai importantă în această perioadă este dialogul filosofic Împotriva deismului (A Refulation of Deism), publicat, fără semnătură, pe la începutul anului 1814. În iunie, Harriet pleacă la Bath împreuă cu fetița, părăsindu-l de fapt pe Shelley. La Londra, acesta face cunoștință cu Mary Godwin, fiica filosofului, și a luptătoarei feministe Mary Wollstonecraft (autoarea unei Pledoarii pentru drepturile femeilor, publicată în 1792). La 28 iulie 1814, Shelley pleacă în taină, împreună cu Mary și cu Claire Clairmont (fiica celei de-a doua soții a lui Godwin), într-o călătorie pe continent. Ajung în Elveția, dar, după câteva zile petrecute pe malul lacului Lucerna, cei trei fugari sunt nevoiți să se întoarcă în Anglia. Godwin refuză să-l mai primească pe Shelley în casa lui, deși continuă să-i ceară bani. La 30 noiembrie 1814, Harriet aduce pe lume un băiat, care va primi numele de Charles Bysshe. În vara aceluiași an, poetul e instalează împreună cu Mary în satul Bishopsgate, de lîngă pădurea Windsor. În urma unei excursii făcute cu barca pe Tamisa, către izvoarele acesteia, scrie poemul Alastor sau duhul singurătății (Alastor, or the Spirit of Solitude), care va apărea în martie 1816, într-un volum cuprinzând și alte câteva poezii. Volumul e întâmpinat cu răceală de critica vremii. La 24 ianuarie 1816, Mary naște un băiat, care primește numele de William. În mai,Shelley pleacă din nou pe continent, împreună cu Mary, cu micul William și cu Claire Clairmont, și se instalează la Geneva, unde cu puțină vreme înainte poposise ilustrul Lord Byron. Cei doi se împrietenesc repede. Shelley scrie poemele Mont Blanc și Imn frumuseții intelectuale (Hymn to Intellectual Beauty). Petrece cîteva zile memorabile în casa lui Byron, unde poposise între timp și Matthew Gregory Lewis, autorul Călugărului și a altor romane gotice. În septembrie, Shelley și ai săi se întorc în Anglia. Mary și Jane se stabilesc la Bath, lăsându-l pe Shelley la Londra, să rezolve diferite chestiuni legale de moștenire. În decembrie, o veste îngrozitoare: în canalul Serpentine din Hyde Park a fost găsit cadavrul lui Harriet, care dispăruse cu vreo lună în urmă de acasă. Deși, personal n-avea să-și reproșeze nimic, Shelley a rămas toată viața afectat de moartea tragică a primei sale soții. Totuși, pentru a-și sublinia nevinovăția și pentru a-și pune la adăpost noua familie, poetul se căsătorește, la 30 decembrie, cu Mary. La 8 ianuarie 1817, tatăl lui Harriet adresează lordului cancelar Eldon o jalbă pioasă în numele celor doi copii ai lui Shelley din prima căsătorie, cerând șefului justiției engleze să nu-i lase în grija tatălui lor, un ateu declarat și un om imoral. La 27 martie, lordul cancelar pronunță sentința: copiii lui Shelley sunt puși sub protecția Înaltei Curți, urmând ca tatăl lor să fie consultat, împreună cu domnul John Westbrook, în privința alegerii unui tutore capabil să le asigure o educație morală. Revolta poetului (exprimată în versurile adresate lordului cancelar) nu cunoaște margini. În timpul procesului de la Chancery Court, Shelley se stabilise la Marlow împreună cu Mary, Claire și fetița acesteia, Allegra, fiica nelegitimă a lordului Byron. La Marlow, Shelley desfășoară o intensă activitate literară, politică și socială. El scrie un amplu poem, pe care îl va intitula la început Laon și Cythna, iar mai apoi Revolta Islamului. Poemul, o sinteză lirică a convingerilor și experienței lui revoluționare, va apărea în 1818. Sub pseudonimul Pustnicul din Marlow, Shelley publică în martie Un proiect de reformă electorală (A Proposal for Putting Reform to the Vote), iar în noiembrie Un mesaj adresat poporului în legătură cu moartea prințesei Charlotte (An Address to the People on the Death of Princess Charlotte); în acest mesaj, poetul comentează două evenimente la ordinea zilei, punându-le într-un izbitor contrast: moartea fiicei prințului regent și executarea a trei țesători din Derbyshire, acuzați de a fi luat parte la o răscoală instigată chiar de guvern, în scopuri diversioniste. Analizând aceste două evenimente, Shelley propunea poporului englez să abordeze doliu nu pentru răposata prințesă, ci pentru liberatatea ucisă! La 11 martie 1818, poetul, bolnav de plămâni, își părăsește pentru totdeauna patria nerecunoscătoare, pornind spre Italia, împreună cu familia sa. La Bagni di Lucca, o mică localitate din inima Apeninilor, își definitivează poemul Rosalind și Helen, început la Marlow, și traduce Simposion-ul lui Platon. În august, Shelley o însoțește pe Claire Clairmont la Veneția, unde se stabilise Byron, care consimțise să-și crească fetița, dar nu voia să știe de fosta lui iubită. Datorită tactului lui Shelley, Byron îi îngăduie acesteia să-și viziteze copilul. La propunerea lui Byron, Shelley se mută împreună cu familia într-o casă închiriată la Este, nu departe de Veneția, în regiunea dealurilor Euganee. Pe la începutul lui noiembrie, Shelley, pleacă spre sudul Italiei, pentru a-și petrece iarna la Neapole. Către sfârșitul lui februarie 1819, Shelley pleacă din Neapole la Roma, unde - printre ruinele Băilor lui Caracalla - scrie cea mai mare parte a poemului Prometeu descătușat, început încă de la Este; lucrează la o nouă piesă în versuri Familia Cenci, inspirată de o cronică a tragediei acestei nobile familii romane. Aflând despre masacrul de la Peterloo, Shelley își va exprima revolta într-un poem satiric intitulat Mascarada anarhiei. Dar nici Mascarada anarhiei (trimisă lui Leigh Hunt cu rugămintea de a o publica în The Examiner), nici celelalte poezii politice - Cântec pentru fiii Angliei, Anglia în 1819, Un nou imn național, etc - n-au putut vedea lumina tiparului în Anglia acelei vremi. În toamnă, Shelley se mută la Florența, unde - la 12 noiembrie - Mary aduce pe lume un băiat, Percy Florence. Shelley scrie ultimul act din Prometeu descătușat, precum și un poem satiric, intitulat Peter Bell al treilea (Peter Bell the Third), în care ridiculizează noua operă (Peter Bell) a lui Wordsworth, devenit ultrareacționar. Tot la Florența ia naștere faimoasa Odă vântului de apus. Poetul încheie anul 1819 - cel mai rodnic dintre puținii ani ai vieții sale - scriind un eseu intitulat Un punct de vedere filosofic asupra Reformei (A Philosophical View of Reform), eseu rămas neterminat. Către sfârșitul lui ianuarie 1820, poetul părăsește Florența, stabilindu-se la Pisa. Aici scrie poemul Planta simțitoare (The Sensitive Plant). În iunie își schimbă din nou reședința, plecând la Livorno, unde scrie celebra Odă unei ciocârlii. În august, pleacă la San Giuliano, o localitate balneară de lângă Pisa. Scrie poemul fantastic Vrăjitoarea din Atlas (The Witch of Atlas) și piesa satirică în versuri Oedip tiranul (Oedipus Tyrannus, or Swellfoot the Tyrant), inspirată de răsunătorul scandal izbucnit în Anglia în legătură cu procesul intentat de prințul regent soției lui legitime, prințesa Carolina. Evenimentele din viața politică europeană îl preocupă în egală măsură pe Shelley, care scrie printre altele, o Odă libertății (Ode to Liberty) și o Odă Neapolelui (Ode to Naples) - prima inspirată de revoluția izbucnită pe la începutul lui 1820 în Spania, iar cea de-a doua de răscoala carbonarilor din Neapole (în iulie). Pe la sfârșitul lunii octombrie, Shelley e nevoit să plece din San Giuliano, casa lui fiind inundată de apele revărsate ale fluviului Serchio. Se stabilește la Pisa, într-o casă de pe Lung' Arno (cheiul fluviului Arno). În iarna anului 1820 - 21, Shelley face cunoștință, la Pisa, cu Emilia Viviani, fiica mai mare a guvernatorului acestui oraș, închisă de tatăl ei într-o mănăstire. Fermecat de frumusețea fetei, în care vede o victimă a tiraniei, poetul scrie Epipsychidion, un imn închinat iubirii platonice, dragostei ideale. (Termenul epipsychidion - născocit de Shelley prin analogie cu epithalamion = cântec de nuntă, și cu epinikion = cântec de biruință - înseamnă în greacă cântec despre suflet.) Poemul apare în vara anului 1821, la Londra, într-o plachetă anonimă. Shelley va mărturisi ulterior că s-a înșelat în privința Emiliei Viviani. În primăvară, Shelley scrie În apărarea poeziei (A Defence of Poetry), eseu conceput ca o replică la un articol publicat de prietenul său Thomas Love Peacock în almanahul londonez Literary Miscellany. În acest articol, intitulat Cele patru vârste ale poeziei (The Four Ages of Poetry), Peacock argumenta că poezia, ajunsă în ultima ei fază (epoca de bronz, reprezentată de poeții lacului), e sortită să dispară. Shelley se ridică în apărarea poeziei, subliniind rolul ei revoluționar. În toamnă sosește la Pisa și Byron. Relațiile dintre cei doi poeți, umbrite întrucâtva de purtarea lui Byron față de cumnata lui Shelley, sunt din nou cordiale. La această apropiere contribuind și hotărârea lor comună de a-l chema în Italia pe Leigh Hunt pentru a edita împreună o revistă în care toși trei să-și poată publica nestingheriți operele. În 1822, un nou prieten se adaugă cercului din jurul poetului: e vorba de Edward John Trelawny, un tânăr căpitan de marină, reîntors recent dintr-o călătorie romantică prin Orientul Îndepărtat. Shelley lucrează la o nouă piesă în versuri, o tragedie istorică despre ajunul primei revoluții burgheze din Anglia - Carol I (Charles the First). De asemeni, traduce din Calderón, dramaturgul spaniol, cu care și-a descoperit, nu de mult, afinități deosebite. Prin intermediul lui Trelawny, Shelley comandă unui constructor de nave genovez o ambarcațiune specială, pentru plimbările pe care speră să le facă, împreună cu Eduard Williams, pe apele golfului Spezzia, unde s-au hotărât să se instaleze amândoi, împreună cu soțiile. La 12 mai, ambarcațiunea, botezată Ariel, sosește la noua lor reședință, Villa Magni, pe țărmul golfului Spezzia. La 19 iunie, o veste plăcută: familia Hunt a sosit în sfârșit în Italia. Dornic să-și întâmpine prietenul, Shelley se îmbarcă împreună cu Williams pe Ariel, în ziua de 1 iulie. A doua zi îl îmbrățișează pe Leigh Hunt la Livorno și pornește de îndată cu el și cu familia lui spre Pisa, ca să-i instaleze în palatul Lanfranchi, de mult pregătit ca să-i găzduiască. În seara zilei de 7 iulie, Shelley se întoarce la Livorno, și a doua zi, pe la amiază, se îmbarcă împreună cu Williams pe Ariel, în ciuda zăpușelii prevestitoare de furtună. La 18 iulie a fost găsit, pe plaja de lângă Via Reggio, cadavrul poetului naufragiat; a lui Williams fusese aruncat de mare ceva mai departe, cu o zi înainte, iar cadavrul tânărului marinar Charles Vivian - care-l ajuta pe Williams să manevreze ambarcațiunea - avea să fie găsit abia peste trei săptămâni. Din buzunarele hainelor lui Shelley au fost scoase două cărți: un volum de poezii ale lui Keats și un volum al lui Sofocle. La 16 august - pe plaja de la Via Reggio - cadavrul lui Shelley a fost ars în prezența lui Byron, a lui Leigh Hunt și a lui Trelawny. Ceremonia incinerării s-a desfășurat în tăcere, cu simplitatea și măreția ritualurilor funerare din vechea Eladă. Peste câteva ore, apropiindu-se de vatra încinsă, Trelawny a constatat cu uimire că inima poetului era încă întreagă: scoțând-o din flăcări, el i-a încredințat-o lui Hunt, care avea să i-o predea soției lui Shelley. Cenușa rezultată din incinerare a fost trimisă într-o urnă la Roma și îngropată (la 7 decembrie) în cimitirul protestant, sub o lespede simplă, pe care a fost gravată următoarea inscripție a lui Hunt: PERCY BYSSHE SHELLEY, COR CORDIUM, NATUS IV AUG. MDCCCXCII, OBIIT VII JUL. MDCCCXXII (Percy Bysshe Shelley, Inima inimilor, născut la 4 aug. 1792, mort la 8 iul. 1822). Iar dedesuptul acestei inscriții lapidare, Trelawny a ținut să adauge trei stihuri din Furtuna lui William Shakespeare pe care Shelley le recita adesea: |
Ca efect al sporirii considerabile a numărului de români greco-catolici din zonă, s-a clădit între anii 1928-1930 la Câmpia Turzii Biserica Greco-Catolică din cartierul Ghiriș-Sâncrai (strada 1 Decembrie 1918 nr.57). Edificiul, ridicat pe un teren care fusese donat parohiei greco-catolice de moșierul localnic Miklos Betegh și soția sa, a fost lucrat în cărămidă, cu o singură navă (dreptunghiulară) și un turn înzestrat la inceput cu un clopot mic, preluat de la vechea biserică greco-catolică de lemn de pe acel amplasament . Prin anii 1933-1934 enoriașii au cumpărat un alt clopot, mai mare. La data de 1 decembrie 1948 biserica a fost trecută în mod forțat prin decretul nr.358 la cultul ortodox (Biserica Ortodoxă III).După anul 1948 fosta Biserică Greco-Catolică din Sâncrai a suferit unele modificari arhitectonice, primind totodată hramul „Sf.Arhangheli Mihail si Gavril”. |
Un document din anul 1911 arăta că în rândul cetățenilor români din Ghiriș-Arieș si Ghiriș-Sâncrai (cele două localități rurale învecinate, care au format în 1925 comuna Câmpia Turzii) nu exista nici unul de confesiune ortodoxă. Această realitate urma să se schimbe (lent) până în 1948 și abrupt după anul 1948, anul desființării de către noua putere comunistă a tradiționalei Biserici Greco-Catolice. Înființarea întreprinderii „Industria Sârmei” a determinat stabilirea la Câmpia Turzii a unor români ortodocși, veniți din alte părți ale țării. Aceștia au simțit nevoia unui lăcaș de rugăciune ortodox. În 1923 s-a înființat în satul Ghiriș-Arieș prima capelă ortodoxă, într-o încăpere a conacului Paget. În anul 1949 a avut loc evacuarea forțată a capelei din conacul Paget spre a ceda încăperea Stațiunii Experimentale Agricole. Între 1949-1951 slujbele ortodoxe s-au ținut în fosta biserică greco-catolică din Sâncrai (str. 1 Decembrie 1918 nr.57). Biserica este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj () elaborată de Ministerul Culturii din România în anul 2015. |
Howard s-a născut în Los Angeles, California. În intreaga sa carieră de compozitor/muzician/autor de melodii, a compus muzica pentru filme de toate genurile, acumulând numeroase nominalizări la premii pentru munca sa. Howard a început sa studieze muzica de mic copil după care a studiat la Thacher School din Ojai, California, Music Academy of the West din Santa Barbara, California și apoi și-a finalizat studiile de pianist la University of Southern California. După ce a încheiat colaborarea sa cu Elton John, Howard a călătorit puțin în turnee cu Crosby, Stills and Nash înainte să se apuce de muzică de film la mijlocul anilor 1980.Totuși, Howard s-a întors pentru o scurtă colaborare cu Elton John în turneul său "Tour De Force of Australia" din toamna anului 1986. Howard a dirijat atât adaptările sale cât și cele ale lui Paul Buckmaster în a doua parte a concertului, care se axau pe adaptări orchestrale ale unor anumite piese ale lui Elton John (surprinzător, majoritatea coloanelor sonore ale lui Howard sunt dirijate de alții). La 25 de ani după moartea tatălui său, Howard a aflat de la bunicul său că partea paternală a familiei sale este de sorginte evreiască. Howard este în prezent unul dintre cei mai apreciați compozitori de muzică de film. Pe 14 octombrie 2005 s-a anunțat oficial că James Newton Howard îl va înlocui pe Howard Shore ca și compozitor pentru filmul King Kong datorită neînțelegerilor dintre Shore și regizorul Peter Jackson. Coloana sonoră ce a rezultat i-a adus lui Howard prima nominalizare la Globurile de Aur pentru Cea mai bună coloană sonoră. Muzica sa pentru Michael Clayton i-a adus o nominalizare la Oscar. A urmat în 2008 a opta sa nominalizare la premiile Oscar pentru filmul Defiance regizat de Edward Zwick. De asemenea, a colaborat cu Hans Zimmer pentru muzica din Batman Begins și continuarea sa de succes, The Dark Knight, pentru care a câștigat alături de Zimmer un premiu Grammy. |
Teritoriul Oregon, conform originalului, Oregon Territory, este numele care s-a folosit pentru a descrie atât Țara Oregon, conform Oregon Country, suprafață masivă de teren din nord-vestul Statelor Unite și sud-vestul Canadei de astăzi, teritoriu pretins și disputat de Statele Unite și Marea Britanie (dar cunoscut comun ca Oregon Country), dar și un teritoriu organizat al SUA, care a existat administrativ între 1848 și 1859. Organizarea teritoriului Oregon a fost permisă începând cu data de 14 august 1848, printr-un act al Congress-ului, care se referea la porțiunea din Oregon Country care aparținea Statelor Unite, mai exact întrega porțiune sudică a Oregon Country situată sub paralela 49 nordică. Inițial, această porțiune era foarte mare, incluzând complet suprafețele statelor de azi Idaho, Oregon și Washington, precum porțiuni semnificative vestice din statele de azi Montana (la vest de așa-numita Continental Divide) și Wyoming (la vest de Continental Divide și la nord de paralela 42 nordică - granița nordică a teritoriului cunoscut ca Mexican Cession). Prima capitală teritorială a fost în Oregon City, dar a fost ulterior mutată la Salem în 1851. În 1853, porțiunea teritoriului situată la nord de zona inferioară a fluviului Columbia și la nord de paralela 46, dar din estul fluviului, a fost organizată în Washington Territory. Pe data de 14 februarie 1859, teritoriul a intrat în Uniune ca cel de-al 33-lea stat al acesteia, având exact suprafața de azi. Porțiunile estice ale Teritoriului Oregon, care nu fuseseră adăugate Teritoriului Washington în 1853, porțiunile de azi ale sudului statului Idaho și vestului statului Wyoming au fost adăugate teritoriului Washington, cu aceeași ocazie. |
Teritoriul Wisconsin, conform originalului Wisconsin Territory, a devenit teritoriu organizat al Statelor Unite ale Americii printr-un act al Congress-ului în ziua de 20 aprilie 1836, care a intrat în efect în ziua de 3 iulie a aceluiași an. Orașul Belmont a fost inițial ales a fi capitala teritoriului, dar în octombrie 1836 capitala a fost mutată în orașul Madison, care a rămas capitală până astăzi. Teritoriul, mai exact o anumită parte a acestuia, partea de central-estică, a devenit statul Wisconsin, cel de-al 30-lea stat al Uniunii, la 29 mai 1848. Suprafața delimitată de Wisconsin Territory a fost o parte din Northwest Territory care includea Indiana Territory, atunci când teritoriul a fost format în 1800, ca pregătire a admisiei entității pre-statale organizate Ohio ca stat al Statelor Unite. In 1809, împreună cu Illinois Territory, care fusese anterior desprins din Indiana Territory, viitorul Teritoriu Wisconsin era încă parte a Northwest Territory. În 1818, când entitatea pre-statală Illinois se pregătea pentru aderarea la Uniune, întreaga zonă s-a alăturat Michigan Territory. Ulterior, în 1836, Wisconsin Territory a fost de fapt creat prin separarea sa din Michigan Territory, întrucât, la rândul său, entitatea pre-statală Michigan se pregătea pentru aderarea la Uniune. Similar, în 1838, a fost format Iowa Territory, reducându-se astfel suprafața Teritoriului Wisconsin la aproape suprafața de astăzi a statului Wisconsin. După 29 mai 1838, data aderării la Uniune a statului Wisconsin, porțiunea "reziduală" a teritoriului care nu a fost inclusă în suprafața statului a fost oficial dezmembrată, simultan tot cu ceea ce rămăsese din entitatea Teritoriului Wisconsin, fiind înglobată (sau încorporată) în Minnesota Territory în 1849. Președintele Andrew Jackson a numit ca întâiul guvernator al teritoriului pe Henry Dodge, iar pe John S. Horner secretar al teritoriului. Prima adunare legislativă a noului teritoriu a fost convocată de către guvernatorul Henry Dodge în prima capitală a teritoriului, orașul Belmont, din actualul Lafayette County, în ziua de 25 octombrie 1836. Deși aparent a existat o coerență a întregului proces, în realitate au existat destule iregularități în axa timpului și, respectiv, în formarea, reformarea, extinderea sau micșorarea teritoriului. După ce Congress-ul SUA a refuzat petiția statului Michigan de acordare a statului de stat al Statelor Unite ale Americii, în ciuda îndeplinirii de către Michigan a tuturor condițiilor stipulate în actul numit Northwest Ordinance, populația teritoriului Michigan a aprobat constituția sa în octombrie 1835 putând aplica auto-guvernarea entității pre-statale. De abia în ziua de 3 iulie 1836, când intrarea statului Michigan în Uniune era iminentă, ceea ce urma să se întâmple la 26 ianuarie 1837, Congresul a pus în efect actul normativ de organizare a Teritoriului Wisconsin separat de entitatea pre-statală Michigan. În speranța creării unei anumite continuități în guvernare în timpul acelei perioade de interimat, guvernatorul de facto (în original, acting governor), Stevens T. Mason, a chemat populația pentru ziua de în ziua de 25 august 1835, printr-o proclamație, care fusese publicată anterior demiterii sale. În acea zi, oamenii ar fi urmat să aleagă un consiliu de conducere "vestic", care a devenit cunoscut sub numele de [the] Rump Council. Acest consiliu ar fi urmat să se întrunească în prima zi a anului 1836,1 ianuarie, în Green Bay, Wisconsin. Oricum, datorită controversei dintre statele Ohio și Michigan asupra zonei cunoscută sub numele de Toledo Strip, care a condus la luări de poziții dure de ambele părți, generând ceea ce urma a fi cunoscut ca Toledo War, președintele Andrew Jackson a decis demiterea guvernatorului interimar al Michigan Territory, Stevens T. Mason, începând cu 15 august 1835 și înlocuirea sa cu John S. Horner, fostul secretar al teritoriului. Horner, aidoma lui Mason, a avut propria sa proclamație pe data de 9 noiembrie, același an, chemând întrunirea consiliului teritorial cu o lună mai devreme, pe data de 1 decembrie 1835, dând astfel delegaților foarte puțin timp să se acomodeze cu noua situație și să călătorească pentru întâlnire. Din cauza confuziei și neplăcerilor create, delegații au ignorat aproape în totalitate data de 1 decembrie. Chiar Horner însuși a ignorat-o. Totuși, delegații din acel Rump Council s-au pe data de 1 ianuarie 1836, așa cum fusese stabilit anterior, încă o dată în absența lui Horner, care fusese bolnav de data aceasta, convenind asupra unei concesii în cazul zonei Toledo Strip. În final controversata fâșie a revenit statului Ohio, iar statul Michigan a fost "recompensat" de către Congress-ul Statelor Unite cu Upper Peninsula. |
