Datasets:

OpenLLM-Ro
/

ro_wiki

Dataset card Data Studio Files Files and versions Community

Split (3)

train · 123k rows

page stringlengths 33 136k
În anul 1865 a obținut doctoratul în drept la Berlin. A făcut parte din coaliția politică care a dus la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea tării și din Adunarea Constituantă formată în 1866 pentru adoptarea noii Constituții. În perioada 18 decembrie 1870 - 11 martie 1871 a fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii în guvernul al cincilea al lui Ion Ghica, guvernul Ion Ghica (3).
În anii 1840, atunci când arhitectul catalan - român Xavier Villacrosse a fost numit arhitect șef al orașului, funcție pe care a îndeplinit-o între 1840 și 1848, adjunctul său a fost arhitectul Alexandru Hristea Orăscu. Ulterior, a participat la Revoluția de la 1848, respectiv a avut și o carieră de politician, iar în 1876 a fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii publice. Între anii 1891 - 1894 a fost primul președinte al Societății Arhitecților Români. O stradă din București, aflată în cartierul Izvor, a purtat numele lui Alexandru Orăscu, până în 1984, când zona a fost demolată abuziv pentru proiectul "Casa Poporului". Români pe mărci poștale românești
Castelul Schilling din satul Corneni, județul Cluj, construit (și refăcut) în sec. XVIII-XIX în stil baroc, este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Cluj elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010, cu . În forma actuală, castelul (mai curând un conac) a fost construit între 1898-1900 de avocatul Bokros Lajos, pe moșia Inczédy, moștenită de soția sa, Inczédy Julianna. Pe fațadă este montată o placă de piatră pe care sunt sculptate stemele familiilor Inczédy și Wass. Sub ele, o inscripție în limba maghiară care, în traducere, sună astfel: L.B.N.V. dragul conte Intzédi György / împreună cu a lui Was Ágnes a sfințit această casă sălaș liniștit ai moștenitorilor Iehovei / a terminat construirea în anul 1774. Se presupune că provine dintr-o clădire anterioară de pe acest amplasament. În 1903, prin căsătorie, castelul a ajuns în proprietatea lui Rudolf Schilling, notar regal, soția sa fiind Bokros Júlia, fiica lui Bokros Lajos și Inczédy Julianna. După naționalizarea din 1948, clădirea a fost folosită ca școală și sediu de Gospodărie Agricolă Colectivă. În 2005, clădirea i-a fost retrocedată deputatului UDMR Takács Csaba.
Nicolae Fleva () a fost politician, jurnalist și avocat român. Cunoscut în special pentru implicarea sa în incidente politice și pentru un patriotism declarat care se învecinează cu demagogia, el a testat toate formulele politice pe care le-a permis sistemul bicameral din România. Activitatea sa în sfera publică a inclus o prezență îndelungată în Adunarea Deputaților și un mandat de primar al municipiului București între 1884 și 1886. Viitorul politician s-a născut la Râmnicu Sărat într-o familie din mica boierime. A fost un descendent al coloniștilor greci, care probabil au sosit în regiunea Buzău în timpul erei fanariote. Tatăl său, Teodorache Fleva, era proprietarul moșiei Șocariciu. A avut o soră, Cleopatra (căsătorită Tabacopol), a cărei fiică Alexandrina s-a căsătorit cu Ion Istrați, aghiotant al regelui Carol I între 1892 și 1897. În tinerețe, Nicolae Fleva a urmat Colegiul Sfântul Sava din București și a absolvit Facultatea de Drept la Universitatea din Napoli (1867). După întoarcerea în țară, Fleva a petrecut o perioadă ocupându-se de moșia sa din județul Putna, fiind interesat de agricultură și creșterea cailor: a fost jurat în concursuri de arat la târgurile locale și a primit o medalie de argint pentru iapa sa Diditia. Fleva a introdus cursele de trap profesioniste în România și a primit o mențiune pentru contribuția sa la acest sport. Pe lângă construirea unei cariere juridice, el devenind unul dintre cei mai de succes profesioniști din domeniul juridic din anii 1870, Fleva și-a creat un stil politic extrem de neconvențional. Descris de contemporani ca având o voce caldă și învăluitoare, el s-a bazat pe o retorică cu tema patriotică și se spunea că poate vorbi patru ore fără întrerupere. A ținut discursuri electorale național-liberale în fața unor obiective patriotice, cum ar fi statuia lui Mihai Viteazu din fața Universității. Cu timpul, Fleva a devenit cunoscut susținătorilor săi ca Tribunul, sau variații ale acestei porecle. În 2011, jurnalista Maria Apostol l-a numit "una dintre cele mai controversate figuri politice din istoria României".Fleva însuși nu s-a preocupat de resentimentele colegilor săi față de comportamentul său, cugetarea sa devenind faimoasă în epocă: "Prefer să-mi fac dușmani care mă stimează decât amici care mă disprețuiesc". Una dintre primele cauze care l-a implicat pe Fleva, ca tânără figură în opoziția liberal-republicană, a fost disputa dintre liberali și monarhul României, Domnitorul Carol de Hohenzollern. Tribunul a fost ales pentru prima dată în Adunare în alegerile generale din 1870, reprezentând județul Putna. El s-a afirmat în acea legislatură susținând că alegerile pentru consiliile orășenești și municipale au fost falsificate și i-a felicitat pe aceia care, precum Nicolae Moret Blaremberg, au denunțat politica prim-ministrului Manolache Costache Epureanu. Fleva a fost din nou trimis în Adunarea Legislativă după alegerile din 1871, dar de data aceasta a reprezentat județul Muscel. Locul lui a fost contestat de un politician rival, Potoceanu: la începutul anului 1875, chiar înainte de alegerile programate, plenul Adunării a decis să-l înlăture pe Fleva din funcția de deputat. Ulterior, Fleva a jucat un rol în efortul de a uni o singură opoziție liberală împotriva conservatorismului primului ministru Lascăr Catargiu și a altor lideri politici apropiați de Carol. Pe atunci, mișcarea liberală bazată pe București și-a extins baza, ajungând la diferite cluburi liberale indecise. În curând s-au alăturat principalele facțiuni anti-Catargiu: un curent moderat, condus de Ion Ghica și Mihail Kogălniceanu; Nicolae Ionescu și "fracționiștii" lui din estul Moldovei și un grup de foști conservatori precum Epureanu. Primul rezultat al efortului lor a fost o gazetă politică, Alegătorul Liber. Fleva făcea parte din Comitetul de redacție, care cuprindea aproape toată conducerea liberală (cu excepția lui C. A. Rosetti), și l-a angajat pe tânărul jurnalist satiric Ion Luca Caragiale ca editor. Sprijiniți de oratoria lui Fleva și de expunerea în Alegătorul Liber, gruparea coalizată a intrat cu încredere în cursa alegerilor din 1875. Momentul a degenerat în confuzie națională, după ce susținătorii celor două părți au organizat o bătălie și un agent electoral pro-Catargiu a fost ucis în public. Autoritățile l-au arestat pe Fleva acuzându-l că a instigat populația și l-au închis timp de o lună la închisoarea Văcărești. Întâmpinat de "o mulțime în delir", el a participat la apărarea cu succes a poetului anti-conservator Alexandru Macedonski, care s-a confruntat cu acuzații similare. Semnarea unui acord comercial dintre România și Austro-Ungaria, vecinul ei protecționist de la nord-vest, a înfuriat pe liberalii anti-austrieci până la punctul în care a apărut o conspirație liberală. În acest moment, fracțiunile liberale au găsit sprijinul lui Stephen "Mazar Pașa" Lakeman, care, ca un supus loial al Regatului Britanic, ar fi intenționat să îndepărteze România de angajamentele sale austriece. Fleva a fost implicat personal în negocierile prezidate de Lakeman, care au dus la formarea unui singur partid național-liberal. Numele lui figurează printre cei 25 de membri ai Comitetului de conducere al partidului, pe o listă publicată de Românul lui Rosetti în iunie 1875. A urmat o iarnă a agitației național-liberale, cu planuri reînnoite pentru o Republică Română, apoi o înțelegere între cele două părți, mediată de șeful poliției române, Ion Bălăceanu. Nicolae Fleva a revenit ca deputat național-liberal în alegerile anticipate din 1876 și a fost reconfirmat în 1879. o moțiune împotriva lui Catargiu, pentru daune, după ce Catargiu a stârnit revoltele din București. Astfel de inițiative au stingherit pe cei mai mulți liberali moderați (conduși de Kogălniceanu și Epureanu), au supărat presa conservatoare și au fost în cele din urmă învinse în Parlament. În ciuda faptului că a fost angajat în centrul politicii liberale, Fleva l-a apărat pe fostul ministru al educației Titu Maiorescu, fondatorul grupului conservator Junimea. Comisia specială a lui Fleva a investigat acuzația făcută de liberalul Andrei Vizanti că Maiorescu ar fi risipit banii statului dând burse în străinătate unor tineri, iar votul lui Fleva a fost în favoarea lui Maiorescu. În acele luni, Fleva a participat, de asemenea, la dezbaterea aprinsă despre reglementarea comerțului cu grâu între România și Imperiul Rus. Împotriva poziției deținută de Catargiu și împotriva vocilor din propriul partid, Fleva a sugerat că cererea Rusiei pentru statutul celei mai favorizate națiuni este acceptabilă. Mandatul lui Fleva ca deputat a coincis cu evenimente istorice legate de războiul ruso-turc și de independența românească. La 9 mai 1877, l-a interpelat pe ministrul de externe Kogălniceanu despre atacul rus asupra Imperiului Otoman; Kogălniceanu a confirmat faptul că România se considera independentă față de Poartă prin celebra declarație "Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare". Deși pentru unii asta a însemnat că România a fost independentă de la 9 mai, această discuție a fost mai degrabă un preambul al declarației reale de independență din 10 mai. După cum notează cărturarul Marius Turda, obiecțiile au fost parțial justificate, deoarece noua generație a adus cu ea mai puțină credibilitate și mai multă corupție. Fleva ar fi putut chiar să fie parțial responsabil pentru înlăturarea lui Eminescu din funcția de bibliotecar, în momentul în care PNL a început pentru prima dată să evalueze loialitatea funcționarilor publici. Xenofobia extinsă a lui Eminescu a provocat neliniște în cercurile conservatoare, deoarece mulți lideri conservatori erau de origine greacă sau de altă natură. A urmat o perioadă în care agitația republicană s-a reînnoit, pe parcursul căreia Nicolae Fleva s-a situat de partea cu politicile revoluționare. În 1883, când membrii partidului său sperau să obțină demisia regelui Carol, el a informat publicul despre dreptul la revoluție. Discursul său a fost revizuit în 2012 de către Codrin Liviu Cuțitaru ca o interpretare greșită clasică a acestui principiu, deoarece acesta a validat o "stare de revoltă" permanentă printre cei care s-au simțit privați de drepturi. Poziția lui Fleva în calitate de deputat a fost reconfirmată în alegerile naționale din 1883 și din nou în 1884. Tribunul avea fieful său în București iar în urma alegerilor locale din 1884 a devenit primar al Bucureștiului. El a beneficiat de retragerea lui Eugeniu Stătescu, ajungând astfel primul pe lista electorală a PNL. Fleva nu a înlocuit un primar activ, ci a preluat locul de la un comitet interimar prezidat de M. Török. Echipa de consilieri a lui Fleva a inclus 6 personalități publice, printre care și inginerul civil Grigore Cerchez și viitorul primar Ion Dobrovici. Echipa s-a concentrat pe salubrizarea râului Dâmbovița, dar pentru că lucrările de canalizare și de regularizare a albiei Dâmboviței nu dădeau rezultate, Fleva a apelat la ajutorul inginerului englez William Lindley. La inspecție, Lindley a sfătuit să nu folosească Dâmbovița ca aprovizionare cu apă, chiar dacă au fost instalate filtre. Perioada lui Fleva în politica PNL s-a încheiat în timp ce era încă primar, sub cabinetul lui Ion Brătianu. Cunoscut adversarilor săi ca "Vizirul", prim-ministrul a fost pentru un timp necontestat în partidul său, marginalizând pe cel mai puternic rival, C. A. Rosetti. Ion Brătianu s-a confruntat chiar cu opoziția fratelui său, Dimitrie Brătianu. Acesta din urmă a preluat campania lui Rosetti pentru sufragiul universal al bărbaților, dar, spre deosebire de radicalii lui Rosetti, a sprijinit suprareprezentarea clasei mijlocii a României. Fleva s-a numărat printre militanții partidului care l-au acuzat pe prim-ministru de conducere dictatorială și pe regele Carol că a creat un clientelism politic în asociere cu Ion Brătianu. Curând Fleva a devenit principala voce acuzatoare, producând dovezi care au incriminat doi politicieni național-liberali: Emil Costinescu și Pherekyde. Acesta din urmă, un abil pistolar, l-a provocat pe Fleva la duel cu pistolul, rănindu-i mâna dreaptă. Cearta personală a lui Fleva cu Brătianu a atins un vârf cu un alt duel. Brătianu a fost cel care l-a provocat pe Fleva, când acesta din urmă a descris cabinetul său ca o colecție de "umbre"; Fleva a ratat ținta iar glonțul lui Brătianu l-a atins aproape de inimă. Despărțirea de PNL a dus la nașterea unui nou conglomerat politic, numit "Partidul Liberal Conservator": conservatorii, alături de gruparea Liberalii Sinceri, plus "fracționiștii" moldoveni, având drept organ de presă ziarul "România". Problemele politice au continuat. Monarhul, care acum avea încredere în Brătianu mai mult decât în orice alt politician, refuza să-și aplice prerogativele. Cu fostul inamic Catargiu, Fleva a semnat un manifest împotriva lui Carol, în care se referea la posibilitatea unei rebeliuni anti-monarhice. Cu un ton disperat, cele două facțiuni unite au început să se refere la doctrinarii național-liberal ca la "colectiviști".Fleva a fost implicat personal în nașterea blocului "Opoziția Unită" - el și Dimitrie Brătianu se numărau printre liderii recunoscuți ai acestei noi mișcări. Fleva a discutat, de asemenea, cu Junimea, gruparea interioară conservatoare, întâlnindu-se cu purtătorul acesteia de cuvânt, Alexandru Marghiloman. Alături de Dimitrie Brătianu și de alții din "Opoziția Unită", a participat la Galați la agitația împotriva guvernului, spunând jurnaliștilor că alegerile au fost mereu fraudate. În 1886, fracțiunea sa s-a alăturat altor foști liberali, printre care Constantin C. Arion și Take Ionescu. Cu Ionescu și cu tânărul conservator , pe atunci un conservator nonconformist; articolele sale în sprijinul lui Ghenadie au fost publicate de revista politico-literară a lui Macedonski Liga Ortodoxă. De asemenea, la grupul lui Fleva au aderat fostul socialist George A. Scorțescu, care a publicat ziarul Evenimentul și Anton "Toni" Bacalbașa. Forțând pentru întoarcerea la putere, Fleva a căutat să se alinieze la politica externă a regelui. Cu toate acestea, Sturdza a primit promisiuni formale din partea mai multor adversari că Fleva nu va mai avea niciodată o funcție ministerială. Ulterior, fleviștii parlamentari (descriși de un observator transilvănean ca "domnul Fleva și șapte dintre tovarășii săi") au votat fără tragere de inimă în favoarea unor legi național liberale, dar majoritatea acțiiunilor lor au fost activități împotriva cabinetului Sturdza. În februarie 1898, Fleva a fost singurul parlamentar care a votat împotriva proiectului național de conversie a datoriilor, proiect avansat de ministrul de finanțe Gogu Cantacuzino. În tandem, a doua fracțiune disidentă, formată în jurul lui Petre S. Aurelian și a ziarului Drapelul "a furat" mai mulți votanți de la PNL. În loc să-i curteze pe fleviști, Sturdza a reușit să-și prelungească puterea prin re-atragerea unora de la Drapelul, inclusiv alți 13 deputați. Fracțiunile conservatoare și junimiștii l-au păstrat pe Fleva în tabăra lor, făcându-i făgăduințe mai mult sau mai puțin concrete cu privire la întoarcerea în guvern. În numele lor, Fleva a purtat bătălii stradale cu partidul lui Sturdza și, împreună cu Maiorescu și alții, a înființat un "Comitet de rezistență" (împotriva guvernului Strudza). Miniștri ai agriculturii români
După ce a absolvit liceul Sf. Sava din București a plecat la studii la Facultatea de Drept din Paris, unde a ajuns doctor în drept, și a fost diplomat al școlii de științe politico-economice. S-a întors în țară și în 1883 a intrat în magistratură și a fost numit ca supleant la Tribunalul Buzău iar după un an, în urma unui conflict cu ministrul de justiție Eugen Stătescu a fost mutat la Galați, de unde a demisionat și s-a înscris în Partidul Conservator de sub conducerea lui Lascăr Catargiu.
A facut studiile sale în București la liceul Sfântu Sava și le-a terminat la facultatea de drept din Paris, de unde s-a întors cu titlul de doctor în drept. De la 1 februarie 1878 până în octombrie 1880 a fost judecator la Tribunalul llfov; de la 1879 până la 1884 a suplinit pe V. Boerescu ca profesor la catedra de drept comercial de la facultatea din București. În 1883 e numit profesor titular la Facultatea din Iași pentru dreptul penal și procedura civilă și la 1884 e transferat la Facultatea din București ca profesor de drept public român. De la 1884 până la 1887 Dissescu reprezintă în Cameră colegiul I-iu de Vâlcea, iar la 1892 este numit avocat al Statulut și ocupă această funcțiune până la 1895 când demisionează.
A fost membru al Partidului Conservator. A îndeplinit funcția de ministru al justiției în perioadele 15 iunie 1906 - 12 martie 1907 și 27 august 1920 - 1 ianuarie 1921, apoi pe cea de ministru al lucrărilor publice în perioadele 11 decembrie 1916 - 28 ianuarie 1918 și 13 iunie - 16 noiembrie 1920. În perioada 6 ianuarie 1911 - 30 aprilie 1912 a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iași. Miniștri ai lucrărilor publice români
Vasile G. Morțun s-a născut la data de 30 noiembrie 1860, în orașul Roman (astăzi în județul Neamț), într-o familie de oameni bogați (tatăl se numea Iordache și mama Ecaterina), urmașă al unei vechi familii din Moldova. A urmat studii liceale la Institutul Academic din Iași, unde, în anul 1875, l-a avut profesor de limba germană pe Mihai Eminescu, și apoi la Colegiul Sainte-Barbe din Paris. A frecventat ulterior cursuri de artă dramatică la Paris și cursurile Facultății de Litere și Filosofie la Bruxelles, activând în paralel ca gazetar și militant socialist. S-a căsătorit civil și religios la 27 februarie 1883 cu Cornelia Morțun, la Roman, iar în luna aprilie au plecat împreună la Bruxelles. În anul 1887, opoziția conservatoare a organizat o manifestație ostilă Regelui Carol I, Vasile Morțun împreună cu toți socialiștii ieșeni, au apelat la toți partizanii lor din mahalale (în special din Tătărași și Nicolina), în frunte cu studenții socialiști, organizând o contramanifestație și explicându-și această linie printr-un manifest . În anul 1888, Vasile G. Morțun a devenit primul deputat socialist în Parlamentul României, fiind reales și la alegerile următoare în Colegiul al II-lea Roman (1891,1895). În calitate de deputat socialist, el a susținut prin mesajele sale propunerea privind votul universal. Încă din anul 1895, conduce "gruparea generoșilor" care a început să militeze pentru trecerea la Partidul Național Liberal, dânsu-și seama că prin Partidul Socialist nu-și poate rezolva revendicările. Acest lucru s-a întâmplat abia peste cinci ani, la 9 februarie 1899, când generoșii au părăsit mișcarea socialistă, serbându-se acest eveniment printr-un banchet dat de foștii socialiști și de alți tineri, care până atunci nu făcuseră politică. Deși a fost dezavuat de către ceilalți socialiști pentru această mutare politică, treptat și alții dintre cei rămași i-au dat dreptate (cum este cazul deputatului socialist Ioan Nădejde care a trecut și el la liberali în 1903), dându-și seama că mișcarea socialistă începuse să devină o mișcare anarhică. Ca urmare a acestei mutări, Morțun a ajuns să îndeplinească cele mai înalte demnități și funcții ale statului. În anul 1901, V.G.Morțun este ales ca deputat de Roman, la Colegiul al II-lea, devenind în 1902 vicepreședinte al Camerei Deputaților. Până la sfârșitul vieții va fi ales ca deputat și senator. În perioada 12 martie 1907 - 28 decembrie 1910, a îndeplinit funcția de ministru al Lucrărilor Publice, realizând în această calitate reforma legii drumurilor, reorganizarea căilor ferate, îmbunătățirea navigației fluviale și maritime. A apelat la prietenul său, Ioan Nădejde, pe care l-a trimis în Germania, Franța și Elveția pentru a studia modul de organizare a serviciului de odihnă și cazare a muncitorilor din calea ferată (la Dresda) și a aduce de la Berna legiuirile ce s-au făcut în toată lumea pentru asigurarea muncitorilor. În calitate de liberal, el a făcut începând din 1912 demersuri pentru a aduce în rândurile Partidului Liberal muncitorii industriali, initiațivă ce a dat bune roade. În anul 1913, omul politic V.G. Morțun s-a înrolat ca voluntar în Regimentul 14 de la Roman și a participat la Campania Armatei Române din Bulgaria în timpul Războiului Balcanic. A fost avansat pe câmpul de luptă la gradul de sergent de către Regele Carol I. În perioada 4 ianuarie 1914 - 10 decembrie 1916, Vasile G. Morțun a îndeplinit funcția de ministru de Interne. În această calitate, a participat la Consiliile de Coroană din 21 iulie 1914 (când s-a declarat neutralitatea României) și 14 august 1916 (când România a declarat război Puterilor Centrale). În anul 1916, a fost ales președinte al Camerei Deputaților, care se refugiase la Iași împreună cu regele Ferdinand I și guvernul. El a prezidat Adunarea Constituantă care a realizat cele două reforme pentru care a lucrat o viață, votul universal și noua lege agrară. De asemenea, a fost un pasionat colecționar de artă. A avut în colecție tablouri de Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Theodor Aman, Ion Andreescu, C.D. Rosenthal, C.M. Tătărăscu, C.I.Stăncescu, C.D.Mirea etc. Intenționa să construiască un muzeu pentru colecția sa, dar începerea războiului a trimis în Rusia cele mai valoroase tablouri, odată cu tezaurul țării, și acestea nu s-au mai întors niciodată. Vasile G. Morțun - editor al lui Eminescu, fost deputat socialist și ministru de interne liberal; răspuns la un interviu din 1918:„Peste zeci de ani se va întemeia în Europa o Ligă a Națiunilor, sub forma unei uniuni de state la fel cu aceea a Statelor Unite sau poate numai sub forma unei uniuni vamale, care să apere împotriva concurenței Americii și a Asiei”.
O altă lege imporantă a fost de încurajare a industriei naționale, la 17 ianuarie 1912 și care a rămass valabilă până în 1938. Acestă lege venea în special în sprijinul ramurii industriale ce foloseau ca materie primă agricultura.
Ermil A. Pangrati () a fost un inginer, matematician și profesor universitar român, ministru al lucrărilor publice în Guvernul Titu Maiorescu (1912). A urmat cursurile secundare la Liceul Național din Iași, apoi și-a început studiile superioare la Universitatea din Iași, finalizându-le la Școala națională de drumuri și poduri din Paris. După ce a revenit în țară, a fost angajat inginer la Direcția Generală a Căilor Ferate, lucrând la Craiova și apoi la Iași. În 1894, a susținut un concurs, fiind numit profesor de geometrie descriptivă la Universitatea din București. Cu sprijinul lui Spiru Haret, s-a implicat în înființarea și funcționarea Școlii de Arhitectură, căreia avea să-i dedice o mare parte din activitate sa. În anul 1897, devine decan al Facultății de Arhitectură, iar ulterior, între 1911-1912 și 1923-1929 a fost rector al Universității din București. Ermil A. Pangrati a fost ministru în Guvernul Titu Maiorescu (1), ocupând funcția de ministru al lucrărilor publice pe toată durata Consiliului de Miniștri care a guvernat România în perioada 28 martie - 14 octombrie 1912. În prezent, o stradă din centrul Bucureștiului îi poartă numele (Str. Ermil Pangratti, pe care se află una dintre intrările în sediul Televiziunii Române). Noua îndrumare a învățământului nostru superior tehnic Institutele tehnice și politehnice Miniștri ai lucrărilor publice români
Nicolae Dimitrie Xenopol () a fost un critic literar, eseist, om de cultură, diplomat, politician și ministru român, ambasador al României în Japonia. A fost fratele mai mic al istoricului Alexandru Dimitrie Xenopol și, ca și el, membru al societății Junimea. Inițial inspirat de liderul Junimii, Titu Maiorescu, mai târziu Nicolae a fost un disident al "junimismului", un pozitivist și un susținător al realismului literar. Din punct de vedere politic, Xenopol s-a îndepărtat de conservatorism și a îmbrățișat curentul liberal, fiind editorul a două ziare liberale: "Românul" și "Voința Națională". A avut o carieră de succes în politica electorală, care a început în cadrul Partidului Național Liberal și mai târziu a aderat la Partidul Conservator-Democrat. În 1912, el a fost ministru al Comerțului și a contribuit la crearea Academiei de Studii Economice din București. Xenopol a fost autorul a două romane realiste care critică mediul social al zilelor sale. Campania sa pentru realism și poziția lui pozitivă față de civilizația urbană l-au asmuțit împotriva autorului conservator Mihai Eminescu. Dezbaterea lor violentă din anii 1880 este una dintre cele mai importante momente din cariera de jurnalism cultural al lui Xenopol. Implicarea sa pasională în susținerea cauzei liberale a fost un alt subiect de controversă și, în mai multe rânduri, s-a alăturat colegilor săi din presă. Frații Xenopol aveau origini străine: tatăl lor, cunoscut la nivel local ca Dimitrie (și probabil născut Xenopoulos), era un protestant britanic și grec care s-a stabilit în portul Galați și s-a convertit la ortodoxism. Potrivit unor surse diferite, printre care memorialistul junimist Iacob Negruzzi și istoricului literar George Călinescu, el poate fi greco-evreu. Dimitrie a deschis calea pentru cariera politică, literară și diplomatică a fiului său: el a fost dragoman pentru misiunea prusacă în Moldova, tutore al copiilor familiei Rosetti, manager de pensiune și gardian de închisoare. Mama lui Xenopol, născută Vasiliu, avea origini greco-române. Nicolae s-a născut în capitala Moldovei, Iași, și a fost unul din cei șase copii ai lui Dimitrie: avea doi frați (Alexandru și Filip, viitorul arhitect) și trei surori. A absolvit învățământul secundar la Iași. În 1877, a fost afiliat la Junimea, o societate literară conservatoare fondată de Maiorescu, Petre P. Carp, Iacob Negruzzi și alți bărbați moldoveni de litere. Membrii clubului au răspuns la căutarea sa pentru afirmare și i-au acordat bani pentru a studia în străinătate. După ce a absolvit Universitatea din Paris, și-a luat diploma de doctor în drept la Universitatea din Liège.. În timpul studenției Xenopol s-a întâlnit și s-a împrietenit cu alți tineri studenți români, inclusiv cu viitorul dramaturg și director de teatru Alexandru Davila. Cum subvenția primită nu-i acoperea toate nevoile, a lucrat în cea mai mare parte a facultății și, pentru un timp, a renunțat, încercând să se angajeze în Forțele Terestre Române sau concentrându-se pe scrierea romanului său, "Brazi și putregai".Xenopol și-a făcut debutul ca romancier cu lucrarea umoristică "Păsurile unui american în România", serializată de Junimea în revista Convorbiri Literare la sfârșitul anului 1879 până la mijlocul anului 1880. Brazi și putregai first saw print as a series in the Junimist tribune Timpul (1880). În 1882, N. Xenopol s-a îndepărtat de Junimea și, după cum au observat junimiștii, s-a apropiat de protejatul lui Maiorescu, Ion Luca Caragiale, pentru a i se alătura în politica anti-conservatoare. La acea vreme a fost implicat în ziarul Românul, un purtător de cuvânt al liberalismului de stânga, și a devenit principalul său editor. Lucrând sub conducerea șefului liberal C. A. Rosetti, a fost secondat pentru un timp de Constantin Bacalbașa, care a venit de la gazeta liberală Telegraful. Cronicile lui Xenopol din Românul au pledat pentru o literatură realistă, capabilă să descrie conflictul de clasă - pentru Xenopol, modelul de urmat a fost tânărul romancier din Transilvania, Ioan Slavici. Un alt autor foarte apreciat de Xenopol a fost junimistul Nicolae Gane: atât Xenopol cât și fostul său patron Maiorescu au crezut că scurtele povestiri ale lui Gane au stabilit standardul pentru un nou limbaj literar. Xenopol a cerut ca romanele lui Slavici să fie studiate de alți scriitori și apoi să fie folosite pentru a crea o literatură urbană, complet modernă. Stâlpul poeticii junimiste, Mihai Eminescu, a răspuns la acest argument cu un articol virulent, care a identificat teoriile lui Xenopol cu cosmopolitismul și înstrăinarea. Inițial copleșit de tonul lui Eminescu, Xenopol a replicat usturător în Telegraful (aprilie 1882), unde s-a pus accentul pe originea etnică a lui Eminescu. Potrivit istoricului literar Constantin Cubleșan: "Din punct de vedere politic, [Xenopol] a devenit cunoscut drept adversarul Junimii, scriind neobișnuit de violente împotriva membrilor săi, cu un limbaj grosolan și degradant".Această perioadă a marcat începutul unui alt conflict deschis între Xenopol și junimiști: primul a preluat funcția de editor la oficiosul liberal "Voința Națională" și a început să publice eseuri denunțând înapoierea ideologiei junimiste. În octombrie 1886, Xenopol s-a situat alături de adversarii marxisti ai Junimii și a permis liderului marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea să publice articole anti-Maiorescu în "Voința Națională".El a colectat astfel de articole, adăugându-le pe ale sale, în broșura "Contrazicerile d-lui T. Maiorescu". În anul 1885, Xenopol a dirijat campania antisemită împotriva Alianței Israelite Universale, cu articole nesemnate caresr fi putut sau nu fi scrise de Caragiale. O altă țintă pentru atacurile lui Xenopol a fost și fostul său coleg de la "Românul", Constantin Bacalbașa. Acesta din urmă a cerut satisfacție pentru afirmațiilefăcute despre el în "Voința Națională", iar cei doi jurnaliști s-au duelat la hipodromul de la Băneasa. Înțelegerea a fost ca învinsul să fie declarat cel care sângerează primul: lama lui Bacalbașa a atins degetul lui Xenopol, iar Xenopol a admis înfrângerea. Mai târziu în acel an, "Voința Națională" și-a concentrat atenția pe ziarul conservator "Epoca".Ca urmare, Xenopol a fost agresat fizic la el acasă de doi redactori conservatori de la "Epoca", Nicolae Filipescu și A. A. Balș (fiul marelui boier moldovean), fiind nevoit să folosească revolverul și să cheme autoritățile - Filipescu și Balș au fost judecați și condamnați însă după trei luni au fost grațiați. Activitățile lui N. Xenopol au atins și alte domenii. El și compozitorul bucovinean Ciprian Porumbescu, au scris o corală, "Erna", publicată de societatea muzicală Armonia în 1885. În același an, a ținut o conferință la Ateneul Român din București. Conferința sa, publicată ca broșură în cursul anului, a fost o satiră a politicii românești și a purtat titlul "Hatârul". N. Xenopol s-a căsătorit în 1887 cu fiica prefectului de Mehedinți, Băicoianu. În 1891, tânărul autor a strâns articolele sale satirice într-un singur volum, "Cronici glumețe";"Păsurile unui american în România" a fost publicat pentru prima dată ca volum în anul următor. Încă liberal, Xenopol a fost ales pentru prima dată în Adunarea Deputaților în timpul alegerilor din 1895 și și-a păstrat locul pentru mai multe mandate, înainte de a se muta într-o poziție similară în Senat. A fost membru în toate legislaturile succesive până în 1917. N. Xenopol s-a întors la jurnalism în 1904, când a fondat o revistă în limba franceză, Le Mouvement Economique ("Mișcarea Economică"), condusă de el până în 1915. În 1906, a părăsit PNL și s-a alăturat Partidului Conservator. A făcut parte din delegația cabinetului conservator al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino care a negociat un nou acord comercial între Regatul României și Republica Franceză. Bine privit de superiorii săi, mai târziu a fost negociator român al tratatelor economice cu Imperiul Otoman și cu Austro-Ungaria. În ianuarie 1908, Xenopol s-a afiliat unui grup care s-a desprins din Conservatori și a devenit Partidul Conservator-Democrat (PCD) avându-l ca lider pe Take Ionescu. Mai târziu în acel an, analiza sa asupra reformei funciare din România a fost publicată de Österreichische Rundschau în Austro-Ungaria. De asemenea, Xenopol a devenit ofițer al Legiunii de Onoare a Republicii Franceze. Conferința sa pe subiectele economice românești i-a adus o expunere internațională: în mai 1910, a prezentat-o la Paris, invitat de "Revue Générale des Sciences".În 1911, Xenopol s-a alăturat fratelui său Alexandru și criticului Mihail Dragomirescu în editarea revistei "Țară Nouă". Revista a găzduit contribuții ale unor scriitori apreciați, precum I. Dragoslav, Victor Eftimiu, Leon Feraru, Corneliu Moldovan, Cincinat Pavelescu și Elena Văcărescu. Deși a primit contribuții din partea a numeroase cadre universitare din România și a depus eforturi deosebite pentru a ajunge la publicul transilvănean, în cele din urmă "Țară Nouă" și-a încetat apariția în 1912. În paralel, meritele lui în calitate de economist au fost recunoscute pe plan internațional și a devenit membru al Société d'Economie Politique din Franța. Nicolae și Alexandru Xenopol s-au implicat atât în agitația naționalistă a cauzei românilor din Transilvania, cât și din alte regiuni ale Austro-Ungariei. În 1911, unele dintre cărțile lor au fost cenzurate în Transilvania și au fost confiscate de către jandarmii maghiari. În același an, în luna mai, N. Xenopol a fost invitat în calitate de martor expert în procesul dintre academicianul antisemitic A. C. Cuza și avocatul Emil Socor. Xenopol ar fi trebuit să depună mărturie dacă Socor avea dreptul să-l numească pe Cuza plagiator, dar s-a autorecuzat. Cariera politică a lui N. Xenopol a atins punctul culminant în 1912. În acel an, după ce PNL și PCD au răsturnat premierul conservator-junimist Petre P. Carp, iar Maiorescu a format o alianță de guvernare cu Take Ionescu, Xenopol s-a alăturat administrației. Ionescu, Constantin Dissescu, Alexandru Bădărău și Xenopol, care a preluat Ministerul Comerțului, au fost cei patru miniștri PCD din cabinetul lui Maiorescu. În perioada în care a fost ministru s-au adoptat unele legi de muncă majore, prin care s-au structurat profesiile, s-au reglementat sindicatele (inclusiv Camera Functionarilor Publici) și a prevăzut compensarea muncitorilor. Realizarea sa majoră a fost crearea Academiei de Studii Economice, independentă de sistemul universitar. Caracterul neregulat și numirile de personal ale guvernului au fost destul de controversate, iar politicile lui Xenopol au fost criticate în presa românească din anii 1910. Xenopol a fost interesat de deschiderea de noi piețe pentru produsele românești, dar a favorizat interesele economice ale Franței față de cele ale Germaniei. În mai 1913, Xenopol a vizitat Regatul Italiei încercând să sporească cota investițiilor italiene în România (conform propriilor sale estimări, Italia era al cincilea exportator în România). În ultimele zile ale anului 1913, Maiorescu a înaintat demisia guvernului, deschizând calea pentru o nouă administrație națională liberală; el a fost ultimul premier conservator. Începutul Primului Război Mondial a reinițiat cariera lui Nicolae Xenopol. Ca și alți membri ai PCD și PNL și ca și fratele său istoric, el și-a exprimat convingerea că România ar trebui să renunțe la neutralitate și să se alăture națiunilor Antante. Adversitatea lor era îndreptată spre Austro-Ungaria și Forțele Centrale, iar speranța lor era că această înțelegere va ajuta România să anexeze Transilvania. N. Xenopol a fost invitat la cea mai importantă adunare pro-Antanta la începutul lunii octombrie 1915, unde a fost prezent și Take Ionescu. S-a alăturat unui grup iredentist trans-partid numit "Federația Unionistă", prezidat de fostul său inamic conservator Nicolae Filipescu, cu Ionescu vicepreședinte. Xenopol și-a amintit că unul dintre membrii obișnuiți, activistul poet transilvănean Octavian Goga, era "inteligent și harnic", dar de onestitate dubioasă. În 1916, Xenopol s-a întors la publicarea unui studiu în limba franceză, La Richesse de la Roumanie ("Bogăția României"). A fost, de fapt, o condamnare a atașamentului României față de Germania și Austro-Ungaria, începând cu acordurile comerciale bilaterale din anii 1870. Xenopol a susținut că importurile din Austro-Ungaria au distrus ramuri ale economiei românești, cum ar fi industria încălțămintei și că Germania a sabotat exportul de bovine românești; el a susținut, de asemenea, că austriecii munceau pentru a forța România să devină un vasal, ca parte a unui Zollverein din Balcani. Federația lui Filipescu s-a dizolvat în septembrie 1916, la scurt timp după ce România a încheiat un acord cu Antanta. În discursul său de închidere, Filipescu a salutat declarația de război ca fiind zorile unei Românii Mari. La 13 septembrie 1917 regele Ferdinand I al României semnează decretul de numire a lui Nicolae Xenopol ca ministru plenipotențiar la Tokyo. A fost primul ambasador al României la Tokio și momentul a reprezentat stabilirea relaților diplomatice dintre cele două țări. Pleacă spre Japonia din Iași prin Rusia, la sfârșitul lunii septembrie, însoțit de soția Felicia și de un secretar particular. Ajuns în capitala Țării Soarelui Răsare la 28 octombrie, se stabilește la Hotel Imperial. La scurt timp după depunerea scrisorilor de acreditare în fața împăratului Yosishito (19 noiembrie) recidivează o boală mai veche de rinichi și Xenopol moare la 18 decembrie, în ciuda eforturilor medicilor japonezi. A fost înhumat în sectorul rezervat înalților deminitari japonezi în cimitirul Aoyama din Tokyo. În 1920, în timpul vizitei în Japonia, principele Carol a depus o coroană de flori la mormântul său. La solicitarea ministrului de externe Take Ionescu, este deshumat și repatriat. La 18 mai 1921 este reînhumat la Cimitirul Bellu din București. Români de descendență britanică Scriitori români de limbă franceză
Constantin Mille () a fost un ziarist, nuvelist, poet, avocat și militant socialist român, precum și un activist prominent pentru apărarea drepturilor omului. Militanți pentru drepturile omului
CS Mioveni este un club de fotbal din Mioveni, România, care evoluează în Liga a II-a. Deși are o istorie relativ scurtă, clubul fiind înființat în anul 2000, CS Mioveni are în palmares o semifinală și sfert de finală de Cupa României și 3 promovări în campionatul divizional românesc: Diviza B în 2003 și Liga I în 2007 și 2011. Echipa ale cărei culori sunt galben și verde, își dispută meciurile de pe teren propriu pe Stadionul Orășenesc, care are o capacitate de 7.000 locuri. CS Mioveni a fost înființată pe 15 august 2000 sub denumirea AS Mioveni 2000. La început a activat în Divizia D. La data de 14 iunie 2001, echipa a fuzionat cu divizionara C, Dacia Pitești, luând astfel ființă AS Dacia Mioveni. În 4 decembrie 2001 s-a transformat în club sportiv schimbându-și astfel numele în CS Dacia Mioveni. Primul sezon în Divizia C îl termină pe locul 3. În anul 2003, echipa promovează în Diviza B terminând campionatul pe primul loc, la distanță de 5 respectiv 6 puncte de contracandidatele Chindia Târgoviște și Electro Craiova. Echipa s-a menținut în Diviza B în următorii trei ani, ocupând locul 3 în sezonul 2003-2004,7 în 2004-2005 și 8 în 2005-2006. Primul sezon în Liga I a adus unele schimbări la club: antrenorul Ion Moldovan a fost înlocuit cu Florin Marin, iar omul de afaceri Gheorghe Nețoiu a devenit noul sponsor al Daciei Mioveni. După 10 etape echipa a acumulat doar 6 puncte, ocupând locul 17. Florin Marin a fost demis, iar în locul acestuia a venit Sorin Cârțu. Deși a reușit să ridice echipa deasupra liniei retrogradării, Cârțu nu a putut opri seria de 9 meciuri fără victorie din finalul campionatului care i-a dus pe mioveneni înapoi în Liga a II-a. În Cupa României Dacia a ajuns până în semifinale fiind învinsă de CFR Cluj, club ce avea să câștige competiția. Clubul a continuat în divizia secundă, iar în 2011 a terminat pe locul al treilea în seria a doua. Datorită unui concurs de împrejurări, în care mai multe cluburi din prima ligă și FC Bihor Oradea (care a terminat pe locul al doilea, cu un punct în fața Daciei) nu au primit licență de funcționare, echipa a promovat înapoi în prima ligă. Rebotezată CS Mioveni, echipa a început sezonul cu Ionuț Popa ca antrenor, care a fost înlocuit după primele etape de Ilie Stan, dar și acesta a părăsit clubul în septembrie din cauza unor conflicte cu managementul. Pe 4 octombrie, locul acestuia a fost luat de Mihai Stoichiță. CS Mioveni își dispută meciurile de pe teren propriu pe Stadionul Orășenesc din Mioveni, numit anterior Stadionul Dacia. Arena se află în proprietatea Primăriei Mioveni. După promovarea în Liga a II-a primăria orașului a început construirea unei a doua secțiuni a tribunelor. S-a început cu tribuna oficială care are în partea superioară locuri speciale pentru presă și o cabină pentru asigurarea transmisiei audio-video a meciurilor. În prezent stadionul are o capacitate de 7.000 de locuri pe scaune. Instalația de nocturnă a fost inaugurată în luna mai a anului 2007, cu ocazia meciului amical dintre CS Mioveni și campioana de atunci a României, Dinamo București. Primul meci în Liga I al Daciei s-a disputat pe acest stadion pe 28 iulie 2007 împotriva Rapidului. Alături de terenul de joc se află o clădire care adăpostește toate utilitățile necesare unui stadion de fotbal: vestiare, dușuri, saună, cabinet medical, minihotel.
Köblös a fugit în Uniunea Sovietică unde, în 1928, a fost acuzat de troțkism și a fost arestat pentru câteva luni. A fost pus în libertate până în 1937, când a fost din nou arestat și executat la închisoarea Lubianka din Moscova.
Născut în Dobrogea, România, și vorbitor de română, era unul din nepoții liderului comunist internațional Cristian Racovski, care i-a influențat drumul politic în tinerețe. S-a numărat printre fondatorii Partidului Comunist Român, dar nu a putut fi prezent la congresul întemeietor de la 8 mai 1921, deoarece după ce s-a aflat printre organizatorii grevei generale din 1920 și după ce a fost acuzat de autorități de participare la plănuirea atentatului lui Max Goldstein de la Senat din decembrie 1920, fusese judecat și se afla în închisoare. După ce Partidul Comunist a fost interzis de lege în 1924, în 1927 Boris Stefanov a fost judecat iarăși într-un proces răsunător la Cluj și condamnat la închisoare, fapt care a trezit ecouri în cercurile de extremă stânga din multe țări. În decembrie 1934 a fost avansat de Comintern ca secretar general al Partidului Comunist Român, având atuul de a fi „băștinaș”, spre deosebire de unii din precedesorii săi. Participant în iulie-august 1935 la congresul al VII-lea al Cominternului la Moscova, a primit misiunea de a organiza un așa numit „front antifascist” și în România, ca manevră de întărire a poziției comuniștilor și a filosovietismului în țară. După ce a colaborat, împreună cu alții, la îndepărtarea și la lichidarea în cursul Marii Terori din URSS a multora din tovarășii săi din conducerea Partidului, ca de pildă Elena Filipovici și Marcel Pauker, sub acuzația de troțkism, spionaj, etc., el însuși a plecat în anul 1938 în U.R.S.S., lăsând în România o conducere interimară prezidată de Béla Breiner. Ca mulți comuniști, a fost derutat la început de Pactul Ribentropp-Molotov și de interzicerea condamnării nazismului începând din anul 1939 și a încercat apoi să-și justifice rațiunea. Aflat și el în obiectivul epurărilor fatale din URSS, ar fi fost la început salvat datorită ajutorului din partea lui Gheorghi Dimitrov, dar s-a crezut greșit că le-a căzut în cele din urmă victimă în anul 1940. În 1963, la Sofia, la o ceremonie solemnă, a venit ca oaspete de onoare.
Alexander Danieluk Ștefanski (), pseudonim Gorn, a fost un activist politic comunist de origine poloneză. A fost numit ca secretar general al Partidului Comunist din România (1931-1936), în locul lui Vitali Holostenco, și a supravegheat activitățile comuniștilor români exilați în URSS. Alexander Danieluk Ștefanski a fost victimă a epurărilor staliniste din 1936 și a fost executat în URSS, dar a fost reabilitat în 1955, în Republica Populară Polonă.
Numele unei opere literare, unui film Titlu de distincție, titlu care poate fi acordat împreună cu o diplomă pentru merite deosebite, însoțit de un premiu Titlul poate fi un rang militar, funcție de stat, sau titlu nobiliar adăugat la nume Tilul academic de grade diferite acordat unui savant Un stat este întitulat după forma de guvernământ ca republică, sau monarhie Titlul este un număr care indică finețea firului de mătase și a fibrelor sintetice. Titlul unui metal prețios indică conținutul de metal prețios fin al unui aliaj, exprimat in miimi.