La începutul Operațiunii Barbarossa, Grupul de Armate Sud a fost unul dintre cele trei grupuri de armate care au invadat Uniunea Sovietică. Atacul avea să se prelungească în perioada 1941-1945, în ciuda planurilor inițiale germane. Sovieticii au denumit luptele de pe frontul de răsărit "Marele Război Patriotic" prin analogie cu Războiul Patriotic din 1812. Principalul obiectiv al acestui grup de armate a fost cucerirea Ucrainei și a capitalei acesteia, Kiev. Ucraina era una dintre cele mai importante zone industriale și agricole ale URSS-ului. Ucraina ere considerată de Hitler ca o zonă agricolă potrivită pentru îndeplinirea planurilor cu privire la Lebensraum (spațiul vital). Armata a 6-a Germană (condus de gen. Fretter Pico), cea care avea să lupte în Bătălia de la Stalingrad, avea să facă și ea parte la un moment dat din Grupul de Armate Sud. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Europa, Grupul de Armate Sud a fost redenumit "Grupul de Armate Ostmark", în acea perioadă fiind angrenată în luptele pentru apărarea Austriei. Acest grup de armate a fost unul dintre ultimele mari formații militare care s-au predat Aliaților. |
Pinatubo sau Mount Pinatubo este un vulcan activ de pe insulele Filipine, mai precis în regiunea centrală a insulei Luzon. Azi vulcanul are o înălțime de 1486 m, iar înainte de erupția din 1991 vulcanul măsura 1745 m înălțime. Pinatubo face parte dintr-un lanț de vulcani, care se întinde de la capătul vestic al insulei Luzon. Regiunea vulcanului este o regiune de subducție care s-a format prin scufundarea plăcii euroasiatice sub placa filipinelor în lungul faliei sau crăpăturii Manila, unde s-a creat posibilitatea alimentării cu magmă din profunzime. Denumirea „Pinatubo” provine din limba samabal și tagalog (limbi ce provin din Indonezia) și înseamnă „a lăsa să crească” denumire care este asociată cu erupția din anii 1500 când s-a putut observa creșterea vulcanului, sau o altă variantă a denumirii ar fi cultivarea de cereale pe solul roditor din preajma vulcanului. Inainte de erupția din 1991 Pinatubo era considerat un vulcan stins de vulcanologi, fiind necunoscut ca vulcan de locuitorii din regiune. Despre vulcan nu s-au găsit izvoare istorice scrise, date din trecut s-au aflat numai de la locuitorii mai în vârstă aeta care povestesc cele auzite de la părinți și anume că în ținutul a fost o regiune geotermală (cu izvoare fierbinți) având loc uneori explozii mai mici. Din punct de vedere geologic vulcanul este mai bine cercetat după erupția din 1991. Regiunea stâncoasă este de natură vulcanică, fiind resturile vulcanului vechi Pinatubo, care avea aceași așezare ca vulcanul nou. Activitatea vulcanului vechi este apreciată că a început în urmă cu 1,1 miloane de ani, înălțimea craterului atingând 2300 de m, date care s-au obținut din profilul versanților vechi. Aproape toți munții din regiune sunt rezultați din lavadomurile formate prin activitatea, sau din resturile vulcanului vechi, datorită rocilor dure unele au rezistat acțiunilor de eroziune. Vulcanul ia naștere prin erupția cea mai puternică din istoria vulcanului, grămezile de piroclaste aruncate de vulcan în toate direcțiile ating 200 de m înălțime. Cantitatea totală de material vulcanic produsă prin erupție, însumează 25 de km³ această cantitate mare a determinat formării golului mare din crater. Acțiunea de evacuare a populației a salvat probabil viața a zeci de mii de oameni, fiind considerat un succes al vulcanologilor. După erupția vulcanului în perioada ploiasă, prin existența laharului mii de oameni trebuie să se mute în alte regiuni, sute de oameni din cauza condițiilor proaste sanitare mor în taberele de sinistrați. Agricultura a avut de asemenea de suferit de pe urma erupției, sute de kilometri pătrați au devenit infertile, nimicind posibilitatea refacerii terenurilor agricole, care atrage după sine ruinarea țăranilor izbucnind foametea în regiune. |
Teritoriul Michigan, conform originalului, Michigan Territory, a fost un teritoriu organizat al Statelor Unite, la începutul secolului al 19-lea, care a ființat ca entitate teritorială între 30 iunie 1805 și 26 ianuarie 1837, când teritoriul a fost acceptat sub numele de statul Michigan, devenind cel de-al 26-lea stat al Uniunii. Orașul Detroit, astăzi în statul Michigan, a fost capitala sa teritorială. După sosirea europenilor, suprafața care urma să devină Michigan Territory a fost inițial sub controlul Franței iar apoi sub controlul Marii Britanii. În perioada imediat următoare American Revolutionary War, mai multe state au avut pretenții teritoriale asupra teritoriilor la vest de linia graniței celor treisprezece state originare ale Statelor Unite. Spre exemplu, în 1779, statul Virginia a creat comitatul Illinois, cunoscut și ca Illinois Country, o zonă care avea limite foarte largi, cuprinzând toată suprafața la est de Mississippi River, la nord de Ohio River, respectiv la vest de Appalachian Mountains. Oricum, în ciuda acestei rapide "anexări pe hârtie", pentru tot felul de motive reale și pragmatice, guvernul comitatului nu a exercitat niciodată controlul său administrativ decât asupra unei suprafețe foarte restrânse care se limita la o zonă conținând câteva vechi așezăminte ale francezilor aflate de-a lungul unor râuri importante. Alte state originare, incluzând New York, Connecticut și Massachusetts, au avut pretenții teritoriale a ceea ce urma să devină Teritoriul și mai apoi statul Michigan. Diferite state ale Uniunii au renunțat ulterior, în 1787, la pretențiile lor teritoriale permițând Congresului Continental să creeze Northwest Territory. Regiunea care urma să devină Michigan a fost inițial teritoriu neorganizat. La 20 iunie 1790 a fost fondat Knox County, care avea ca granițe jumătatea părții vestice a sudului peninsulei Michigan și cea mai mare parte a părții superioare a acesteia. În 1792, limitele Comitatului Hamilton, Ohio, fuseseră extinse pentru a include porțiunile estice ale teritoriului Michigan care nu fuseseră incluse în Knox County. În ziua de 15 august 1796]], s-a creat Comitatul Wayne (astăzi în statul Michigan) din fostele comitate Knox și Hamilton. Atunci comitatul combinat cuprindea cea mai mare parte a suprafeței care urma să devină Michigan Territory. dar și porțiuni care urmau să intre în componena statelor de astăzi Ohio, Indiana, Illinois și Wisconsin. Teritoriul Michigan a fost înființat printr-o lege adoptată de Congresul Statelor Unite ale Americii la 11 ianuarie 1805, în vigoare din 30 iunie 1805. Legea definea teritoriul ca toată zona din Teritoriul Indiana care este situată la nord de linia trasată la est de la extrema sudică a lacului Michigan pâna la punctul unde aceasta va întâlni lacul Eire, și la est de o linie trasată de la numita extremă sudică, prin mijlocul lacului Michigan, spre extremitatea sa nordică, și mai departe spre frontiera de nord a Statelor Unite. Primul guvernator al teritoriului, William Hull, a desființat comitatul Wayne inființând noi districte, concepute de el, dar acestea au avut o viață scurtă. Lewis Cass a devenit guvernator în 1815, a anulat lucrările lui Hull și a inființat o a treia reîncarnare a comitatului Wayne, acesta incluzând acum toate pământurile din Teritoriul Michigan cedate de amerindieni prin Tratatul de la Detroit din 1807. Potrivit Decretului de Nord-Vest, un teritoriu putea cere suveranitatea statală după ce depășea 60.000 de locuitori. |
Teatrul La Fenice (Teatro La Fenice, numele italian complet:Gran Teatro La Fenice di Venezia) este principalul teatru liric din Veneția. A fost distrus de flăcări în repetate rânduri, însă de fiecare dată a fost refăcut. Este sediul unei importante stagiuni de operă și a Festivalului internațional de muzică contemporană. Edificiul a fost construit cu foarte mare repeziciune, în ciuda unor acerbe polemici cu privire la proiect. A fost inaugurat pe 16 mai 1792 cu o operă a lui Giovanni Paisiello, I giochi di Agrigento (Jocurile din Agrigento). Concursul pentru proiect a fost publicat la 1 noiembrie a anului 1789, iar lucrările au fost începute în aprilie 1790 sub direcția lui Giannantonio Selva. Prima dată a fost distrus de flăcări pe 13 decembrie 1836, însă îndată a fost reconstruit identic „originalului”. În cursul secolului al XX-lea a găzduit nenumărate premiere de opere lirice ale unor mari autori italieni, precum; Gioachino Rossini (Tancredi în 1813 și Semiramide în 1823), Vincenzo Bellini (I Capuleti e i Montecchi în 1830 și Beatrice di Tenda în 1833) și Giuseppe Verdi (Ernani în 1843, Attila în 1846, Rigoletto în 1851, La traviata în 1853 și Simon Boccanegra în 1857). De amintit că tocmai La traviata, la premieră, a fost copios fluierată de publicul teatrului. În 1937 teatrul venețian a fost restaurat pe baza proiectului lui Eugenio Miozzi. Pe 29 ianuarie 1996 a fost complet distrus de un incendiu provocat, focul - conform datelor finale ale anchetei - a fost pus de electricianul Enrico Carella, cu intenția de a evita penalizările contractuale pentru o mare întârziere în lucrarea pe care o angajase. Teatrul a fost și de această dată refăcut în stilul celui precedent (cu aproximativ 8 ani mai înainte). Pe 14 decembrie 2003 a fost inaugurat cu un concert dirijat de Riccardo Muti, care a deschis celebrările unei Săptămâni inaugurale. Pe tot parcursul lucrărilor, reprezentările lirice venețiene au fost ținute la «Palafenice», o structură provizorie edificată numai pentru acest scop pe Tronchetto, și la Teatrul Malibran. |
În timpul Primului Război Mondial, Schwab a căzut prizonier la ruși, pe frontul din Galiția, în noiembrie 1914, ca ofițer al armatei austro-ungare. După patru ani de prizonierat, în anul 1918, s-a reîntors în Transilvania cu trenul prizonierilor de război austro-ungari ce se repatriau din Rusia după pacea de la Brest-Litowsk. La sfârșitul primului război, Hugo Schwab era căpitan în rezervă, dar în 1919 a fost reintegrat, la cerere, în armata română. Până în 1921 s-a aflat în garnizoana Târgu-Mureș. Ulterior, a comandat diferite subunități și unități la Turda și Alba-Iulia, iar în 1931 - timp de un an - s-a aflat în cadrul corpului de comandă și stat major al Regimentului de infanterie nr. 82 din Târgu-Mureș. Colonel în 1928, Hugo Schwab a fost avansat la gradul de general de brigadă în 1935, iar câteva luni mai târziu a fost avansat din nou, la gradul de general de divizie. În anul 1941 a participat la campania din Rusia cu Divizia 9 infanterie. A fost înaintat în 31 martie 1938 la gradul de general de brigadă și în 24 ianuarie 1942 la gradul de general de divizie. Pe data de 24 august 1944, la o zi după întoarcerea armelor împotriva Germaniei și trecerea armatei române de partea aliaților, Hugo Schwab se afla la comanda Corpului 7 Munte al cărui punct de comandă se afla la Mănăstirea Văratec. Conștient de faptul că datorită originii sale germane va fi luat prizonier de ruși - ulterior, s-a aflat că era trecut de ruși pe lista criminalilor de război - generalul a preferat să se sinucidă. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului 7 Armată. S-a sinucis la data de 24 august 1944 la Humulești, pentru a nu fi capturat de Armata Sovietică. Generalul Hugo Schwab este înmormântat la Mănăstirea Agapia, în Moldova, iar mormântul său poartă o cruce ortodoxă de lemn pe care scrie: “Eroul general Hugo Schwab, mort la 24.08.1944″. |
General de brigadă - 2 octombrie 1943. A participat la bătălia Crimeei. Forțele sovietice au încercat să forțeze înaintarea în Crimeea, debarcând în două capete de pod. Primul a fost limitat și apoi lichidat de Divizia 6 cavalerie română, comandată de generalul Corneliu Teodorini. După instalarea guvernului Petru Groza generalul de brigadă Corneliu Teodorini a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a IV-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. |
Iacob Teclu () a fost un general de armată român, care a luptat în cel de al Doilea Război Mondial. Grade militare care i s-au conferit au fost general de brigadă - august 1945, În anul 1958 este avansat la gradul de general de armată de către Gheorghe Gheorghiu-Dej. În noiembrie 1942, locotenent-colonelul Iacob Teclu a fost luat prizonier de război de către sovietici. Împreună cu un grup de ofițeri superiori români (între care locotenent coloneii - ulterior generalii - Nicolae Cambrea și Floca Arhip) și cu sprijinul activ al comuniștilor români refugiați în U.R.S.S, el a participat la constituirea oficială, la 15 noiembrie 1943, a Diviziei de voluntari "Tudor Vladimirescu". Iacob Teclu a fost numit ca șef de stat-major al Diviziei Tudor Vladimirescu (1943-1945), participând la campania antihitleristă de pe Frontul de Vest. În perioada 31 ianuarie - 10 martie 1945, colonelul Teclu a fost comandant al Diviziei Tudor Vladimirescu. Generalul Teclu a fost decorat atât pentru activitatea militară desfășurată, cât și pentru serviciul credincios în slujba Partidului Comunist. Menționăm următoarele decorații: A încetat din viață la 9 ianuarie 1976. |
În lupta de la Izvoarele din 16 noiembrie 1916 este rănit la picior și evacuat la Spitalul Școlii Centrale din București unde a fost operat de doctorul Marius Nasta. A fost transferat pe 23 decembrie 1916 la Spitalul nr. 118 instalat la Automobil Club aflat în fața Palatului Regal. Existând riscul ca după vindecare să fie transferat într-un lagăr din Germania, pe 5 aprilie 1917 fuge din spital cu intenția de a trece linia frontului și a reveni în cadrul trupelor române. Însoțit de alți doi camarazi care fugiseră din același spital, pe 21 aprilie 1917 ajunge în Ploiești, dar a doua zi sunt arestați și duși la Penitenciar. După o lună sunt judecați, iar Curtea decide să fie evacuați într-un lagăr din Germania urmând să le se comunice sentința. În noaptea de 29-30 mai, după plecarea din București către lagărul german, sare din tren în dreptul localității Zăvideni fiind urmat în scurt timp și de alți doi camarazi, slt. Vasile Iacobescu și slt. Florin Rădulescu. După multe peripeții, ajung pe 22 iunie în București. Încolțiți de agenții care-i căutau se mută dintr-un loc în altul până pe 17 iulie când se îndreaptă spre trupele române din sudul Moldovei alegând itinerariul București-Inotești-Ceptura-Sângeru-Cislău-Goidești-Munții Buzăului urmând ca de acolo, în funcție de situație să aleagă calea cea mai potrivită. În noaptea de 29-30 iulie, după parcurgerea a 210 km, din care 145 km în munți, cei trei reușesc să treacă linia frontului și ajung în zona Regimentului 18 Dorobanți din Gorj. Ajuns la Corpul de Armată află că a fost avansat la gradul de căpitan de mai bine de un an de zile. După 4 august fiecare a fost repartizat la unitățile de pe front. Urmează Școala Superioară de Război din Paris (1921-1923), la absolvirea căreia, generalul de divizie Debeney, comandantul școlii, îl caracteriza astfel: Ofițer bine dotat, inteligent, vioi, sclipitor, cu multă judecată și ușurință în a judeca. Lucrări foarte îngrijite, bine studiate, bine prezentate, care arată un spirit clar și ordonat. Vede bine terenul și ia hotărâri logice. Foarte muncitor. Ofițer de valoare, care s-a plasat cu totul în fruntea ofițerilor străini. Merita a fi în special recomandat guvernului său pentru excelentele rezultate obținute la școală. De o perfectă distincție, foarte corect, foarte delicat și foarte simpatic. Nu are decât prieteni printre ofițerii francezi. Cunoaște în fond limba și literatura franceză". Așadar, n-a surprins pe nimeni numirea sa, la 1 octombrie 1928, ca atașat militar al României în Franța, funcție pe care a exercitat-o până la 1 februarie 1931, asigurând, concomitent, și posturile similare de la Bruxelles (1929) și Madrid (1930). Conform unor aprecieri ale serviciilor de informații române, după plecarea din țară a prințului moștenitor (1926), Tătăranu manifestase simpatii pentru cercurile liberalilor, dar după reîntoarcerea lui Carol II a reintrat în grațiile regelui. Indiferent de simpatiile regale, el s-a manifestat ca un profesor eminent al Școlii Superioare de Război. A fost apreciat și de Ion Antonescu care l-a numit în funcția de sub șef al Marelui Stat Major. În această calitate, pe 22 octombrie 1940 a semnat Protocolul pentru aranjarea chestiunilor decurgând din prezența în România a Misiunii Militare Germane. În perioada 9 septembrie - 30 octombrie 1941, în timpul bătăliei de la Odessa, a fost numit șef al statului major al Armatei 4 manifestând pricepere și fermitate în rezolvarea problemelor de ordin militar. A fost decorat pe 14 noiembrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. III-a „pentru priceperea și energia cu care a secondat, în calitate de șef de Stat-Major, Comandamentul Armatei”. Între 2 și 9 septembrie, în cooperare cu unitățile germane menționate, a cucerit satul Pesteanka (pe liziera de sud a Stalingradului), Stara Duborova și înălțimea Trigurgana, iar între 10 și 17 septembrie a trecut în apărare pe aliniamentul atins, pentru a face siguranță flancului și spatelui trupelor germane care înaintau spre Stalingrad, după care a predat sectorul său de luptă Diviziei 271 infanterie germană, preluând frontul dintre Jagodi și Tundutovo. Începând cu dimineața zilei de 20 noiembrie 1942, după o puternică pregătire de artilerie, inclusiv de katiușe, Divizia 20 a primit șocul atacului în masă al tancurilor sovietice. Cu toată rezistența opusă de Regimentul 91 și Batalionul 20 pionieri, inamicul a rupt frontul pe direcțiile Tundutovo și Ivanovka, în lungul rambleului de cale ferată, pătrunzând în spatele și la flancul drept al diviziei. După o rezistență de circa o oră, militarii români de pe direcția de efort a trupelor sovietice au fost lichidați sau capturați, de la comandant până la ultimul soldat; s-au salvat doar 2-3 ofițeri și 30-40 de soldați. Concomitent, tancurile rusești au pătruns în sectortul Divizionului 2 din Regimentul 40 artilerie, pulverizându-i poziția după o luptă pe viață și pe moarte". La orele 10, rușii au atacat și în sectoarele de centru și nord ale diviziei; din Batalionul 1 al Regimentului 83 infanterie au scăpat doar 32 de oameni. Intervenția Diviziei 29 motorizată germană și ordinele energice conforme cu situația" date de generalul Tataranu - cum aprecia generalul Erwin Jaeneke, comandantul Corpului 4 armata german - au menținut coeziunea Diviziei 20 și au făcut posibilă constituirea unui nou front defensiv; angajând rezervele în prima linie, în ziua de 21 noiembrie, împreună cu unitățile germane vecine, a trecut la contraatac. În final, frontul a fost stabilizat la est de Gavrilovka până la 22 noiembrie, când la ordinul Corpului 4 german, Divizia 20 a rupt lupta și s-a dirijat spre nord pe aliniamentul Jagodni, vest Zibenko, unde, după scurt timp, a fost încercuită, împreună cu Divizia 297 infanterie germană. La 23 noiembrie, datorită situației precare a diviziei, unitățile sale, înlocuite cu trupe germane, s-au retras într-o zonă de regrupare la nord-est de Rakotino. Lupta împotriva tancurilor sovietice a continuat fără întrerupere, pe un ger de minus 30 de grade și în condițiile unui strat de zăpadă de peste 50 centimetri. S-a remarcat îndeosebi Regimentul 82 infanterie care, la începutul lunii decembrie, a respins atacul a două divizii rusești, fiind citat prin ordin de zi de către comandanții Diviziei 294, Corpului 4 și Armatei 4 blindate germane, fapta sa fiind comentată elogios și de postul de radio Berlin. Regimentul a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul" clasa III-a și unui număr de 50 militari le-a fost conferit Ordinul Crucea de Fier" clasele I-a și a II-a.Referindu-se la comportarea generalului Tataranu, comandantul Corpului 4 german, generalul Jaeneke aprecia ca acesta a fost activ în toate situațiile, lucrând fără sa aștepte ordine, în spiritul intențiunilor comandamentului german superior".El s-a îngrijit ca fiecare ostaș român, capabil de luptă, să fie încadrat în frontul de apărare" și nu a ezitat să ia măsuri împotriva unor ofițeri și trupe care nu au corespuns".În momentul în care în încercuire au intrat Divizia 1 cavalerie (Magazin istoric, nr. 11/1992) și Detașamentul colonel Voicu", le-a luat imediat în subordine angajându-le în luptă după aceleași principii". Sintetizând, aceasta a fost situația în care s-au aflat trupele române prinse în încercuire. Lupta a fost dramatică,. Fără hrană, fără apă, fără combustibil, fără muniții și fără scăpare, suportând ziua și noaptea o avalanșă de gloanțe, proiectile, mine și bombe aruncate din toate direcțiile, atacuri masive de tancuri, lupte corp la corp - cum consemna maiorul Niculescu din statul major al Diviziei 20.După ce au tras și ultimul glonț, bravii ostași ai Diviziei 20 infanterie, în ultima lor sforțare, se năpustesc asupra inamicului cu baionetele, cu lopețile și cazmalele în mâini, înscriind astfel în istoria neamului cele mai strălucite pagini de glorie și eroism, izvorâte din spiritul de abnegație, nețărmurita iubire de patrie și spirit de sacrificiu total pentru Neam și Cruce". Grandilocvent, patriotard, propagandistic? Ei bine, de astă dată nu. Corelând această mărturie cu celelalte documente de epocă și cu aprecierile germane se poate constata că militarii Diviziei 20 infanterie au luptat într-adevăr eroic în cercul de la Stalingrad, încercând să reziste până la despresurarea lor de către celelalte trupe din afara încercuirii. Erau ferm convinși că acest lucru se va întâmpla. Relevanța în acest sens este consemnarea dintr-un document sintetizat. La mijlocul lui ianuarie încrederea cea mai completă asupra sfârșitului favorabil al luptei domnea încă în toate trupele din cetate. Comandamentele germane de toate treptele au știut să facă față cu ușurință situațiilor celor mai grele. Aprovizionarea pe calea aerului își urma același curs ca și înainte. Soldatul german, în special infanteristul, continuă lupta cu același elan al soldatului invincibil. Toți erau conștienți de altfel că rezistența era ultima lor șansă. Superioritatea zdrobitoare a inamicului în forțe și mijloace le-a pecetluit însă definitiv soarta". După ce rușii au ocupat aerodromul Pitomnik, la 16 ianuarie 1943, luând celor încercuiți orice posibilitate de evacuare a răniților, aprovizionările s-au mai putut face doar prin lansări cu parașuta, Condițiile de trai - precizează jurnalul de operații - devin din ce în ce mai grele. Inamicul, gerul și lipsa fac ravagii în rândul oamenilor ale căror eforturi devin titanice. Cercul se restrânge neîncetat până ajunge sub zidurile Stalingradului".Ultima zi de rezistență a fost 2 februarie 1943, când trupele române copleșite de numărul inamic cad definitiv alături de camarazii lor germani". În final, Divizia 20 infanterie a pierdut 234 ofițeri, 209 subofițeri, 6 601 soldați, 5 600 cai și tot armamentul. Au scăpat doar părți din formațiunile de servicii care în momentul contraofensivei sovietice erau grupate la Sety, în eșalonul doi al diviziei. Amenințate și ele cu încercuirea, au reușit să se retragă cu mare greutate spre vest, ajungând în țară la 16 aprilie 1943, cu doar 54 ofițeri, 39 subofițeri, 1470 soldați. Precizăm că efectivele diviziei la plecarea ei pe front erau de 427 ofițeri, 431 subofițeri și 13 217 soldați. Spre deosebire de alte situații, când propriile eșecuri erau puse pe seama aliatului german, majoritatea ofițerilor Diviziei 20, care au supraviețuit infernului de la Stalingrad, au relevat buna cooperare de arme cu trupele germane. Locotenent-colonelul Pădureanu, șeful de stat major al diviziei, sublinia că în relațiile cu trupele române, de la comandantul Armatei 6 până la ultimul soldat german, comandant de grupă sau santinelă, s-au purtat foarte loial și înțelegători față de lipsurile și nevoile noastre de toate categoriile. Ne-au ajutat totdeauna cu tot ce au avut mai mult ca noi".