Statele Unite ale Americii au 50 de state. Patru dintre ele (Kentucky, Massachusetts, Pennsylvania și Virginia) folosesc numele oficial de Commonwealth of... (Statul asociat...) în loc de State of... (Statul...). Această listă conține cele 50 de state componente ale Statelor Unite ale Americii, codul poștal, folosit ca abrievere, suprafața, capitala și cel mai mare oraș, data admiterii în Uniune și entitatea de care statul a făcut parte înaintea admiterii. Include toate comitate și echivalente acestora. În Alaska comitatele sunt denumite boroughs, iar în Louisiana parishes Subdiviziunile Statelor Unite ale Americii sunt la rândul lor împărțite în counties (comitate), cu excepția statelor Alaska, care folosește cuvintele borough sau census area și Louisiana care folosește termenul de parish (parohie). Boroughurile și parohii sunt aproximativ echivalente a unui comitat. Acele zone în Alaska care nu aparțin unui borough organizat se numesc unorganized borough (borough neorganizat). Acest borough neorganizat este împărțit în 11 census areas de Biroul Recensământului SUA. Census areas sunt subdiviziuni statale neorganizate cu populație extrem de redusă.
A fost și comandant al Școlii de ofițeri de Securitate de la Băneasa. După trecerea sa în rezervă, a devenit președinte executiv al Automobil Clubul Român (ACR). În anul 1990 a fost reactivat în SRI de către directorul Virgil Măgureanu ca șef al Serviciului de Inspecții și consilier al directorului, dar la scurt timp a fost trecut în rezervă. După Revoluția din decembrie 1989, s-a remarcat ca autor al mai multor volume de dezvăluiri din culisele Securității. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a IV-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”.A fost distins cu Ordinul Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale și de stat clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.
A fost construit în secolul al XIX-lea și poartă numele fostului proprietar. În prezent (2010) este folosit ca magazin sătesc.
Domeniul pe care este amplasat a devenit muzeu și casă memorială dedicată poetului Octavian Goga. Domeniul pe care se află astăzi conacul a aparținut avocatului Miklos Boncza din Huedin. La sfârșitul secolului XIX, acesta va ridica un castel aici, la insistențele nepoatei sale, fiica unei surorii a sa. Ulterior nepoata se va mărita cu unchiul Miklos Boncza , din căsnicia lor venind pe lume Berta Boncza, cunoscută și sub numele de Csinszka, cea care ulterior va deveni soția lui Endre Ady. Aceasta își va petrece copilăria pe domeniul de la Ciucea, iar după căsătoria din 1914 cu Ady, domeniul le va deveni reședință în perioada 1915-1917. Ulterior cei doi se vor muta la Budapesta. După moartea lui Endre Ady din ianuarie 1919, Berta îi scrie lui Goga, oferindu-i domeniul spre vânzare. Dată fiind prietenia strânsă care existase dintre el și Ady, acesta se va deplasa la Ciucea în vara anului 1919 împreună cu Alexandru Hodoș, redactorul revistei "Țara noastră". Constată că imobilul se află înr-o stare proastă, dar decide totuși să îl cumpere la prețul solicitat de văduva lui Ady, în pofida opoziției Veturiei Goga. Aceasta scria ulterior: Decizia lui Goga provine de la spijinul moral pe care acesta l-a primit de la Ady cînd poetul român era întemnițat la Seghedin de către autoritățile ungare, din cauza opțiunilor sale politice. Ady Endre publica atunci la Budapesta în ziarul Vilag un articol sub titlul Robia lui Octavian Goga în care nota: Pe 20 octombrie 1920 Berta Boncza a semnat actul de vânzare-cumpărare la Budapesta, și 8 zile mai târziu Goga semnează la București documentul prin care devenea proprietarul domeniului contra sumei de 280.000 de coroane. Poetul nu dispunea de această sumă și va apela la un împrumut de la Banca Agrară din Cluj, pentru a face plata. Domeniul cumpărat de Goga se compunea la acel moment din: Castelul, în arhitectură cu metereze și aflat într-o stare avansată de degradare. Veturia nota în jurnalul ei: "La Ciucea găsim niște încăperi pitite după niște verande, fără ușă și fără geamuri", iar Hodoș descria domeniul în memoriile sale - "Nimeni nu mai era gazdă aici. Casa de la Ciucea rămăsese doi ani fără stăpân (prin plecarea familiei Ady la Budapeste), iar luptele din 1919 o devastaseră cu desăvârșire" . Castelul va fi restaurat și refăcut integral. Casele Albe - O serie de corpuri de clădire văruite în alb, formate din casa denumită de Veturia Casa Ady Endre, în care locuise poetul în perioada anilor 1915-1917, cu 2 anexe, respectiv Casa Albă, aflată în continuarea Casei Ady Andre. Aceste clădiri vor rămâne în aceeași formă și arhitectură, ele beneficiind doar de reparații, iar nu de modificări structurale. Terenul din jurul clădirilor, precum și un teren de 15 ha situat pe celălalt mal al Crișului Repede, teren pe care Goga a plantat pomi fructiferi. În 1956 Veturia a decis să parceleze acest din urmă teren, vânzându-l localnicilor, pentru ca din banii obținuți să termine 2 ani mai târziu mausoleul dedicat lui Octavian Goga. După ce a intrat în posesia domeniului, Goga a inițiat o serie de acțiuni de restaurare și refacere a lui, în perioada 1921-1926. Este vizat în primul rând castelul, care va fi etajat, extins și restructurat într-un stil brâncovenesc, cu verande mari orientate spre râul Criș. Sunt reparate, totodată, Casa Ady Endre, Casa Albă și anexele existente. Va fi deschisă o întreagă carieră de piatră în partea superioară a domeniului, deasupra locului în care este dispus actualmente mausoleul Goga. Este ridicată acum și Casa de pe stâncă direct pe o stâncă aflată deasupra drumului Oradea - Cluj-Napoca, clădirea având rolul de casă de vânătoare, după ridicarea unei noi biserici, lângă vechea mânăstire, unde credincioșii se adună în fiecare dunimica la Sfânta Slujbă, în casa de vânătoare locuiește îndrumătorul călugărițelor. Întreaga incintă este întregită cu ziduri de piatră, menite a o împrejmui și a consolida terenul în pantă. Terenul aflat pe partea opusă a Crișului va fi și el împrejmuit cu un gard de piatră de 2 m înălțime și 1 km lungime, gard existent și astăzi. Goga va cumpăra de la Biserica Reformată partea superioară a actualului domeniu, aflată între castel și liziera pădurii. Este inclusă și clădirea ridicată în 1909 și devenită acum mănăstire. Aceasta nu va suferi nici o modificare, sobele interioare (datate 1909) existând și astăzi. În 1926 se finalizează toate lucrările. După finalizarea în 1926 a restaurărilor, domeniul a căpătat următoarea structură, păstrată și astăzi: Conacul Goga era locuit de familia Goga. Clădirea era compusă la parter din salonul de primire, sufrageria, Salonul Galben, biblioteca de periodice, iar la etaj din biroul de lucru al lui Goga, salonul de muzică, biblioteca, baia și dormitoarele. Casa Ady era locuință a personalului auxiliar, magazie și bucătărie. Actualmente clădirea a fost transformată în casă memorială Ady Endre, fiind expuse diverse documente legate de activitatea acestuia împreună cu obiecte etnografice din cultura populară română și maghiară. Casa albă (sau Casa de oaspeți) avea destinație de locuință pentru musafiri, astăzi ea devenind muzeu de artă etnografică. Sunt expuse costume populare, covoare, icoane și ceramică moldovenești, oltenești și oșenești. În partea inferioară a domeniului se aflau grajdurile, ulterior demolate, pe locul lor fiind ridicat actualul teatru de vară. Mănăstirea organizată în clădirea achiziționată de Goga de la cultul reformat. Goga intenționa să deschidă aici o mănăstire de călugări, dar nu a mai reușit. Aici Veturia va înființa o mănăstire de maici care se ocupau și cu realizarea de costume populare, cergi, covoare, cusături. Mănăstirea cu hramul "Nașterea Maicii Domnului" a funcționat până în 1947 când a fost desființată de comuniști, în 1994 ea fiind redeschisă. Primele călugărițe au sosit aici de la mănăstirea Florești din județul Vaslui, sub conducerea maicii Georgiana Palcău . Ele au efectuat reparații la acoperiș, au amenajat chiliile și un paraclis. A fost adus la Ciucea iconostasul de la vechea capela a Seminarului Teologic din Cluj-Napoca. Biserica de lemn adusă de Veturia în 1939 din localitatea Gălpâia, județul Sălaj. Biserica a fost construită în 1575, având hramul "Nașterea Maicii Domnului". În spatele ei se află un mormânt simplu, al stareței Zenobia Sergheev (1911-1945), prima stareță a mănăstirii. După stabilirea la Ciucea, Octavian și Veturia Goga au decis ca mormântul lor să fie pe domeniul de aici. Același lucru îl nota și Goga în testamentul său din 1936. Veturia nota în 1938: Mausoeul amplasat pe panta dealului Pleșului are 8 m înălțime, cu o bază de 4 metri, fiind realizat din beton armat pentru a preveni alunecarea sa în jos. În 1938 Veturia se întâlnește cu Constantin Brâncuși și îi solicită acestuia să realizeze mausoleul. Brâncuși acceptă sa realizeze lucrarea, dar dorește să realizeze personal întregul mausoleu. Veturia neavând însă răbdare să aștepte până când Brâncuși va putea începe, îl va contacta pe George Matei Cantacuzino, care îi va realiza planul mausoleului, decorurile fiind proiectate de Nora Steriade. Pentru ridicarea lui se va apela la meșterul maramureșean Iosif Kuczka. Mausoleul este construit din marmură și mozaic de Murano adus din Italia. Placarea cu mozaic a fost efectuată de însăși Veturia, care a lucrat aproape 20 de ani pentru a finaliza lucrarea. Aceasta nota: În 1966 Veturia Goga oferă statului român ca donație întregul complex. Donația este acceptată, iar în vara lui 1967 va avea loc deschiderea oficială a Muzeului Memorial "Octavian Goga" din Ciucea. Muzeul reînvie viața poetului, fiind expuse un număr mare de obiecte personale ale acestuia sau diferite alte piese adunate de acesta din toată țara. În Salonul de primire sunt expuse un scrin german din sec. XVIII, o ladă florentină executată în Transilvania secolului XVI, 2 jilțuri îmbrăcate în piele de Cordoba datate secolul XVII, precum și fotoliile și sofalele Bidermayer. Pe pereți sunt expuse tablouri aparținând de școala venețiană de pictură sau lui Camil Ressu. Pe peretele din dreapta este un șemineu din marmură de Rușchița, ale cărui cahle sunt desenate de Nora Steriade. Salonul galben are în mijloc o masă Bidermayer cu patru scaune, în masă fiind expuse diverse bijuterii. Pe pereți sunt expuse tablouri și sculpturi ale lui Nicolae Dărăscu, Elena Popea și Corneliu Medrea. Sufrageria conține o colecție de obiecte decorative, porțelanuri germane, britanice și asiatice, alături de obiecte de mobilier. Camera de lucru conține biroul Bidermayer al lui Goga, jilțul său, un dulap-secretair și o sobă din ceramică germană. Biblioteca lui Goga este compusă din peste 6.000 de volume scrise în limba română, germană, maghiară, latină, engleză și franceză. În dormitor se află patul în care a murit Octavian (1938) și Veturia (1979). Deasupra patului sunt expuse tablouri ale celor doi, pictate de Nagy Istvan. Familia Goga obișnuia să-și petreacă toate sărbătorile la Ciucea, oricând aveau timp, venind pentru câteva zile aici. Într-o scrisoare din 1924 trimisă de Goga din București, acesta nota: Pe 7 mai 1938 Goga va deceda în urma unui atac cerebral. Corpul său este dus la București și expus în aula Ateneului, iar apoi îngropat în cimitirul Bellu, pentru ca după 2 luni mai târziu să fie adus la Ciucea, conform dorinței poetului, și pus în mormântul a cărui cruce este realizată de Milița Petrașcu, unde va rămâne până în 1958. În 1958, după finalizarea mausoleului iubirii, corpul poetului a fost mutat din mormântul temporar în care se afla, în sarcofagul mausoleului.
Constituția Belgiei este legea fundamentală a sistemului politic belgian. Prima constituție belgiană datează din anul 1831, fiind inspirată din principiile Revoluției Franceze și din Constituția britanică. De-a lungul timpului a suferit mai multe revizuiri, dintre care primele (1893,1920) au privit sistemul electoral iar celelalte (1970,1988,1993) s-au referit mai ales la transformarea statului unitar într-unul federal. A fost integral promulgată de către rege la 17 februarie 1994. Este compusă din 8 titluri, împărțite pe capitole și secțiuni, cuprinzând în total 198 de articole. În afară de acestea mai există o a noua secțiune, care nu conține articole propriu-zise, ci dispoziții finale și cu privire la intrarea în vigoare. Articolul 1, revizuit prin amendament în 1993, declară că Belgia este o federație compusă din comunități și regiuni. Comunitățile sunt franceză, flamandă și germanofonă, iar regiunile sunt valonă, flamandă și bruxelleză. Fiecare comunitate are un Parlament și un Guvern proprii. Belgienii sunt egali în fața legii, libertatea individuală fiind garantată. Pedeapsa cu moartea este abolită. Libertatea de exprimare, de asociere și dreptul la învățământ sunt garantate, ca și libertatea presei. Puterea provine de la Națiune. Puterea este împărțită între monarh, ca șef al statului, prim-ministru ca șef al Guvernului, legislativ și curțile de justiție. Belgia este o monarhie constituțională ereditară, exclusiv pe linie masculină, cu moștenitorii legitimi ai M.S. Leopold, Chretien, Frederic de Saxe-Cobourg. Monarhul nu are putere politică, ci doar executivă. El sancționează și promulgă legile, numește miniștrii, bate monedă și conferă decorații, însă niciun act al său nu este valabil dacă nu este contrasemnat de către un ministru. În urma alegerilor, pe baza majorității, o persoană desemnată de către rege va forma guvernul. De obicei aceeași persoană este desemnată și prim-ministru. Pe lângă guvernul federal există și guverne ale comunităților. Acestea au competențe în domeniile administrativ, cultural, în sistemul de învățământ și în relațiile cu alte comunități, inclusiv cele internaționale. Este alcătuit din Camera Reprezentanților și din Senat. Membrii Senatului sunt aleși de către comunități și consilii, cu excepția membrilor familiei regale, care sunt senatori de drept. Camera Reprezentanților este aleasă prin vot direct. Există de asemenea și parlamente ale regiunilor. Cauzele privind drepturile civile și politice se judecă de către tribunale. Există o Curte de Casație și o Curte de Arbitraj care „veghează să nu existe conflicte între legi, decrete și reglementări”.
Steven George Gerrard OIP () este un jucător englez de fotbal retras din activitate, actual antrenor al echipei de fotbal Rangers. Este un mijlocaș versatil, cunoscut pentru șuturile sale de la distanță și pentru pasele reușite. Este numit un mijlocaș "din careu în careu", adică face ambele faze, deși el a fost deseori utilizat ca mijlocaș dreapta, sau ca al doilea vârf. În timpul carierei sale, a câștigat premii precum „Cel mai bun tânăr jucător din Anglia”, „Cel mai bun jucător din Anglia”, „Cel mai bun mijlocaș european”, „Cel mai valoros jucător din Premier League” (de două ori), și „Cel mai valoros jucător din UEFA Champions League”.A fost desemnat „Membru al ordinului britanic” pentru contribuțiile sale fotbalistice în finala UEFA Champions League din 2005, și finala Cupei Angliei din 2006, când a fost esențial pentru revenirile echipei sale. A fost nominalizat de trei ori la categoria „Jucătorul anului” în 2005,2006 și 2007.Pe 5 februarie 2008, a fost votat de către englezi, „Jucătorul englez al anului” pentru 2007. Steven George Gerrard și-a început cariera la echipa locală Whiston Juniors. A fost observat de scouterii lui Liverpool când avea doar 8 ani, și s-a alăturat școlii de fotbal a lui Liverpool în 1987. A jucat câteva meciuri, însă creșterea întârziată l-a restricționat la doar 20 de partide în perioada 14-16 ani. Când avea 14 ani, Gerrard a dat probe la câteva echipe, printre care rivala Manchester United. În autobiografia lui spunea că a făcut asta „doar ca să pună presiune pe Liverpool, pentru a-i oferi un contract”. În acest timp, a suferit un accident cu o furcă de grădină ruginită, în care își putea pierde piciorul. Steven a semnat primul contract profesionist cu Liverpool pe 5 noiembrie 1997. Era plătit cu 700 de lire pe săptămână. Sezonul 1999-2000 l-a văzut pe managerul Gerard Houllier folosindu-l pe Gerrard ca partenerul lui Jamie Redknapp în linia mediană. După ce a fost titular timp de șase meciuri, Gerrard a fost trecut pe banca de rezerve în derbiul local cu Everton. Steven l-a înlocuit pe Robbie Fowler în minutul 66, însă avea să primească primul cartonaș roșu al carierei, după un fault asupra lui Kevin Campbell în minutul 90. Mai târziu în acel sezon, avea să marcheze primul său gol, într-o victorie cu 4-1 în fața lui Sheffield Wednesday. Spatele său începea să îi cauzeze probleme. La acea vreme, mulți jurnaliști ziceau că fanii nu îl vor mai vedea pe Steven Gerrard refăcut complet. Însă managerul Gerard Houllier l-a dus la un specialist. După câteva vizite la celebrul consultant sportiv Muller-Wohlfarth, diagnosticul a fost că durerile lui Gerrard sunt un rezultat al creșterii accelerate, într-o perioadă scurtă de vreme. După tratament, el și Liverpool F.C. s-au asigurat că acele probleme nu vor reveni. Gerrard suferea atunci de probleme de creștere. I s-a spus că sunt necesare patru operații pentru această corectare. A fost trimis la un francez pentru tratament, de Gerard Houllier. A luptat din greu pentru a se recupera, și în curând, problemele de creștere au dispărut. S-a mai spus de asemenea că din cauza unei creșteri de șase centimetri în înălțime doar într-un an, corpul său a cauzat multe probleme. În tinerețe i s-a spus că va fi imposibil pentru el să joace două meciuri pe săptămână. În urma sezonului din 2001, Gerrard începea să-și crească influența la Liverpool, și problemele sale au dispărut. A avut un rol important în sezonul 2001-2002 când Liverpool a reușit să termine pe locul doi în Premier League, cu cele mai multe puncte din ultimul deceniu. În timpul acestui sezon, Houllier a suferit atacuri cardiace serioase, care au rezultat la o operație pe inimă. La acea vreme, Liverpool părea că redevine o forță în fotbalul din Anglia, însă boala lui Houllier a făcut ca echipa să regreseze. Performanțele echipei scădeau radical, și numai Gerrard și Michael Owen reușeau să câștige meciuri, având momente de inspirație. O perioadă, Gerrard a avut o formă scăzută, culminând cu schimbarea la pauză într-un meci de Champions League. După acel meci, Gerrard a fost subiectul lui Houllier de critică, antrenorul sugerând că acesta nu se mai concentrează la fotbal. Gerrard a menționat în autobiografia sa, că la sfârșitul mariajului părinților săi, și-a redirecționat atenția de la echipă. Gerrard și-a revenit repede din forma slabă, și a început din nou să se simtă influența sa în echipă. Sezonul a culminat cu o serie de performanțe pentru Gerrard, care a marcat primul gol din finala Cupei Ligii împotriva rivalilor Manchester United. La începutul sezonului din 2003, Gerrard a devenit liderul lui Liverpool de pe teren, și a fost numit căpitanul echipei, înlocuindu-l pe Sami Hyypiä. Houllier i-a dat responsabilitatea lui Gerrard în octombrie 2003, probabil sperând că îi va inspira pe coechipierii săi, să își îmbunătățească performanțele, dar de asemenea să-l forțeze să se disciplineze - o tactică ce aparent a funcționat, întrucât în tot sezonul a luat doar două cartonașe galbene. Pe atunci colegul său, Michael Owen, în autobiografia sa, a spus, că faptul că Gerrard a fost numit căpitan, „i-a fost luată presiunea de pe umeri”. Gerrard a semnat un contract pe patru ani, cu plata de 60.000 de lire pe săptămână. În timp ce Gerrard excela în postura de căpitan, echipa a continuat să evolueze slab, și sezonul 2003-2004 s-a încheiat fără trofee, și fără pic de optimism în privința viitorului lui Liverpool sub comanda lui Houllier. Pentru prima dată, era sugerată ideea ca Gerrard să părăsească Anfield-ul pentru a-și realiza potențialul. În acest sezon, Liverpool a reușit să ocupe un loc de Champions League în ultima etapă a campionatului. Oficialii lui Liverpool au decis că schimbarea lui Gerard Houllier este esențială. Acest lucru a condus la speculații cum că Gerrard ar dori să părăsească și el Anfield-ul, însă numirea lui Rafael Benitez l-a convins să rămână, să vadă ce poate aduce noul antrenor. Rămânând la Liverpool, era important atât pentru club, cât și pentru jucător să aibă un sezon bun. Însă, la începutul sezonului, Liverpool se zbătea cu noul antrenor. Liverpool a fost dezavantajată de vânzarea lui Michael Owen la Real Madrid, și o accidentare serioasă a lui Djibril Cissé. Accidentările severe au afectat și restul echipei, inclusiv pe Gerrard. O accidentare la picior în fața rivalilor de la Manchester United pe 20 septembrie 2004, a făcut ca Gerrard să fie în afara terenului până în noiembrie 2004. Până atunci, clubul era deja în panică în Premier League, iar rămânerea în Champions League era sub semnul întrebării. Liverpool trebuia ca în ultimul meci din grupă, să câștige la o diferență de două goluri, pentru a accede în optimile competiției. Gerrard a reușit să marcheze de la 25 de metri, în ultimele 5 minute împotriva grecilor de la Olympiacos Pireu, și a asigurat calificarea echipei. Rezultatul a fost cu atât mai impresionant, cu cât Liverpool era condusă la pauză cu 1-0. Liverpool se zbătea pentru goluri după plecarea lui Owen, și accidentarea lui Cissé. Însă au reușit o revenire dramatică, și au marcat de două ori, până ce Gerrard a asigurat calificarea mai departe. După meci, Gerrard a zis că a fost cel mai important, dacă nu cel mai bun gol pentru Liverpool până atunci. Acest rezultat a schimbat sezonul european al lui Liverpool, cormoranii reușind să iasă învingători din dublele manșe cu Bayer Leverkusen, Juventus Torino și Chelsea, iar Gerrard fiind un jucător cheie spre finala UEFA Champions League. Oricum, în același timp, clubul a continuat să se chinuie în campionat, terminând doar pe cinci în Premier League, la mai mult de 30 de puncte de liderul Chelsea. Liverpool a ajuns în finala Carling Cup, însă au fost învinși de Chelsea cu 3-2 după prelungiri. Gerrard din nefericire a marcat un autogol cu capul în timp ce Liverpool conducea, cu 10 minute înainte de final. Aceasta s-a dovedit una dintre cele mai slabe perioade de pe Anfield, și încă odată, speculațiile presei îl dădeau ca și plecat la finele sezonului. Liverpool a jucat împotriva lui AC Milan în finala UEFA Champions League din 2005. Meciul începuse prost, iar la pauză Liverpool era condusă cu 3-0. Se părea că AC Milan avea trofeul deja. Rafael Benitez făcuse o sumedenie de tactici la pauză, cea mai importantă fiind introducerea lui Dietmar Hamann în locul lui Steve Finnan, ce îi permitea lui Gerrard să avanseze. Schimbările au fost un succes, și Liverpool a reușit una dintre cele mai faimoase reveniri din istoria fotbalului. În doar șase minute din repriza a doua, Liverpool a marcat de trei ori, și a dus meciul la 3-3. Gerrard a dat drumul balului, după ce a marcat cu capul primul gol, din pasa lui John Arne Riise în minutul 54. După ce marcase, Gerrard le-a spus coechipierilor că încă mai au șanse să învingă. Două minute mai târziu, Vladimir Smicer a marcat golul doi al roșilor. Peste câteva momente, Gerrard a fost agățat în careu de către Gennaro Gattuso, și a obținut un penalti. Execuția lui Xabi Alonso a fost parată în primă fază, însă mingea a ricoșat la spaniol, și acesta nu a mai iertat. Nu au mai fost goluri în timpul meciului. Liverpool avea să câștige la lovituri de departajare. Steven Gerrard devenea astfel al doilea tânăr căpitan, care câștiga Liga Campionilor (după Didier Deschamps). Gerrard nu a executat niciun penalti, deoarece el era desemnat să îl bată pe al cincilea, dar polonezul Jerzy Dudek a parat lovitura lui Andrei Șevcenko. Golul lui Gerrard l-a făcut să fie unul dintre cei doi jucători care au marcat atât într-o finală de Cupa UEFA, cât și de Liga Campionilor. Sezonul 2005-2006 a fost probabil cel mai impresionant. A marcat 23 de goluri în 53 de meciuri. În aprilie, Gerrard a primit cea mai mare distincție personală până atunci, când a fost votat jucătorul anului în Anglia, devenind primul jucător al lui Liverpool care câștiga, după John Barnes în 1988. Singura gafă a sa a fost o pasă către propriul portar, interceptată de Thierry Henry, care a marcat golul prin care Arsenal învingea pe Highbury. Gerrard a reușit cu Liverpool să câștige Cupa Angliei. A marcat de două ori în finala împotriva lui West Ham United, astfel că Liverpool a reușit o egalare dramatică, ce a condus meciul spre prelungiri. Torpila de la 35 de metri, a fost desemnată drept cel mai frumos gol din istoria Cupei Angliei, și a fost numită, Golul sezonului al Omului Zilei. Gerrard a marcat și la lovituri de departajare. Liverpool a câștigat primul trofeu în 2006-2007, după ce a învins-o pe Chelsea cu 2-1 în Community Shield (Supercupa Angliei). Întrucât Gerrard a fost odihnit, Jamie Carragher a fost numit căpitan și a ridicat cupa; Gerrard l-a înlocuit pe Boudewjin Zenden după o oră de joc, așa că și-a mai adăugat o medalie la colecție. Liverpool a avut un sezon slab pe plan intern. Au terminat pe trei în Premier League, cu 21 de puncte în spatele lui Manchester United, la egalitate cu ocupanta locului patru, Arsenal. În Cupa Angliei, au fost învinți de către Arsenal în runda a treia. În Cupa Carling, au fost din nou eliminați de către Arsenal în sferturi. Gerrard a marcat în acel meci, dar nu a putut preveni o înfrângere usturătoare cu 6-3 chiar pe propriul teren. Liverpool s-a descurcat mai bine în Champions League. Au învins câștigătoarea și favorita la trofeu, FC Barcelona, și au jucat împotriva lui Chelsea în semifinale. În manșa secundă, Gerrard i-a pasat danezului Daniel Agger, care a egalat pentru Liverpool, iar la penaltiuri a izbutit să marcheze. Liverpool a înfruntat-o pe AC Milan în finală, însă nu a reușit să învingă, pierzând cu 2-1. În meciul de deschidere al noului sezon, în fața lui Aston Villa pe Villa Park, Steven Gerrard a asigurat lui Liverpool trei puncte valoroase, după ce a marcat dintr-o lovitură liberă de la 25 de metri în minutul 87, la doar două minute după ce Gareth Barry egalase pentru Villa dintr-un penalti. Victoria a fost prima din 2002 încoace, când Liverpool câștiga la deschiderea sezonului. În meciul cu Toulouse din preliminariile Champions League, Steven a fost înlocuit în minutul 65, din pricina unei posibile accidentări. Deși a fost confirmată accidentarea sa, Gerrard a insistat să joace împotriva lui Chelsea, patru zile mai târziu. Steven a jucat tot meciul, însă partida s-a terminat 1-1. Pe 28 octombrie 2007, Steven Gerrard a jucat cel de-al 400-lea meci pentru Liverpool, marcând în minutul șase, însă Arsenal a reușit să egaleze printr-un gol al lui Francesc Fabregas în minutul 78. Gerrard a fost ales de către fani, jucătorul meciului. Pe 28 noiembrie 2007, Liverpool a învins-o pe FC Porto cu 4-1 în Champions League, iar Gerrard a marcat în minutul 83 din penalti. În decembrie 2007, casa lui Steven a fost spartă de hoți, lucru care avea să amâne petrecerea de Crăciun a lui Liverpool la care englezul a venit deghizat într-un bătrân cu handicap locomotor. Gerrard a marcat în aproape fiecare meci de la începutul lui noiembrie, și marcând în Champions League împotriva lui Olympique Marseille, a devenit primul jucător al lui Liverpool de după John Aldridge din 1989, care a reușit să înscrie în șapte meciuri consecutiv. Pe 13 aprilie 2008, și-a făcut cea de-a 300-a aparitie în Premier League, împotriva lui Blackburn Rovers, și a sărbătorit această ocazie, deschizând scorul. Liverpool s-a clasat pe locul patru la finele sezonului, și a ajuns până în semifinalele Ligii Campionilor, fiind eliminată de Chelsea. Gerrard a încheiat sezonul cu 22 de goluri marcate, și a nominalizat la categoria "Jucătorul anului în Anglia", împreună cu colegul său Fernando Torres. A fost de asemenea selecționat în "Echipa anului" pentru al cincilea an consecutiv, și al șaselea în total. Speculațiile presei în privința viitorului lui Steven Gerrard au fost răspândite timp de două sezoane, el fiind dorit de Chelsea cu insistență. În timpul verii din 2004, a fost abordat de Chelsea, dar a ales să rămână la Liverpool. Este cunoscut faptul că era să semneze cu clubul londonez, dar a fost convins să rămână de către familie și prieteni, și simțind ca fiind un localnic, ar fi regretat faptul că joacă pentru un alt club, și nu pentru Liverpool. Venirea lui Rafa Benitez a contribuit decisiv la decizia sa. Imediat după finala din 2005, Gerrard a dat un pont presei, zicând: „Cum pot să plec după o noapte ca asta?”. Însă, în iulie, negocierile noului contract au fost întrerupte. Reporterii ziceau că Gerrard va părăsi pe Liverpool, și Chelsea iar a făcut o ofertă de 32 de milioane de lire sterline pentru jucător. În timpul acelui episod, Liverpool a insistat că vor ca Gerrard să rămână, însă pe 5 iulie, Gerrard a declarat public că vrea să plece. Spre încântarea fanilor lui Liverpool, Gerrard și-a schimat opinia în ziua următoare și și-a dedicat viitorul clubului. De asemenea și-a cerut scuze suporterilor și a insistat ca să nu fie clauze în noul contract, pe care ar urma să îl semneze. S-a oferit și să renunțe la banderola de căpitan, însă Rafa Benitez i-a zis că nu este necesar. Pe 8 iulie, Gerrard a semnat un contract pe patru ani cu Liverpool, împreună cu colegul său Jamie Carragher. În vara lui 2006, Gerrard a distrus orice speculatie, spunând public „Nu mă voi implica din nou în tot felul de speculații; Sunt fericit la Liverpool, și nu voi trece printr-o vară ca precedentele. Voi rămâne aici, până când cineva îmi spune că nu mă vrea. ”Înaintea finalei Champions League din mai 2007, Gerrard negocia un nou contract cu Liverpool, zicând: „Nu am fost mai fericit niciodată. Aș dori ca acest contract să fie semnat...Dorim să păstrăm toți jucătorii mari aici, așa că este foarte important ca toate contractele să fie prelungite, așa fel încât ei să rămână pentru mult timp.” Pe 4 mai 2007, Gerrard încasa 120.000 de lire săptămânal, un contract ce îl ține la Liverpool până la finalul carierei, deși contractul era până în 2009. Acest contract îl făcea cel mai bine plătit jucător englez. Asta a fost confirmat pe 4 iulie 2007, când Gerrard și coechipierul Jamie Carragher au semnat înțelegeri, care îi legau de Liverpool până în iulie 2011. Gerrard a debutat la echipa națională sub conducerea lui Kevin Keegan, împotriva Ucrainei pe 31 mai 2000. Trecuseră doar 18 luni, și avea doar 44 de meciuri de la debutul său pentru Liverpool. În acea vară, a fost convocat în echipa Angliei pentru EURO 2000. A fost o campanie nefericită pentru Anglia, Gerrard având doar o apariție, când l-a înlocuit pe Michael Owen după 61 de minute, în singura victorie a echipei, 1-0 contra Germaniei. Gerrard a fost unul dintre cei trei jucători ai lui Liverpool (Michael Owen - 3 goluri, Emile Heskey - 1 gol), care au marcat în preliminariile Campionatului Mondial din 2002, împotriva Germaniei (victorie cu 5-1), acesta fiind primul său gol internațional. Anglia s-a calificat la Campionatul Mondial din 2002, însă Gerrard a fost forțat să iasă din echipă, din cauza operațiilor cu problemele de creștere. Această operație a pus capăt problemelor cu care Gerrard se confrunta din tinerețe. Campionatul European din 2004, l-a găsit pe Gerrard ocupând un rol major în primul său turneu internațional important. În primul meci al Angliei, pasa înapoi a lui Gerrard a fost interceptată de Thierry Henry, care a fost agățat de David James în careu, fapt pentru care s-a acordat penalti pentru francezi. Zinedine Zidane a marcat o dublă, iar Franța câștiga cu 2-1. Anglia avea să câștige următoarele două partide, calificându-se mai departe, cu Gerrard marcând primul său gol la un turneu final, împotriva Elveției. Anglia a pierdut în runda următoare în fața țării gazdă, Portugalia, Gerrard fiind schimbat în minutul 81. Gerrard a suferit o accidentare înaintea Mondialului din Germania, și i s-a sugerat să nu joace în meciul de deschidere. Totuși, a fost apt pentru prima sa apariție dintr-o Cupă Mondială, și a început cu o victorie în fața Paraguayului cu 1-0. Avea să marcheze de două ori în grupe - primul gol în victoria cu 2-0 a Angliei în fața lui Trinidad & Tobago, iar al doilea în fața Suediei. Gerrard a fost inițial odihnit pentru meciul final din grupă, în fața Suediei, ca o precauție împotriva acumulării celui de-al doilea cartonaș galben (luând unul în meciul cu Paraguay). Însă a intrat pe parcursul meciului și a marcat cu o lovitură de cap, golul de 2-2. Gerrard a fost unul dintre cei trei jucători ale căror penaltiuri au fost parate de portarul Portugaliei, Ricardo Perreira, în sferturi. Gerrard a terminat turneul, ca fiind golgheterul Angliei, cu două goluri. Gerrard era unul dintre favoriții preluării banderolei de căpitan al Angliei, după ce David Beckham a renunțat. Cu 47 de selecții, Gerrard era un jucător mai experimentat decât oponentul său, John Terry (cu 29), însă Steve McClaren a ales să-i dea banderola fundașului lui Chelsea, iar Gerrard doar vice-căpitan. Pe 13 octombrie 2007, Gerrard a fost căpitanul Angliei pentru prima oară într-un meci oficial. Din cauza ratării calificării la Campionatul European, Steve McClaren a fost concediat de F.A., iar Fabio Capello a fost cel responsabil pentru acordarea căpităniei. El putea decide dacă John Terry rămânea căpitan, sau i-ar fi acordat-o lui Gerrard. Gerrard a fost nominalizat în mai multe rânduri pentru Balonul de Aur și jucătorul mondial FIFA al Anului.
Constituția Italiei (Costituzione della Repubblica Italiana), aprobată de către Adunarea Constituantă în 22 decembrie 1947 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1948, este considerată legea fundamentală în statul italian. Ea a fost astfel concepută încât să facă imposibil un regim dictatorial de oricare tip. În februarie-martie 1848, după Răscoala de la Palermo (Sicilia) și începutul Revoluției în Italia, regele Sardiniei și Piemontului, Carol Albert, acorda supușilor săi o constituție ce va deveni legea fundamentală a acestui regat si mai tarziu a intregii Italii, timp de aproape 100 de ani. Noua constituție, sau “Statutul Albertin”, prevedea un parlament bicameral și un guvern controlat de rege. În timp, miniștrii au ajuns să răspundă mai mult în fața parlamentului decât în fața regelui. După cel de-Al Doilea Război Mondial, în 2 iunie 1946, italienii au votat prin referendum înlocuirea monarhiei cu republica . O Adunare Constituantă a pregătit noua constituție, ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948 și a rămas până în ziua de azi Constituția Republicii Italiene - de la 1948. Italia este o republică democratică fundamentată pe muncă. Suveranitatea aparține poporului, care o exercită sub formele și în limitele prevăzute de Constituție. Republica recunoște și garantează drepturile inviolabile ale omului, egalitatea socială și demnitatea cetațenilor, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice, condiții personale și sociale. Cetațenii au datoria de a contribui la progresul material și spiritual al societății. Republica, una și indivizibilă, recunoște și promovează autonomia locală. Statul și Biserica Catolică sunt, fiecare în domeniul său, independente și suverane, iar raporturile lor sunt reglementate de Pactele de la Laterano - 1929 (o noua întelegere dintre stat și biserică s-a încheiat in 1985). Toate confesiunile religioase au aceeași libertate în fața legii. Ordinea juridică italiană respectă normele de drept internațional general recunoscute. Italia este o republică democratică parlamentară. Articolul 55 al Constituției stabilește că Parlamentul (il Parlamento) este format din două organisme : Senatul (il Senato della Repubblica) și Camera Deputaților (la Camera dei Deputati), cărora le sunt atribuite aceleași puteri în virtutea principiului bicamerismului paritar dorit de către membrii adunării constituante și ai căror membrii sunt aleși o dată la 5 ani. Principalele funcții ale Parlamentului sunt : Președintele este ales pe 7 ani de către un colegiu electoral compus din membrii Camerei Deputaților și ai Senatului (Parlamentul în ședință comună), la care se adaugă 58 de reprezentanți regionali. Așa cum este stipulat în articolul 84, poate fi ales în această funcție orice cetățean al Italiei care a împlinit vârsta de 50 de ani și beneficiază de drepturi civile și politice. Președintele este „șeful statului și reprezintă unitatea nazională”. El numește Primul-Ministru, are dreptul de a trimite mesaje celor două Camere, poate dizolva una sau ambele Camere (dar nu în ultimele 6 luni ale mandatului prezidențial), este comandantul forțelor armate, prezidează Consiliul superior al magistraturii, poate grația sau micșora pedepse etc. Guvernul „este expresia majorității parlamentare, adică a coaliției partidelor care au obținut numărul cel mai mare de locuri în Parlament”. Deși în Constituție procesul formării guvernului apare ca unul relativ simplu:„Președintele Republicii numește Președintele Consiliului de Miniștri și, la propunerea acestuia, miniștri”, în realitate procedeul este complex si de multe ori anevoios, fiind nevoie de parcurgerea mai multor etape : depunerea jurământului se face după o formulă stabilită în atricolul 1, alineatul 3 al legii nr. 400/88; în mai puțin de 10 zile de la emiterea decretului de nominalizare, Guvernul trebuie să se prezinte în fața celor două Camere pentru a primi votul de încredere. Președintele Consiliului de Miniștri (il Presidente del Consiglio dei Ministri) în calitatea sa de șef al guvernului este responsabil de politicile adoptate de guvern, promovează și coordonează activitățile fiecărui ministru. El prezidează totodată și Consiliul Miniștrilor (organ alcătuit din miniștri cu sau fără portofoliu, cărora li se adaugă Subsecretarul președenției Consiliului și, în cazuri particulare, pot lua parte la ședințe și președinții regiunilor cu statut special și a celor două provincii autonome, aceștia beneficiiind de un vot consultativ). În prezent această funcție este ocupată de Silvio Berlusconi. Guvernul este format din 26 de ministere, dintre care 8 sunt fără portofoliu și 18 cu portofoliu. Curtea Constituțională a fost înființată în 1956 și are rolul de a verifica constituționalitatea legilor din statul italian. Rolul său este reglementat prin lege, în articolele 134-137 din Constituție. Mai exact, Curtea Constituțională judecă : „controversele legate de legitimitatea constituțională a legilor și a actelor ce au forță de lege ale statului și regiunilor, conflictele de atribuire a puterilor în stat și a celor dintre stat și regiuni și a celor între regiuni, acuzațiile aduse împotriva Președintelui Republicii, în baza Constituției”, precum și actele de înaltă trădare și de atentare la Constituție. Prima ședință publică a Curții a avut loc la 23 aprilie 1956, fiind prezidată de primul președinte al Curții, Enrico de Nicola. Conform articolului 135 din Constituție, Curtea Constituțională este formată din 15 judecători, numiți astfel : o treime de către Șeful de Stat, o treime de către Parlamentul în ședință comună și o altă treime de către suprema magistratură, nominalizați pe 9 ani. Aceștia aleg dintre ei un Președinte, care rămâne în funcție pentru 3 ani, cu posibilitatea de realegere. Președinția Curții Constituționale este considerată a patra funcție în stat, iar membri Curții beneficiază de imunitate politică și penală. Cel mai important rol al Curții este să judece controversele legate de legitimitatea constituțională a legilor și a actelor ce au forță de lege ale statului și regiunilor. Nu intră în sfera de activitate a Curții judecarea regulamentelor. Mai exact, curtea Constituțională trebuie să stabilească dacă „actele legislative au fost realizate respectând cerințele din Constituție (așa numita constituționalitate formală a legilor) și dacă conținutul lor este în conformitate cu principiile constituționale (așa numita constituționalitate substanțială a legilor)”.
Shrek este un film de animație realizat de studiourile DreamWorks Animation Studios în anul 2001, după povestirea ilustrată cu același nume, scrisă de americanul William Steig în 1990.Numele Shrek este transcrierea cuvântului idiș שרעק care înseamnă « frică » sau « teroare ».În limba germană, cuvântul înseamnă « cumplit » (schrecklich). Premiera românească a filmului a avut loc în 17 august 2001 în varianta subtitrată, fiind distribuit de Ro Image 2000 și Ajuns la castelul lui Farquaad, Shrek este nevoit să accepte un troc dubios: lordul promite să îi curețe mlaștina de creaturi dacă Shrek îi aduce mireasa mult-visată, - Fiona - o prea-frumoasă prințesă închisă într-un turn și păzită de un dragon fioros. Odată ajuns la castel, Shrek reușește, după o serie de aventuri și însoțit de Măgăruș, să o sustragă pe Fiona fără a-l omorî însă pe dragon. Dragonul se dovedește a fi o femelă-dragon, ce rămâne singură și nealinată, îndrăgostită de Măgăruș. Pe drum spre castelul lui Farquaad, Shrek se îndrăgostește de Fiona, cu care are foarte multe lucruri în comun. Fiona, la început dezamăgită că a fost salvată de un banal căpcăun și nu de prințul pe care îl visase, se îndrăgostește de Shrek. Lucru care pare ușor de înțeles din momentul în care ne dăm seama că Fiona a fost blestemată să se transforme, în fiecare zi, odată cu apusul soarelui, într-o femelă-căpcăun. Această vraja poate fi ruptă doar de primul sărut al dragostei curate. Shrek, deși îndrăgostit de Fiona și îngrozit de gândul că aceasta se va căsători cu Farquaad, nu are curaj să-și mărturisească sentimentele; tocmai când își luase inima în dinți și se hotărâse să o facă, Shrek ascultă din întâmplare un fragment din conversația Măgărușului cu Fiona și înțelege greșit cuvintele Fionei. Se decide să îi aducă mirele, pentru a încheia povestea. Măgărușul, cunoscând adevărul, încearcă să îl oprească, dar căpcăunul nu e de clintit. Se retrage morocănos în mlaștina sa, alungându-l pe Măgăruș, pe care îl consideră trădător. Măgărușul însă nu se dă bătut și se întoarce la prietenul său verzui, explicându-i parte din sensul cuvintelor Fionei și asigurându-l de dragostea acesteia. Shrek și Măgărușul o pornesc pe spinarea dragonului spre castelui lui Farquaad și reușesc să întrerupă ceremonia căsătoriei. Dragonul îl inghite pe Farquaad iar Shrek îi mărturisește Fionei dragostea; o săruta și rupe vraja, dar, spre mirarea Fionei, ea rămine căpcăun. Cei doi se întorc în mlaștina lui Shrek unde, după căsătorie, se organizează o seară de karaoke, la care participă creaturile de basm de la începutul filmului. Filmul de animație are la bază povestirea lui Steig dar se depărtează de firul narativ al acesteia. Regizorul Andrew Adamson a ales pentru personajele sale nume importante ale ecranului american: Mike Myers este vocea căpcăunului verde, Cameron Diaz este vocea Prințesei Fiona, iar Eddie Murphy este vocea Măgărușului băgăreț și vorbăreț care îl însoțește pe Shrek. Inițial, pentru rolul lui Shrek fusese ales actorul Chris Farley, dar acesta a decedat înainte ca proiectul să poată fi finalizat. După ce a terminat înregistrările pentru Shrek, Mike Myers a cerut permisiunea regizorului să înregistreze încă o dată replicile sale, de data aceasta folosind un accent scoțian care îi amintea de bunica sa și de serile din copilărie în care aceasta obișnuia să îi citească povești. Ideea s-a dovedit deosebit de inspirată, astăzi nimeni neputându-și-l imagina pe Shrek fără accentul său scoțian. Filmul a fost nominalizat și a obținut premiul Oscar, fiind primul film de animație nominalizat la Oscar, categoria respectivă neexistând până în 2001. După succesul repurtat cu Shrek, Studiourile DreamWorks au devenit un concurent serios al studiourilor Disney, revenind mereu cu filme de animație de un succes. Shrek a devenit mascota studiourilor.