Însuși generalul Tataranu raporta, la 9 decembrie 1942, că aprovizionările cu hrană și muniții, precum și evacuările se fac în aceleași condiții prin unitățile germane", militarii români primind aceleași rații ca și trupele germane". Se poate spune deci că generalul Nicolae Tataranu a fost un comandant competent. Pe câmpul de luptă s-a comportat foarte bine, fiind apreciat de comandamentele germane cu care a colaborat. Și, totuși, gestul său de a pleca cu un ultim avion din Stalingradul asediat rămâne surprinzător și regretabil. O slăbiciune omenească de moment să fie înfrântă bărbăția militarului? Greu de spus. Astfel gândea și generalul R.R. Rosetti care, a doua zi după capitularea trupelor germano-române încercuite la Stalingrad, consemna în jurnalul său: Rezistența Stalingradului va rămâne în istorie ca o pildă de vrednicie și de vitejie. Avem și noi partea noastră în paginile scrise, pătate din nefericire de fapta lui Tataranu". Și tot el, la 12 februarie 1943, reținea în jurnal impresiile rudei sale Toto Rosetti Solescu, întors din Rusia obosit și slăbit. Indignat de purtarea lui Tataranu care se putea întoarce la Stalinrgad, căci aeroplanele au mers acolo până la 18 ianuarie Mulți mișei au fugit ". O astfel de constatare nu ne împiedica însă a reaminti reflecția colonelului Wilhelm Adam, fost prim-aghiotant al generalului Friedrich Paulus, care a cunoscut bine ce a însemnat infernul de la Stalingrad:Numai cel care a trăit și supraviețuit morții nemiloase din încercuire poate înțelege ce simțeau acești ofițeri atunci când aveau în mână ordinul de evacuare pe calea aerului". Un epilog în care Securitatea nu a mai încăput În 24 august 1944 a fost numit la comanda Corpului 6 armată, pe care l-a condus în cursul luptelor de la Târgușorul Nou de lângă Ploiești, în bătăliile din podișul transilvan, pe Târnava Mică și pe Mureș, până la 29 septembrie 1944. S-a remarcat din nou, fiind apreciat de generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4: Dă dovadă de calm și prevedere și nu se intimidează de situațiile grele. Prin măsuri prudente, dar și îndrăznețe, inamicul este oprit și apoi contraatacat și scos din Ardealul de Nord. Calific pe generalul Tataranu ca un ofițer general foarte bun și foarte bine pregătit pentru comanda de corp de armată". La scurt timp după trecerea sa în rezervă (martie 1945) s-a îmbolnăvit, fiind îngrijit de fiica și de ginerele său, Dumitru Bădescu. Supravegheat de organele Direcției Generale a Securității, deși în cartier nu este cunoscut ca ar avea atitudini ostile contra actualului regim", a murit la 14 mai 1953, la numai 62 de ani. Între timp intrase în vizorul organelor de represiune comuniste, fiind acuzat de participare la reprimarea muncitorilor greviști din 13 decembrie 1918, alături de generalii Mărgineanu și Ștefănescu, colonelul Călătorescu, maiorii Băgulescu, Chiru și Arghir și de căpitanii Georgescu-Ștefănești și Gica Ionescu. Avea să fie scos de sub urmărire de către Procuratura Generală abia la doi ani după decesul său, prin Ordonanța nr. 52 din 1955. |
A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, în timpul Primului Război Mondial, când a îndeplinit funcția de ofițer de stat major în statul major al Armatei a 2-a.„Pentru vitejia și devotamentul arătat pe câmpul de luptă în ziua de 13 septembrie 1916, când, însărcinat să transmită cu orice preț un ordin, a străbătut o zonă de 50 km ocupată de o divizie inamică, aducând servicii strălucite.” A fost înaintat în 31 martie 1938 la gradul de general de brigadă și în 24 ianuarie 1942 la gradul de general de divizie. A fost decorat la 7 noiembrie 1941 cu Ordinul „Coroana României” cu spade în gradul de Mare Ofițer cu panglica de „Virtutea Militară” „pentru bravura și destoinicia cu care și-a comandat Divizia în bătălia din jurul Odessei”.După instalarea guvernului Petru Groza generalul de corp de armată Gheorghe Rozin a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”. Români decedați în închisorile comuniste |
A fost decorat pe 17 octombrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. III-a „pentru curajul, abnegația și energia remarcabilă de care a dat dovadă în luptele dela frontieră, apoi Storojineț, Cernăuți și Nordul Basarabiei, asigurând prin fermitatea hotărîrilor luate, manevra Corpului de Munte. La trecerea Nistrului de asemenea a organizat reușita operațiunilor, menținând Capul de pod cu toate atacurile înverșunate ale inamicului”. În luna iunie 1942 Divizia 4 Mixtă Munte, condusă inteligent de generalul Gheorghe Manoliu, s-a luptat eroic în raionul fortificat de pe crestele de la Wald Kreuze și Keghel (două puternice cazemate care dominau întreaga regiune, de la nord-est de calea ferată, până la mare). Divizia 4 Munte a fost singura mare unitate care a ajutat Corpul 54 Armată german să pătrundă pe Valea Ciornaia și singura care a arborat drapelul tricolor pe monumentul comemorativ al războiului din anii 1854-1856, la Sevastopol. La data de 20 martie 1943 a fost avansat general de divizie și numit la comanda Corpului 4 Teritorial Iași, retras în judetul Dolj, cu Punctul de Comandă la Balș. În perioada 23-31 august 1944, Corpul 4 Teritorial Iași a contribuit la alungarea trupelor germane din judetele Dolj, Gorj și Mehedinți. Generalul de divizie Gheorghe Manoliu a fost trecut în rezervă, cu drept de pensie, la data de 27 martie 1945, la vârsta de 58 de ani, din care 38 de ani au a activat în cadrul armatei române.„Semnul Onorific pentru 25 ani de serviciu”ordinul rusesc „Sfântul Stanislas”, clasa a III-aordinul german „Crucea de fier”.Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a III-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. |
Platon Chirnoagă s-a născut în data de 24 octombrie 1894, în Comuna Poduri, jud. Bacău, unul din cei opt copii ai învățătorului Gheorghe Chirnoagă și al soției acestuia, Olimpia. Unul din frații săi Eugen Chirnoagă, (1891 - 1965) va deveni un chimist cunoscut, profesor universitar și rector al Universității Politehnica din București. Fiul acestuia, Marcel Chirnoagă, (1930 - 2008) va fi unul din cei mai mari graficieni români. Un alt frate al viitorului general, Mihail Chirnoagă, (1913 - 1948) va deveni un cunoscut prozator și critic literar. Participă la Primul Război Mondial la acțiunile ofensive din Transilvania, de retragere și de consolidare a frontului în Moldova (1916 - 1918), ca sublocotenent în Regimentul 17 Obuziere, și în 1919 la operațiunile militare din Ungaria. După încetarea ostilităților activează în cadrul Marelui Stat Major, și ulterior ca profesor (1938-1939) și comandant al Școlii de aplicație a artileriei (1939). La 20 octombrie 1944, în timp ce se afla la comanda Diviziei 4 Infanterie în capul de pod de la Szolnok, în timpul luptelor de pe Tisa, divizia este încercuită de puternica Divizie 24 de blindate germane, cea mai mare parte a efectivelor, împreună cu comandantul, fiind luați prizonieri. În data de 10 decembrie 1944, la Viena, la Hotelul Imperial, a fost constituit Guvernul Național Român de la Viena, ca reacție la guvernul instaurat în țară în urma loviturii de stat de la 23 august 1944. Scopul principal al noului guvern era de a organiza o armată care să lupte contra invadatorului sovietic, armată formată din voluntari recrutați dintre prizonierii de război români capturați de germani sau din cei veniți la muncă sau instruire în Germania. Gen. Platon Chirnoagă intră în acest guvern în calitate de ministru de război. În această calitate, a reușit formarea și trimiterea pe frontul de la Oder a unui regiment de voluntari români (martie 1945), în timp ce al doilea era gata de plecare pe front, iar al treilea era în curs de formare în tabăra de la Kaufholz. În data de 8 mai 1945, .În 21 februarie 1946 a fost judecat în lipsă și condamnat la moarte, în baza Legii 312/1945, în cel de-al doilea lot al "criminalilor de război", principalii acuzați din "lotul" de 11 persoane, fiind acuzat că a făcut parte din "guvernul fantomă" de la Viena, constituit de Horia Sima, președintele completului de judecată fiind un anume Fărcuțiu. În data de 1 noiembrie 1944, în timp ce se găsea în prizonierat, generalul Platon Chirnoagă este vizitat de liderul legionar Vasile Iașinschi, care îi propune să preia sarcina de a înființa, organiza și conduce, o armată care urma să se opună ocupantului sovietic, formată din prizonieri de război români capturați de germani și din militari ce urmau diverse stagii de instruire în Germania. Armata, ce urma să se numească Armata Națională Română (pe scurt, ANR) urma să se bazeze exclusiv pe voluntari. Pentru legionari, cei care răspunseseră primii apelului german de a crea un guvern român în exil și o armată națională de rezistență contra ocupantului sovietic, era esențial ca această armată să fie realmente națională, și nu condusă de un general german. Generalul Platon Chirnoagă a acceptat această ofertă, deși nu avusese anterior nici un contact cu mișcarea legionară. Organizarea acestei armate urma să înceapă odată cu constituirea unui guvern național român. Formarea unui prim regiment român, nu a fost autorizată până pe 3 noiembrie 1944, de către Biroul Central Operațional al SS.(SS - Führung Hauptamt), specificându-se că scopul final este crearea unei divizii. Majoritatea prizonierilor provenind din Divizia a 4-a, a preferat să rămână în captivitate, așteptând sfârșitul războiului, de teama represaliilor ulterioare, spre deosebire de legionari, care s-au înrolat în marea majoritate. La conducerea acestei divizii ce urma să se formeze, a fost desemnat SS Standartenführer Ernst Alfred Ludwig, născut în România. Spre deosebire de alte unități ale armatei germane, pe care naziștii urmăreau să le constituie, divizia română a fost concepută în așa fel încât să fie lansată cât mai repede în luptă. Conducerea primului regiment de infanterie român al ANR, a fost încredințată tot unui ofițer german, respectiv, comandantul Gustav Wegner. Comanda celor două prime batalioane a fost încredințată căpitanilor români Dreve și Opriș, cărora li s-a echivalat gradul cu cel de Hauptstürmführer SS. Imediat după formarea Guvernului Național Român de la Viena, oficial în 10 decembrie, soldații, ofițerii și subofițerii Regimentului 1 Român al ANR, au depus jurământul de credință, față de Adolf Hitler, în calitate de comandant suprem al armatei germane, (dar numai în ceea ce privește lupta contra sovietilor și comunismului) și față de Horia Sima, în calitate de șef al Guvernului Național Român. Spre sfârșitul anului, propaganda făcută de legionari, dar și de către generalul Platon Chirnoagă, a început să dea rezultate, tot mai mulți prizonieri români oferindu-se să reia lupta contra trupelor sovietice. Echiparea acestei divizii cu mijloace de transport și armament performant lăsa mult de dorit, datorită lipsurilor tot mai acute pe care le resimțeau trupele germane spre sfârșitul războiului. La începutul lui 1945, SS Standartenführer Ernst Alfred Ludwig a fost înlocuit la comanda ANR cu SS Standartenführer Wilhelm "Willy" Fortenbacher, datorită unor neînțelegeri dintre primul și gen. Platon Chirnoagă, care dorea ca unitățile ANR să fie majoritar compuse din etnici români.. În 1965, la două decenii de la încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, la Ed. Carpații din Madrid vedea lumina tiparului cartea Istoria Politică și Militară a Răsboiului României contra Rusiei Sovietice, lucrare cu caracter memorialistic și istoric, scrisă de gen. Platon Chirnoagă. O a doua ediție, revizuită și adăugită de autor, va apărea după încă două decenii, în 1986, la aceeași editură. Cartea are meritul de a fi prima lucrare în limba română ce tratează acest subiect atât din punct de vedere istoric-militar, cât și din punct de vedere politic. Pentru descrierea operațiilor militare la care nu a participat în mod direct, autorul s-a folosit de memoriile marilor protagoniști ai operațiunilor militare, respectiv de lucrările tratând acest subiect aparținând mareșalului Erich von Manstein, ale generalilor Hans Friessner, Hans Doerr și Wolfgang Pickert, precum și lucrările lui Andreas Hillgruber. Într-un stil alert, fără divagații inutile, însoțindu-și expunerea de schițe privind situația operativă a trupelor în teren, lucrarea descrie operațiile militare purtate de armata germană, împreună cu aliații români, italieni și maghiari, pe teritoriul Uniunii Sovietice, între 22 iunie 1941 și 23 august 1944. O bună parte din lucrare, (circa o treime), este dedicată istoriei Basarabiei, drepturilor românești asupra acestei provincii, plus asupra Bucovinei de nord și Ținutului Herța, ca și circumstanțelor politice interne și internaționale care au condus la ultimatumul sovietic din 27 iunie 1940, și ulterior la pierderile teritoriale ale Cadrilaterului și Ardealului de Nord, în favoarea Bulgariei și Ungariei. Fără simpatie sau resentimente, autorul descrie cu lux de amănunte greșelile politice care au condus la lovitura de stat de la 23 august 1944 și capitularea necondiționată a armatei române, subliniind cinismul aliaților occidentali care nu urmăreau decât să ofere România poftelor cotropitoare ale Uniunii Sovietice. De asemenea, nu uită să sublinieze greșelile complotiștilor din jurul regelui, așa-zișii democrați în frunte cu Maniu : Gen. Platon Chirnoagă afirmă cu toată autoritatea militarului care a luptat din prima până în ultima zi a războiului, că existau și alte soluții militare și politice în afara capitulării necondiționate, citând exemplul Finlandei : Autorul analizează lucid efortul uriaș făcut de armata română pentru a elibera teritoriile ocupate de sovietici, ca și cauzele înfrângerii acesteia : Nu uită să menționeze greșelile regelui și coaliției care a guvernat după lovitura de stat de la 23 august 1944 : Extrem de critic la adresa regelui, nu uită să menționeze și greșelile acestuia, care i-au pregătit abdicarea: |
După moartea tatălui său, care se pare că a fost otrăvit în timpul ocupației germane a orașului Târgu Jiu din timpul Primului Război Mondial, Nicolae Cambrea s-a înrolat voluntar în Armata Română, pe post de copil de trupă. A rămas în armată după război, urmând studii militare și devenind ofițer. A publicat în 1939 volumul Mareșalul Pilsudski: omul de stat și comandantul suprem al forțelor poloneze în războiul polono-rus din anul 1920, la finalul căruia atrage atenția asupra pericolului comunist la adresa Europei. A luptat pe frontul antisovietic în cel de-al Doilea Război Mondial, în funcția de șef de stat major al Diviziei 5 Infanterie (comandate de generalul Nicolae Mazarini), fiind luat prizonier de Armata Roșie după bătălia de la Cotul Donului, la 22 noiembrie 1942, la Serafimovici. Aflat în prizonieratul sovietic, colonelul Nicolae Cambrea a primit comanda Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, constituită din prizonieri români care au ales să treacă de partea inamicului. Comanda i s-ar fi atribuit, potrivit lui Sergiu Nicolaescu, la propunerea generalului Mihail Lascăr, care era și el prizonier. Trecerea sa de partea inamicului a fost considerată crimă de înaltă trădare pe timp de război, colonelul fiind învinuit că și-a încălcat astfel jurământul de credință față de țară și Rege. El a militat pentru dezertarea altor comandanți români și alăturarea lor Armatei Roșii, faptă pedepsită cu moartea, conform Codului de Justiție Militară din 1939 (art. 498-499 și 501). Ministrul Constantin Pantazi a pregătit un decret în care colonelul Cambrea era condamnat la degradare militară și împușcare pentru pactizare cu inamicul. Mareșalul Ion Antonescu a hotărât să nu semneze acel decret, gândindu-se că înscrierea unor ofițeri în Divizia Tudor Vladimirescu ar putea să-i servească țării la un moment dat. În cartea sa de memorii, Pătimiri si iluminări din captivitatea sovietică, Radu Mărculescu , un fost camarad de-al lui Cambrea, descrie ședința de înființare fictivă a Diviziei, prezidată de Ana Pauker în lagărul de la Suzdal: „În ce privește formarea, pe teritoriul unui stat cu care ne aflam în stare de război, a unor unități militare de prizonieri români care, practic, să lupte împotriva Armatei Române, a declarat sublocotenentul de rezervă Constantin (Puiu) Atanasiu la ședința de pomină de la Suzdal, cred că domnul colonel Cambrea, ca ofițer de Stat Major, trebuie să știe sub incidența cărui articol din Codul Penal cade această infracțiune numită Act de Trădare în timp de război și care-i pedeapsa. Dacă nu-și aminteste, să-l ajut eu. Și, cu exactitate, mergând până la acribie, i-am citat articolul, aliniatul și sancțiunea: pedeapsa cu moartea. Au urmat câteva secunde de liniste mormântală, apoi au izbucnit aplauzele. Ca pleznit de palmele care aplaudau, Cambrea a sărit de pe scaun, gata să se năpustească asupra mea, dar Novikov l-a prins de brat și l-a reținut. Apoi, foarte calm, a declarat dezbaterile închise, invitând pe cine vrea să treacă pe la colțul mesei, unde era un teanc de formulare șapirografiate, și să semneze unul”.. Scena este relatată și de profesorul Basarab Nicolescu conform notelor tatălui sau, prizonier în același lagăr: „În prezidiu iau loc Novikov, Ana Pauker, Cambrea. (...) Cambrea era privit desigur ca un trădător de ofițerii români. Nota tatălui meu este surprinzătoare prin umanitatea sa: «M-am avut bine cu Lt. Col. Cambrea care, în primele zvârcoliri, plângea câteodată!».”.Nicolae Cambrea a fost numit general de brigadă de Iosif Vissarionovici Stalin . Petre Pandrea, care scrie în memoriile sale din închisoare că a fost arestat în 1948 și din cauza relațiilor sale cu „generalul roșu” Nicolae Cambrea, afirmă în romanul său autobiografic Călugărul Alb că Nicolae Cambrea era amantul Anei Pauker. Păstorel Teodoreanu a dedicat următoarea epigramă diviziei prizonierilor din URSS creată de NKVD prin Ana Pauker "Tudor Vladimirescu - Debrețin": „Din falnic vânător de munte,/ Mi te-a făcut Ana Pandur -/ Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte/Și-apoi un debrețin...în c.r”. În timpul luptelor de pe frontul antigerman, Nicolae Cambrea a fost grav rănit la sud de Oradea, după unele surse, iar după altele la Debrețin. În cadrul unui „Raport asupra situației armatei și a problemelor de apărare națională” prezentat Secretariatului C.C. al P.C.R. la 9 ianuarie 1950 de către ministrul Emil Bodnăraș, se propunea la punctul 9 (ultimul) al capitolului IV: „M.A.N. va trece în rezervă pe data de 15 ianuarie 1950 pe generalii Mihail Lascăr și Nicolae Cambrea”.Reabilitat la finalul anilor '60, i se acordă gradele și este trecut în rezervă. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500 din 10 august 1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. Cambrea este numit apoi la 1 iulie 1964 în funcția de vicepreședinte al Consiliului de conducere al Casei de Economii și Consemnațiuni, fiind eliberat din funcție începând cu data de 1 octombrie 1972, în vederea pensionării. Nicolae Cambrea a publicat în 1966 un volum de memorii intitulat Din amintirile unui ostaș (Editura pentru literatură, București, 1966). „Reamintindu-ne mereu aspecte din zodia întunecată a trecutului sau luând cunoștință de ele pe calea scrisului, și în acest sens mă refer la tineret, înțelegem mai adânc și mai cuprinzător vraja minunilor din vremurile de azi, realizările grandioase ale poporului nostru condus și îndrumat de Partidul Comunist Român. Firul amintirilor va continua.”, scrie autorul în cartea sa de memorii. În august 1969, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la Lovitura de stat din 23 august 1944, generalul-locotenent (cu două stele) în retragere Nicolae Cambrea a fost înaintat la gradul de general-colonel (cu trei stele). Mareșalul Pilsudski: omul de stat și comandantul suprem al forțelor poloneze în războiul polono-rus din anul 1920 (Ed. Unirea, Brașov, 1939), 390 p.titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru contribuția deosebită adusă la întărirea forțelor armate și apărarea orînduirii sociale și de stat” |
A luat parte la Războiul Balcanic din 1913, la campania din Ungaria din 1919 și la ambele campanii din cel de-al Doilea Război Mondial. A fost înaintat la gradul de colonel la 1 aprilie 1936. Pe timpul domniei lui Carol al II-lea Colonelul Cameniță fusese prefect de Argeș și patronase execuțiile de legionari din județ. Colonelul Petre Cameniță a fost însărcinat la 10 septembrie 1940 cu conducerea Direcțiunii Generale a Polițiilor și Siguranței Statului. A fost înaintat la gradul de general de brigadă la 10 mai 1941. Generalul de brigadă Petre Cameniță a fost numit pe 19 februarie 1942 în funcția de secretar general al Subsecretariatului de Stat pentru Armata de Uscat. A îndeplinit această funcție și după Lovitura de stat din 23 august 1944, fiindu-i menținută delegația până în 12 septembrie 1944. După instalarea guvernului Petru Groza generalul de divizie Petre Cameniță a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”. S-a stins din viață în anul 1962. A fost decorat cu 13 ordine și medalii militare românești și străine. |
A fost numit pe 11 septembrie 1944 în funcția de secretar general al Ministerului de Război, în locul generalului de divizie Vintilă Davidescu. A îndeplinit această funcție până la 1 octombrie 1944, când a fost înlocuit cu generalul de brigadă Ion Eftimiu. Imediat după numirea în calitate de secretar general al Ministerului de Război, a fost acuzat în Consiliul de Miniștri din 11 septembrie 1944 că ar fi patronat masacrele împotriva evreilor în 1941 în timp ce era comandant militar al municipiului Iași. Acesta a solicitat ministrului de război să ordone cercetarea acuzațiilor. Acuzele au continuat și în garnizoana Craiova după numirea la 8 octombrie 1944 în funcția de comandant al Corpului I Teritorial. Generalul Constantin Sănătescu, ministru interimar de război, i-a comunicat pe 18 noiembrie 1944 prin intermediul generalului Ilie Crețulescu, subsecretar de stat al Armatei de Uscat, că „nu este cazul să intrăm în polemică”.La sfârșitul lunii decembrie solicită din nou efectuarea de cercetări pentru a opri aceste „grave calomnii”.Generalul Vasile Atanasiu, inspectorul general al Artileriei, raporta ministrului de război la 9 ianuarie 1945 că „în timpul evenimentelor tragice de la Iași, din perioada 26-29 iunie 1941, generalul Carlaonț se afla la București unde îndeplinea funcția de comandant secund al Diviziei 4 Infanterie” trăgând concluzia că „toate acuzațiile sunt complet neîntemeiate și cred că sunt ori porniri contra generalului Carlaonț, ori contra ofițerilor și oștirii pe care caută a o defăima”.Vasile Atanasiu aprecia că acuzele că generalul ar fi ordonat judecarea cetățenilor sovietici pentru „spionaj, defetism, comunism etc.” și că ar fi deportat evrei în Transnistria erau „complet neîntemeiate”, deoarece „nu avea calitatea, prin funcția ce avea, să judece, nici să ordone execuții” aducând ca dovezi declarațiile evreilor Leon și Eugenia Berman din Cernăuți. De asemenea, „n-a avut nici o legătură nici cu deportările, nici cu ghetourile”, acestea fiind de competența Guvernământului Bucovinei. Cu toate acestea, generalul Dumitru Carlaonț va fi trecut pe lista criminalilor de război în Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 188/29.01.1945 și arestat în 28 februarie. La 8 martie 1945 acuzatorul public Mihail Popilian emitea Ordonanța nr. 10 pentru efectuarea cercetărilor în legătură cu „măsurile discriminatorii, înființări de lagăre și ghetouri în timpul cât a funcționat în orașul Iași și, în general, fapte care să stabilească vreo infracțiune prevăzută de Legea nr. 50/1945 pentru urmărirea și pedepsirea criminalilor și profitorilor de război”. Prin Ordonanța de scoatere de sub urmărire din 31 august 1945 emisă de acuzatorul public Dumitru Săracu se consemna că nu există caz de urmărire și și propunea scoaterea de sub urmărire a acuzatului general Dumitru Carlaonț, iar prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 1252 din 15 septembrie 1945, era dispusă eliberarea imediată. Pe 30 octombrie 1948, generalul a fost arestat din nou fiind acuzat că nu a făcut cunoscut autorităților informațiile privind organizațiile care urmăreau „să răstoarne prin complot forma constituțională a R.P.R.”. A fost judecat, dar a reieșit că nu a fost implicat în organizația condusă de Ștefan Tomescu și generalul Curta Olimpiu fiind achitat prin Sentința nr. 76 din 28 ianuarie 1950.La 11 aprilie 1950 Parchetul Curții București, Cabinetul I instrucție criminali de război emite mandat de arestare acuzându-l că „a săvârșit crima contra umanității prin aceea că, după puțin timp ce țara a fost târâtă în războiul nedrept, în calitate de comandant militar al orașului Iași, trimis pentru restabilirea ordinei și asigurarea vieții cetățenilor, n-a luat nici o măsură, ci, sub masca unor pretinse măsuri de ordine și securitate pentru populația evreiască, a contribuit la masacre de proporții, în care și-au găsit moartea câteva mii de oameni din rândul populației pașnice evreiești”. Practic, erau reluate acuzațiile pentru care fusese achitat în 1945. Parchetul Curții București emite Rechizitoriul de urmărire nr. 97 din 13 aprilie 1950 dispunând trimiterea sa în judecată. Este judecat în vara anului 1951 și, prin Decizia penală nr. 1630 din 13 iunie a fost condamnat în contumacie la 12 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică. A luat cunoștință de condamnarea sa târziu deoarece își schimbase domiciliul. După apariția decretului de amnistie din 1955, la 10 octombrie cere prin avocat anularea deciziei Curții București și încetarea urmăririi sale. La 1 noiembrie 1955 contestația este judecată de Tribunalul Capitalei, Colegiul I penal care a dispus încetarea urmăririi penale constatând că procedura de anunțare a condamnării din 1951 nu respectase dispozițiile valabile la acea dată, că generalul locuise cu acte în regulă la noul domiciliu de la data de 1 august 1950 și că „faptele puse în sarcină nu mai pot fi pedepsite, întrucât prin art. 9 din Decretul nr. 421/1955 s-a abrogat Legea nr. 291/1947 cât și Decretul nr. 207/1948”.În această perioadă generalul „s-a recalificat” devenind zidar. La 18 februarie 1959, Direcția anchete penale din Ministerul de Interne a emis un nou mandat de arestare învinuindu-l de „crimă de activitate intensă împotriva clasei muncitoare și mișcării revoluționare” considerând că arestarea sa „este reclamată de interesele de securitate ale statului”.I se impută prin Ordonanța de punere sub învinuire din 8 martie că începând cu anul 1956, împreună cu alte persoane, printre care generalii Gheorghe Potopeanu și Gheorghe Zamfirescu „comentau o serie de știri calomnioase ascultate la posturile de radio imperialiste și o serie de zvonuri tendențioase care circulau cu privire la schimbarea formei de guvernământ din R.P.R”.Tribunalul Militar al Regiunii 3 militare l-a condamnat la 21 martie 1960 la 7 ani muncă corecțională, la 4 ani interdicție corecțională și confiscarea totală a averii pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Recursul s-a judecat la 3 mai 1960, la Tribunalul Suprem, Colegiul militar, care i-a redus pedeapsa la 1 an și 2 luni închisoare corecțională și a dispus eliberarea sa, având în vedere că perioada cât a fost în arest depășea durata pedepsei. A fost eliberat de la Jilava la 12 mai 1960. |
La 1 mai 1948 a fost trecut în rezervă. După două luni a fost judecat de Tribunalul Militar București, fiind acuzat de luare de mită și abuz de putere. A fost condamnat la 12 ani de închisoare. Pedeapsa i-a fost redusă în 1951 cu cinci ani. Doi ani și trei luni a efectuat munci agricole la Penitenciarul Aiud și muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră. După eliberare, s-a angajat ca gestionar la Întreprinderea 502 Construcții din Brașov (Orașul Stalin la vremea respectivă). Reabilitat și înmormântat cu onoruri militare la cimitirul Ghencea Militar. |
A fost un general român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial. A absolvit Școala de Ofițeri de infanterie în 1910. A fost înaintat la gradul de colonel la 10 mai 1934 și la gradul de general de brigadă la 10 mai 1941. Pe 1 septembrie 1942 Divizia a 9-a a fost trimisă pe frontul rusesc, în sectorul Don. Transportul efectivelor s-a făcut pe calea ferată până în gara Stalino și apoi divizia a mărșăluit timp de 6 săptămâni până a atins linia frontului. În 1949 este arestat, iar în 1950 este condamnat la 8 ani temniță, fiind eliberat în 1957. A decedat în 1958. După detenție a avut domiciliu forțat la Rubla (azi Valea Călmățui), jud Brăila. |
A absolvit Școala de Ofițeri de artilerie în 1911. A fost înaintat la gradul de colonel la 10 mai 1934 și la gradul de general de brigadă la 10 mai 1941. A încetat din viață la 26 ianuarie 1983, la București. Condamnați la moarte care nu au fost executați |
După luptele grele duse de armatele române la 21 noiembrie 1942 la Cotul Donului, trupele sovietice își concentrează eforturile pentru a lărgi breșa realizată în ziua precedentă între văile Țuțkan și Țarița (atacând puternic și diviziile blidate 1 română și 22 germană) pentru a încercui definitiv Gruparea "general Lascăr".În seara zilei, un căpitan sovietic, cu "o ținută destul de îngrijită și un aspect milităresc", se prezintă la comandamentul Diviziei 6 infanterie, la Golovski, și prezintă o scrisoare "scrisă prost la mașină", cu următoarul conținut: "Sunteți încercuiți, nu mai aveți nici o scăpare. Nemții fug și vă lasă. Vă dăm termen de predare. Spuneți condițiile predării, altfel vă vom distruge".Analizând situația, generalii Lascăr și Sion au decis "să se reziste"; demoralizat, generalul Nicolae Mazarini a apreciat că "nu se mai poate rezista".Totuși răspunsul semnat de generalii Mazarini și Lascăr a fost: "Către Comandamentul Grupului de Forțe sovietice: Comandamentul Grupului de forțe român, ofițerii și soldații comunică:Vom duce lupta mai departe, fără nici un gând de predare". Răspunsul dat comandamentului sovietic a fost comunicat și maiorului german Hohenhausen, șeful Detașamentului german de legătură cu Divizia 6 infanterie. În numele Führer-ului, acesta, "emoționat și mulțumit de hotărârea luată" a mulțumit pentru "loialitatea și camaraderie de arme arătate de armata română".În același timp se primește următoarea radiogramă de la Grupul german de armate B: "Rezistați! Intervenim pentru a vă despresura!".Între timp luptele continuă, până la orele 11, Divizia 5 Infanterie fiind "sfărâmată". Comandamentului Armatei 3, transmite că rezistența trebuie dusă mai departe, armata urmând a face tot posibilul pentru a veni în ajutor. Panicat și cu moralul scăzut, generalul Nicolae Mazarini a intervenit: "Vă rog măcar pe noi generalii să ne scoateți din încercuire, fiindcă situația este groaznică când știm ce ne așteaptă după ce am refuzat să ne predăm de două ori".Informat despre acest lucru, mareșalul Ion Antonescu a pus pe document următoarea rezoluție: "Trebuie stabilit cu precizie acest fapt istoric. Dacă este adevărat, generalul Mazarini este dezonorat". A fost internat în lagărele de la Moscova, Krasnogor, Suzdal și Ivanovo. Se va întoarce din prizonierat la 23 iulie 1948, ajungând în țară va fi trecut în rezervă la 1 august 1948. |
A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 8 iunie 1940. A fost decorat la 7 noiembrie 1941 cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare Ofițer cu panglică de „Virtutea Militară” „pentru destoinicia cu care a condus Corpul de Armată în bătălia de la Odesa. Acționând viguros zi și noapte a distrus rezistența inamicului din regiunea Gniliacovo, contribuind în cea mai largă măsură la înfrângerea totală a inamicului în bătălia dela Odesa”. Bustul său, realizat în 1921 de sculptorul Filip Marin, se află în cimitirul ortodox din municipiul Călărași. |
În urma zvonurilor că armata română în retragere (în 1940) ar fi implicată în măcelurile antievreiești din Basarabia, generalul Constantin Sănătescu și generalul Aurelian Son, comandantul Corpului 11 armată, ordona la 4 iulie subordonaților: „Față de excesele gradelor inferioare și populației contra evreilor, care sunt semne ale unui adevărat pogrom, se atrage atenția comandanților de mari unități să ia toate măsurile de siguranță și liniștire a spiritelor, atât ale ostașilor, cât și ale populației civile”.A fost decorat la 7 noiembrie 1941 cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare Ofițer cu panglică de „Virtutea Militară” „pentru destoinicia și dârzenia cu care și-a condus trupele în toate operațiunile. S'a distins prin exemple de curaj și energie în grelele lupte dela Prut. În Bătălia dela Odesa a contribuit în largă măsură la înfrângerea totală a inamicului”.Printr-un alt decret semnat în aceeași zi a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Comandor, cu panglica de „Virtute Militară” „pentru destoinicia și energia cu care a condus Corpul său în bătălia dela Fălciu și ulterior operațiunile de cucerirea și curățirea Sudului Basarabiei”. Am onoarea de a raporta că în bătălia de pe Don (19-25 noiembrie 1942), generalul de corp de armată Son Aurelian, comandantul Corpului 3 Armată, a pierdut, chiar din dimineața celei de-a doua zi de bătălie, legătura cu diviziile sale aflate în luptă (diviziile 5 și 6), încetând prin aceasta de a-și comanda direct Corpul său de Armată. În dimineața de 20 noiembrie când, din cauza acțiunii carelor de luptă inamice, legăturile telefonice ale Corpului de Armată cu diviziile din subordine au fost rupte, generalul Son s-a găsit în situația de a alege între a se duce în mijlocul trupelor sale și a-și muta punctul de comandă înapoi. Generalul Son a ales ultima soluție, deși avea încă posibilitatea să meargă la trupe. Pentru a cunoaște motivele care au dus la această atitudine, am ordonat generalului Son să raporteze care a fost acțiunea sa de comandament asupra marilor unități din subordinele sale, între 18 și 26 noiembrie (Ordinul nr. 300770 din 4 decembrie, anexat în copie). Din raportul nr. 33 din 10 decembrie (anexat în extras), reiese că generalul Son n-a fost deloc preocupat de ideea de a merge în mijlocul trupelor sale, ci de aceea de a merge înapoi pentru a se pune în legătură cu Armata. Aceasta reiese și mai mult din faptul că, în ziua de 21 noiembrie, când subsemnatul a oferit generalului Son un avion pentru a merge în mijlocul trupelor sale, generalul Son a amânat răspunsul pentru a doua zi, când mi-a comunicat să nu-i mai trimit avionul fiindcă socotește de prisos prezența lui acolo. Din cele de mai sus reiese, în mod evident, că generalul de corp de armată Son Aurelian nu a căutat să facă tot ce era cu putință pentru a merge în mijlocul trupelor sale, spre a le conduce direct și a împărtăși soarta lor. Am onoarea a ruga să apreciați dacă această atitudine este compatibilă cu continuarea exercitării unei comenzi cu toată autoritatea necesară, sau dacă este cazul de a se aplica una din soluțiile de îndepărtare din armată." Raportul generalului Petre Dumitrescu nu a rămas fără urmări, Aurelian Son fiind destituit și trecut în rezervă în martie 1943. |
A fost trecut din cadrul disponibil în poziția de rezervă, din oficiu, pentru limită de vârstă la 12 iunie 1947. Arestat la 11 septembrie 1948. Acuzația dispunea de informații sigure despre crimele săvîrșite sub comanda lui de soldații și ofițerii diviziei a 7-a de infanterie la începutul războiului în nordul Bucovinei și în Moldova. Condamnat inițial la închisoare pe viață, a fost închis la închisoarea Văcărești. Olimpiu Stavrat a fost grațiat și pus în libertate la 3 decembrie 1955. A decedat în 1968 în vîrstă de 80 de ani. |
Capul de pod român (în limba poloneză: Przedmoście rumuńskie) era un teritoriu din Sud-Estul Poloniei, care se situează, în momentul de față, în Ucraina. În timpul războiului polonez de apărare, desfășurat între 1 septembrie și 6 octombrie 1939, (la începutul celui de-al doilea război mondial), pe data de 14 septembrie, comandantul suprem al armatei poloneze, mareșalul Edward Rydz-Śmigły a ordonat trupelor care luptau la Est de râul Vistula (aproximativ 20 de divizii) să se retragă spre orașul Lwów, iar de aici, în zona de frontieră cu România și Uniunea Sovietică. Această retragere urmărea realizarea unui plan de urgență conceput pentru cazul în care Polonia nu ar fi fost capabilă să-și apere cu succes frontierele. În această zonă, polonezii trebuia să organizeze o defensivă puternică și să reziste stoic și perseverent până la venirea iernii, când Franța și Regatul Unit puteau să declanșeze ofensiva pe frontul de vest, după cum se angajaseră. Rydz-Śmigły aprecia că terenul accidentat, râurile Nistru și Stryj, respectiv mlaștinile din zonă, puteau oferi linii defensive naturale rezistente și eficiente la atacurile germane. În regiune se aflau numeroase depozite de arme și muniții care erau legate de portul Constanța, oraș ce putea asigura aprovizionarea trupelor poloneze. Existența acestui plan a fost principalul motiv pentru care alianța polono-română nu a fost activată de Polonia. Cele două state între care era încheiat protocolul erau aliate încă din 1921, iar pactul lor de apărare reciprocă mai era încă valabil în 1939. În schimb, guvernul polonez socotea că este mult mai folositor să păstreze deschise liniile de comunicație cu portul Constanța, care avea capacitatea să primească toate navele aliate destinate aprovizionării armatei poloneze. Vasele de luptă ale marinei militare poloneze și un mare număr de vase comerciale fuseseră deja evacuate mai înainte de 1 septembrie 1939. Aceste vapoare ar fi trebuit să acționeze din porturile franceze și britanice și să asigure provizii pentru armata poloneză, via România. Intrarea în război a Uniunii Sovietice de partea Germaniei pe 17 septembrie a cauzat ca întreg acest plan să devină invalid și lipsit de rost pentru a fi aplicat, iar unitățile poloneze au primit ordinul să se evacueze și să se reorganizeze în Franța. Circa de 120.000 de soldați polonezi s-au retras traversând capul de pod român în țările neutre România și Ungaria. Prin aceeași zonă s-au refugiat și numeroși civili și tot pe aici a fost evacuat tezaurul Băncii Naționale a Poloniei. Majoritatea soldaților polonezi au ajuns în Franța. Aici polonezii refugiați s-au alăturat unităților de aceeași naționalitate nou-formate în Franța și mai târziu în Anglia. Până în momentul în care Statele Unite și Uniunea Sovietică au intrat în război, armata poloneză a fost una dintre cele mai numeroase și notabile ale Aliaților. Contribuția poloneză la înfrângerea Germaniei Naziste în cel de-al doilea război mondial România în timpul celui de-al doilea război mondial |
Viețile altora (original în germană: Das Leben der Anderen, în engleză The Lives of Others) este un film dramatic german din 2006, premiat cu Oscar la categoria Cel mai bun film străin. Acțiunea filmului se petrece în anul 1984, în fosta RDG. Cu câțiva ani înainte de căderea regimului comunist, mașinăria de urmărire a activităților private ale cetățeanului funcționează perfect. Unul dintre pionii acesteia, Gerd Wiesler, un ofițer STASI deosebit de conștiincios, este numit responsabil cu urmărirea dramaturgului de succes Georg Dreyman, bănuit de gânduri mult prea liberale pentru binele său. Întregul apartament al dramaturgului este împinzit cu microfoane, ascunse cu multă grijă în pereți, telefon, etc. Pentru a putea avea subiectul mai bine sub control, ofițerul Wiesler se instalează chiar în podul clădirii în care locuia dramaturgul. De aici el ascultă, cu schimbul, toate conversațiile pe care dramaturgul le poartă, în primul rând cu prietena sa, Christa-Maria Sieland, actriță de succes. Pe parcursul acestor conversații, ofițerul STASI are ocazia să afle detalii din viața celor doi, ajungând să se implice afectiv în încercările lor de a se păstra în afara jocurilor politice ale colegilor de breaslă. Christa-Maria Sieland este curtată asiduu de superiorul lui Wiesler, Bruno Hempf, ministru, care ii cere acestuia, tot mai insistent, să găsească dovezile necesare arestării dramaturgului. Hempf îi ordonase supravegherea lui Dreyman pentru a putea ajunge, după arestarea lui, mai ușor la iubita acestuia. Christa-Maria va ceda avansurilor libidinoase ale lui Hempf, în speranța unei cariere asigurate. Sinuciderea unuia dintre cei mai buni prieteni ai artistului declanșează resortul necesar începerii ofensivei: Dreyman redactează, cu ajutorul a doi prieteni deja implicați în lupta subterană contra comunismului și folosind o mașină de scris adusă clandestin din RFG, un articol usturător referitor la numărul impresionant de sinucideri din RDG și motivele pentru care cetățenii disperați recurg la aceasta soluție. Articolul reușeste să treacă granița și este publicat în Der Spiegel. Wiesler, care participase pasiv la redactarea acestuia și cunoștea până și locul unde ascundea dramaturgul mașina de scris, refuză să îl trădeze pe autor, ba chiar sustrage mașina înainte ca agenții STASI să o poată găsi. Crista-Maria însă nu este la fel de puternică, ea cedează la interogatoriu iar mai apoi, învinsă de remușcări, se sinucide. Wiesler cade în dizgrație și este transferat la poștă, unde desface scrisori. După căderea regimului comunist, dramaturgul află că fusese pus sub urmărire și găsește dosarul, realizând, la citirea acestuia, că ofițerul Wiesler fusese de partea sa. Îl caută dar când îl găsește, neștiind ce să îi spună, nu îl abordează, preferând să îi dedice volumul - folosind însă numele acestuia de cod - proaspăt publicat, pe care Wiesler îl achiziționează, mișcat de gestul dramaturgului. Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin |
Gheorghe Catrina s-a născut la data de 30 octombrie 1953, în comuna Bălcești (județul Vâlcea). A absolvit Școala de Ofițeri de Aviație în anul 1975, devenind ofițer de aviație. În decursul carierei sale militare a avansat de la cele mai mici poziții până la cea de șef al Aviației Militare Române, îndeplinind sarcini de pilot de luptă, pilot-șef și funcții de comandă la diferite baze ale Forțelor Aeriene Române. Între anii 1981-1983 a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Militare. După absolvire, a fost numit ca ofițer navigator într-un regiment de bombardiere. Gheorghe Catrina a fost înaintat la gradul de general de flotilă aeriană (cu 1 stea) la 27 noiembrie 1997 , apoi la cele de general de divizie aeriană (cu 2 stele) la 1 decembrie 1999 și general-locotenent (cu 3 stele) . În perioada cât a condus Statul Major al Forțelor Aeriene, s-au derulat o serie de programe de înzestrare atât cu avioane de transport, cât și cu avioane de luptă. La data de 12 martie 2007, el a fost înaintat la gradul de general cu patru stele și trecut în rezervă, printr-un decret semnat de către președintele României, Traian Băsescu. Generalul Catrina este căsătorit și are doi copii, un fiu și o fiică. |