În 1548 Andrei Vitéz, cu soția sa Agneta Alkay au intrat în posesia satului Copăceni. Agneta Alkay descindea din familia Koppándi, fiind fiica lui Gergely Koppándi. Familia Vitéz a deținut mult timp satul Copăceni, deținând aici un conac fortificat impunător, cu bastioane și șanțuri care se puteau umple cu apă, distrus ulterior. Din 1733, odată cu stingerea ramurii bărbătești a familiei Vitéz, satul a intrat în proprietatea fiscului, dar în anul 1743 a revenit văduvei lui György Vitéz, Susana Korda, și fiicei sale. Pe urmă, satul a devenit proprietatea familiei Bánffy, pentru ca în 1889 să se afle în proprietatea contelui István Károlyi. La începutul secolului al XIX-lea vechiul conac fortificat mai avea acoperiș și era locuibil. Din materialele sale s-a construit în apropiere conacul actual, considerat a fi nou în anul 1889, când Balázs Orbán își redacta binecunoscuta sa monografie dedicată Turzii și împrejurimilor sale. Se mai păstrau la data respectivă pivnițele vechi ale castelului și unul dintre bastioane, care prin anii 1860 fusese folosit ca magazie.
Legea fundamentală a Republicii Federale Germania este făcută să soluționeze aproape toate conflictele posibile dintre puterile statului și persoanele fizice sau juridice aflate sub jurisdicția sa. Conținutul ei nu se limitează la soluții, ea conținând și principii. În ce privește soluțiile din constituție, ele sunt adaptate permanent la schimbările sociale, pentru a ține pasul cu situația de fapt și a nu deveni anacronice. Eficiența constituției se reflectă azi în dezvoltarea economică și în stabilitatea politică. Pe plan politic soluția numită „vot de neîncredere constructiv” a făcut ca de la înființare (1949) până acum (2019) Germania să nu aibă decât 12 președinți federali și 8 cancelari (prim-miniștri) federali. Statul german începându-și existența sub formă de imperiu, poporul german a fost la început organizat în principate de sine stătătoare - în urma Păcii Westfalice din 1648 -, care mai târziu s-au reunit în jurul Prusiei pentru a forma în final Republica Federală Germania. Prima formă de constituție pe care au avut-o statele germane a fost elaborată după modelul Cartei Constituționale franceze în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea. Un alt moment constituțional important este dat de constituția de la Weimar, adoptată în urma primului război mondial, pentru a reglementa Republica de la Weimar, cu denumirea oficială de Deutsches Reich. Actuala constituție a Germaniei a fost adoptată în 1949 când, după al doilea război mondial, Aliații au propus celor 11 landuri să creeze o republică federală a statelor germane de vest. Acestea au acceptat propunerea numai ca soluție termporară, până la unificarea tuturor landurilor. De aceea constituția adoptată atunci nu a purtat numele de Verfassung (constituție), ci Grundgesetz (lege fundamentală), pentru a sublinia caracterul ei provizoriu. Republica Federală Germania, la care în 1990 a aderat și RDG-ul de până atunci, și-a păstrat legea fundamentală drept constituție pentru că aceasta își dovedise eficiența de-a lungul unei jumătăți de secol de la adoptare. Totuși în decursul vremii starea de fapt a impus unele modificări. Constituția Germaniei numără 146 articole grupate în 11 capitole. În preambulul Legii fundamentale a Germaniei sunt declarate cele mai importante valori pentru germani: pacea, egalitatea în drepturi și libertatea de autodeterminare, raportate la responsabilitatea față de divinitate dar și față de om. Tot în preambul se află și lista celor 16 landuri federale ale Germaniei. Constituția este dată de poporul german, în virtutea puterii constituante, și este valabilă pentru toți germanii, adică și pentru cei din diaspora. În primul capitol sunt enumerate drepturile fundamentale ale cetățenilor, în cel de-al doilea sunt reglementate relațiile dintre constituțiile landurilor și cea federală precum și raportul dintre dreptul național și cel european. Capitolele 3,4,5 și 6 descriu atribuțiile și funcționarea instituțiilor federale cele mai importante: președintele, bundestagul (parlamentul), bundesratul (consiliul federal al landurilor), comisia de mediere între bundestag și bundesrat, guvernul, curtea constituțională ș.a. În capitolul următor se descrie cum se adoptă legile federale. Capitolul 8 este rezervat aplicării legilor și administrației federale, iar capitolul 9 se ocupă cu puterea judecătorească. Finanțele sunt reglementate prin articolele capitolului 10. Următorul capitol, 10a, tratează despre starea de apărare, iar cel de-al 11-lea capitol încheie constituția cu dispoziții finale și tranzitorii. La respectarea constituției veghează și Curtea Constituțională Federală Bundesverfassungsgericht, care e compusă din două camere a câte 8 judecători: 8 sunt aleși de către bundestag (parlament), iar ceilalți 8 sunt aleși de către bundesrat, Consiliul Federal. Aceștia se ocupă în special cu interpretarea și aplicarea constituției prin: rezolvarea litigiilor cu privire la funcționarea puterilor publice controlul constituționalității și calității normelor juridice soluționarea recursurilor înaintate de particulari care-și apără drepturile fundamentale. Când Curtea Constituțională Federală decide neconstituționalitatea unei legi, Legislativul are datoria s-o revizuiasă, de obicei până la un termen, dar fără ca legea să iasă din vigoare. În capitolul 7 referitor la legislația federală, la articolul 79, sunt prevăzute căile de modificare a Grundgesetz (abreviat GG). Modificările Legii Fundamentale se fac prin adoptarea de legi care modifică sau completează textul GG. Legea este adoptată dacă obține voturile a două treimi din membrii Bundestag-ului (Parlamentului Federal) și două treimi din voturile Bundesrat-ului (Consiliului Federal al Landurilor). Modificarea organizării federației în landuri și a principiilor fundamentale enunțate în primele 20 de articole este interzisă. Până acum cea mai importantă modificare a Legii fundamentale germane a avut loc cu ocazia reunificării Germaniei din 1990, când au fost eliminate: caracterul provizoriu al Grundgesetz, toate referirile la împărțirea Germaniei în cele 2 state RFG și RDG
A fost construit în secolul al XVIII-lea și poartă numele fostului proprietar. În prezent este utilizat ca școală.
Constituția Republicii Ungaria din 1848 este prima lege fundamentală a statului maghiar. Constituția Republicii Ungaria a fost adoptată în martie 1848 având ca sursă de inspirație modelul german. Prevedea o singură țară cu o singură națiune și o singură limbă. De asemenea, prevedea la art.7 încorporarea Transilvaniei la Ungaria și stabilea măsuri drastice față de cei care îndrăzneau să vorbească „împotriva perfectei unități a națiunii maghiare”. Prima modificare a fost făcută abia un secol mai târziu, la data de 18 august 1949, legea supremă fiind substanțial rescrisă în 1989 și amendată în 23 octombrie 1990. Constituția Republicii Ungaria are un preambul și 78 de articole. Conform Constituției, președintele este ales o dată la cinci ani, funcția sa fiind mai mult simbolică. Printre prerogativele sale mai importante se numără desemnarea premierului și dreptul de a anula o lege inițiată de parlament, prin Curtea Constituțională. Președintele este și autoritatea supremă a armatei. Art. 29, alin. (1) stipulează că șeful statului în Ungaria este președintele, care întruchipează unitatea națiunii și garantează activitatea democratică a structurilor de stat. Parlamentul Ungar este format din 386 de deputați. Alegerile au loc o dată la patru ani, în dublu sistem: pe liste și vot uninominal. Astfel, un număr de 176 de parlamentari sunt aleși individual în circumscripțiile electorale, iar pentru 210 deputați partidele formează liste de candidați. Aceștia nu sunt votați direct, ci prin alegerea partidului de către alegătoare și alegători. Deputații îl aleg pe primul-ministru, iar acesta desemnează guvernul și miniștrii. Prim-ministrul și Consiliul de Miniștri sunt aleși de Adunarea Națională, la recomandarea președintelui, pentru un mandat de patru ani. În Constituția Ungariei sunt enumerate prevederi explicite privind datoriile pe care statul ungar le are față de minoritățile înrudite din strainatate, susținând legăturile cu acestea. Astfel, articolul 6 din Constituția Ungariei prevede: „Republica Ungara se simte responsabilă pentru soarta maghiarilor care trăiesc dincolo de hotarele ei și va promova și sprijini legăturile acestora cu Ungaria.”Art. 68, alin. 2. al Constituției prevede că „Republica Ungaria protejează minoritățile naționale și etnice”. Constituția asigură participarea lor colectivă la viața publică, dezvoltarea propriei culturi, utilizarea limbii materne, învățămînt în limba maternă, dreptul folosirii numelui în propria lor limbă. În Constituția Ungariei nu există nici o referire la forma statului, fiind prevăzut doar că „Republica Ungaria salvgardează libertatea și puterea poporului, suveranitatea și integritatea teritorială a țării, și frontierele înregistrate în tratatele internaționale (art. 5)“. De fapt, Ungaria este un stat unitar. Art. 13. Republica Ungară garantează dreptul la proprietate. Exproprierea este permisa numai in cazuri exceptionale, când asemenea actiuni sunt în interes public, in modul stipulat prin lege, cu asigurarea unei despăgubiri totale, necondiționate și imediate. Constituția Ungară prevede că orice cetățean, la împlinirea vârstei de 18 ani, are dreptul de a vota. Spre deosebire de alte Constiuții însă, cea ungară nu prevede limite minime de vârstă pentru accesul unui cetățean în Parlamentul Ungar. Curtea Constituțională a apărut în Ungaria abia în 1989, fiind creată prin art. 1 al Constituției revizuite, iar curtea a început să funcționeze de la 1 ianuarie 1990.
Legislativul (din latină: lex, legis (f.) = lege) este în teoria politică una dintre cele trei puteri fundamentale independente din statul democratic modern, conform principiului Separării puterilor în stat promovat de către Montesquieu. Celelalte două puteri sunt Executivul (entitatea care guvernează) și Judiciarul (entitatea care aplică și interpretează legile). Legislativul este însărcinat cu dezbaterea și aprobarea legilor în sensul conținutului și formei acestora, precum și cu controlul asupra executivului și judiciarului. Legislativul dezbate și votează proiecte. Poate fi compus din mai multe adunări separate, numite de diverse nume, inclusiv camere legislative, camere de dezbateri și studii, care dezbat și votează separat și au puteri distincte. Legislativul care funcționează ca o singură unitate este unicameral, unul împărțit în două camere este bicameral. Avantaje și dezavantaje ale sistemului unicameral Existența sistemului parlamentar unicameral ușurează relația dintre Legislativ și Executiv, evitând eventualele tensiuni, opoziții ce s-ar putea naște în cazul parlamentul bicameral, între camerele acestuia, între acesta și Executiv sau instituția șefului statului. Ușurința, rapiditatea, fluiditatea în adoptarea legilor, care ar fi caracteristică parlamentului unicameral, ar fi în detrimentul calității și consistenței actului legislativ. În sistemul bicameral, o cameră este considerată, de obicei, superioară, în timp ce cealaltă este considerată inferioară. Cele două tipuri nu sunt rigid diferite. Membrii camerei superioare tind să fie aleși sau numiți în mod indirect și pe perioade mai îndelugate, nu aleși direct de populație asemenea ca membrii camerei inferioare. În unele sisteme, în special în sistemele parlamentare, partea superioară are mai puțină putere și tinde să aibă un rol mai consultativ, dar în altele, în special în sistemele prezidențiale, camera superioară are putere egală sau chiar mai mare. Sistemul bicameral ar permite o dezbatere mai amplă, mai profundă a proiectelor legislative, ar aduce în planul dezbaterilor opțiuni, soluții multiple și diverse, fapt cu efecte pozitive asupra calității, consistenței, profunzimii actului legislativ. Parlamentul bicameral, prin mecanismul său mult mai greoi de adoptare a legilor, cu posibilitate mărită de respingere de către cameră a unui proiect legislativ sau a imposibilității realizării medierii între cele două camere, constituie motive pentru rezerve sau critici la adresa acestui sistem . stabilirea regimului proprietății și al moștenirii; stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele și securitatea socială; organizarea învatamântului; organizarea administrativă a teritoriului; stabilirea statutului funcționarilor publici; stabilirea procedurilor jurisdicționale, etc. Fiecare cameră a Legislativului este alcătuită dintr-un număr de legislatori, care folosesc o formă de procedură parlamentară pentru a dezbate chestiuni politice și pentru a vota legislația propusă. Obligatoriu, trebuie să fie un anumit număr de legislatori prezenți pentru a desfășura aceste activități. Acest lucru se numește cvorum. Unele dintre responsabilitățile unei legislaturi, cum ar fi acordarea primei atenții legislației nou propuse, sunt, de obicei, delegate comisiilor formate din câțiva membri ai camerei (camerelor). Membrii unei legislaturi reprezintă de obicei diferite partide politice; membrii fiecărui partid se întâlnesc, în general, ca un caucus pentru a-și organiza afacerile interne. Legislațiile variază foarte mult în ceea ce privește puterea politică pe care o exercită în comparație cu alți actori politici, cum ar fi sistemul judiciar, militar și executiv. În 2009, oamenii de știință, M. Steven Fish și Matthew Kroenig, au elaborat un indice al puterii parlamentare în încercarea de a cuantifica diferitele grade de putere în cadrul legislației naționale. Bundestagul german, Parlamentul italian și Marele Khural al statului mongol, sunt cu cel mai înalt grad, în timp ce Camera Reprezentanților din Myanmar și Adunarea Federală de Tranziție a Somaliei (înlocuită de Parlamentul Federal din Somalia), indecele indică cel mai jos nivel al puterii Unele sisteme politice urmează principiul supremației legislative, care consideră că legislativul este ramura supremă a guvernării și nu poate fi legat de alte instituții. Un astfel de sistem sporește puterea legiuitorului. Ca formă parlamentară de guvernare, Legislativul este autoritatea supremă. Una dintre funcțiile sale este numirea (alegerile) Președintelui, care îndeplinește funcții principale, dar nu are o putere reală. În forma prezidențială de guvernare, Președintele și Parlamentul sunt aleși independent unul de celălalt. Proiectele înaintate de Parlament sunt aprobate de șeful statului - Președintele, care are dreptul să dizolve Parlamentul
În prezent, castelul este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Cluj elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. A fost construit în secolele XVIII-XIX și poartă numele fostului proprietar.
Comunitatea evreilor din București este organizația locală a cetățenilor bucureșteni de religie mozaică și/sau de origine evreiască. Evreii bucureșteni sunt menționați prima oară într-o corespondență rabinică din prima jumătate a scolului XVI. În anul 1550, în timpul domnitorului Mircea Ciobanul, sunt amintiți într-o poruncă domnitorească evreii cu prăvălii în București. În timpul lui Mihai Viteazul, la data de 13 noiembrie 1593, are loc uciderea creditorilor turci și evrei din București, amintită de cronicarul silezian Walther Balthasar. În anii 1648-1649, în timpul revoltei cazacilor conduși de Hmelnițki, refugiați evrei au ajuns în țările românești și un anumit număr s-au așezat la București. O comunitate care a ajuns să reprezinte principala minoritate a Bucureștiului interbelic este redusă astăzi la un număr de cca. 4000 de oameni, președintele acesteia fiind ing. Paul Schwartz [ Muzeul de istorie a evreilor din Romania
Caracterele distinctive a agnatelor și a gnatostomelor sunt redate în următorul tabel: Ostracodermii primitivi aveau corpul acoperit cu solzi placoizi, care la formele mai evoluate s-au contopit în plăci (scuturi osoase) puternice, impregnate cu fosfat de calciu. Acest schelet dermic lipsește complet la ciclostomi. Endoscheletul agnatostomilor este puțin dezvoltat și este format din cartilaj și țesut conjunctiv; el este exclusiv cartilaginos la ciclostomi și, în parte, osificat la ostracodermi, la care s-a dezvoltat și un puternic schelet extern, de origine dermică. Scheletul capului se compune dintr-un paleocraniu incomplet dezvoltat și dintr-un schelet visceral mai mult sau mai puțin complicat. Au craniul incomplet, lipsind regiunea occipitală, din care motiv sunt denumite și hemicraniate. Cel de al doilea arc visceral nu este transformat în fălci (maxilare). De la lipsa fălcilor li se trage și numele de agnatostomi. Coarda dorsală este persistentă (se păstrează în tot timpul vieții), iar segmentația ei este abia indicată, vertebrele nefiind încă individualizate (vertebrele sunt lipsite de corp și reduse adesea la câțiva noduli cartilaginoși, neuniți între ei). Înotătoarele perechi (pectorale și ventrale) la formele actuale lipsesc complet, de asemenea și centurile, acestea din urmă fiind slab indicate numai la formele fosile (ostracodermi). Lipsa înotătoarelor perechi se pare că este primară. Unii ostracodermi aveau după regiunea branhială plăci sau solzi dermici prevăzuți cu spini, care sunt considerați în general ca înotătoare pectorale. Aceste plăci sau solzi sunt însă formațiuni exoscheletice și deci nu sunt omoloage cu înotătoarele perechi ale peștilor gnatostomi. Miomerele ce compun benzile musculare laterale sunt întregi, adică nu sunt împărțite printr-un sept orizontal într-un segment dorsal și altul ventral, ca și la restul vertebratelor. Ca și la cefalocordate la fel și la agnatostomi, miomerele de pe latura stângă sunt așezate cu o jumătate de segment înaintea celor de pe latura dreaptă. Creierul este mic și are toate veziculele sale așezate în același plan. Caractere de primitivitate a sistemului nervos sunt lipsa tecii de mielină de la fibrele nervoase, independența, la petromizoni, a nervilor spinali dorsali și ventrali, lipsa ganglionilor simpatici și a cordonului nervos longitudinal care la gnatostomi unește nervii și ganglionii simpatici de pe fiecare latură a măduvei spinării. Organele de simț sunt mai mult sau mai puțin deficiente. La ciclostomi și cei mai mulți ostracodermi cavitățile nazale (sacii nazali) sunt contopite într-o singură nară sau fosa nazală (monorinie, din care cauză au fost numiți și monorinieni), ce se deschide în afară pe fața dorsală și mediană a capului. Această nară este inervată însă de o pereche de nervi. Ostracodermii heterostracei se pare că aveau însă două fose nazale. În urechea internă nu există decât două canale semicirculare, cel orizontal lipsind. La ciclostomi cei doi ochi dorsali sunt mai mult sau mai puțin bine dezvoltați și suprapuși, cărora la ostracodermi le corespunde un orificiu median în bolta craniului. Tubul digestiv nu are un stomac diferențiat, iar lobii ficatului au structură tubuloasă. La ciclostomi tubul digestiv începe cu o pâlnie bucală, care în stare deschisă are forma rotundă sau ovală iar numele ciclostomilor se datorește gurii lor rotunde. Fălcile (maxilarele) și dinții adevărați (dinți placoizi) din gură lipsesc. La petromizoni gura este căptușită cu numeroși dinți cornoși conici, numiți odontoizi, al căror număr, formă și așezare variază după genuri și specii. Mixinele n-au decât un mare dinte cornos așezat pe plafonul gurii și două șiruri de dinți mici pe vârful limbii. Aparatul bucal este adaptat pentru supt. Ciclostomii se pot fixa prin sugere pe diferite obiecte și mai ales pe pești cărora le perforează peretele corpului, sugându-le sângele și carnea. Branhiile (lamele branhiale) ciclostomilor în număr de 6-15 perechi au origine endodermică, de unde se trage și numele de endobranhiate, dat de Severțov agnatostomilor. Fantele branhiale au formă de pungă (sac) cu pereți cutați musculoși (marsipobranhii), de la care se trage și numele de marsipobranhiate, dat ciclostomilor. Aparatul circulator la ciclostomi, în general, se aseamănă cu al acraniatelor, dar aici deja s-a diferențiat inima, care constă dintr-un ventricul, un atriu și din sinusul venos. Conul arterial lipsește. Hematiile sângelui sunt impregnate cu pigment respirator a cărui compoziție chimică este mai simplă decât a tuturor celorlalte vertebrate. La ciclostomii adulți, organul excretor (rinichiul) este mezonefrosul sau pronefrosul. Din partea posterioară a lor pleacă două uretere, care unindu-se cu conductele peritoneale formează un sinus urogenital. Canalul urogenital se deschide prin orificiul urogenital, așezat pe o papilă urogenitală îndărătul anusului. Ureterul primar servește numai la eliminarea produselor de excreție. Glandele genitale la ciclostomi sunt neperechi. Sexele, la petromizoni sunt separate, iar mixinele în tinerețe sunt hermafrodite. Produsele sexuale cad în cavitatea generală a corpului, de unde sunt eliminate prin conducte peritoneale scurte, care se deschid prin pori abdominali în sinusul urogenital. Masculii nu posedă organe copulatoare. Fecundația este externă și se petrece în apă. Dezvoltarea poate fi prin metamorfoză sau directă. Ostracodermii au apărut cu aproximativ 500 milioane ani în urmă în cambrianul superior din epoca paleozoică. Ei au trăit aproximativ 200 de milioane de ani până în devonian și apoi treptat au dispărut.
Râul Valea lui Aron este un curs de apă, afluent de stânga al râului Dâmbovița. Izvorăște sub vârful Comisul Nu trebuie confundat cu râul cu același nume de pe versantul opus, care se varsă în Dâmbovița aval de lacul de acumulare Pecineagu.
Râul Valea lui Aron este un curs de apă, afluent de dreapta al râului Dâmbovița. Izvorăște de sub vârful Dracsin din munții Iezer-Păpușa. Nu trebuie confundat cu râul cu același nume de pe versantul opus, care se varsă în lacul de acumulare Pecineagu.
Nahua este termenul care desemnează un grup de populații native din Mexic, al căror urmași contemporani se găsesc în întreg Mexicul de astăzi, respectiv în sud-vestul Statelor Unite. Limba acestor populații, făcând parte din grupul mai larg de limbi uto-aztece se numește Nahuatl și constă din mai multe dialecte, unele dintre acestea nefiind mutual inteligibile deloc. Se presupune că populațiile Nahua ar fi fost originare din sud-vestul Statelor Unite, separându-se de celelalte populații ale grupului Uto-Aztec și migrând înspre partea centrală a Mexicului de astăzi cândva acum circa 4.000 de ani. După așezarea lor în centrul Mexicului, ar fi migrat în toate direcțiile Mezoamericii. Câteva din civilizațiile importante ale Mezoamericii au fost create de populații Nahua. Astfel, se pot menționa culturile Aztec, Tepaneca, Acolhua, Tlaxcalteca și Xochimilca, dar și multe altele.
Au fost incluse în această listă toate operele cunoscute ale sf. Augustin de Hipona în limba latină și în traducerea română. Indicația din parenteze (tradusă) se referă la Opera Omnia a Sf. Augustin în curs de traducere la editura Dacia. Detalii aici. Altre trei volume importante din opera Sf. Augustin au fost traduse în limba română (ediții bilingve) de către Eugen Munteanu: Faceți click pe semnul de lângă titlul coloanelor, pentru a ordona tabelul în funcție de acel argument.