Constantin Croitoru s-a născut la data de 5 mai 1952, în comuna Dițești (județul Prahova). A absolvit Școala Militară de Ofițeri de Aviație, specialitatea piloți în anul 1974, fiind avansat la absolvire la gradul de locotenent. Între anii 1974-1981, a fost pilot, pilot șef și comandant de patrulă la Regimentul 57 Aviație Vânătoare. În această perioadă, a fost înaintat la gradele de locotenent major (1977) și căpitan (1981). Între anii 1981-1983 a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Militare, secția aviație și apărare antiaeriană. După o perioadă de un an în care a revenit comandant de patrulă la Regimentul 57 Aviație, căpitanul Croitoru a fost numit în funcția de instructor șef la Divizia 70 Aviație (1984-1990). În anul 1986 a fost înaintat la gradul de maior de aviație. Avansat la gradul de locotenent colonel în anul 1990, Constantin Croitoru a devenit instructor de zbor la Comandamentul Aviației Militare (1990-1993) și apoi ofițer 1 birou pregătire metodică la Statul Major al Aviației și Apărării Antiaeriene (1993-1994). Pe data de 18 ianuarie 2006, generalul-maior de aviație Constantin Croitoru a fost numit în funcția de director general al Direcției Generale de Informații a Apărării din cadrul Ministerului Apărării Naționale , înlocuindu-l în această funcție pe generalul Sergiu Medar, care a devenit consilier prezidențial. Deși fusese propus în această funcție ca urmare a Hotărârii din 7 decembrie 2005 a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, condus de președintele Traian Băsescu, timp de peste o lună, premierul Călin Popescu-Tăriceanu a refuzat să-i semneze decizia de numire în funcție. La 3 noiembrie 2006 a fost înaintat la gradul de general-locotenent de aviație (cu 3 stele). Generalul Constantin Croitoru are o experiență de zbor considerabilă, acumulând până în prezent un număr de 1500 ore de zbor pe diferite tipuri de avioane și elicoptere (MiG-15, MiG-21 LanceR, MiG-29, HONG-5, IAR-316). Este căsătorit și are un fiu. Are ca pasiuni baschetul și înotul. A iesit la pensie in februarie 2009 in urma scandalului cu furtul de arme de la Ciorogarla. |
Un compus organic este un compus chimic a cărui moleculă conține atomi de carbon. Chimia organică este știința care se ocupă de studiul compușilor organici. Totuși, unii compuși, cum ar fi carbonații, oxizii de carbon, cianurile, dar și carbonul ca element chimic sunt considerați anorganici. Mai jos se găsesc câteva din grupele funcționale de compuși organici: În afară de compușii cu o singură funcțiune, pot exista și compuși cu funcțiuni mixte, precum cetoacizii, hidroxialdehidele, zaharidele sau aminoacizii. |
La 5 ani, Boris știe să scrie și să citească, la 8 ani i-a citit deja pe Corneille, Racine și Molière. La vârsta de 12 ani a contactat o febră reumatică urmată de tifos, boli care-i vor marca sănătatea pentru întreaga viață. La vârsta de 17 ani a învățat să cânte la trompetă. A studiat la Liceul Versailles și și-a luat diploma în inginerie civilă în 1942. A debutat în 1943 cu "Verocquin et le Plancton".În timpul războiului a scris cronici muzicale în ziarul "Le jazz hot" și a compus el însuși cântece. Între acestea, cel mai bine vândut a fost "Le Déserteur" (1955), un cântec despre războiul din Algeria, pe care autoritățile franceze l-au interzis. De asemenea, a scris scenarii și a fost actor de film. A tradus în franceză scriitori americani: Raymond Chandler, William Tenn, Henry Kuttner, Ray Bradbury. Deși nu a fost luat în serios ca scriitor în timpul vieții, s-a remarcat în cercurile existențialiste și postsuprarealiste. În 1952 a fost ales membru în Colegiul de Patafizică ( știința soluțiilor imaginare-unde îl are alături, între alții, pe Eugen Ionescu), inițiat de Alfred Jarry. Literatura pe care o scrie nu-l prea ajută să-și câștige pâinea de zi cu zi și e silit să practice alte meserii. În 1956, "rezultat al unui surmenaj neîntrerupt, grefat pe o inimă destul de anemică", după cum marturisește chiar Vian, face un edem pulmonar. Boala de inimă i se agravează, pieptul îi vibrează vizibil. Pe 23 iunie 1959, cel ce spusese odată "voi muri înainte de 40 de ani", se duce să asiste la avanpremiera unui film făcut după "Voi scuipa pe mormintele voastre", cartea sa "scandaloasă". E împotriva acestei ecranizări și ar vrea ca numele să nu-i apară pe generic. Dimineața a uitat să-și ia medicamentele. La zece minute după începerea filmului, inima încetează să-i bată. |
În fonetică, vocala deschisă posterioară nerotunjită este un tip de sunet vocalic folosit în unele limbi vorbite. Simbolul acestui sunet în Alfabetul Fonetic Internațional este , un a asemănător cu cel din scrierea cursivă engleză. În limba română acest sunet nu există ca fonem de sine stătător, dar, pentru că la vocalele deschise caracterul anterior/posterior este relativ neimportant, el se poate aproxima cu vocala deschisă centrală nerotunjită (notată în scris cu litera A), mai ales în cadrul diftongului din cuvinte precum soare. |
ABC este o abreviere de trei litere care se poate referi la ABC (automobil din 1906), autovehicul american ABC (automobil din 1920), automobil englez ABC (automobil din 1922), un autovehicul american, planificat dar niciodată construit ABC (program de știri), program de știri din Suedia |
Babel este un film realizat de regizorul mexican Alejandro González Iñárritu in 2006, care a câștigat premiul Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră. Babel este povestea unei puști. O pușca care unește patru povești paralele care se petrec în Maroc, S.U.A., Japonia și Mexic. În Maroc, un cioban sărac cumpără o pușcă de la un prieten. Pușca îi era necesară în lupta împotriva șacalilor care îi atacau modesta turma de capre, păzită de cei doi fii ai săi. Tot aici, un cuplu căsătorit care se confruntă cu probleme grave de comunicare face o excursie în speranța de a repara legătura frântă. Cei doi copii ai lor, un băiat și o fetiță, rămași acasă în S.U.A, se află în grija unei dădace mexicane care se pregătește pentru o scurtă călătorie în Mexic, unde fiul ei se căsătorește. În cealaltă parte a Globului, în Japonia, o liceeană surdo-mută se confruntă, pe lângă problemele normale ale vârstei, și cu cele ce decurg din handicapul său, precum și cu pierderea mamei, care se sinucisese cu câtva timp în urmă. În Maroc, ciobanul îi învață pe copii să tragă cu pușca pentru a goni sau, și mai bine, pentru a omorî șacalii. Plecați mai apoi cu turma la păscut, cei doi copii se întrec la trasul la țintă. Cel mic trage, din pura întâmplare, spre autobusul care se apropia pe strada aflată la o îndepartare considerabilă. În interiorul autobusului, grupul de americani aflați în excursie suferă din pricina căldurii. Și cuplul de la începutul povestirii se află printre ei. Soția a ațipit, plicitsită și abătută, cu capul pe geam. Deodată, un glonț pătruns prin geam îi străpunge omoplatul și femeia se prăbușește în brațele neajutorate ale soțului. Văzând că autobusul s-a oprit pe drum, cei doi copii fug speriați acasă. În timp record, incidentul este clasat drept un act terorist și întreaga lume condamnă cruzimea acestuia. Între timp, soțul rănitei încearcă cu disperare să ajungă la un spital. Din nefericire, cel mai apropiat este la o distanță mult prea mare iar salvarea nu poate ajunge în satul în care sunt. Ghidul reușește să aducă pe veterinarul satului, care o coase pe viu pe femeie, salvând-o astfel de la o moarte sigură. Soțul ia legătura cu dădaca din America dar nu îi spune de tragicul accident, rugând-o să aibă grijă de copii o zi în plus față de cât ar fi durat călătoria inițial. Dădaca însă dorește să ajungă la nunta fiului deci se hotărăște să ducă copii cu ea. La întoarcere, la vama americană, nepotul care conducea beat se ia la ceartă cu vameșul american, căruia faptul ca doi copii americani se găsesc noaptea într-o mașina cu doi adulți mexicani i se pare suspect. Cuprins de panică, nepotul trece fraudulos granița și își abandonează matușa și pe cei doi copii aflați în grija acesteia în mijlocul deșertului, promițând că se va întoarce imediat după ei. Între timp, în Maroc, ambasada americană nu face nimic pentru a încerca să o salveze pe femeie, iar televiziunile vorbesc în continuare despre un atentat terorist. Pușca ascunsă de copiii cuprinși de panică este găsită de poliție care, sub presiunea găsirii vinovatului, îl torturează pe tatăl copiilor, cerându-i să-și mărturisească legăturile secrete cu grupuri teroriste. Când află adevărul, cuprins de spaimă, tatăl își ia copii și se hotărăște să fugă până când se liniștesc apele, dar este prins de poliție iar fiul cel mare impușcat din greșeală. Aflând de la cine cumpărase ciobanul pușca, poliția îl interoghează pe vânzătorul puștii, care mărturisește că a primit-o cadou de la un turist japonez venit cu ceva timp în urmă în vizită în Maroc. Poliția încearcă să ia legătura cu omul de afaceri japonez, posesorul inițial al puștii. Fata acestuia, inconștientă de motivul pentru care poliția vrea să vorbească cu tatăl ei și în încercarea de a atrage atenția tânărului ofițer, mărturisește că ea ar fi știut de moartea mamei sale, ba chiar ca ar fi văzu-to cum se aruncase de la balcon. Odată întors de la birou, tatăl fetei clarifică situația și confirmă faptul că îi dăruise pușca ghidului ca semn de recunoștință pentru serviciile sale. Înapoi în America, dădaca caută disperată drumul înapoi spre civilizație. Soarele arzător o derutează și nu știe încotro să o ia. Găsită de poliție, ea este expulzată din America pe tot restul vieții, pentru răpirea copiilor și lipsa actelor legale de muncă. Între timp, în Maroc, după ce în final se clarifică că nu a fost vorba despre un atac terorist, un elicopter al ambasadei americane îi transporta pe cei doi soț. |
Alfa (majusculă: Α; minusculă: α; în greacă: Άλφα Álpha) este prima literă a alfabetului grec. În numerația greacă are valoarea 1. Ea derivă din litera feniciană 𐤀, care derivă la rândul ei din hieroglifa egipteană 𓃾, care are sensul de bou. Din alfa derivă litera A (din alfabetul latin) și litera Az (din alfabetul chirilic). Alfa este utilizată în prezent la numirea versiunii nepublicate și în dezvoltare a jocurilor video. |
Pe 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Țării a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, iar în calitate de prim-ministru al noii republici a fost ales doctorul Daniel Ciugureanu. De fapt a fost o reconfirmare a funcției prin prisma faptului că a fost ales prim-director pe 16 ianuarie/29 ianuarie 1918. După Unire a fost ministru pentru Basarabia în patru guverne românești în perioada 9 aprilie/22 aprilie 1918 - 30 noiembrie 1919. Daniel Ciugureanu a fost unul dintre oamenii de seamă ai vieții politice românești din prima jumătate a secolului trecut, personalitate care a contribuit esențial la Unirea Basarabiei cu Regatul României. Daniel Ciugureanu era de părere că nu există provincie mai românească decât Basarabia, că aceasta este o parte vie a unui corp prin care pulsează sânge din aceeași inimă. El nu putea concepe Basarabia în afara renașterii și întregirii naționale. Concepția respectivă și-a format-o datorită cunoașterii temeinice a istoriei românilor. Daniel Ciugureanu a participat la toate etapele realizării Unirii, motiv pentru care Nicolae Iorga aprecia: "Când spui Basarabia îți aduci aminte de Ciugureanu și când spui Ciugureanu îți aduci aminte de Basarabia." Din arhiva lui Daniel Ciugureanu a rămas foarte puțin. Arhiva politicianului a fost distrusă practic în totalitate de către securitatea comunistă română. Daniel Ciugureanu a fost fiul preotului Alexandru Ciugureanu și al profesoarei Ecaterina Ciugureanu. S-a născut la 9 decembrie 1885, în satul Șirăuți, Ținutul Hotin, gubernia Basarabia (astăzi Șirăuți, Briceni, Republica Moldova). Provenind dintr-o familie nobilă de intelectuali învățătura a început-o în familie. Studiile primare le-a făcut în satul natal, cele secundare în orașul Bălți și la Seminarul Teologic din Chișinău. În 1905 a intrat la Facultatea de Medicină a Universității "Sfântul Vladimir" din Kiev. A susținut excelent examenele în fața comisiei medicale (septembrie-octombrie 1912) și a obținut pe 16 octombrie 1912 titlul de medic. A intrat în posesia Diplomei de medic chirurg-urolog pe 2 iulie 1913. A practicat chirurgia la spitalul din satul Vorniceni, Strășeni în 1913, la spitalul din Hîncești în 1914, la Spitalul "Regina Maria" din Chișinău în 1927, la Spitalul "Doctor Ion Cantacuzino" din București în 1938 și la Spitalul Central "I.O.V." din București în 1944. S-a manifestat de timpuriu în lupta pentru emanciparea românilor din Basarabia. În 1908, împreună cu alți tineri basarabeni, a înființat cercul „Deșteptarea”.Din acest cerc au făcut parte Alexei Mateevici (cel care a compus poezia “Limba Noastră”), Simion Murafa, Ștefan Ciobanu, Ștefan Berechet, Dimitrie Bogos și alții. Daniel Ciugureanu a fost ales președintele cercului. Această asociație avea drept scop luminarea moldovenilor, deșteptarea conștiinței lor naționale, lupta pentru dezrobire și pentru Unire cu România. După doi ani, din cauza înăspririi regimului, cercul a fost nevoit să-și suspende activitatea. Acțiunile lui Daniel Ciugureanu au atras atenția autorităților ruse care l-au arestat în mai 1912. Daniel Ciugureanu se informa mereu despre evoluția evenimentelor politice și pe măsură ce Imperiul Rus se dezintegra - el și-a intensificat acțiunile unioniste, organizând adunări și activând în sprijinul Partidului Național Moldovenesc. La 16 mai 1917 în comuna Lăpușna, Hîncești (astăzi Lăpușna, Hîncești, Republica Moldova) Daniel Ciugureanu organizează o mare întrunire populară pe care o prezidează. Cu această ocazie se organizează secția de plasă a Partidului Național Moldovenesc. Printre hotărârile adoptate atunci au fost: Biserica din Basarabia trebuie să fie independentă. Preoții nu pot fi decât moldoveni. Slujba dumnezeiască să se facă în limba noastră strămoșească. Școala trebuie să fie adevăratul izvor de lumină și știință. Toată învățătura în școlile noastre să se facă în limba strămoșească. Tot pământul din Basarabia să fie dat la țărani și plugari fără plată. Colonizarea pământurilor Basarabiei cu străinii să se oprească. La 20 - 27 octombrie 1917 a avut loc în Casa Eparhială din Chișinău congresul soldaților moldoveni la care au participat aproximativ 1.000 de delegați de la diferite unități militare. Congresul a hotărât printre altele crearea Sfatului Țării - organ suprem de conducere al Basarabiei. În acest scop a fost format un Birou de organizare din care a făcut parte și Daniel Ciugureanu. Datorită muncii pline de abnegație depusă de biroul de organizare, Sfatul Țării și-a putut deschide ședința inaugurală la 21 noiembrie/4 decembrie 1917. Daniel Ciugureanu a fost delegat în Sfatul Țării din partea Partidului Național Moldovenesc și a fost deputat în Sfatul Țării de la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 până la 16 ianuarie/29 ianuarie 1918. În această perioadă, fiind conducător de guvern, a respins pretențiile teritoriale ale Ucrainei care dorea să anexeze de la început nordul Basarabiei (Hotinul) și sudul Basarabiei (Bugeacul), iar mai apoi și toată Basarabia. În calitate de prim-ministru a făcut tot posibilul ca să fie oprite omorurile, violurile și jafurile venite din partea ostașilor bolșevizați ruși, care aflându-se în retragere de pe frontul român spre Rusia, devastau moșiile moldovenilor și jefuiau populația din Basarabia. Pentru a opri dezmățul și anarhia, premierul Daniel Ciugureanu a fost nevoit să solicite ajutor Armatei Române. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării în frunte cu Ion Inculeț a votat cu majoritatea voturilor pentru Unirea Basarabiei cu România, iar Daniel Ciugureanu în calitatea sa de prim-ministru a salutat această decizie. La 10 noiembrie 1919, la Londra, Radu Rosetti, alături de Ion Pelivan și Daniel Ciugureanu, delegați ai guvernului român, participau la o întâlnire cu Winston Churchill. După felicitările protocolare, care, în esență, subliniau efortul militar și bravura trupelor române în timpul războiului - mai ales în condițiile anarhiei bolșevice ce domnea în rândurile trupelor ruse - secretarul Ministerului de război englez vorbea despre oportunitatea unei înțelegeri cu Anton Denikin în care "și-a pus toată încrederea" și "cine îl va ajuta îi va fi prieten". Daniel Ciugureanu a pus problema garanțiilor engleze în conjunctura unei viitoare înțelegeri a guvernului român cu comandantul forțelor alb-gardiste din Ucraina. Winston Churchill nu a răspuns acestei obiecții, declinând tacit orice competență. Dar în contextul în care Anton Denikin a părăsit comanda trupelor alb-gardiste ale generalului Piotr Vranghel și a înfrângerilor suferite de acestea, potențialul aranjament nu a mai fost de actualitate. În 1919 - 1920, Daniel Ciugureanu împreună cu ministru de externe al Basarabiei, Ion Pelivan, participă la Conferința de Pace de la Paris din 1919 și Tratatul de la Paris (1920), ca reprezentanți ai Basarabiei, unde s-a pus punctul definitiv în chestiunea Unirii Basarabiei cu România. Tot în această perioadă Daniel Ciugureanu a participat la Londra și Paris la mai multe congrese, unde a explicat publicului european despre unitatea națională a românilor. După aceea a fost ales parlamentar în repetate rânduri: În 1932, Daniel Ciugureanu se stabilește cu traiul în București. După cedarea Basarabiei către URSS în iunie 1940, aproximativ 120.000 de basarabeni și bucovineni s-au refugiat în capitala României și în alte locuri din țară. La București s-a înființat "Cercul Basarabenilor". Conducerea cercului avea următoarea componență: președinte de onoare - Ion Inculeț, președinte executiv - Daniel Ciugureanu, vicepreședinți - Gherman Pântea și Nicolae Bosie-Codreanu, membrii - Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Petru Cazacu și alții. Acest cerc a avut ca scop ajutorul material al refugiaților basarabeni și plasarea lor în câmpul muncii. În 1942, Daniel Ciugureanu a fost mobilizat la război în calitate de medic militar în gradul de căpitan. S-a pensionat în 1946. În noaptea de 5/6 mai 1950, Noaptea demnitarilor, a fost arestat și potrivit istoricilor Constantin C. Giurescu și Ion Nistor, a murit la 6 mai 1950, la Turda, în timpul transportării foștilor demnitari la Închisoarea Sighet. A suferit un atac de congestie cerebrală în duba în care era transportat la închisoare. A fost dus la spitalul din Turda, unde a decedat. Potrivit evidențelor securității a decedat la 19 mai 1950 în penitenciarul Sighet. Daniel Ciugureanu a fost redactorul revistei "Cuvânt moldovenesc", o publicație apărută la Chișinău în 1913. Persoane condamnate în contumacie Români decedați în închisorile comuniste |
Prima școală românească din Câmpia Turzii, situată pe strada Avram Iancu nr. 8 (din anul 2016 Muzeul orașului), a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj () elaborată de Ministerul Culturii din România în anul 2015. La 20 ianuarie 1879 obștea enoriașilor bisericii greco-catolice din Ghiriș-Arieș a luat hotărârea să edifice în mijlocul satului o școală «din piatră», pe cheltuiala proprie, așa cum rezultă din adresa scrisă la 7 februarie 1879 de Ion Hațegan, administrator protopopesc, trimisă Inspectoratului Regesc de Școli din Turda. Prin contribuția populației românești a fost cumpărat terenul și prin clacă s-a construit clădirea Școlii Române, dată în folosință la 20 septembrie 1879 (stil nou), așa cum consemnează inscripția de pe placa de piatră așezată atunci pe frontispiciu. |
Prototipul în argilă a fost creat în anul 1946 în incinta bisericii ortodoxe învecinate (aflată și ea în fază de construcție). Ulterior, statuia a fost turnată în beton. Ca model a servit muncitorul Crișan Gavrilă, angajat la Industria Sȃrmei. |
Ion Buzdugan a fost un poet important al Basarabiei și un mare patriot. Dacă obținerea independenței acestei provincii românești (de la 24 ianuarie 1918) poate fi socotită opera sa de obște, Unirea Basarabiei cu Patria Mamă nu s-ar fi putut face fără intervenția puternicei personalități a lui Ion Buzdugan. Născut într-o familie de țărani răzeși, Ion Buzdugan a studiat agronomia la Nijni Novgorod, literele și dreptul la Universitatea din Moscova și a absolvit seminarul pedagogic de la Camenița . Fiind ofițer în armata rusă în timpul Primului Război Mondial, Ion Buzdugan a dat în vileag încercarea de asasinare a regelui Ferdinand pe care o pregăteau militarii ruși în forfota bolșevică de la Socola . În 1917 - 1918 Ion Buzdugan devine unul din fruntașii mișcării naționale din Basarabia. În calitate de secretar al Sfatului Țării la 27 martie 1918 Ion Buzdugan semnează Actul Unirii Basarabiei cu România . Proclamând Unirea, el ținea mâna dreaptă pe Biblia lui Șerban Cantacuzino, pentru a dovedi, în modalitatea sacră a jurământului, latinitatea limbii pe care o vorbeau deopotrivă românii din stânga și din dreapta Prutului. După Unirea și-a luat licență în drept la Universitatea din Iași și doctor în economie politică la Universitatea din Cernăuți . Fiind deputat de Bălți în Parlamentul României pe parcursul a 14 ani, din 1918 până în 1932, membru al Guvernului (subsecretar de stat la Industrie și Comerț), Ion Buzdugan a contribuit substanțial la prosperarea economică și culturală a orașului și județului Bălți. Ion Buzdugan numit cu pietate de către Nicolae Iorga „excelent român” este autorul a mai multor volume de versuri . În spectrul vast al activității sale politice și culturale se înscrie și colaborarea lui Ion Buzdugan la multiple publicații din Basarabia, cât și întreaga țară: „Sfatul Țării”, „Moldova de la Nistru”, „Viața Basarabiei”, „Pagini basarabene”, „Convorbiri literare”, „Cuvântul literar”, „Neamul Românesc”, „România” etc. Din numărul imens de versuri ale poetului se desprinde și oda orașului Bălți „Cetatea Bălților” piblicată în „Almanahul orașului și județului Bălți”. În 1940 se refugiază la București În anii postbelici, când tot mai mult i-a fost marginalizată creația literară, se ocupă de traduceri. Rămâne unul dintre cei mai importanți tălmăcitori ai lui Alexandr Pușkin și Serghei Esenin și cel dintâi traducător al poeților simboliști ruși: Valeri Briusov, Konstantin Balmont, Aleksandr Blok etc. Îmbolnăvindu-se grav, a fost internat la Institutul Oncologic (Filantropia) din București. Se stinge din viață la 27 ianuarie 1967. Români cunoscuți sub pseudonimele folosite |
Asociația HAI-HUI pentru Turism, Sport și Ecologie este o organizație care desfășoară activitați de protecție a mediului, promovare și dezvoltare durabilă a turismului montan, implicându-se în mod regulat în activitațile cultural-sportiv-ecologice. Membrii asociație HAI-HUI sunt tineri pasionați de munte, iar eforturile lor sunt rasplătite de frumusețile ascunse printre cărările munților, florile padurii, nopțile petrecute lânga focul de tabară și răsăritul văzut de pe un colț de stâncă. Activitatea se desfășoarâ sub semnul prieteniei, al dragostei fața de munte, iar pe cei care iubesc natura îi așteptăm cu drag și voie bună sa ne însoțească spre creste. Membrii asociației participă la stagii de pregătire ce vizează următoarele domenii: ecologie, acordarea primului ajutor medical, cunoașterea zonelor montane din România, meteorologie făra formule, alpinism, floră și faună, fotografie, grafică, caricatură, afiș ecologic, diason, orientare sportivă, drumeție și activități culturale. Grupurile ținta ale asociației sunt reprezentate de: specialiști și responsabili de mediu, comisari cu protecția mediului din administrația locală, organizații non-guvernamentale. întâlniri în vederea punerii în discuție a unor probleme reale legate de mediu. VOLUNTARI PENTRU MUNTELE OSLEA - finantat de MOL Romania si Fundatia pentru Parteneriat - aprilie - octombrie 2009, având drept scop: promovarea și popularizarea ariei naturale Muntele Oslea, ridicarea nivelului de acceptare a acesteia în rândul comunității locale, educarea tinerilor într-un spirit verde - prin oferirea unor oportnitati de petrecere a timpului liber in natura si implicarea in activitati tip Junior Ranger. Gorjeanul, joi 5 aprilie 2007: Tinerii și mediul „Sceneta ecologică” la Târgu-JiuGorjeanul, sâmbătă 31 martie 2007: „HAI-HUI, pe drumuri de munte” |
Un instrument de percuție (din lat. percussio lovitură sau percussus bătaie ritmică) este un obiect care produce un sunet în urma unei lovituri. Instrumentele de percuție pot fi membranofone (cu o membrană, de exemplu tobă) sau idiofone (fără membrane, de exemplu clopot). Instrumentele de percuție pot fi activate cu mâna sau cu baghete (bețe). Spre deosebire de instrumentele cu coarde sau de suflat, pentru care oscilația (coardei sau a coloanei de aer, respectiv) este uni-dimensională, în cazul instrumentelor de percuție vibrația este a unei suprafețe (membrane) sau a unui volum (în cazul instrumentelor idiofone). Din acest motiv, pentru instrumentele cu un ton definit, frecvențele armonicelor produse pentru fiecare sunet nu sunt multipli ai frecvenței fundamentale. |
Aceasta este o listă de ecologi notabili. Ea nu include zoologi, botaniști și biologi de alte specialități. |
Stilul pasional al melodramei este tratat muzical în primul rând prin romanță, lumea personajelor lui Massenet amintind de realismul din literatură. Ariile de bravură (specifice operei comice franceze) alternează cu elemente muzicale parnasiene. Jules Massenet, autorul operei lirice de tip dramatic, este captivat de romanul „Suferințele tânărului Werther” (Goethe) și o adaptează sub forma unei drame lirice, cunoscută sub numele de opera „Werther” (1892). Mai jos sunt notate titlurile lucrărilor scrise de Massenet, în dreptul fiecăreia fiind marcate data și locul primei reprezentații (în discuție sunt exclusiv creații muzicale pentru scenă). Înregistrări pe cilindru Edison cu fragmente din operele lui Massenet |
Un panou solar fotovoltaic, spre deosebire de un panou solar termic, transformă energia luminoasă din razele solare direct în energie electrică. Componentele principale ale panoului solar reprezintă celulele solare. Panourile solare se utilizează separat sau legate în baterii pentru alimentarea consumatorilor independenți sau pentru generarea de curent electric ce se livrează în rețeaua publică. Un panou solar este caracterizat prin parametrii săi electrici, cum ar fi tensiunea de mers în gol sau curentul de scurtcircuit. Pentru a îndeplini condițiile impuse de producerea de energie electrică, celulele solare se vor asambla în panouri solare utilizând diverse materiale, ceea ce va asigura: protecție transparentă împotriva radiațiilor și intemperiilor protecția celulelor solare rigide de acțiuni mecanice protecția celulelor solare și a legăturilor electrice de umiditate asigurare unei răciri corespunzătoare a celulelor solare protecția împotriva atingerii a elementelor componente conducătoare de electricitate posibilitatea manipulării și montării ușoare Se cunosc diferite variante de construcție a modelelor existente de panouri solare. În continuare este descrisă construcția modelului cel mai răspândit în momentul de față. Un geam (de cele mai multe ori geam securizat monostrat) de protecție pe fața expusă la soare, Un strat transparent din material plastic (etilen vinil acetat, EVA sau cauciuc siliconic) în care se fixează celulele solare, Celule solare monocristaline sau policristaline conectate între ele prin benzi de cositor, Caserarea feței posterioare a panoului cu o folie stratificată din material plastic rezistent la intemperii fluorura de poliviniliden (Tedlar) și Polyester, Priză de conectare prevăzută cu diodă de protecție respectiv diodă de scurtcircuitare (vezi mai jos) și racord, O ramă din profil de aluminiu pentru protejarea geamului la transport, manipulare și montare, pentru fixare și rigidizarea legăturii Fabricarea începe întotdeauna de pe partea activă expusă la soare. La început se pregătește și se curăță un geam de mărime corespunzătoare. Pe acesta se așază un strat de folie de etilen vinil acetat, EVA adaptat profilului celulelor solare utilizate. Celulele solare vor fi legate cu ajutorul benzilor de cositor în grupe (șiruri - strings) care mai apoi se așază pe folia de EVA după care se face conectarea grupelor între ele și racordarea la priza de legătură prin lipire. În final totul se acoperă cu o folie EVA și peste aceasta o folie tedlar. Parametrii unui panou solar se stabilesc, la fel ca și cei pentru celule solare, pentru condiții de test standard. Prescurtări ale termenilor mai des utilizați Caracteristicile unui panou solar sunt: Coeficient de modificare a puterii cu temperatura celulei Incapsulare durabilă a elementelor componente are o importanță foarte mare deoarece umiditatea ce ar putea pătrunde ar afecta durata de viață a panoului solar prin coroziune și prin scurtcircuitarea legăturilor dintre elementele prin care trece curent electric. Dacă se conectează mai multe module în serie, este necesar să montăm câte o diodă antiparalel cu fiecare panou. Curentul maxim și tensiunea de străpungere ale diodei trebuie să fie cel puțin egale cu curentul și tensiunea panoului. De multe ori se utilizează diode de redresare de 3 Amper / 100 Volt. Dioda pentru mers în gol este conectată la bornele de legătură ale fiecărui panou astfel încât în regim normal de funcționare (panoul debitează curent) are la borne tensiune inversă (catodul diodei legat la polul pozitiv al panoului). Dacă panoul ar fi umbrit sau s-ar defecta nu ar mai debita curent, polaritatea tensiunii la borne s-ar schimba și acesta s-ar defecta, sau în cel mai bun caz randamentul acelui lanț de module ar scădea. Acest lucru este împiedicat de dioda bypass care preia curentul în acest caz. panouri laminate sticla-sticla panouri sticla-sticla utilizând rășini aplicate prin turnare panouri cu strat subțire (CdTe, CIGSSe, CIS, a-Si) pe suprafețe de sticlă sau aplicate ca folie flexibilă panouri concentrator Lumina solară se concentrează cu ajutorul unui dispozitiv Optic pe celule solare de dimensiuni mai mici. Astfel utilizând lentile comparativ mai ieftine pentru a crea un fascicol de lumină mai subțire, se economisește material semiconductor care este mai scump. Sistemele cu concentrator sunt utilizate de cele mai multe ori la celule solare din semiconductori pe bază de elemente din grupa III-V. Pentru că utilizarea lentilelor impune ca razele solare să cadă perpendicular pe acestea, va fi nevoie de un sistem de orientare mecanică în funcție de poziția soarelui. Colector cu fluorescență Acest tip deosebit de panou solar transformă lumina incidentă, prin intermediul unui strat de material sintetic, în radiație de o lungime de undă acordată pe frecvența de absorbție maximă din celula solară. În acest scop materialul sintetic este impurificat cu un pigment fluorescent. Lumina solară este absorbită de pigment și reemisă cu o lungime de undă mai mare. Această lumină generată părăsește stratul de material sintetic doar pe o anumită direcție bine determinată pe toate celelalte direcții fiind reflectetă și astfel reținută în material. Pe direcția emisie se așază celulele solare ce sunt optimizate pe lungimea de undă emisă de pigment. Prin aplicare mai multor straturi de material sintetic și celule solare acordate pe lungimi de undă diferite, se poate mări randamentul deoarece se poate acoperi un spectru mai larg decât cu panourile solare obișnuite. Țările cu cea mai mare producție de module solare sunt Japonia, Germania și China. În timp ce Japonia și China exportă de ani de zile mai mult de jumătate din producție, Germania importă cca. 2/3 din instalațiiele sale, în cea mai mare parte din China și Japonia, după cum arată analiza de piață făcută de Photon. Pensia solară, 22 iulie 2011, România liberă Aplicații cu panou fotovoltaic |
Există o varietate de aplicații ce utilizează energia electrică produsă de către celulele solare pornind de la aparate de uz comun și ajungând până la tehnica spațială. Ceasurile produse de firma japoneză Citizen sunt dotate cu o celulă solară inclusă în cadran care încarcă un acumulator cu litiu având o independență de 150-240 zile și care după o funcționare de 20 ani prezintă o scădere de capacitate de maximum 20% Calculatoarele de buzunar pot dispune de alimentare dublă de la baterie și celulă solară sau alimentare simplă doar de la celule solare, caz în care pentru funcționare este nevoie de o iluminare relativ puternică. Aparatele automate de taxare în parcări aparțin sitemelor cu alimentare autonomă care pe lângă un modul cu celule solare mai este înzestrat și cu un acumlator pentru a se asigura alimentarea continuă cu energie electrică Este compus din mai multe celule solare (ex. 36) îmbinate estetic formînd corpul lampionului ce încarcă un accumulator în cursul zilei care mai apoi alimentează o sursă de lumină noaptea. Este portabil, putând fi utilizat pemtru iluminare unui interior noaptea. Pe un stâlp de iluminare se montează un panou solar de cca 40 Wc care alimentează o bateria de cca 50Ah. Acesta asigură o autonomie de cca 5 zile a 8 ore de noapte. Aprinderea și stingerea luminii se asigură cu un programator inclus. Balize luminoase sunt corpuri de iluminat incluse în asfalt, ce emit o lumină difuză produse cu ajutorul unuia sau mai multor LED-uri pe baza energiei acumulate în cursul zilei prin intermediul celulelor solare. Dispun de o autonomie de 6-7 zile fără soare. Sisteme de panouri solare cu o putere instalată cuprinsă între 80Wc și 1200 Wc ce alimentează prin intermediul unui panou de comandă pompe elicoidale cu o înălțime de pompare de 5-230m și un debit de 0,8m³/zi - 95m³/zi. Automobilele solare sunt construite utilizând rezultate din tehnica spațială, tehnologia de fabricație a bicicletelor, industria de automobile și tehnologia energiei reânnoibile. Firma Venturi AstroLab în 2006 a promis că va scote pe piață primul automobil commercial electro-solar hibrid în ianuarie 2008. La mijloacele de transport pe apă panourile solare se utilizează : Pentru generarea de current electric stocat ulterior în acumulatoare pentru alimentarea utilităților de bord de exemplu în cazul ambarcațiunilor. De exemplu o baterie de acumulatoare se poate încărca de la panouri solare montate pe bord la un curent de 9A. Pentru propulsarea vasului, caz în care panourile solare vor acoperi o suprafață de obicei orizontală de tip acoperiș, sau chiar o parte din puntea vasului. Primele vase commerciale au fost construite în 1995, printre acestea fiind Solifleur construit la MW-Line in Yverdon, Elveția, cu o capacitate de transport de 12 persoane și care a efectuat curse pe lacul Neuchâtel. În staționare energia suplimentar produsă este livrată în rețea la 230 V. Vagon autonom acționat de motor electric alimentat cu curentul produs de panouri solare și stocat în baterii de acumulatoare. ELSE este un vagon experimental cu 6-8 locuri Puterea maximă de 3 kW este dezvoltată de un motor cu un randament de 95% la 24 V. Viteza de croazieră este de 15 km/h (teoretică maximă 50 km/h). Autonomia în condiții de umbră este de 60 km. Primul avion cu o greutate de 12 kg a fost Sunrise I având o putere de 450W furnizată de cca 1000 celule solare. A efectuat primul zbor la 4 noiembrie 1974. La 11 septembrie 1995 Pathfinder a realizat recordul de zbor de 12 ore la 15.240 m altitudine corectat la 7 iulie 1997 la 21.802 m. În 1998 din Pathfinder a rezultat Pathfinder_plus cu o puterea instalată a celulelor solare de 7,5 kW alimentând 6 motoare cu o putere de 1,5 kW fiecare. Avionul fără pilot HELIOS cu o greutate de 580 kg avea suprafața acoperită cu 66000 celule solare cu randamentul de 22% și o putere de 35 kW. Viteza de zbor era de 30 până la 50 km/h. Helios s-a prăbușit la 29 mai 2003 lângă Hawaii în oceanul Pacific In 1979 Gossamer Penguin a efectuat primul zbor cu pilot la o înălțime de 4 m având o putere de 600 W. Primul avion solar se consideră a fi Solar Challenger cu care s-a reușit la 7 iulie 1981 traversarea canalului mânecii lăsând în urmă 163 mile după un zbor la o altitudine de 3000 m. Solair II cu o putere de 1600W a efectuat primul zbor de test reușit. Bertrand Picard intenționează ca în 2010 să traverseze oceanul Atlantic, iar în 2011 să înconjoare globul cu un avion solar având o suprafață de cca 250mp acoperită cu celule solare din siliciu monocristalin de 130μm grosime și un randament de 20%. Satelitul STARDUST are o suprafață de panouri solare de 6,6 mp ce stochează energia necesară în perioda de umbră în acumulatoare de nickel-hydrogen (NiH2) cu o capacitate de16 Ah În utilizarea casnică panourile solare au o importanță mai mare în cazul locuințelor izolate fără racord la rețeaua de curent alternativ. În general în sistemele mai evolute, opțional pe lângă panouri se mai montează: o baterie de acumulatore pentru a pute livra energie și în lipsa luminii solare un regulator de tensiune pentru prevenirea supraîncărcării bateriei un dispozitiv de deconectare în cazul descărcării sub limită a acumulatoarelor un dispozitiv de măsurare ce indică direcția de alimentare și cantitatea de energie produsă/consumată în cazul utilizării de consumatori de current alternativ, este nevoie și de un invertor. În acest caz la locuințele racordate la rețeaua de curent alternativ teoretic ar exista posibilitatea eliminării din schemă a bateriei de acumulatoare, energia suplimentară fiind măsurată în ambele direcții (la surplus sau lipsă). Projectul model al blocului 103/104 din Berlin-Kreuzberg în condițiile din Germania a condus la o scădere cu cca 50 Pf a costului energiei. Pe o suprafață de 240 m² 213 panouri solare cu o eficiență de 16% produc 20 kW energie electrică însumând 14.000 kWh pe an. Panourile solare sunt utilizate pe scară tot mai largă la producerea de curent electric Ca surse principale/secundare de curent electric în cazul clădirilor Dat în funcțiune în anul 1984 acoperișul din panouri solare al Universității din Georgetown situat în centrul dens populat al Washingtonului produce anual energie electrică în valoare de 60000$ Fața sudică a clădirii din Tübingen/Germania terminată în anul 2004 a fost acoperită cu 970 panouri fotovoltaice cu o putere instalată de 43,7 kW și care se estimează că vor produce anual 26000 kWh energie Din 1998 în Gleisdorf/Austria, pe strada energiei solare se găsește arborele solar înalt de 17,3 m, o structură de oțel de 12,7 t pe care se află montate 140 panouri solare cu o producție anuală de 6650 kWh cu care se alimentează 70 de stâlpi de iluminare. Centralele de producere a energiei electrice pe bază de panouri solare câștigă teren Centrala solară din Atzenhof suburbia orașului Fürth/Germania produce 1 MW energie electrică cu ajutorul a 144 panouri solare ce acoperă o fostă haldă de deșeuri menajere. Centrala solară din Quierschied suburbia orașului Göttelborn /Germania construită pe o suprafață de 165000 mp în 2004/2005 produce 7,4 MW energie electrică utilizând panouri solare. Actualmente cea mai mare centrală solară se află în Pocking/Bavaria compusă din 57912 panouri solare de înaltă performanță cu o putere de 10 MW. În Shinan/Corea de Sud a început construirea unei mari centrale solare cu o putere instalată de 20 MW, producție anuală estimată la 27000 MWh ce va acoperi cu 109000 panouri solare o suprafață egală cu cea a 80 de terenuri de fotbal. În Brandis/Saxonia/Germania a început construirea celei mai mari centrale solare având o putere de 40 MW, pe un teren al unei foste baze militare, acoperindu-se o suprafață egală cu a 200 terenuri de fotbal cu 550.000 panouri solare din film subțire. Se preconizează ca în primul an de funcționare să se recupereze integral cheltuielile de construcție care se estimează a costa cu 20%-40% mai puțin decât prețul comercial. Primele module vor fi operaționale la sfârșitul lunii iunie. |
Mobile TeleSystems sau MTS este cel mai mare operator de telefonie mobilă din Rusia și CIS cu 83,88 milioane de abonați (mai 2008). După ce au început în Moscova cu o licență în 1994, începând cu 1997 МТS s-a dezvoltat organic. În iunie 2002 MTS a început o rețea în Belarus. În mai 2006 MTS și-a schimbat logo-ul ca parte din campania de redefinire a imaginii realizată de către compania mamă , JSFC Sistema. Acum are două pătrate roșii unul lângă altul. Cel din stânga, comun la toate sucursalele de telecomunicații JSFC Sistema, conține un ou alb care simbolizează simplitudinea și geniul, iar cel din dreapta numele companiei: МТС (MTS).MTS' este deținută în proporție de 52,8% de Sistema, iar 46,7% din acțiuni sunt tranzacționate la bursă. |
A fost fiul lui Ioan Zapolya și al Izabelei, regină a Ungariei și fiica regelui Sigismund I al Poloniei. În 1540, el a fost proclamat rege al Ungariei, intrând în conflict direct cu suveranii habsburgi, iscând astfel, din cauza tatălui lui, la complicate negocieri, dar și conflicte, în care au fost angrenați și otomanii. Pentru și în numele minorului Ioan, a domnit regentul episcop Gheorghe Martinuzzi. Până în anul 1570, Ioan Sigismund a domnit ca "rege ales" al Ungariei, sprijinit de Dieta Ungariei. În 1568, sub conducerea lui Ioan Sigismund Zápolya, are loc la Dieta de la Turda declarația de toleranță religioasă față de confesiunile religioase recunoscute oficial în Transilvania, și declararea a patru religii oficiale - catolicismul, calvinismul, lutheranismul și unitarianismul („Edictul de la Turda”). Aceasta e prima declarație de toleranță religioasă din Europa, într-o epocă dominată de lupte interconfesionale. Prin Tratatul de la Speyer, încheiat la 16 august 1570 a renunțat la pretenția asupra coroanei Ungariei și l-a recunoscut pe împăratul romano-german Maximilian al II-lea drept rege al Ungariei, iar acesta din urmă l-a recunoscut drept principe al Transilvaniei și al Partium-ului. |
Versiunea originală pentru Apple II a fost creată aproape exclusiv de Jon Van Caneghem pe o perioadă de trei ani. Din cauza popularității sale a fost rescrisă pentru numeroase alte platforme populare în acel timp. Până acum în seria Might and Magic au mai apărut 8 continuări. Acțiunea jocului are loc în VARN (Vehicular Astropod Research Nacelle), ea conține vaste terenuri în aer liber, castele, peșteri, orașe în subteran și un Plan Astral. Jocul are ca protagoniști 6 aventurieri porniți în misiunea de a descoperi secretul Sanctuarului Interior. Pe parcursul aventurii eroii găsesc informații despre vânătoarea lui Corak a lui Sheltem. Ei ajung până la urmă să îl demaște pe Sheltem ce se dădea drept Rege și să îl înfrângă. La sfârșitul jocului cei 6 eroi merg prin "Portalurile spre o Altă Lume" și călătoresc spre CRON neștiind că și Sheltem a evadat în această lume. Deși VARN este populat de elemente aparținând fanteziei medievale cum ar fi cavaleri în armură, monștrii mitici și vrăjitori, apar și un număr de elemente science fiction. De exemplu povestea lui Sheltem apare prima oară odată cu descoperirea protagoniștilor a unei nave spațiale eșuată pe pământ, extratereștrii din navă spun că prizonierul ce îl transportau a evadat în lume. |
Concursul Muzical Eurovision 2008 a fost cea de-a 53-a ediție a Eurovisionului și a fost găzduită de Serbia în Arena Belgrad. Cele două semifinale au avut loc pe 20 mai 2008 și pe 22 mai 2008, iar marea finală - pe 24 mai 2008.Dima Bilan, reprezentantul Rusiei, a câștigat ediția din acest an cu cântecul „Believe”, acumulând 272 de puncte. Țările care s-au calificat în finală în urma televotingului au fost: Juriul a ales ca Polonia să fie a 10-a intrare în finală. Juriul a decis ca Suedia să fie cea de-a 10-a finalistă. Țările marcate cu portocaliu au mers în finală în urma televotingului, iar cele marcate cu galben au mers în finală în urma votului juriului Cele 20 de țări calificate în urma semifinalelor |
În matematică, Teorema lui Abel pentru seriile de puteri leagă limita unei serii de puteri de suma coeficienților acesteia. A fost denumită astfel în cinstea matematicianului norvegian Niels Henrik Abel. Într-o versiune mai generală a teoremei, dacă r este orice număr real nenul pentru care seria este convergentă, atunci rezultă că dacă se interpretează limita din această formulă ca limita laterală, la stânga dacă r este pozitiv și la dreapta dacă r este negativ. Utilitatea teoremei lui Abel este aceea că permite găsirea limitei unei serii de puteri când argumentul său (z) tinde crescător către 1, chiar și în cazurile când raza de convergență, R, a seriei de puteri este chiar 1 și nu putem fi siguri dacă limita ar trebui să fie finită sau nu. Ga(z) se numește funcție generatoare a șirului a. Teorema lui Abel este adesea utilă în tratarea funcțiilor generatoare de șiruri cu valori reale nenegative, cum ar fi funcțiile generatoare de probabilități. În particular, este utilă în teoria proceselor Galton-Watson. |