Este frecvent utilizată ca moto. Câteva din organizațiile și instituțiile care au adoptat-o: Cuvinte și expresii în limba latină
Dumitru Carabăț () a fost un scenarist, teoretician de film și autor de literatură de specialitate român, considerat fondatorul școlii românești de scenaristică. Din 1970 a devenit șeful Catedrei de Scenaristică de la Academia de Teatru și Film din București. A obținut Premiul pentru critică cinematografică al Asociației Cineaștilor din România (ACIN) pe anul 1987 „pentru volumul De la cuvânt la imagine”. Secretul cifrului, 1959, scenarist. Ultima noapte a copilăriei, 1966, scenarist. Răzbunarea haiducilor (1968) - redactor Frumoasele vacanțe, (1968), scenarist. Zestrea domniței Ralu (1971) - producător delegat Săptămîna nebunilor (1971) - producător delegat Ultima noapte de dragoste, 1979, actor, scenarist. Cântec în zori, 1986, scenarist. Vulcanul stins, 1987, scenarist.
Este legat printr-un canal cu Berezina și Niprul. În prezent pe cursul său există trei hidrocentrale.
la aceste 60 de unități trebuie adăugate vedetele și șalupele grănicerești (ale Poliției de Frontieră). Cu o lungime de 245 km a coastei maritime, România ocupă un loc important în cadrul țărilor riverane Mării Negre prin amploarea spațiului terestru cu ieșire la mare. De asemenea, România deține 1.075 km de fluviu, reprezentând 38% din lungimea totală a Dunării, din care 236 km sunt ape interioare, ambele maluri ale acestuia fiind pe teritoriul român. Ca suprafață, bazinul Dunării ocupă pe teritoriul României 221.670 km2, reprezentând 28% din totalul bazinului hidrografic. În aceste condiții, primele atestări documentare ale populațiilor care s-au stabilit în zonele adiacente Mării Negre și ale Dunării au demonstrat, fără tăgadă, preocupările economice, culturale și militare legate de luciul de apă. Pescuitul, comerțul pe apă sau marinăria sunt tot atâtea ocupații specifice populațiilor din aceste zone. România, ca stat maritim european - membru al Uniunii Europene și al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord -, și-a afirmat, în spațiul geopolitic al Mării Negre, după obținerea și recunoașterea Independenței sale (1877-1878), un rol recunoscut pe măsura statutului său, beneficiind de avantajul natural al propriei rețele hidrografice și de larga deschidere spre orizontul lumii mediteraneene și atlantice, prin bazinul de vest al Pontului. Dezvoltarea Marinei Române a început să se contureze odată cu Unirea Principatelor Române, în 1859, care a atras după sine unificarea flotilelor celor două țări surori, la 22 octombrie 1860, sub denumirea de Corpul Flotilei, comanda acestei structuri, care a constituit nucleul viitoarei conduceri a Marinei Militare, fiind încredințată colonelului Nicolae Steriade. În timpul Războiului de Independență de la 1877-1878, Flotila română s-a afirmat în numeroase acțiuni de instalare de baraje, atac al navelor inamice și sprijin cu foc de artilerie, demonstrând utilitatea serviciilor marinarilor pentru apărarea suveranității statului. Demn de remarcat este faptul că cei doi comandanți ai Flotilei Române, care s-au aflat, succesiv, la comanda superioară, maiorul Nicolae Dimitrescu-Maican (locotenent-colonel din decembrie 1877) și maiorul Ioan Murgescu contribuind direct la scufundarea monitoarelor otomane „Podgorița”, respectiv „Seifi”. Până la primul Război Mondial, potențialul combativ al României a crescut semnificativ, Marina Militară Română (noua denumire, din anul 1898) beneficiind de trei programe de dotare cu nave și mijloace de navigație. Implicarea conducerii marinei a fost directă în aplicarea acestora. Amintim aici rolul contraamiralului Emanoil Koslinski în implementarea celui de-al treilea program de dotare cu nave de luptă, în cadrul acestuia, în anul 1907, la Galați, fiind lansate patru monitoare și opt vedete fluviale, care au format prima Escadră de Dunăre. În anii Marelui Război al Reîntregirii Țării (1916-1918), Marina Română s-a încadrat în efortul general de război, Comandamentul Marinei organizând misiuni de apărare a capului de pod de la Turtucaia, de sprijin al flancului drept al trupelor de uscat, de retragere a navelor române pe linia frontului, de neutralizare a artileriei inamice din zona orașului Tulcea, de transport al materialelor și de lichidare a rezistenței navelor rusești din Delta Dunării. Viceamiralul Constantin Bălescu, comandant al marinei, s-a remarcat în timpul operațiunilor militare desfășurate sub comanda sa, în vara și toamna anului 1917, când bateriile marinei și artileria monitoarelor au bombardat, cu multă eficacitate, pozițiile inamice de la Tulcea și Galați, forțele navale înregistrând atunci succese notabile. Realizarea statului național unitar român, în anul 1918, în urma unirii tuturor provinciilor istorice românești, a permis, în perioada interbelică, dezvoltarea flotei militare. În urma eforturilor conducerii marinei, au intrat în dotare noi tipuri de nave, precum distrugătoarele de tip „M” - „Mărășești” și „Mărăști” și de tip „R” - „Regele Ferdinand” și „Regina Maria”, primul submarin românesc, „Delfinul”, a doua navă-școală „Mircea”.În anul 1939, la Galați, a fost lansată la apă și prima navă militară de construcție românească, puitorul de mine „Amiral Murgescu”. Toate aceste dotări au dus la transformarea Marinei Române într-o forță modernă și echilibrată, capabilă să facă față amenințărilor din Marea Neagră. În anul 1936, cu prilejul sărbătoririi Zilei Marinei Române, viceamiralul Ioan Bălănescu, comandantul Marinei, a apreciat: Marina română reprezintă, în sistemul apărării naționale, un factor de o deosebită importanță, ea este păzitoarea liniilor de comunicație pe apă, forța de protecție a marinei comerciale și, în special, păzitoarea coastelor marine și fluviale. În timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, întreaga marină, sub conducerea Comandamentului Marinei Regale și-a adus un aport considerabil la susținerea efortului general de război, edificatoare în acest sens fiind acțiunea din 26 iunie 1941, când, în fața orașului Constanța, artileria distrugătoarelor ,,Mărăști” și ,,Regina Maria” și bateriile de coastă au respins incursiunea navelor sovietice, liderul ,,Moskva” - nava comandant de flotilă - fiind scufundat, iar distrugătorul ,,Harkov” avariat. O altă acțiune deosebit de importantă a constituit-o evacuarea, pe calea mării, a trupelor române și germane din Peninsula Crimeea, în cadrul celei mai mari operații navale organizată și desfășurată în Marea Neagră, cu numele de cod ,,Operațiunea 60.000”. Deloc întâmplător, Comandamentul Marinei Regale și întreaga Marină au făcut obiectul citării prin Ordin de Zi pe întreaga Armată de către Conducătorul Statului. După cel de-al doilea Război Mondial, România a fost lipsită, în primii ani postbelici, de flota maritimă și, într-o mare măsură, și de cea fluvială, din cauza preluării navelor românești de către flota Uniunii Sovietice, nave restituite ulterior, parțial, în urma înțelegerii între guvernele României și U. R. S. S. Între 1946-1947, structurii de comandă a Marinei Militare, ca de altfel întregii Armate române, i s-a impus o serie de reorganizări menite să o adapteze condițiilor de pace, dar și datorită presiunilor politice și militare la care au fost supuse autoritățile de la București de către sovietici. Cu toate aceste greutăți, generate de amestecul brutal al sovieticilor, conducerea Forțelor Maritime Militare a continuat să susțină marina militară ca armă de elită în cadrul Armatei României și să participe la garantarea suveranității și integrității teritoriale a țării. Odată cu reintrarea în dotare a monitoarelor, a fost reconstituită Flotila de Dunăre, denumită din 1959 Brigada Fluvială. În anul 1962 a fost înființată Divizia 42 Maritimă, continuatoarea tradițiilor Diviziei de Mare, mare unitate care fusese desființată la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. În perioada 1965-1989, Comandamentul Marinei Militare a pregătit, a susținut și a coordonat dezvoltarea accentuată a marinei militare în conformitate cu politica internă și externă a României, precum și cu doctrina de apărare a țării în vigoare în acea perioadă. O serie de nave militare maritime construite în șantierele navale românești, la sfârșitul anilor ’70 și la începutul anilor '80, precum escortoarele „Midia” și „Constanța”, crucișătorul ușor „Muntenia”, transformat în distrugător, iar ulterior în fregata „Mărășești”, fregatele din clasa „Eustațiu Sebastian”, clasificate apoi în corvete, a dimensionat capacitatea Marinei Militare, iar Comandamentul structurii a planificat și coordonat, cu deplin succes, nenumărate aplicații la standardele impuse de evoluția marinelor contemporane. Revoluția română din decembrie 1989, care a adus revenirea la pluralism politic și democrație, a pus Marina Militară în situația de a acționa în condiții reale de luptă. Ziua de 22 decembrie a adus cu sine trecerea totală a Armatei de partea idealurilor Revoluției, Comandamentul Marinei Militare luând toate măsurile menite să ducă la victorie, în spiritul libertăților proclamate și susținute de noul regim al țării. Fie și dintr-o privire retrospectivă succintă, se accentuează rolul și locul Forțelor Navale Române, a conducerii sale, în istoria statului român modern, mereu în serviciul intereselor navale și fluviale naționale, participând până la sacrificiul suprem la apărarea hotarelor de apă ale țării, îndeplinindu-și rolul atribuit de conducerea politico-militară. În prezent, Forțele Navale ale României continuă tradiția semnificativă a acestei categorii de forțe militare, în interesul națiunii și pentru apărarea unor idealuri generoase precum siguranța granițelor, securitatea fluvială și maritimă și dezvoltarea relațiilor complexe militaro-diplomatice la Marea Neagră și pretutindeni unde statul român își află interesul geostrategic. Încadrându-se în amplul proces de reformă a Armatei României, cu principala finalitate a creării interoperabilității cu forțele armate ale statelor membre ale NATO, Statul Major al Forțelor Navale a transformat marina militară, după integrarea României în Alianța Nord-Atlantică, în anul 2004, în prima categorie de forțe complet profesionalizată. Pornind de la cerințele actuale, specificul forței navale pe care o proiectăm trebuie să îndeplinească următoarele criterii: comandă și control eficiente, structură echilibrată de forțe, interoperabilite și infrastructură corespunzătoare, totul pentru a apropia forțele din subordinea Statului Major al Forțelor Navale de cerințele războiului modern pe mare, pe litoral și în adâncimea acestuia. Se recunoaște că, în calitate de stat riveran Mării Negre, situat în apropierea zonei de insecuritate din Balcani și la intrarea principalei axe de transport fluvial dintre Orientul Mijlociu și Europa Occidentală, România trebuie să dispună de o forță navală credibilă și bine structurată, cu o putere combativă pe măsura responsabilităților ce-i revin la mare și fluviu. În contextul evoluției contemporane a mediului de securitate, puterea maritimă a țării este un factor de importanță vitală, iar Forțele Navale Române sunt pilonul principal al acesteia. Acest tip de navă va permite Marinei Militare Române să desfășoare operațiuni militare care nu au mai fost executate în prezent, precum misiunile de cercetare și de luptă împotriva submarinelor. Totodată, fregata "Regele Ferdinand" constituie o platformă de comunicație, putând constitui oricând un centru de comandă pentru operațiuni comune în cadrul NATO sau pe planul cooperării multinaționale. Din iulie 2005 Forțele Navale românești au în dotare și o a doua fregată modernă, fregata Regina Maria, care are un echipaj format din 200 de marinari: 16 ofițeri, 76 maiștri militari, un subofițer și 107 marinari angajati pe bază de contract. Motoare principale(nr. x tip): 2 x 8-R-251-FMA Posibilități de cazare la bord: dispune de 2 apartamente cu pat dubluPosibilități de ambarcare pasageri: 40 de pasageri (dispune de două saloane, unul la puntea principală și unul la puntea superioară “BELVEDERE”). Posibilități de cazare la bord: Posibilități de cazare la bord: dispune de o cabină pentru pasageri cu 2 cușete. Secția de monitoare are în compunere 3 nave cu următoarele caracteristici tehnico-tactice: La data de 15.12.2001, nava a intrat în compunerea Secției a I-a a Divizionului 67 N.P.A., fiind dislocată în garnizoana Brăila. Activități importante la care a participat:Nava a fost construită în anul 1987 la Șantierul Naval "MANGALIA". Începând cu 05.02.2001 nava a fost redislocată din garnizoana Tulcea în garnizoana Brăila.
Eustațiu Sebastian s-a înscris în anul 1872 la Școala Fiilor de Militari din Iași și apoi, în anul 1875, la Școala de Ofițeri din București, pe care a absolvit-o în iunie 1877 cu gradul de sublocotenent. A fost trimis apoi în Franța pentru a urma cursurile de la Școala Navală din Brest. Aici a fost îmbarcat pe nava franceză "La Loire" cu care a făcut ocolul pământului, între anii 1884-1885. După revenirea în România, a fost înaintat în anul 1886 la gradul de căpitan. Incepand cu anual 1886 si pana la 30 aprilie 1888, Eustațiu a fost la comanda canonierei Grivița. Incepand cu 1 mai 1888, Eustațiu comandand Bricul-școală "Mircea", la bordul căruia a înfruntat în mai 1888, cumplita furtună din Marea Neagră, căreia velierul românesc a reușit să-i supraviețuiască. În anul 1893, este înaintat la gradul de maior și primește pentru a doua oară, comanda bricului "Mircea" în anul 1894. În anul 1898, se afla la comanda crucișătorului "Elisabeta", când a fost numit în funcția de comandant ad-interim al Diviziei de Mare. În același an a fost înaintat în gradul de căpitan-comandor, fiind numit șef de Stat Major la Comandamentul Marinei. Apoi, între anii 1901-1903, căpitan-comandorul Eustațiu Sebastian a deținut comanda Diviziei de Mare, iar între anii 1904-1907 a îndeplinit funcția de director al Arsenalului Marinei, având gradul de comandor. La data de 15 aprilie 1907, comandorul Eustațiu Sebastian a fost numit în funcția de comandant al Diviziei de Dunăre. A urmat apoi la 1 aprilie 1909 numirea în funcția de comandant al Marinei Militare Române, unde l-a înlocuit pe contraamiralul Emanoil Koslinski. Avansat la 7 aprilie 1909 la gradul de contraamiral, el a cumulat în anii imediat următori și funcția de director superior în Ministerul de Război, de la data de 1 aprilie 1910, precum și pe cea de inspector general al Marinei, de la 1 aprilie 1911. Contraamiralul Eustatiu Sebastian s-a aflat la comanda Marinei Militare Române atât în timpul campaniei militare din 1913, cât și în prima parte a primului război mondial, până la 9 ianuarie 1917, când a fost înlocuit de la comandă de contraamiralul Constantin Bălescu. În august 1917, el a demisionat și din funcția de director superior al Marinei, trecând în rezerva armatei.
La data de 13 decembrie 1973, contraamiralul Sebastian Ulmeanu a fost numit în funcția de comandant al Marinei Militare Române. În anul 1977, este avansat la gradul de viceamiral. La data de 21 martie 1979, viceamiralul Ulmeanu a fost promovat locțiitor al șefului Marelui Stat Major și șef al Secției Marină. În noiembrie 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al PCR, Sebastian Ulmeanu a fost ales în funcția de membru al Comitetului Central al PCR. El a încetat din viață în iulie 1979,intr-un accident de masina in zona Brasov.
Vasile Scodrea s-a născut în anul 1873. El a absolvit, în anul 1898, cursurile Academiei Navale din Livorno - Italia. După absolvirea studiilor a fost încadrat ca director de studii și profesor la Școala de Marină din Constanța (1898-1899), apoi a comandat marșul de instrucție al bricului-școală „Mircea” din 1899. La data de 1 aprilie 1909 a fost numit director al Diviziei de Mare și comandant al bricului-școală „Mircea”. În anul 1914 a fost numit în funcția de comandant adjunct de Stat Major în Comandamentul Marinei. În timpul Primului război mondial s-a aflat la comanda Flotilei de Operațiuni. În anul 1919 a fost numit șef de Stat Major al Comandamentului Marinei, iar în anul 1921 primește comanda Diviziei de Mare. Prin Înaltul Decret nr. 483 din 7 noiembrie 1925, contraamiralului Vasile Scodrea i s-a încredințat comanda Marinei Militare Române, în același an devenind primul viceamiral activ al armatei române. A ieșit la pensie pentru limită de vârstă la data de 13 ianuarie 1934, iar după numai o lună a decedat, la vârsta de 61 de ani. Viceamiralul Vasile Scodrea este autorul mai multor lucrări de tactică militară navală, dintre care:
Mihai Aron s-a născut la data de 26 mai 1927 în orașul Caransebeș (județul Caraș-Severin). a decedat la 14 iulie 1994 la București. În ultimii ani ai regimului comunist, a deținut funcții importante în ierarhia Marinei Române: șef de stat major și apoi comandant al Diviziei 42 Maritime din Mangalia (februarie 1966 - decembrie 1972), șef de stat major și locțiitor al comandantului la Comandamentul Marinei Militare, locțiitor al șefului Marelui Stat Major și șef al Secției Marină din M.St.M. La data de 30 decembrie 1989 a fost avansat la gradul de amiral, fiind numit în funcția de comandant al Marinei Militare Române. A fost eliberat din funcție la data de 12 aprilie 1990, după care a fost numit în funcția de consilier principal al ministrului la Grupul de consilieri al M.Ap.N. (12 aprilie - 2 mai 1990), apoi de președinte al Comisiei Superioare a M.Ap.N. (2 mai - 2 iulie 1990). Amiralul Mihai Aron a fost trecut în rezervă la data de 2 iulie 1990.
Gheorghe Anghelescu s-a născut la data de 18 septembrie 1934 în satul Brătești din comuna Cătunu (pe atunci județul Vlașca, azi județul Teleorman). A urmat școala primară în localitatea natală și liceul la Găiești și După absolvirea facultății, a fost înaintat la gradul de locotenent. În anul 1955, și-a început cariera de ofițer de marină, îndeplinind pe rând funcțiile de comandant Unitate de Luptă Navigație pe monitorul 1 (septembrie 1955 - octombrie 1956), ofițer secund pe dragorul de radă 17 din Divizionul 174 Dragoare de Radă Sulina, comandantul dragorului de radă 27, ofițer operativ pentru Apărarea contra Minelor în Biroul Operații Cercetare în cadrul Diviziei 42 Maritime Mangalia, apoi ofițer cu pregătirea tactico-operativă în Biroul Operații Cercetare. În perioada 26 aprilie 1990 - 1 mai 1997 a îndeplinit funcția de comandant al Marinei Militare Române. Prin Decretul nr.294 din 10 august 1995, viceamiralul Gheorghe Anghelescu a fost înaintat la gradul de amiral - cu trei stele . Ulterior, gradul de amiral cu trei stele a fost redenumit ca viceamiral-comandor. Ulterior, prin Decretul nr.502 din 24 septembrie 1997, viceamiralul-comandor Gheorghe Anghelescu a fost trecut în rezervă începând din data de 30 septembrie 1997 . După alegerea ca președinte a marinarului Traian Băsescu, acesta l-a avansat pe viceamiralul în retragere Gheorghe Anghelescu la data de 19 decembrie 2006 la gradul de amiral (cu patru stele) .În ultimii ani ai vieții, amiralul Gheorghe Anghelescu a fondat Asociația "Clubul Amiralilor" și a fost primul președinte al Consiliului Director al acestei asociații. Pentru performanțele notabile și prodigioasa sa activitate a fost distins cu numeroase ordine și medalii românești și străine, printre care Legiunea de Merit în grad de căpitan-comandor, acordată în anul 1994 de Ministerul Apărării al S.U.A. La data de 18 martie 2008, în semn de apreciere pentru rezultatele remarcabile obținute în activitatea profesională și a înaltului profesionalism dovedit în îndeplinirea misiunilor încredințate, i s-a conferit Ordinul Virtutea Maritimă în grad de Cavaler, cu însemn pentru militari . Amiralul în retragere Gheorghe Anghelescu a încetat din viață la data de 29 iunie 2008, în municipiul Constanța .Muzeul Marinei Române (ed.) - Amiralul Gheorghe Anghelescu la împlinirea vârstei de 70 de ani (Ed. Muntenia, 2007), în colecția "Destine sub marele pavoaz"
Emanoil Koslinski () a fost un amiral român, care a îndeplinit funcția de comandant al Marinei Militare Române (1901-1909). Emanoil Koslinski s-a născut în anul 1853, fiind fiul cel mare al ofițerului rus de artilerie Alexandru Koslinski (viitor general român), rămas în Muntenia la cererea domnitorului Barbu Știrbei, ca să ajute la organizarea artileriei călărețe din acel principat și al Anastasiei Argyropol, fiica logofătului dreptății. A studiat acolo între anii 1872-1874, fiind avansat la gradul de sublocotenent (1874) și îmbarcat pentru efectuarea instrucției practice, la Școala de Aplicație, pe fregata franceză «La Renommée». Apoi, între anii 1875-1877, sublocotenentul de marină Koslinski a urmat un curs de specializare la Școala specială de torpilori (minieri) a Marinei ruse de la Kronstadt (Golful Finic), baza flotei ruse din Marea Baltică. După absolvirea acestor cursuri, s-a reîntors în România și a participat în cadrul Flotilei, la operațiunile navale ale Războiului de Independență, luptând în cadrul bateriilor de coastă de la Calafat și remarcându-se în mod deosebit, în octombrie 1877, cu ocazia executării celui dintâi baraj românesc de mine pe Dunăre, cu material rusesc, în Ostrovul Nedeia (km 703), operațiune de pionierat pentru Flotila Română. În anul 1878 a fost înaintat la gradul de locotenent, iar apoi în 1881 la cel de căpitan. Emanoil Koslinski a organizat în anul 1882 Corpul Apărării Submarine și o primă Secție de Torpilori, în cadrul Flotilei Române. În anul 1887 căpitanul Koslinski este înaintat la gradul de maior și numit șef de Stat Major la Comandamentul Flotilei. În această calitate, a organizat prima școală de torpilori, a înființat "Corpul Apărărilor sub Apă" (1881) și a adus, din Anglia, crucișătorul "Elisabeta" (1888). În anul anul 1890, maiorul Koslinski s-a aflat la comanda bricului "Mircea", iar în 1894 după înaintarea la gradul de locotenent-colonel, a primit comanda crucișătorului "Elisabeta". În același an, după organizarea Direcției a 5-a a Flotilei Române a fost numit la comanda acesteia, iar în anul 1897 i s-a încredințat funcția de director al Marinei din cadrul Ministerului de Război. El a participat la întocmirea noilor legi de organizare a Marinei, precum și la dotarea acesteia cu toate regulamentele, instrucțiunile și manualele speciale a căror lipsă era acut simțită. Un an mai târziu, în 1898, a mai primit și alte însărcinări, precum comanda Diviziei de Mare nou-înființate, fiind avansat la gradul de căpitan-comandor. A urmat apoi la 10 mai 1899, înaintarea la gradul de comandor. La data de 1 aprilie 1901, comandorul Emanoil Koslinski a fost numit în funcția de comandant al Marinei Militare Române, fiind înaintat la gradul de contraamiral în anul 1906. În această calitate, el a executat mai multe călătorii și misiuni navale în străinătate (Franța, Suedia, Rusia). El a avut o contribuție importantă la înființarea Diviziei de Dunăre, având în dotare patru monitoare cuirasate și opt vedete fluviale, nave pentru care directorul Marinei din Ministerul de Război, comandorul Petre Demetriade, reușise să obțină creditele necesare. Contraamiralul Emanoil Koslinski a decedat la 27 martie 1909, după 8 ani de conducere a Marinei Militare Române, fiind înmormântat în cavoul familiei din Cimitirul Bellu. În ziua înmormântării, crucișătorul "Elisabeta" a tras câte o lovitură de tun, la fiecare oră, încheind la coborârea pavilionului cu 17 lovituri de tun.