Mănăstirea Plumbuita este o mănăstire ortodoxă de călugări, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, situată în cartierul Colentina din București, pe un mic deal de pe malul drept al râului Colentina. Prima ctitorire are loc în anul 1560, când voievodul Petru cel Tânăr (1559-1568), fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna, începe construcția mănăstirii, care va fi terminată de domnitorul Mihnea Turcitul. În 1585, acesta închină așezământul mănăstirii Xiropotamu, de la Muntele Athos. Biserica suferă mari distrugeri în 1595, iar în 1614 este grav afectată de un incendiu. Ajunge în forma sa actuală la a doua rectitorire, din anul 1647, când biserica este rezidită din temelii din porunca domnitorului Matei Basarab, după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva turcilor. Atunci i se adaugă Casa Domnească și este întărită cu ziduri mari de apărare. Turnul-clopotniță este construit între 1802-1806, de egumenul Dionisie din Ianina, după ce clopotnița mănăstirii fusese grav avariată de cutremurul din 1802. Numele de Plumbuita i-a fost dat de localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme acoperită cu tablă de plumb. Există și legende în jurul acestei denumiri. Se spune că numele de Plumbuita vine de la faptul că Matei Basarab, având nevoie de ghiulele în timpul luptei, a dat la topit acoperișul de plumb al mănăstirii pentru a le fabrica. Altă legendă spune că bătălia lui Matei Basarab cu Radu Iliaș, care a avut loc sub zidurile mănăstirii, a fost atât de aprigă, încât mulțimea de ghiulele căzute pe acoperișul bisericii, topindu-se, a dat acoperișului un luciu de plumb. Biserica mănăstirii, rezidită de Matei Basarab în 1647, are plan triconc, cu turla pe naos, și prezintă atât caractere arhitecturale tipic muntenești, cât și ancadramente de tip gotic la ferestre, care evidențiază influența arhitecturii moldovenești. Are ziduri foarte groase, de aproape un metru. Tabloul votiv al bisericii îl înfățișează pe voievodul-ctitor Matei Basarab. Casa Domnească are arcade pe masive de zidărie la parter și arcade mai numeroase, sprijinite pe coloane cilindrice, la etaj, fiind unul dintre exemplarele rare de arhitectură civilă anterioară secolului al XIX-lea care se păstrează în București. Turnul-clopotniță este încorporat în zidul de incintă, în jumătatea laturii sudice a acestuia. Nivelul inferior este străpuns de tunelul intrării, deasupra acestuia înălțându-se camera clopotelor. Mănăstirea devine un monument de referință pentru istoria culturală a Bucureștiului, începând de la sfârșitul secolului al XVI-lea. În 1573, se înființează aici prima tiparniță din București, prin grija voievodului Alexandru al II-lea Mircea și a soției sale, Ecaterina Salvaresso. Aceasta este a treia tiparniță înființată în Țara Românească, după cea a ieromonahului Macarie, înființată în 1508 la Mănăstirea Dealu de Radu cel Mare (1495-1508); și după cea întemeiată în 1544 sub Radu Paisie (1535-1545) la Târgoviște, condusă de logofătul Dimitrie Liubavici, în care s-a format ca tipograf diaconul Coresi. Tiparul, executat sub îndrumarea monahului Lavrentie și a ucenicului Iovan, prezintă particularități specifice, unice în istoria tiparului românesc, care nu pot fi confundate cu alte caractere poligrafice din Transilvania sau Țara Românească. În 1582, apar aici primele cărți tipărite în București: două Tetraevangheliare și o Psaltire (din care se păstrează numai un fragment, în Biblioteca Națională din Sofia). Situată într-o poziție strategică, la ieșirea din București, pe un mic deal de pe malul râului Colentina, mănăstirea joacă un rol important în apărarea orașului. În 1632, lângă mănăstire se dă o bătălie cu miză importantă, între oastea Țării Românești, condusă de Matei Basarab, și oastea turcă, în frunte cu Radu Iliaș. Acesta din urmă fusese trimis de sultan pentru a îl înlătura din scaun pe Matei Basarab, urmând să instaleze în locul său un domnitor numit de Poarta Otomană. Bătălia este câștigată de Matei Basarab, care rămâne astfel pe tronul Țării Românești. În timpul Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu, ajungând cu oastea sa la București, își stabilește tabăra la Plumbuita și pune santinele lângă mănăstire, pentru a opri ieșirea din oraș a celor care încercau să fugă din calea oștilor sale. În timpul Revoluției de la 1848, fără acordul autorităților bisericești, mănăstirea este transformată în închisoare politică. În luna octombrie 1848, autoritățile vremii arestează și încarcerează în beciurile de la Plumbuita o parte din capii Revoluției. Începând cu secolul al XIX-lea, mănăstirea traversează o lungă perioadă de decădere. Cutremurul din 1802 afectează grav mănăstirea și clopotnița. Acestea sunt reparate ulterior de egumenul Dionisie din Ianina, fost egumen al Mănăstirii Xiropotamu de la Muntele Athos. Odată cu secularizarea averilor mănăstirești, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, toate averile mănăstirii trec în proprietatea statului. Mănăstirea este părăsită, fiind transformată în biserică de mir. Plumbuita decade și ajunge în ruină pentru o lungă perioadă de timp. Biserica este avariată grav de cutremurul din 1942. În 1940, mareșalul Ion Antonescu începe o acțiune de restaurare, dorind ca Plumbuita să devină Panteonul Național al eroilor căzuți în războiul pentru reîntregirea neamului, iar locul său de veci să fie în acest lăcaș. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor și rezultatul celui de Al Doilea Război Mondial nu au permis finalizarea acestui proiect. În anii 1954-1955, biserica mănăstirii este restaurată prin grija Patriarhului Iustinian. Este târnosită pe 24 iunie 1958, stareț fiind Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu. Ansamblul actual al mănăstirii cuprinde: biserica mănăstirii, de plan triconc, cu turla pe naos În Casa Domnească este amenajat un muzeu care cuprinde: obiecte de artă religioasă, 130 de busturi ale domnitorilor români (sculptate în piatră de către starețul Simeon Tatu), precum și picturi murale originale. Biblioteca mănăstirii, cunoscut muzeu de carte veche, cuprinde titluri valoroase, unele vechi de 500 de ani. În cadrul mănăstirii funcționează atelierele Secției de Pictură, Restaurare și Patrimoniu din cadrul Facultății de Teologie din București. Până recent, mănăstirea dispunea de ateliere de sculptură, de tâmplărie mecanică și manuală, de preparat tămaie și ateliere de prelucrare a obiectelor de cult din metal, inclusiv o secție de turnat clopote. (Cel mai mare clopot turnat la Mănăstirea Plumbuita are 1200 de kg și este în funcțiune la Mănăstirea Radu Vodă din București). În prezent, mănăstirea este supusă unei renovări ample. Muzeul din Casa Domnească este închis pentru lucrări de restaurare. Atelierele au fost mutate temporar în comuna Popești-Leordeni. Este în construcție un nou drum de acces spre mănăstire, dinspre râul Colentina. Obștea actuală (2007) a mănăstirii este compusă din zece călugări, starețul mănăstirii fiind Părintele Arhimandrit Visarion Marinescu. Mănăstirea susține constant numeroase proiecte destinate familiilor defavorizate din comunitatea locală. În interiorul mănăstirii funcționează Așezământul Vasiliada, pentru ajutor social. Așezământul dispune de un cabinet medical, un cabinet stomatologic și o farmacie, înființate și susținute cu ajutorul sponsorilor, unde populația cu venituri mici beneficiază, în limita posibilităților, de asistență medicală și medicamente gratuite. |
Este autorul unor studii de istorie: Lupta poporului moldovenesc împotriva jugului otoman (1968), dar și a unor capitole din Istoria R.S.S.M. (1951,1965,1982). Era pasionat de cronografia moldovenească. A scris studii introductive la edițiile letopisețelor lui I. Neculce, G. Ureche, M. Costin, culegerea de studii Slova cronicărească - ecoul bătrânei Moldove (1974) ș.a. În seria Gânditori moldoveni i-au fost publicate micromonografiile Miron Costin (1978) și Ion Neculce (1980). Lucrările lui se caracterizează prin documentare minuțioasă, discernământ critic și stil elevat. |
Nicolae Filip s-a născut la 3 martie 1926 în satul Sofia din județul Bălți, într-o familie de țărani. A terminat școala primară de 7 ani în satul natal, iar apoi școala medie nr.1 din orașul Bălți. Din 1953 lucrează la Institutul Pedagogic din Bălți, iar după reorganizarea lui, la Universitatea de Stat „A. Russo”, ocupând succesiv posturile de lector, lector superior, conferențiar, profesor, șef de catedră, prorector pentru știință, rector. Rezultatele investigațiilor profesorului Nicolae Filip sunt reflectate în circa 200 de publicații, inclusiv 5 monografii, 65 de articole științifice, 25 de referate științifice, |
Este fiul lui Vasile Ghițu. În anul 1954 a absolvit Universitatea din Chișinău. În anul 1965 este membru PCUS. În anul 1973 susține teza de doctor habilitat în științe. Din anul 1969 este șef al Laboratorului de fizică a semimetalelor din cadrul Instituttului de Fizică aplicată al Academiei de Științe din RSS Moldovenească, iar din anul 1973 este director-adjunct al Institutului de Fizică aplicată al aceluiași institut. În anul 1976 este ales membru-corespondent al Academiei de Științe din RSS Moldovenească. Dumitru Ghițu a contribuit la dezvoltarea unui spectru larg de domenii: fizica și tehnologia semimetalelor și semiconductorilor; fizica și tehnologia materialelor anizotropice; fizica sistemelor de dimensionalitate redusă; ingineria dispozitivelor electronice și a echipamentelor medicale. A publicat peste 410 lucrări științifice, majoritatea în reviste de prestigiu internațional, două monografii, a obținut circa 25 de brevete de invenții . Aportul său semnificativ în știință și organizarea cercetării au fost înalt apreciate: om emerit în știință, laureat al Premiului de Stat, cavaler al Ordinului Republicii (1996). |
După ce familia sa s-a mutat la Bologna, a început să studieze serios și sistematic muzica. A continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Șase sonate á quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar ancorate piternic în tehnica de construcție pe care a deprins-o din compozițiile lui Haydn și Mozart. Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat studiul contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneția pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”). Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de același elan care se găsește în accelerarea ritmică și în crescendo-urile atât de tipice. Totul și toată lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent. Spectatorul nu are timp pentru a se plictisi, ariile fiind vii cu pasaje de umplutură ce inspira multă veselie și tinerețe. Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanță cu întregul său comportament din prima jumătate a vieții sale. Muzician tânăr și fecund, el nu este un exponent al facilității și rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de capabil este de a fi novator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui italieni, "Il Tedeschino", adică „Micul german”. Acest pseudo-reproș reflectă atenția sporită pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart. Oricare ar fi subiectele, drame sumbre medievale ori glume moderne, arta lui Rossini rămâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuințarea vocii ca transmițătoare a emoției. Ultima sa compoziție, în care se simt totuși câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic și moral, rătăcește prin orașele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte și unde ține un salon prin care trec artiști, muzicieni, scriitori. Chiar și Richard Wagner este primit aici. În toți acești ani a compus foarte puțin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce și pian. Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operații abdominale, fiind îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, iar în 1887 a fost mutat în bazilica „Santa Croce” din Florența (Italia). |
Constantin Moraru (19 iunie 1926 - 8 martie 2015) este un specialist în domeniul fiziologiei, biochimiei, geneticii și ameliorării plantelor, care a fost ales ca membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei. Membrul corespondent Constantin Moraru s-a născut la 19 iunie 1926 în satul Chiuit, județul Edineț într-o familie de țărani. În anul 1949 a absolvit cu mențiune Institutul Agricol din Chișinău, timp după care a activat în aceiași instituție până în 1958 în calitate de asistent, apoi conferențiar universitar. Concomitent cu activitatea didactică, pe parcursul acelor ani a reușit să acumuleze un vast material experimental în domeniul biologiei formogenezei culturilor de câmp, ce a servit ca bază pentru teza de doctorat în agricultură susținută cu succes în anul 1954. Rezultatele științifice, înalt apreciate de comunitatea științifică, calitățile manageriale au avut un rol decisiv pentru adoptarea hotărârii conducerii republicii referitoare la numirea sa în 1958 în funcția de director al Institutului de Cercetări Științifice pentru Culturile de Câmp. Grație aptitudinilor organizatorice, institutul condus de Constantin Moraru în scurt timp a devenit un centru științific recunoscut în domeniul ameliorării culturilor de câmp nu numai în republică, dar și peste hotare. Constantin Moraru a fost unul din fondatorii Academiei de Științe a Moldovei. Profesorul Constatntin Moraru s-a expus printr-o activitate științifică amplă, contribuind la fondarea unei noi direcții științifice, ce rezidă în reglarea formogenezei plantelor prin acțiunea radiației solare de înaltă altitudine în alternanță cu întunericul. Realizând multiple experiențe complexe care modelau acțiunea radiației spectrului solar cu diferit raport dintre energia sumară a radiației albastre, violete și ultraviolete și energia razelor roșii a stabilit că radiația solară, caracteristică zonei latitudinii de 22°, ce corespunde condițiilor muntoase și pre-muntoase, este factorul principal ce induce mutații și recombinații la plante. Aceste rezultate au stat la baza noțiunii conceptuale despre formogeneza ereditară, conform căreia procesele formogenezei pot fi dirijate prin acțiunea radiației solare de înaltă altitudine în alternanță cu întunericul. In corespundere cu acest asamblu de idei au fost cre¬ate noi forme de grâu comun cu calități valoroase precum rezistență la ger și secetă. Formele obținute pot fi utilizate în procesul de ameliorare în vederea creării de noi soiuri productive, cu o calitate înaltă a boabelor, rezistență la secetă, asigurând astfel securitatea alimentară a populației și a economiei naționale. O altă problemă, asupra căreia și-a focusat activitatea membrul corespondent C. Moraru se referă la elucidarea mecanismelor rezistenței plantelor la factorii abiotici nefavorabili - ger, secetă, arșiță în scopul elaborării căilor de sporire a recoltelor în condițiile caracteristice climei republicii. Ideile elaborate privitor dependența nivelului de rezistență a plantelor către factorii stresogeni de cantitatea histonei H1 în organele plantelor au fost confirmat experi¬mental și înalt apreciat de specialiștii din domeniu. Recunoașterea acestor rezultate este documentată prin nominalizarea membrului corespondent al AȘM, Constantin Moraru, ca „Savant al anului”, 2002, pentru contribuția în dezvoltarea Fiziologiei plantelor, cu oferirea de către Centrul Internațional Biografic, Cambridge, Anglia, a Certificatului de onoare și a Medaliei de aur. Sub îndrumarea membrului corespondent C. Moraru au fost elaborate și susținute 3 teze de doctorat. Pentru activitate prodigioasă, merite deosebite în cercetare, membrului corespondent Constantin Moraru i s-a conferit medalia „Pentru rezultate deosebite în muncă” , ordinal „Gloria Muncii” (1996), medalia “Dimitrie Cantemir” (2011). Constantin Moraru s-a evidențiat prin particularitățile sale omenești. Și-a consacrat viața organizării cercetării și s-a aflat printre mohicanii științei autohtone. Va rămâne un om de omenie, simplu, mărinimos, gata să vină în ajutor în fiecare clipă. |
Bărbierul din Sevilla (în ) este o operă bufă în trei acte, compusă de Gioachino Rossini în 1816 avându-l ca figură centrală pe Figaro. În unele situații, actul întâi și al doilea se interpretează fără pauză, și sunt luate drept primul act, iar al treilea drept al doilea act. În zorii zilei, Almaviva și un grup de muzicieni cântă o serenadă adresată Rosinei. Dintr-o stradă alăturată apare Figaro. El își laudă istețimea, oferindu-se să-l ajute pe Almaviva, care, ocazional, se prezintă sub numele studentului Lindoro. Rosina dorește să-i transmită un bilet lui Lindoro și cere ajutorul lui Figaro. În conversația lui cu Bartolo, Don Basilio își învață interlocutorul cum să scape de Almaviva, utilizând calomnia. În casă intră Almaviva, deghizat în ofițer și cere găzduire. Bartolo surprinde un schimb de bilețele și face scandal. Jandarmii sosesc, dar, la legitimarea contelui, se retrag, lăsându-i pe toți uimiți. Almaviva se reîntoarce, travestit în maestru de muzică, pentru a-l înlocui pe Basilio, bolnav. Ca să câștige încrederea Rosinei, îi dă acesteia un bilet (din partea lui Almaviva). În timpul lecției, cei doi îndrăgostiți, sub ochii lui Bartolo, își mărturisesc iubirea. Intrarea neașteptată a lui Don Basilio riscă să răstoarne toate planurile, înfuriindu-l pe Bartolo, care își dă seama că a fost păcălit. Bătrânelul a trimis după notar, ca să urgenteze căsătoria cu copila sa, convingând-o pe Rosina că Lindoro nu este decât un mijloc al lui Almaviva. Începe furtuna și, găsind un moment prielnic, Figaro și contele vin să o ia pe Rosina. Ea refuză să-i urmeze, dar Almaviva își dezvăluie adevărata identitate. Basilio este de acord, contra unui „cadou”,să le slujească drept martor, iar Bartolo, odată ce i-a trecut supărarea, acceptă situația, cu atât mai mult, cu cât îl va consola zestrea fetei.„Uvertura” - de tip francez, dar totodată plină de vitalitate și foarte cunoscută.„Interludiul ploii” - interludiu instrumental scurt, sugerând imaginea unei furtuni torențiale cu trăsnete și fulgere, plasat la mijlocul celui de-al doilea act. |
S-a născut la 27 iulie 1936, în satul Cureșnița, județul Soroca. Istoricului Demir Dragnev îi aparțin circa 270 de lucrări științifice, publicate independent sau în colaborare cu alți autori, inclusiv 50 de volume - monografii, capitole în tratate, culegeri de documente, manuale, materiale didactice, broșuri. Istoric, specialist în istoria medie și modernă a românilor, paleografia slavo-română, profesor universitar, editor de cărți de specialitate. În pedagogie s-a distins prin conducerea și consultația științifică a 11 teze de doctorat (4 de doctor habilitat și 7 de doctor în științe istorice); a fondat un grup științific de studiere a mentalităților, sensibilităților și cotidianului în Moldova din perioada evului mediu (Institutul de Istorie al Academiei de Științe din Moldova). Colaborează cu Universitatea „Al. I. Cuza” și Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași, cu Institutul „N. Iorga” din București, în scopul pregătirii cadrelor și a organizării conferințelor științifice comune; cu Georg-Eckert Institut (Germania) în domeniul perfecționării manualelor școlare; contribuie la intensificarea relațiilor cu Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Ucrainei și cu cel al Academiei de Științe a Rusiei în vederea activității comisiilor mixte ale istoricilor. Obiectele de studiu, preocupările științifice ale profesorului Dragnev sunt: istoria românilor în epoca medievală; istoria economică, socială și politică internă a Principatului Moldovei în epoca medievală și în perioada de trecere la cea modernă; relațiile slavo-române. Comisia de studiere a comunismulu |
Sergiu Rădăuțanu este născut la 17 iunie 1926 în Chișinău, Basarabia. Este descendent dintr-o familie de intelectuali, printre care un bunic cu studii la vestita Sorbona, cu tatăl profesor de limbă franceză, bun cunoscător a nouă limbi străine și mama, absolventă a conservatorului, Sergiu Rădăuțan a dus mai departe și a întreținut mereu vie flacăra tradițiilor cărturărești din familie. El se angajează plenar în munca de cercetare și de activitate didactică, înscriind pe acest ogor pagini excepționale. La 26 ianuarie 1959 susține teza de doctor în științe fizico-matematice la Institutul de Fizică și Tehnică "A. F. Ioffe" din Sankt-Petersburg pe tema Cercetările soluțiilor solide în sistemele InAa-In2 Se3, având-o drept conducător științific pe profesorul Nina A. Goriunova, iar la 17 iunie 1966 susține teza de doctor habilitat în științe fizico-matematice la Institutul Politehnic din Sankt-Petersburg pe tema Cercetările semiconductorilor de tip diamant cu structura defectă. Printre consultanți: profesorii N.A. Goriunova și D. Nasledov. Membru al Comitetului pentru Premiile de Stat ale republicii Moldova în domeniul științei, tehnicii și producției (1995). Membrul Consiliului pentru problemele științei și dezvoltării umane durabile (1996). La 6 martie 1998, a trecut în lumea umbrelor, în mod subit, la Sankt-Petersburg. Sergiu Rădăuțanu a publicat circa 1000 lucrări științifice, în mare parte găzduite în ediția internațională de prestigiu, inclusiv 30 de monografii, culegeri de articole și volume colective ale multiplelor conferințe științifice în domeniul respectiv, precum a elaborat singur sau în colaborare a peste 100 de brevete de invenții. |
A elaborat metode de obținere a metalelor extrapure. A mai elaborat catalizatori originali. A obținut coloranți pentru masele plastice. A publicat peste 600 de lucrări științifice, 350 din care au fost publicate în cele mai prestigioase reviste de specialitate din lume. Rezultatele cercetărilor științifice au fost implementate pe larg în economia națională. Fondatorul școlii de chimie coordinativă macrociclică și supramoleculară, sub îndrumarea domnului academician Gărbălău au susținut tezele 32 de doctori și doctori habilitați în chimie. Numele său a fost eternizat cu ajutorul Academiei de Științe prin inaugurarea unei plăci comemorative amplasate pe fațada blocului Institutului de Chimie al A.Ș.M., unde savantul și-a petrecut mai mult de jumătate din viață. Placa comemorativă a fost amplasată alături de alte două plăci - cea a fondatorului școlii academice de chimie din Moldova, primului director al Institutului de Chimie - Anton Ablov, care, de fapt, i-a și inspirat savantului interesul pentru dezvoltarea acestui domeniu științific și cea a acad. Gheorghe Lazurievski, fondatorul școlii de chimie organică și bioorganică. Începînd cu anul 2010 se instituie o bursă pentru cel mai bun doctorand chimist - „Bursa academicianului Nicolae Gărbălău”. |