Între anii 1919-1920, efectueză studii de specialitate la Școala Superioară de Marină din Paris, obținând brevetul de ofițer de stat major. Ulterior, a urmat cursurile de comandanți din cadrul Ministerului de Război (1931) și cursul de comandament de la Marele Stat Major (1932-1933). În anul 1933 este promovat ca șef al Statului Major al Marinei, în anul 1934, devine director al Direcției Marine și apoi, preia comanda Diviziei de Dunăre. În această ultimă calitate, s-a ocupat personal de reînnoirea și reînarmarea monitoarelor (1938) . Timp de mai mult de un an a condus Institutul Geografic al Armatei (1939-1940). La 21 septembrie 1940 contraamiralul ing. Eugeniu Roșca este înaintat la gradul de viceamiral și numit în funcția de comandant al Marinei Militare Române. Renunță la această funcție la data de 16 iunie 1942, din cauza unei boli necruțătoare. Viceamiralul Eugeniu Roșca este autorul mai multor lucrări de tactică militară navală, dintre care menționăm:
Ioan Bălănescu a fost un amiral român, care a deținut funcția de comandant al Marinei Române (1934-1937). În perioada 13 ianuarie 1934 - 2 noiembrie 1937, viceamiralul Ioan Bălănescu a deținut funcția de comandant al Marinei Militare Române. În paralel cu activitatea operativă, el a desfășurat și o bogată activitate publicistică, având un număr impresionant de articole în revista "Marea Noastră" și publicând mai multe volume de specialitate referitoare la istoria marinei. Viceamiralul Ioan Bălănescu este autorul mai multor articole de tactică militară navală:
Fiind atras de inginerie, efectuează în anul 1940 cursuri pregătitoare pentru admiterea la Universitatea Politehnică din București, unde va deveni student în toamna anului următor. În perioada celui de-al doilea război mondial, a servit la bordul navelor militare pe mare (1941 - 1943) și la navele de pe Dunăre în 1944. În acest an este luat prizonier de război, fiind dus în URSS. Revenit în țară în anul 1945, reia cursurile Politehnicii bucureștene, obținând diploma de inginer de drumuri și poduri. După absolvirea facultății, a activat pe monitorul „Bucovina” din cadrul Flotilei Fluviale Galați, apoi comandant de pluton la Depozitele Marinei de la Constanța, îmbarcat pe canoniera „Lepri”, ajutor cu navigația și transmisiunile pe canoniera „Dumitrescu” și transmisionist la bordul distrugătorului „Regina Maria”. Între anii 1957-1959, comandor ing. Grigore Marteș a fost comandant al Academiei Tehnice Militare. A realizat mai multe inovații, care au avut rolul de a îmbunătăți din punct de vedere tehnic navele. De asemenea, a publicat o serie de lucrări în domeniul ciberneticii aplicate în marină. La data de 29 noiembrie 1963, viceamiralul ing. Grigore Marteș a fost numit în funcția de comandant al Marinei Militare Române. În paralel, a fost și deputat în Marea Adunare Națională. El a semnat la București, împreună cu amiralul rus Serafim Evghenievici Ciursin, comandantul Flotei URSS din Marea Neagră, „Convenția între guvernele R.S. România și URSS, asupra dislocării temporare și reciproce a unei părți din forțele maritime militare în marea teritorială, în porturile și bazele maritime militare din Marea Neagră și pe Dunăre, precum și pe aerodromurile Părților contractante, dacă acest lucru va fi impus de situație”, care a fost aprobată de către partea română prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.2913 din 1 decembrie 1967. Viceamiralul Grigore Marteș a deținut funcția de comandant al Marinei Militare Române până la data de 4 iulie 1973, când a încetat din viață. În momentul înmormântăriii sale, la toate vapoarele militare au sunat sirenele. Aspecte ale automatizării conducerii forțelor și mijloacelor (1967) ș.a.titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru contribuția deosebită adusă la întărirea forțelor armate și apărarea orînduirii sociale și de stat”
După absolvirea școlii militare în august 1952, a deținut funcțiile de comandant de navă la Divizionul 319 Vedete Torpiloare Mangalia, comandant de pluton, șef de stat major, respectiv comandant de batalion la Școala de Specialiști și Cartnici a Marinei Militare, șef de stat major al Divizionului 93 Vedete Torpiloare (din februarie 1960), comandantul Divizionului 19 Dragoare de Radă, comandantul Divizionului 133 Vedete (august 1966 - 1973). În perioada 21 martie 1979 - 30 decembrie 1989, contraamiralul Ioan Mușat a îndeplinit funcția de comandant al Marinei Militare Române. El a fost înaintat la gradul de contraamiral în august 1979 și viceamiral la 23 august 1984. După Revoluția din decembrie 1989, prin care regimul comunist a fost răsturnat de la putere, viceamiralul Ioan Mușat (pe atunci în vârstă de 61 ani) a fost trecut în rezervă la data de 30 decembrie 1989.
În perioada 1 mai 1997 - 1 ianuarie 2002, contraamiralul Traian Atanasiu a îndeplinit funcția de șef al Statului Major al Marinei Militare. În această perioadă, a fost avansat la gradul de viceamiral (prin Decretul nr. 413 / 26 noiembrie 1998) și apoi la rangul de viceamiral-comandor (prin Decretul nr.513 / 30 noiembrie 2000) . La 1 ianuarie 2002 a fost numit director adjunct al Statului Major General, iar apoi prin Decretul nr. 130/2002 a fost trecut în rezervă începând cu data de 15 februarie 2002, cu gradul de viceamiral (cu 3 stele). Printr-un decret prezidențial din data de 29 octombrie 2008, viceamiralul (r) Traian Atanasiu a fost înaintat în gradul de amiral - cu patru stele, în retragere . După trecerea sa în rezervă, viceamiralul (r.) dr. Traian Atanasiu predă la Facultatea de Marină Militară din cadrul Academiei Navale Mircea cel Bătrân în calitate de lector universitar la Catedra de Știinte Nautice (2004-2005) și apoi conferențiar universitar (din anul 2006). În prezent, el este șeful Catedrei de Științe nautice și predă cursurile de Navigație estimată și costieră, Navigație ortodromică și electronică și Cinematică navală. A publicat trei cărți (Cinematică navală. Principii teoretice ale manevrei tactice a navei) și 12 articole în reviste de specialitate, participând la 9 comunicări științifice și fiind autorul unei inovații și coordonatorul a două contracte de cercetare. Este membru al următoarelor organizații profesionale: Liga Navală Română, Clubul Amiralilor din România și Asociația Cadrelor Militare în Rezervă. Din anul 2007 este conferentiar universitar in cadrul Universitatii Maritime din Constanta, Facultatea de Navigatie. In urma masurilor de austeritate din 2010 luate in invatamantul superior dar si legate de pensionarii militari, devine profesor-asociat in cadrul Universitatii Maritime. Numele amiralului Atanasiu a fost vehiculat într-un scandal din anul 1998 legat de atribuirea prin licitație publică a lucrărilor de reparații ale obiectivului militar 999 (distrugătorul "Mărășești"), aparținând Statului Major al Marinei Militare. După părerea controlorilor Curții de Conturi, licitația a fost câștigată de către o firmă constănțeană care nu avea ca obiect de activitate reparațiile navale și care ulterior ar fi subcontractat lucrările de reparații către alte firme. S-a mai acuzat și faptul că suma cheltuită la finalizarea lucrărilor ar fi depășit oferta inițială ca urmare a efectuării unor lucrări (neprevăzute inițial) de montare a unor echipamente de radiolocație și de înlocuire a unor instalații frigorifice de la prova și de la pupa navei. Procurorul financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României a trimis o sesizare către Colegiul Jurisdicțional al Curții de Conturi în vederea stabilirii răspunderii civile delictuale în sarcina unor persoane din cadrul UM 02150 Constanța și obligarea lor la repararea prejudiciului cauzat instituției. Prin sentința civilă nr. 505 din 15 martie 2004 pronunțată de către Curtea de Apel București, Secția Contencios Administrativ, s-a apreciat că lucrările suplimentare efectuate au fost necesare, necesitatea apărând după momentul organizării licitației ca urmare a unui ordin al Statului Major General al Armatei pentru extinderea reparațiilor. De asemenea, s-a considerat că nu s-au efectuat plăți duble, astfel că suma calculată inițial ca prejudiciu de către procurorul financiar nu constituie pagubă pentru Ministerul Apărării Naționale, ea găsindu-și acoperire în lucrările efectuate pe distrugătorul "Mărășești". Sentința civilă pronunțată de către Curtea de Apel a devenit definitivă și irevocabilă la data de 11 mai 2004, prin neformularea recursului de către procuror. Astfel, viceamiralul Atanasiu a fost exonerat de răspunderea civilă pentru lucrările de reparații efectuate la distrugătorul "Mărășești".Ziua, 6 iulie 1998 - "Contraamiralul Traian Atanasiu luat la control"
La data de 21 februarie 1981, Gheorghe Sandu a fost trecut în rezervă, cu gradul de viceamiral. A fost primul președinte al Ligii Navale Române. Ulterior, prin Decretul nr.198 / 21 octombrie 1994, președintele României, Ion Iliescu, l-a înaintat la gradul de amiral în retragere. Viceamiralul (r) Gheorghe Sandu a încetat din viață la începutul lunii iunie a anului 2000.
Emil Grecescu s-a născut la data de 1 ianuarie 1905 în orașul București. A studiat la "Colegiul B.P.Hașdeu" din Buzău și apoi la Școala Navală din Constanța. După finalizarea studiilor, a lucrat la Serviciul Hidrografic, Compania a V-a din cadrul Bazei Navale Maritime, ca ofițer la bordul torpilorului "Zmeul", ofițer secund la bordul remorcherului "Lt. Vârtosu". Până în perioada postbelică a lucrat aproape neîntrerupt la Serviciul Hidrografic, cu excepția perioadei 1925-1926. Pe timpul campaniilor de vară a activat ca ofițer cu navigația pe torpilorul "Zborul", ofițer secund pe canoniera "Stihi", respectiv "Cpt. Dumitrescu", comandant de companie în cadrul Batalionului de Recruți al Bazei Navale, șef de cart pe canoniera "Alba Iulia", șeful Serviciului Hidrografic, subdirector la Oficiul Hidrografic și Aerofotogrametric, comandant pe canoniera "Lt. Comandor Stihi", comandantul canonierei "Cpt. Dimitrescu", comandantul canonierei "Stihi", șeful Oficiului Hidrografic, ofițer secund și comandant secund al distrugătorului "Regina Maria", șeful Biroului IV din C.F.N.M., director de studii la Școala Navală, comandantul Grupării Navelor de Mare. Din data de 25 august 1949, comandorul Emil Grecescu a girat comanda Marinei Militare Române, fiind numit pe funcție prin D.C.F.A. nr. 2739 din 24 iulie 1951. A fost înaintat, la 22 iunie 1951, la gradul de contraamiral prin Prin H.C.M. nr.118/1951. A condus Marina Militară Română până la data de 20 septembrie 1952. Conform Ordinului M.F.A. nr. 6243 din 20 septembrie 1952, contraamiralul Grecescu a fost transferat începând din aceeași dată în funcția de ajutor al șefului Marelui Stat Major pentru Marină. Din 13 februarie 1954, a fost detașat în funcția de șef de stat major al Comandamentului pentru Prevenirea Inundațiilor. Contraamiralul Grecescu a fost detașat, în anul 1954, pe timp nelimitat la Consiliul de Miniștri, Biroul Transporturi și Telecomunicații, pentru specialitatea Transporturi Navale. A fost trecut în rezervă la data de 23 octombrie 1956, la vârsta de numai 51 ani. Prin Decretul Prezidențial nr. 290 din 29 decembrie 1975, Emil Grecescu a fost înaintat la gradul de viceamiral în retragere.
La 1 august 1948, a fost trimis la cursul de perfecționare pentru colonei, iar din 1 noiembrie același an, a fost repartizat ca profesor la Academia Militară din București. Comandorul Eugeniu Săvulescu este autorul mai multor lucrări de tactică militară navală:
Constantin Bălescu s-a născut la data de 12 ianuarie 1864 în orașul Turnu Severin. A studiat în perioada 15 septembrie 1881 - 1 septembrie 1883 la Școala Navală franceză din Brest. În calitate de aspirant în marina franceză, a efectuat, între anii 1882-1883, o călătorie în jurul lumii, la bordul navei-școală franceze "Reine Blanche". A revenit în România în august 1883 și a fost avansat la gradul de sublocotenent. A fost încadrat în Corpul Flotilei Române, unde a activat la Inspectoratul Porturilor, și apoi a fost îmbarcat pe nava-școală „Mircea” și șalupele „Smârdan” și „Rahova. Între anii 1883-1889, a fost membru în comisiile de supraveghere a construcțiilor crucișătorului la Newcastle (Anglia) și a torpiloarelor la Le Hâvre (Franța). S-a căsătorit în anul 1889 la Galați cu Emilia Cătățeanu și împreună au avut 4 copii. În anul 1887, este înaintat la gradul de locotenent, apoi în perioada 1889-1892 a fost îmbarcat pe crucișătorul „Elisabeta”, a participat la voiaje în Marea Mediterană, comandantul navei, colonelul Vasile Urseanu, notându-l: „Ca ofițer de calcul și tir a condus în mod excelent. Este capabil, instruit, inteligent și studios”. În 1891, este avansat la gradul de căpitan și transferat la Arsenalul Flotilei. În anul 1894, cu nava-școală „Mircea” a efectuat o campanie de instrucție în Marea Neagră și Marea Mediterană. Este avansat la gradul de maior la 8 aprilie 1896, îndeplinind funcția de ofițer secund pe crucișătorul "Elisabeta" în 1897 și apoi pe cea de comandant al bricului-școală "Mircea", în 1898. Conduce începând din 1 noiembrie 1896 Școala de Aplicație a Sublocotenenților, în pavilionul ofițerilor din Țiglina (Galați). După mutarea Școlilor Marinei de la Galați la Constanța, la 1 octombrie 1899, locotenent-comandor Bălescu este numit comandant al acestora, el depunând eforturi susținute pentru mutarea școlilor la Constanța și instalarea lor într-un imobil adecvat. A editat cursurile „Războiul maritim”, „Cursul de navigație și hidrografie”, „Morala militară”, în care a expus principii și metode de acțiune ale Marinei Militare, norme de educație morală întemeiată pe cultul datoriei și al patriei, constituind o bază de cunoștințe profesionale și etice pentru ofițerii marinari, absolvenți ai Școlii de Aplicație. În anul 1901 i se încredințează comanda crucișătorului "Elisabeta". Timp de trei ani, în perioada 1902-1905 a funcționat la Administrația Centrală a Războiului, din noiembrie 1903 având gradul de căpitan-comandor. În anul 1905, căpitan-comandorul Constantin Bălescu este numit în funcția de comandant al Diviziei de Mare și al crucișătorului "Elisabeta", în această calitate reușind să rezolve în mod diplomatic și prin respectarea codului internațional privind extrădarea, cazul marinarilor revoluționari ruși de pe cuirasatul "Kneaz Potemkin", care a ancorat în portul Constanța, în vara acelui an. În anul 1907 este înaintat la gradul de comandor, după care s-a aflat succesiv la comanda Arsenalului Marinei și a Diviziei de Dunăre, până în anul 1911, când a fost numit șef al Secției Marinei din cadrul Ministerului de Război. Deține această funcție atât în timpul campaniei militare din 1913, an în care va fi avansat la gradul de contraamiral, cât și în primul an de participare a României la marea conflagrație mondială. În anul 1916 a devenit La data de 1 iunie 1918, contraamiralul Bălescu a fost numit în funcția de comandant al Marinei Militare Române. Deține această înaltă funcție până la 3 noiembrie 1920, când părăsește cadrele active ale marinei cu gradul de viceamiral. Constantin Bălescu a încetat din viață în anul 1929. Cu prilejul înmormântării sale, comandorul Ioan Bălănescu, viitor comandant al Marinei și viceamiral, a rostit o alocuțiune în care a elogiat personalitatea viceamiralului Bălescu:„El a pus jaloanele marinei moderne, el a cules din cărți principiile și metodele tehnice, care aveau să formeze temelia de cunoștințe profesionale ale unei pleiade de ofițeri, care astăzi ocupă locuri de frunte în conducerea Marinei de război și Marinei Comerciale. Marele său merit este că a căutat prin toate mijloacele ca pregătirea tehnică a ofițerilor să fie însoțită de o solidă instrucție, educație morală, întemeiată pe cultul datoriei și al patriei.”
Nicolae Dimitrescu Maican s-a născut în anul 1846. El a fost primul român care a urmat studii de specialitate la Școala Navală din Brest (Franța), în perioada 1863-1865. După absolvirea cursurilor școlii franceze, a obținut gradul de sublocotenent și a mai rămas doi ani în Marina Franceză, fiind îmbarcat pe nava-școală de aplicație "Jean Bart". După o perioadă de trei ani în care a funcționat ca ofițer de stat major al Marinei, la data de 1 aprilie 1877, maiorul Maican a primit pentru a doua oară comanda Flotilei Române, iar apoi la 28 aprilie 1877 i s-a încredințat și comanda bateriilor de coastă de la Calafat (formate din 16 tunuri și 12 mortiere de 120 mm). În această din urmă calitate, el s-a distins, la 7 noiembrie 1877, în operațiunea de scufundare a unei grupări de nave otomane, la care a participat direct. Pentru activitatea sa, maiorul Dimitrescu Maican a fost decorat cu Ordinele "Steaua României" și "Coroana României". Și de această dată a condus Marina Militară Română o perioadă scurtă, fiind avansat la gradul de locotenent colonel în data de 1 decembrie 1877, ocazie cu care a predat comanda flotilei maiorului Ioan Murgescu. Locotenent-colonelul Nicolae Dimitrescu-Maican revine pentru a treia oară la comanda Flotilei Române la data de 8 aprilie 1879, deținând această funcție până la 10 mai 1888, pentru o perioadă de 9 ani, care s-a dovedit a fi deosebit de fertilă pentru procesul de organizare a Flotei Maritime de Război a României, după obținerea ieșirii la mare, prin Tratatul de pace de la Berlin (1878). În cei 9 ani cât a condus Flotila Română, Nicolae Dimitrescu-Maican a fost avansat la gradul de colonel (1880) și apoi la cel de general (1886). Pentru activitatea sa de organizare a Marinei Militare Române, generalul Maican a fost supranumit "ctitorul marinei militare".În anul 1888, viața politică românească a fost zguduită de "Cazul colonelului Maican", un scandal de corupție în care au fost implicați mai mulți generali, printre care și prefectul Poliției Capitalei, generalul Radu Mihai și care a constituit (după opinia lui Constantin Argetoianu) una dintre cauzele căderii de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu (4). Generalul Maican a fost judecat pentru săvârșirea de acte de corupție, condamnat și degradat. A fost grațiat de către regele Carol I, care îl considera nevinovat. În restul vieții, Nicolae Dimitrescu-Maican a luptat pentru ca să i se revizuiască procesul și a obținut rejudecarea sa. Înainte însă de rejudecarea procesului său, generalul Nicolae Dimitrescu-Maican a încetat din viață în anul 1902, la vârsta de numai 56 ani, în urma unui accident. La înmormântarea sa a participat întregul corp ofițeresc al Marinei Române în frunte cu secretarul general al Ministerului de Război. În semn de prețuire postumă, marinarii de la conducere din timpul primului război mondial au denumit o navă capturată de la ruși cu numele generalului degradat: Nicolae Dimitrescu-Maican.
Anton Barbieri a fost un colonel român de origine italiană, care a deținut funcția de comandant al Flotilei Române între 1867 și 1874. Anton Barbieri s-a născut în Italia și a sosit pe teritoriul României pe la mijlocul secolului al XIX-lea, la bordul unei corăbii, care a naufragiat la gurile Dunării. S-a stabilit în orașul Galați, angajându-se în anul 1845 în Corpul Șaluparilor, cu gradul de soldat. A avansat rapid la gradele de sergent (1846) și sublocotenent (1850), îndeplinind funcția de instructor al echipajelor șalupelor canoniere moldovene, iar din 1851 și pe cea de comandant al goeletei „Natalia”. În anul 1854, Anton Barbieri părăsește flotila moldoveană și se înrolează în marina rusă, participând, sub comanda amiralului Nahimov, la bătălia navală de la Sinope, una dintre cele mai importante acțiuni de luptă din Războiul Crimeii (1853-1856), care s-a soldat cu distrugerea flotei otomane. După terminarea războiului, revine în anul 1857 în flotila moldoveană, unde va fi numit, după obținerea gradului de locotenent în 1858 și decretarea unirii flotilelor din cele două Principate române în 1860, comandant al punctului Ismail. În anul 1863 este avansat la gradul de căpitan și după un an este numit în funcția de comandant al navei „România”, prima navă cu aburi a flotilei române de război. La data de 30 aprilie 1867, căpitanul Anton Barbieri a fost numit comandant al Flotilei Române, deținând această funcție până la data de 1 ianuarie 1874. În această perioadă, la 10 februarie 1869, este avandat la gradul de maior. Se retrage din cadrele active ale armatei, la 1 ianuarie 1874, fiind avansat ulterior la gradul de colonel și îndeplinind funcția de comandant al gărzii civile.