Simion Toma () specialist în domeniul agrochimiei și fiziologiei nutriției minerale a plantelor, care a fost ales ca membru titular al Academiei de Științe a Moldovei. Între anii 1986-1990 a îndeplinit funcția de vicepreședinte al Academiei de Științe a Moldovei. Este fondatorul școlii științifice în domeniul microelementelor ca vectori ai proceselor biologice din Republica Moldova. A efectuat cercetări fundamentale în domeniul microelementelor ca vectori ai proceselor biologice, evidențiind legitățile distribuirii microelementelor (Mn, B, Zn, Cu s.a.) în sol, plante, ceea ce a permis elaborarea cartogramelor conținutului diferitelor fracții (totale, mobile, hidrosolubile) în solurile din republică. Împreună cu colaboratorii institutului, a precizat rolul microelementelor în formarea rezistenței, productivității plantelor și calității producției agricole, a elaborat strategii, procedee și tehnologii de aplicare a microelementelor aparte și concomitent cu macroîngrășămintele și substanțele biologic active. Investigațiile complexe au permis trasarea căilor de valorificare a microelementelor în fitotehnie, viticultură și pomicultură. Au fost determinate cauzele apariției clorozei edafice și căile de tratare a viței-de-vie de această boala fiziologică, metode incluse în regulamentul tehnologic aplicat pe larg în agricultură. În ultimii ani, este preocupat și de stabilirea căilor de atenuare a consecințelor acțiunii factorilor climatici nefavorabili asupra plantelor cultivate. |
Contribuția științifică în dezvoltarea cercetărilor în domeniul științei solului: În anii 1965-2010 a elaborat concepția formării regimurilor nutritive optime pentru obținerea recoltelor scontate. În baza generalizării rezultatelor experiențelor de câmp de lungă și scurtă durată fondate pe diferite tipuri și subtipuri de soluri a determinat: legitățile acțiunii îngrășămintelor cu azot, fosfor și potasiu privind modificarea fertilității efective a solurilor și sporirea productivității culturilor agricole; parametrii optimi ai indicilor agrochimici pentru formarea recoltelor scontate de calitate înaltă; necesarul de fertilizanți pentru formarea recoltelor; parametrii diagnozei complexe sol-plantă a nutriției minerale a plantelor de cultură pentru formarea recoltelor înalte. În anii 1978-2005 a elaborat concepția optimizării nutriției minerale a plantelor de cultură pentru obținerea 100-150 q/ha porumb pentru boabe și 70-90 q/ha grâu de toamnă pe solurile irigate. Concomitent a elaborat procedee și metode noi pentru implementarea acestei concepții în agricultura Moldovei. În anii 1990-2001 a participat la elaborarea ”Modelelor privind utilizarea rațională a Fondului Funciar în perioada post-privatizațională”. A elaborat modele privind protecția, utilizarea rațională și sporirea fertilității solurilor; proiecte privind formarea bilanțului echilibrat a humusului și elementelor biofile în agricultură; sistemul integrat privind fertilizarea solului utilizând factorii biologici și minimalizând utilizarea îngrășămintelor minerale. În anii 1990-2010 a elaborat metodologia efectuării monitoringului ecopedologic. În baza rezultatelor științifice fundamentale și aplicative a evaluat starea de calitate a solurilor, elaborat prognoza modificării principalelor indici a fertilității efective ale solurilor și complexul de măsuri privind utilizarea rațională, conservarea și sporirea fertilității solurilor. În anii 1990-2010 a elaborat metodologia prognozării productivității plantelor de cultură în funcție de condițiile agropedoclimatice și indicii principali ai fertilității efective a solurilor. Din anul 2005 metodele elaborate se implementează în practica agricolă pentru prognozarea recoltei grâului de toamnă la nivel de republică, gospodărie agricolă, în vederea luării deciziilor tehnologice și manageriale. Autor a 314 lucrări științifice consacrate utilizării raționale a resurselor naturale, metodelor de sporire a fertilității solurilor, optimizării nutriției minerale a plantelor de cultură, perfecționării sistemului de fertilizare a solurilor în asolamentele de câmp. Este autor și coautor 18 monografii și manuale, 6 buletine ecopedologice, 6 informații de sinteză, 20 recomandări și instrucțiuni metodice pentru implementare în agricultură etc. Actualmente se implementează în producție 6 produse tehnico-științifice. |
Este situat la circa 10 km de orașul Baia Mare, iar în zilele senine este vizibil din oraș. În mai 2004, pe vârf a fost pus în funcțiune sistemul radar meteo Igniș. După modernizarea acestuia, pe baza informațiilor generate de acesta se vor putea emite mesaje de avertizare meteo în timp cvasireal în vederea elaborării de programe ultrarapide, pentru diminuarea pierderilor în cazul producerii de viituri instantanee, în interiorul razei de 150 km. Sistemul acoperă și determină potențialul norilor și bazinul de recepție aferent malului drept al râului Tisa, din arealul Transcarpatia - Ucraina, utilizate în elaborarea prognozelor hidrologice de malul Tisa. |
Evgheni Pokotilov (27 ianuarie 1927, Odesa-1 februarie 2011, Chișinău) a fost un specialist în domeniul fizicii corpului solid și nanofizicii, care a fost ales ca membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei (din 1989). În anul 1961 susține teza de doctor în știinșe fizico-matematice, cu subiectul"Problemele interacțiunilor electronului cu oscilațiile optice și centrele de impuritate în semiconductori" sub îndrumarea Dr. Conf. Iurie Perlin. În anul 1971 susține teza de doctor habilitat : Procese polaronice și dispozitive-relaxative, condiționate de imperfecțiunile rețelei" În anul 1973 i se conferă titlul de profesor universitar, iar în anul 1989 - de membru corespondent al Academiei de științe din Moldova. Teoria grupurilor și aplicarea lor în fizică Integrarea după traiectorii ]n mecanica cuantică și fizica statistică Fizica semiconductorilor și dielectricilor Fenomene optice și cinetice în structuiri cu dimensiuni reduse Are 272 de publicații (în colaborare). Este autorul a 13 invenții, inclusiv: fenomene de distribuire a polaritonilor superficiali întinși spațial în suprafețele binare, Diploma Nr. 119,31 august 1999, Eliberată de Academia de științe a Rusiei |
Bibliografia selectivă a publicațiilor criticului și istoricului literar: Ediții alcătuite, îngrijite și prefațate |
Alte distincții: Membru al colegiului de redacție al revistelor: 5 în Republica Moldova; 2-Federația Rusă; 1-Ucraina. Monografii - 23 monografii (din care 3 cu coautori-savanți din Franța), manuale-3; lucrări metodice - 5; recomandări practice-9.Articole științifice și de diseminare a rezultatelor cercetărilor vitivinicile și biotehnologice-600, dintre care 53 in Franta, Italia, Cehia, Romania, Bulgaria, Un cercetător de frunte în domeniul Oenologiei, Academicianul Boris Gaina la 70 ani, rev. ”Akademos”, 2/2017, pag. 176-179. |
Iacob cel Mare a fost un pescar din Betsaida, un sat de pe malul nordic al lacului Genesareth (Palestina, azi Israel). Părinții lui ar fi fost Zevedeu și Maria-Salomeea. A fost - potrivit tradiției - fratele mai mare al apostolului Ioan. În Evanghelii, cei doi fii ai lui Zevedeu apar menționați împreună de mai multe ori. Din cauza temperamentului lor (cf. Lc 9,52-54), Iisus i-a numit "fiii tunetului" (Mc 3,17). După alții, Isus i-a poreclit pe acesti frați „boanerges” („fiii tunetului”), probabil pentru că făceau parte din gruparea revoluționar-antiromană a Zeloților. A fost de față la cele mai însemnate minuni săvârșite de Domnul, la Schimbarea la Față a lui Iisus și la rugăciunea lui pe Muntele Măslinilor. După „Ridicarea la Cer” a lui Isus, Iacob cel Mare ar fi făcut o călătorie în Spania, după care s-ar fi reîntors în Palestina, unde ar fi predicat cu succes in ținuturile Samariei și Iudeei, conducând un timp, împreună cu Petru și Ioan, comunitatea iudeo-creștină din Ierusalim. A fost prins și ucis prin decapitare la Ierusalim în anul 44 d.C, din ordinul regelui Herodes-Aggripa I (Faptele Apostolilor, 12,2) și îngropat tot acolo. Este cinstit mai ales în Spania, unde se află o vestită biserică închinată lui. Potrivit unei vechi tradiții spaniole, trupul Apostolului Iacov este înmormântat la Santiago de Compostela. |
După absolvirea facultății, a lucrat o perioadă (1966-1969) ca medic terapeut și ulterior medic otorinolaringolog (ORL) la Spitalul raional Strășeni. Se înscrie apoi la cursurile de doctorat în medicină, specialitatea Otorinolaringologie la Institutul de Cercetări Științifice din Moscova, obținând în anul 1972 titlul academic de doctor. Va urma ulterior cursuri postdoctorale la același institut cu susținerea tezelor de doctor și respectiv - doctor habilitat în medicină (1983-1985). Activează apoi în cadrul Institutului de Stat de Medicină din Chișinău în calitate de conferențiar la Catedra de Otorinolaringologie, prorector în probleme de medicină clinică și șef al Catedrei de Otorinolaringologie. În anul 1989 obține titlul științifico-didactic de profesor universitar. Începând din anul 1994 îndeplinește funcția de rector al Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Chișinău. Ca o recunoaștere a activității științifice desfășurate, Ion Ababii a fost ales în Academia de Științe a Republicii Moldova, mai întâi ca membru corespondent (1993) și apoi ca membru titular (2000). De asemenea, a fost ales ca membru de onoare al Academiei de Științe din Polonia și Finlanda, membru de onoare al Academiei de Otorinolaringologie din SUA, Academiei de Otorinolaringologie a Flotei Marine din Federația Rusă, Societății Rinologilor din Federația Rusă. Este autor a 367 lucrări științifice publicate, inclusiv 5 monografii, 4 manuale, 30 îndrumări metodice și 17 brevete de invenție. A pregătit 8 doctori și 1 doctor habilitat în științe medicale. În baza votului de încredere acordat de Parlament, prin Decretul președintelui Republicii Moldova din 8 noiembrie 2005, a fost numit în funcția de ministru al Sănătății și Protecției Sociale. A fost eliberat din funcția de ministru la data de 31 martie 2008, odată cu formarea unui nou guvern condus de Zinaida Greceanîi. Ca o recunoaștere a meritelor sale deosebite în activitatea de cercetare în domeniul otolaringologiei, profesorul Ion Ababii a primit următoarele distrincții: |
În timpul procesului lui Isus, Irod Antipa nu și-a asumat responsabilitatea judecării lui Iisus la Ierusalim (unde se găsea cu ocazia sărbătorii anuale evreiești Pessah), ci l-a retrimis înapoi procuratorului roman Pilat din Pont. După decesul protectorului său (împăratul Tiberius, 14-37 d.Hr.), a început declinul politic al lui Irod Antipa. A murit în anul 39 d.Hr., după ce fusese exilat în provincia Galia (în Franța de astăzi). A construit pe malul lacului Ghenizaret orașul Tiberias (în onoarea împăratului Tiberius), capitala regiunilor guvernate de către el. Este amintit în evanghelii tot sub numele simplificat de „Irod” (a nu se confunda cu ceilalți 2 „Irozi” amintiți în evanghelii: Irod cel Mare și Irod Agrippa). |
Este specialist în chirurgia oncologică, esofagiană, hepatică, pancreatică, senologică, precum și în cea plastică și reconstructivă și este autorul unor lucrări care fructifică această experiență, precum Chirurgie plastică și reparatorie, vol. I (1980), Tratamentul ulcerului gastroduodenal perforat (1981), Actualități în chirurgia cancerului gastric (1999). Între anii 2006 și 2008 a fost rectorul Universității de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” din Iași. Cristian Dragomir a fost ales membru a numeroase societăți savante: |
Este cunoscut pentru contribuțiile din domeniul termodinamicii și ca autor al teoriei constructale privind proiectarea și evoluția în natură. La vârsta de 20 ani s-a stabilit în Statele Unite și în anul 1975 și-a luat doctoratul la Massachusetts Institute of Technology. Este profesor universitar la Universitatea Duke, Carolina de Nord - Departamentul "Inginerie Mecanică și Știința Materialelor". Doctor Honoris Causa a 18 universități, Adrian Bejan a publicat 30 de cărți și mai mult de 600 opere științifice, fiind totodată membru în diverse asociații profesionale, organizații sau instituții academice:Cea mai recentă recunoaștere o reprezintă Medalia "Benjamin Franklin", acordată de Institutul Franklin din USA, ce urmează a i se înmâna în cadru festiv în anul 2018. A primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea a 18 Universități din 11 țări, printre care: Specialiști în mecanica fluidelor |
Vitali Lazarevici Ghinzburg (în ; ) a fost un fizician rus,de origine mixtă, preponderent evreiască, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2003, împreună cu Alexei Abrikosov și Anthony Leggett, pentru contribuțiile de pionierat în domeniul teoriei superconductorilor și superfluidelor. El a fost ales ca membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei. Până la vârsta de 11 ani a fost educat de către tată acasă. În anul 1927 a fost admis în clasa a IY a școlii Nr. 57 de șapte clase din Moscova, pe care a absolvit-o în anul 1931, după ce a continuat studiile la o școala industrială din cadrul unei fabrici. Ulterior a studiat de sine stătător, lucrând laborant la un laborator radiologic împreună cu viitorii săi colegi și prieteni V.A. Țukerman (1913-1993) și L.V. Altșuler (1913-2003), care i-au fost prieteni viața întreagă. În anul 1933 a fost admis la Universitatea din Moscova, a absolvit facultatea de fizică a acesteia în anul 1938, în același an a fost admis la doctorantură, pe care a absolvit-o în anul 1940 cu susținerea disertației de doctor în științe. A susținut disertația de doctor habilitat în științe în anul 1942. Din 1942 lucrează în secția de fizică teoretică a Institutului de Fizică a Academiei de științe din URSS, condusă de I.E. Tamm, ulterior devenind șef al acestei secții. Din 1947 este membru PCUS. În anul 1955 a semnat scrisoarea celor 300, împotriva savantului pseudogenetician Trofim Lîsenko. A condus catedra de fizică teoretică și astrofizică din cadrul facultății de fizică generală și aplicată a Institutului fizico-tehnic din Moscova, pe care a înființat-o. A susținut în măsura posibilităților activitatea fizicianului - dizident Andrei Saharov, care era subaltern în cadrul Secției de fizică teoretică a Institutului de Fizică al academiei de științe din URSS. A condus comisia de combatere a pseudoștiinței din cadrul Academiei de științe din Rusia. În ultimii ani ai vieții a fost consilier al Academiei de științe din Rusia, șef de grupă. A decedat la 8 noiembrie 2009 la Moscova în rezultatul unui acces de insuficiență cardiacă. Este înmormântat la Moscova la cimitirul Novodevicie la 11 noiembrie. Ghinzburg este autorul a peste 400 de articole științifice în domenii variate ale fizicii și astrofizicii și a 10 monografii științifice. Activitatea științifică principală a lui Ghinzburg este axată pe probleme de astrofizică și radiofizică, originea razelor cosmice, fizica plasmei, teoria radiațiilor inclusiv a radiației Vavilov - Cerenkov, optică a cristalelor, teoria supraconductibilității. În anul 1940 a creat teoria cuantică a efectului Vavilov - Cerenkov, și teoria radiației Cerenkov în cristale. În anul 1941 a a observat radiații radio din cosmos pe lungimea de undă 1,87 m. În anul 1946 în colaborare cu I.M. Frank a elaborat teoria radiației de tranziție la trecerea dintr-un mediu în altul. În anul 1958 în colaborare cu Lev P. Pitaevskii a creat teoria semifenomenologică a suprafluidității (teoria Ghinzburg-Pitaevskii). A elaborat teoria radiației de frânare în condiții astrofizice și teoria radioastronomică a razelor cosmice. A fost membru din străinătate a câtorva academii de științe, redactor - șef al revistei "Uspehi Fiziceskih nauk". În anul 1998 a întemeiat și a condus comisia de combatere a pseudoștiinței și falsificărilor științifice de pe lângă Prezidiul Academiei de Științe din Rusia. A fost membru al Comisiei academiei de științe din Rusia pentru ameliorarea stilului de lucru (de fapt, comisia pentru combaterea birocrației). A fost redactor-șef al revistei științifice "Izvestia Vuzov. Radiofizica", membru al colegiului de redacție al revistelor "Fizica nizkih temperatur" și "Pisima v Astronomicheskii Jurnal", "Nauka i Jizni", bibliotecii "Kvant" (editura "Nauka"), membru al Consiliului obștesc al săptămânalului "Literaturnaia gazeta". Ghinzburg este un renumit popularizator al științei, a susținut folosirea formulelor în lucrările de popularizare la nivelul formulelor din cursul elementar de fizică școlară. La sfârșitul anilor 80 afirma, că "actualmente poate fi considerat educat doar acea persoană, care a însușit foarte bine conținutul cel puțin al materiilor de 8 clase din școala de cultură generală". A fost membru al Congresului evreilor din Rusia, cea mai importantă organizație a evreilor din Rusia cu caracter laic. Medalia "Pentru muncă conștiincioasă în anii marelui război pentru apărarea Patriei" Medialia de aur S.I. Vavilov (1995) pentru lucrări de excepție în domeniul fizicii, inclusiv pentru contribuția la explicarea fenomenului Cerenkov A doua soție (din 1946), Nina Ivanovna Ghinzburg (născută Ermakova), absolventă a facultății de mecanică și matematică a Universității din Moscova, fizician-experimentator, ulterior deținut-politic. Ghinzburg era un ateu militant în timpul regimului sovietic și a rămas la fel și după desființarea regimului comunist A criticat clericalismul în presa scrisă și a scris câteva cărți pe tema religiei și ateismului. De aceea, a fost atacat de partizani ai Ortodoxiei Ruse care susțineau că niciun premiu științific poate scuza atacurile sale verbale contra Bisericii Ortodoxe Ruse. A fost unul din semnatarii unei scrisori deschise adresate președintelui Federației Ruse contra clericalismului BOR. Într-unul dintre interviuri, Ghinzburg a relatat, că dragostea pentru fizica temperaturilor joase i-a provenit de la frigul pe care l-a tras în iarna din anul de război 1942. Ghinzburg a fost un adversar recunoscut al astrologiei și al altor preocupări oculte. Într-o intervenție la Radio Liberty a denunțat FSB-ul ca o instituție periculoasă pentru Rusia care favorizează revenirea în forță a stalinismului în sistemul justițiar din Rusia. Scriitori de popularizare a științei |
În Biblie este menționat că ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la Betleem, descrisă în capitolul 2 din Evanghelia după Matei, eveniment despre care biografii recenți ai lui Irod sunt în mare majoritate (cu excepția lui Stewart Perowne) de acord că nu s-a petrecut în mod real. Irod cel Mare a construit cetăți noi și a refăcut într-un mod în aparență mai impunător, «Al Doilea Templu » din Ierusalim (cel ridicat de Ezra și Nehemia pe locul primului „Templu Solomonian”). Câțiva membri ai familiei sale sunt înmormântați în Necropola Herodienilor, aflată la circa 500 m sud-vest de zidul Ierusalimului și de Poarta Jaffa. Se presupune că ruinele mormântului lui Irod cel Mare însuși, îngropat în cetatea Herodion (la câțiva km sud-est de Ierusalim), au fost descoperite în primăvara anului 2007 de către echipa arheologului israelian Ehud Netzer. |
Afirmațiile Evangheliei după Matei sunt contrazise în , conform cărora Iuda a căzut și s-a rupt în două, terenul fiind cumpărat de Iuda însuși, nu de preoți. Existenta acestor descrieri contradictorii ale morții lui Iuda a produs probleme pentru cercetătorii care aveau încredere în Scriptură ca izvor istoric. Această problemă l-a determinat pe C. S. Lewis să respingă ideea că „orice afirmație din Scriptură trebuie să fie adevăr istoric.” Mai multe încercări de a armoniza Biblia au fost făcute, cum ar fi cea a lui Augustin de Hipona conform căruia Iuda s-ar fi spânzurat pe un câmp, frânghia s-a rupt mai târziu, iar din cauza căderii corpul său s-a rupt în două, sau că relatările din Fapte se referă la două evenimente diferite. Majoritatea cercetătorilor moderni sunt de acord că este vorba de o contradicție care nu poate fi reconciliată. Cercetătorii sunt de acord ca autorul Evangheliei după Matei a ținut o expunere midrașică pentru a prezenta evenimentul drept împlinire a profețiilor din Biblia ebraică. Ei susțin că autorul a adăugat detalii imaginare, cum ar fi cei treizeci de arginti și faptul că Iuda s-ar fi spânzurat, unei tradiții mai vechi despre moartea lui Iuda. Conform acestei evanghelii Iuda a fost discipolul care a înțeles cine este de fapt Isus, fiind discipolul preferat de El (Iuda nefiind ca cei doisprezece, care erau plini de toate imoralitățile), și a făcut voia lui Isus dându-l pe mâna autorităților care i-au ucis trupul, eliberându-l astfel pentru a se întoarce în Împărăția lui Barbelo (Mama Divină). Conform evangheliei, nu moartea lui Isus ne mântuiește, ci cunoașterea secretă comunicată de Isus lui Iuda. Evanghelia după Iuda este produsul unui autor cu înclinații gnostice, care aparține celui de-al doilea secol. Nu este vorba despre relatarea vreunui martor ocular, nici nu este scrisă de Iuda Iscarioteanul. În contrast, Evangheliile canonice au fost scrise în primul secol d.Ch. și, cel puțin două dintre ele au fost atribuite de către tradiția creștină unor martori oculari. Cele patru evanghelii canonice nu au fost scrise de martori direcți la evenimentele relatate, iar ele nici măcar nu susțin că ar fi scrise de martori direcți la acele evenimente: |
În tinerețe ar fi făcut o călătorie misionară prin Asia Mică și Balcani. Ar fi murit martirizat prin crucificare în anul 80 d.Hr. la Hierapolis, în Frigia (azi: Pamukkale în Turcia), la vârsta de 87 de ani. |
Apostolul Bartolomeu () este considerat unul din cei 12 apostoli ai lui Isus din Nazaret, identificat cu Natanael menționat în primul capitolul al Evangheliei după Ioan. Semnificația numelui „Bartolomeu” este „fiul lui Talmai” sau „Tholmai”.Una din legende afirmă că el ar fi fost mirele de la „Nunta din Cana Galileii” și că ar fi întreprins apoi lungi călătorii de răspândire a noii credințe creștine prin Cilicia, Armenia, Mesopotamia și India. La curtea regelui Polimius din Armenia ar fi săvârșit minuni și tot acolo ar fi fost omorât în mod crud (i s-ar fi tras pielea de pe corpul viu). În anul 1238 un fragment de craniu a fost dus la Frankfurt pe Main (Germania) și depus în relicvariul domului ce-i poartă numele („Sf. Bartolomeu”). |
După unii ar fi fost originar din orașul grec Didyma (azi Didim în Turcia), după alții ar fi fost frate cu Iisus (în acest caz el ar fi Iuda-Toma, unul dintre cei 4 copii ai lui Iosif, tatăl lui Iisus). Se zice că ar fi întreprins o lungă călătorie misionară, ajungând în ținutul Parților și în India de sud, unde a murit fiind străpuns cu o lance. |
Nu există niciun izvor istoric de încredere care să arate că autorul Evangheliei după Matei s-ar fi numit în realitate Matei, evanghelia sa fiind publicată în mod anonim: Autorul acestei scrieri nu a fost martor la viața lui Isus și nici măcar nu susține că descrie în evanghelie evenimente la care ar fi fost martor: |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.