Scarlat Murguleț s-a născut în anul 1831. El a îmbrățișat de tânăr cariera armelor, intrând în septembrie 1849 în Legiunea de Cadeți, înființată în Moldova, în anul 1845. În anul 1851, a absolvit cursurile organizate pentru cadeți, obținând gradul de sublocotenent. După trei ani, în 1854, a fost avansat la gradul de locotenent și a intrat în flotila moldoveană, unde în primii ani de activitate a îndeplinit funcția de comandant al punctului Ismail, din anul 1856 având gradul de căpitan. În anul 1860 a avut loc unirea flotilelor celor două Principate Române (Moldova și Muntenia), după care căpitanul Murguleț a fost numit comandant al punctului Galați. În anul 1865, este avansat la gradul de maior, fiind desemnat pentru a ocupa funcția de ajutor al colonelului Constantin Petrescu, comandantul Flotilei Române. La data de 11 februarie 1866, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și retragerea colonelului Petrescu, maiorul Scarlat Murguleț a preluat comanda Flotilei Române pe care a deținut-o pentru o perioadă de numai un an, până la 17 martie 1867. Printr-un decret din 17 martie 1867, maiorul Murguleț s-a retras din armată, fiind înlocuit la conducerea flotilei cu căpitanul Anton Barbieri. În aprilie 1867, a fost rechemat în armată, fiind numit șef al Batalionului al 9-lea din Corpul Grănicerilor, cu reședința la Bolgrad.
Dorin Dănilă s-a născut la data de 29 iunie 1953 în orașul Brașov. A absolvit în anul 1976 cursurile Facultății de Navigație a Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân” , secția militară, după care a fost repartizat în funcția de ofițer de comunicații (1976-1978) și de comandant serviciu de luptă comunicații și radiotehnică la bordul unei nave antisubmarin (1978-1980). În anul 1980 este promovat ofițer cu comunicațiile în statul major al unității, apoi, după un an, devine comandant de navă în aceeași unitate. Între anii 1981-1983 a urmat studii la Facultatea de Comandă și Stat Major din cadrul Academiei Militare din București. După absolvirea Academiei, a fost numit șef de stat major al unei unități de nave dragoare, funcție pe care a îndeplinit-o timp de șase ani. Din anul 1989 lucrează ca ofițer în cadrul Biroului Operații al comandamentului Diviziei 42 Maritime. Între anii 1990-1994, Dorin Dănilă a deținut funcția de șef de stat major al Divizionului 50 Vânătoare Submarine, apoi, pentru cinci ani, a fost comandant al Divizionului de Fregate. Ulterior a îndeplinit timp de câte un an funcțiile de șef de stat major al Brigăzii de Nave Antisubmarin și locțiitor al comandantului Flotilei 2 Maritime, apoi între anii 2001-2002 a fost șef al Secției Doctrină și Regulamente la Statul Major al Forțelor Navale. Între 2002-2005 a comandat Centrul 39 Scafandri și apoi a fost comandant al Bazei Navale. La data de 1 iunie 2006 a fost numit comandant al Comandamentului Flotei. Dorin Dănilă a participat la mai multe cursuri de specializare și perfecționare, printre care: curs postacademic de marină, curs de drept umanitar internațional, curs de limba franceză, curs de comunicare și relații publice pentru comandanți, curs postuniversitar de conducere strategică, în cadrul Colegiului de Război. La data de 3 noiembrie 2006, comandorul Dorin Dănilă a fost înaintat la gradul de contraamiral de flotilă și a fost numit șef al Statului Major al Forțelor Navale. Printr-un decret prezidențial din data de 29 octombrie 2008, Dorin Dănilă a fost înaintat în gradul de contraamiral - cu două stele.. La 30 iunie 2010, prin decret al președintelui României, Traian Băsescu, a fost înaintat în gradul de viceamiral (cu trei stele) și trecut în rezervă. El a predat funcția de șef al Statului Major al Forțelor Navale contraamiralului Aurel Popa, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Constanța la 3 iulie 2010, în prezența ministrului apărării, Gabriel Oprea. Viceamiralul Dorin Dănilă a fost decorat cu Ordinul "Virtutea Maritimă" în grad de Mare Ofițer, cu însemn pentru militari (15 august 2009). El vorbește bine limba franceză. Este căsătorit și are o fiică.
Ioan Murgescu s-a născut la data de 27 martie 1846 în orașul Buzău. După absolvirea liceului, el s-a dedicat carierei militare, orientându-se spre marină și prezentându-se în martie 1864 la concursul organizat de Ministerul de Război pentru trimiterea unui elev la Școala Navală din Brest (Franța). A reușit la examen și, la 1 august 1864, Ioan Murgescu s-a înmatriculat la respectiva școală, unde a obținut în primul an de studiu rezultate excepționale. Ca urmare a acestor rezultate, ministrul de război a înaintat un referat către Consiliul de Miniștri în ședința din 19 iulie 1865 prin care a propus: «elevului Murgescu Ioan trimis în Francia la Școala Navală de la Brest, pentru silința la studiu la care a dat probe, să i se dea o sumă de 300 franci din capitolul misiilor, sub titlul de gratificație considerând că asemenea recompense au drept scop a încuraja silința.» A absolvit cursurile Școlii Navale la 1 august 1866, după care a efectuat un voiaj de instrucție cu nava-școală franceză «Jean Bart».Astfel, printr-o adresă din 4 octombrie 1866 ministrul de marină și colonii al Imperiului Franței l-a informat pe agentul României la Paris că: «junele Murgescu Ioan, supus român, pe care îl autorizasem în 1864 a urma cursurile Școlii Navale Imperiale, a sfârșit cursurile acestei școli. Îl autorizăm, de asemenea, a face campania vasului școală « Jean Bart», cu asimilația gradului de aspirant de a doua clasă». După încheierea studiilor în Franța, Ioan Murgescu a revenit în România la 24 octombrie 1866, fiind încadrat în Corpul Flotilei cu gradul de sublocotenent. Timp de câțiva ani timp, a îndeplinit funcția de ofițer secund și comandant pe nava «Ștefan cel Mare» (1866-1871) și apoi comandant pe nava „România”, nave aflate în dotarea Flotilei Române în perioada respectivă, fiind avansat la gradul de locotenent (1869) și apoi la gradul de căpitan (1871). În anul 1873, căpitanul Murgescu a fost numit la comanda canonierei «Fulgerul», noua navă a flotilei române, construită în șantierele din Toulon (Franța), fiind însărcinat cu aducerea în țară a acesteia și comandând astfel pentru prima dată o navă românească de război în Marea Mediterană și în Marea Neagră. La sosirea în România, în aprilie 1874, căpitanului Murgescu i s-a conferit medalia «Virtutea Militară» cls. I pentru îndeplinirea în cele mai bune condiții a misiunii încredințate. În anul următor, la data de 10 decembrie 1874, cpt. Ioan Murgescu a fost numit provizoriu în funcția de comandant al Flotilei Române în locul maiorului Nicolae Dimitrescu-Maican, iar dupa înaintarea la gradul de maior, la 6 iunie 1875, a fost titularizat în această funcție, rămânând la comanda flotilei până la 1 aprilie 1877. După o lună, el a fost atașat pe lângă comandantul Flotilei Ruse de Dunăre, calitate care i-a permis participarea la conceperea și executarea uneia dintre cele mai spectaculoase operațiuni de luptă navale din Războiul de Independență. Este vorba de atacul de la Măcin din noaptea 12/13 mai 1877, în timpul căruia șalupa torpiloare «Rândunica», comandată de maiorul Murgescu a scufundat monitorul otoman «Duba Seifi» cu un deplasament de 2500 t.Ca urmare a acestei strălucite fapte de arme, maiorul Murgescu a primit Ordinul rus «Sf.Vladimir» cls. IV-a cu spade și rozete și Ordinul Național «Steaua României».După aceste acțiuni, maiorul Murgescu a fost numit comandant al grupului de șalupe "Rândunica" și "Bucur" cu ajutorul cărora au fost construite podurile de vase românești peste Dunăre, iar apoi comandant al stațiunii de baraj de la Nedeia, sub comanda sa realizându-se un baraj de mine românesc care și-a dovedit eficiența de-a lungul războiului. La data de 1 decembrie 1877, maiorul Murgescu a revenit la comanda Corpului Flotilei Române, deținând această funcție până la 8 aprilie 1879, când a fost numit în funcția de director al nou-înființatului Arsenal al Flotilei din Galați. Între timp, el a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel. În anul 1881, a fost avansat colonel și i s-a încredințat comanda Școlii Fiilor de Militari din Iași. Apoi, pentru o perioadă de 4 ani (1882-1886), colonelul Murgescu a deținut funcția de inspector al navigației și porturilor. A fost apoi comandant al Depozitului și Diviziei echipajelor. La data de 10 mai 1888, colonelul Ioan Murgescu a fost numit pentru a treia oară în funcția de comandant al Corpului Flotilei Române, deținând această funcție până la 1 aprilie 1901, când s-a retras la cerere din marină, cu gradul de contraamiral. A fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în gradul de comandor. În mai 1898, a fost adoptată Legea de organizare a Marinei Militare, care a avut în vedere evoluțiile ce s-au produs în ultimele decenii în această arma. Noua lege a statuat, pentru prima dată, gradele specifice Marinei Militare: amiral, viceamiral, contraamiral, comandor, capitan comandor, locotenent comandor. În aceasta situație generalul Ion Murgescu a fost trecut printre primii în corpul ofițerilor de marină, gradul de general fiindu-i echivalat cu acela de amiral. La 10 mai 1911 a fost înaintat la gradul de viceamiral în rezervă. Viceamiralul Ioan Murgescu a încetat din viață la data de 5 martie 1913 în orașul București și a fost înmormântat în Cimitirul Belu cu onorurile militare cuvenite, discursul de adio fiind rostit de către Ion I. C. Brătianu. În semn de omagiere a personalității sale, numele său este purtat de către prima navă românească de război construită în întregime în România, la Galați, în 1939, care a fost puitorul de mine «Amiralul Murgescu», de Școala Militară de Maiștri a Forțelor Navale "Amiral Ion Murgescu" și de Școala cu clasele I-VIII «Viceamiral Ioan Murgescu» din comuna Valu lui Traian (jud. Constanța).
Vasile Urseanu s-a născut la data de 9 ianuarie 1848 în orașul București, într-o familie modestă. A studiat la Liceul „Sf. Sava” din București, după absolvirea căruia, în anul 1866, s-a dedicat artei navale. A absolvit Școala militară de ofițeri de infanterie din București în anul 1868 cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat în Corpul Flotilei. A fost îmbarcat în anii următori pe navele existente în dotarea acestui Corp în perioada respectivă, fiind ofițer secund pe nava "România" (1869-1870) și apoi pe nava „Ștefan cel Mare” (1870-1872). Urseanu a efectuat numeroase marșuri de instrucție pe Dunăre. În anul 1871 a fost avansat la gradul de locotenent. Ca urmare a intervenției ministrului de război, general Ioan Emanoil Florescu, pe lângă guvernul Franței, în anul 1872, Vasile Urseanu a fost trimis la studii la Școala Navală din Brest (Franța), unde a fost îmbarcat pe nava-școală „Borde”, remarcându-se prin aptitudinile și activitatea sa. A fost îmbarcat apoi pe nava-școală „Jean Bart” din marina franceză la bordul căreia își făcuseră ucenicia câțiva ani mai înainte și alți ofiteri ai Flotilei române, viitori comandanți ai marinei noastre, generalul Nicolae Dimitrescu-Maican și contraamiralul Ioan Murgescu. Pe această navă, a efectuat o serie de aplicații militare și a vizitat Insula Sfânta Elena, Capul Bunei Speranțe, portul Rio de Janeiro etc. S-a reîntors în România după doi ani și a fost înaintat la gradul de căpitan, fiind numit prin Înaltul Decret nr. 893 din 19 aprilie 1874 comandant al navei „România”. În această calitate, a participat în anul 1875 la primul marș de instrucție executat pe Dunărea de jos și Marea Neagra de navele întrunite ale Corpului Flotilei, care au format o divizie. Din toamna anului 1875 căpitanul Urseanu a fost numit la comanda navei „Ștefan cel Mare”, pe care a condus-o până în preajma izbucnirii Războiului de Independență. După declanșarea Războiului pentru Independență din 1877, flotila română a primit misiunea de acoperire strategică a Dunării și s-au înființat bateriile de coastă de la Calafat care, prin Ordinul nr. 4161 al Ministerului de Război, au fost încadrate cu ofițeri din Corpul Flotilei, printre care s-a numărat și cpt. Vasile Urseanu. El a fost numit pe rând la comanda bateriilor „Elisabeta” și „Mircea”, primind apoi misiunea de a instala Bateria de artilerie nr.6 "Renașterea" din regiunea Calafat, destinată să oprească debarcarea turcilor pe malul românesc și a atacat bateriile otomane din Vidin la 14 iunie 1877. În același timp, a comandat yachtul „Ștefan cel Mare” și a fost însărcinat cu organizarea de detașamente de nave comerciale la Turnu Severin, pentru trecerea trupelor dincolo de Dunare. grup de vase organizate. După aceasta, a preluat comanda bateriei "Mircea", remarcându-se în timpul tragerilor din zilele de 7 și 24 octombrie 1877 și 12-13 ianuarie 1878. Tot în decursul războiului, cpt. Vasile Urseanu a fost trimis în misiune diplomatică specială pe lângă prințul Serbiei, Milan Obrenovici. Pentru faptele sale din timpul diferitelor acțiuni de luptă la care a participat, Vasile Urseanu a fost decorat cu Ordinul „Steaua României de Război”, Crucea „Trecerea Dunării”, Medalia „Apărătorii Independenței” și Medalia Comemorativă Rusă. La 1 ianuarie 1878 a fost înaintat la gradul de maior (locotenent-comandor) și numit comandant superior al bateriilor de marină. Între timp, la 1 iulie 1882, Vasile Urseanu fusese înaintat la gradul de lt. colonel . El a comandat bricul „Mircea” într-un voiaj de instrucție executat în vara anului 1883 pe țărmurile Mării Negre și apoi în Turcia și Grecia. După sosirea din călătorie, a fost decorat cu Ordinul turc „Medgidia”, în grad de comandor cu placă și Semnul onorific pentru 18 ani de serviciu. Comandorului Urseanu a condus o parte din flotila de război a României (compusă din «Mircea», «Fulgerul», «Grivița», «Rahova», «Opanez», «Smârdan» și trei șalupe de poliție - «Poterașul», «Grănicerul» și «Sentinela»), care a fost trimisă pe Dunărea de Sus, pentru a proteja libertatea navigației pe fluviu, în timpul războiul sârbo-bulgar din anul 1885. Ca o recunoaștere a reușitei acestei acțiuni, i-a fost acordat în anul 1886 Ordinul Coroana României în grad de ofițer. În anul 1886, după intrarea în vigoare a Legii de organizare a Flotilei, lt. col. Vasile Urseanu a fost numit în funcția de comandant al Inspectoratului Navigației și Porturilor, corp subordonat comandantului flotilei, îndeplinind această însărcinare până în anul 1888. A fost înaintat la gradul de colonel la 24 aprilie 1887. În această calitate, el s-a ocupat de organizarea marinei civile, fiind decorat cu Ordinul Steaua României în grad de ofițer (1888). În vremurile în care tot exportul și importul României se făcea numai de către nave sub pavilion străin, amiralul Urseanu a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru crearea unei flote comerciale românești atât la Dunăre, cât și la mare. La începutul anului 1887, Vasile Urseanu a recepționat nava de salvare "Constanța" și pilotina "Mangalia" destinate portului Constanta, port ce intrase într-un vast proces de modernizare. De asemenea, el a fost unul dintre fondatorii primei Societăți Naționale de Navigație Maritimă, fiind ales membru în Consiliul de Administrație al acesteia. Din mai 1888, după trecerea col. Ioan Murgescu în funcția de comandant al Flotilei Române, col. Vasile Urseanu a fost numit la comanda Depozitului și Diviziei echipajelor, rămânând în acest post până în anul 1896. În această perioadă, el a comandat în timpul campaniei de vară a anului 1889 și crucișătorul «Elisabeta», noua navă de război maritimă intrată în dotarea Corpului Flotilei. În anul 1890, s-a format prima diviziune de mare a Flotilei Române, compusă din crucișătorul "Elisabeta" împreună cu bricul "Mircea", canoniera "Grivița", torpiloarele "Sborul" și "Năluca", iar col. Urseanu a fost numit comandant al acesteia, precum și comandant al crucișătorului "Elisabeta". Cu această navă, el a străbătut în perioada 1890-1891 Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, Marea Nordului și Marea Baltică, făcând astfel cea mai lungă călătorie efectuată de către o navă de război română în acele timpuri. Aflat în trecere la Istanbul, col. Urseanu a fost decorat de către sultanul Abdul Hamid al II-lea cu Ordinul "Osmanie" în grad de mare ofițer. Revenit în România, i s-a conferit și disctincția "Semnul onorific pentru 25 de ani de serviciu" . În anul 1891, are loc separarea Diviziei echipajelor de Depozitul flotilei, col. Vasile Urseanu rămânând la comanda Diviziei echipajelor compusă din crucișătorul "Elisabeta", bricul "Mircea", canoniera "Grivița", puitorul de mine "Alexandru cel Bun", torpiloarele "Sborul", "Smeul", "Năluca", "Șoimul", "Vulturul" și salupa "Rândunica". În anul 1894, este numit în funcția de director al Direcției a V-a a Flotilei, nou înființată, îndeplinind această funcție în paralel cu cea de comandant al Diviziei echipajelor. În anul următor, prin Decretul nr. 384 / 25 februarie 1895, este numit comandant superior al întrunirii de bastimente formată din crucișătorul "Elisabeta" și bricul "Mircea", având în același timp și comanda directă a crucișătorului, cu care efectueaza un voiaj în Marea Mediterană, Marea Nordului și Marea Baltică, pentru a participa la inaugurarea canalului Kiel. În marile porturi pe unde a acostat crucișătorul, col. Urseanu a primit decorații: Ordinul Vulturul Roșu clasa a II-a (la Kiel);Ordinul danez "Danebrog" în grad de mare ofițer (Copenhaga);Ordinul suedez "Spada", clasa I-a în grad de comandor (Stockholm). La 1 martie 1896, a fost numit în funcția de comandant al Diviziei de Mare. În același an, este decorat cu Ordinului autro-ungar Coroana de Fier de clasa a 2-a în calitate de comandant al unei Divizie de Dunare formată din torpiloarele "Smeul", "Sborul" și "Năluca" și canonierele "Oltul", "Siretul" și "Bistrița", care a participat la festivitatea prilejuită de inaugurarea deschiderii navigației prin canalul Porțile de Fier. La data de 1 aprilie 1898, Vasile Urseanu a fost numit în funcția de Inspector General al Porturilor, fiind înaintat la 10 mai 1898 la gradul de general de brigadă (echivalat ulterior cu cel de contra-amiral). În această funcție, el a avut un rol important în organizarea căpităniilor de porturi și a elaborat un proiect de regulament al porturilor. A demisionat din această funcție după doi ani, din propria voință, fără a exista vreun motiv determinat de cauze oficiale, trecând in cadrele rezervei. După începerea celui de al doilea război balcanic, a fost înaintat la 10 mai 1913 la gradul de viceamiral și mobilizat pe lângă Marele Cartier General, fiind decorat pentru participarea la aceasta campanie militară cu Medalia „Avântul Țării”. La data de 1 septembrie 1919 viceamiralul în rezervă Vasile Urseanu se retrage definitiv din armată, iar după șapte ani, în anul 1926, a încetat din viață. În afară de activitatea de marinar, amiralul Vasile Urseanu și-a dezvoltat încă de pe băncile școlii o pasiune pentru studiul astronomiei. După trecerea sa în rezervă, el și-a ocupat timpul cu studiul aștrilor. După înființarea Societății Astronomice Române, amiralul Vasile Urseanu a fost ales la 27 ianuarie 1908, în funcția de primul președinte al acesteia. Printre hotărârile adoptate atunci s-a numărat și construirea unui observator astronomic al societății. Cea mai mare realizare a sa ca președinte al Societății Astronomice Române, a fost construirea prin eforturi financiare proprii, în anul 1910, a unei clădiri în București pe Bd. Colței (actualul bulevard Lascăr Catargiu), clădire în formă de navă care în locul cel mai înalt - destinat, în cazul navelor, punctului de observație - avea instalată o cupola astronomică de 5 metri și care adăpostea o excelentă lunetă Zeiss, cu diametrul obiectivului de 150 milimetri, în montura ecuatorială și sistem de orologerie mecanică: acesta este actualul Observator Astronomic Amiral Vasile Urseanu din București, singurul observator astronomic din trecut destinat publicului.„Marina nu se face numai pe apă. Observațiile asupra cerului, trebuiesc făcute și pe uscat. Studiul astrelor, a devenit o a doua mea pasiune, după marină. După cum vedeți, mi-am construit casa în formă de yacht, cu cupolă de observator, ca în același timp, când fac observații cu luneta pe bolta cerească, să am senzația că plutesc și pe mare!”, a afirmat amiralul Urseanu. La șapte ani de la decesul său, în anul 1933, soția sa a donat Primăriei municipiului București clădirea observatorului astronomic popular, unde se va organiza în anii următori pinacoteca orașului București. În anul 1941, a avut loc dezvelirea unei plăci comemorative fixate în holul clădirii care adăpostea pinacoteca, pentru ctitorii, viceamiral Vasile Urseanu și Ioana Urseanu. În anul 1950 clădirii i s-a redat destinația inițială de Observator Astronomic Popular, care a avut un rol important în popularizarea astronomiei în rândul iubitorilor acestei științe, iar în prezent aici funcționează Observatorul Astronomic Vasile Urseanu al Municipiului București. Cu prilejul sesiunii comemorative din anul 1968, închinată primei Societăți Astronomice Române și inițiatorilor ei, a fost dezvelită o placă comemorativă pentru amiralul Vasile Urseanu și astronomul Victor Anestin. Tot atunci, s-a propus ca Observatorul Astronomic Popular din București să primească denumirea Amiralul Urseanu, care s-a evidențiat la vremea sa printr-o strălucită personalitate, prin merite excepționale și printr-un evident patriotism.
Constantin Niculescu-Rizea a fost un amiral român, care a deținut funcția de comandant al Marinei Militare Române (1920-1925). În anul 1906 este numit în funcția de comandant superior al vaselor submarine. A fost primul ofițer aflat la comanda navei fluviale militare românești "Mihail Kogălniceanu" (1908-1909), apoi în anul 1912 este numit în funcția de comandant superior al vaselor din regiunea Galați-Tulcea-Sulina. La data de 3 noiembrie 1920, contraamiralul Constantin Niculescu-Rizea a fost numit în funcția de comandant al Direcției Marinei și director superior în Ministerul de Război. A deținut această funcție până la 30 octombrie 1925, când a predat comanda Marinei, contraamiralului Vasile Scodrea.
S-a născut la 5 aprilie 1922 în localitatea Făgețel(u), județul Argeș. A decedat la 20 septembrie 1980 la București.
În calitate de ofițer de Stat Major, în anul 1864, Emanoil Boteanu a fost trimis de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca observator pe frontul american al Războiului de Secesiune (1861-1865). Repartizat pe lângă Armata de pe Potomac - condusă de generalul George Gordon Meade -, căpitanul Boteanu a cunoscut îndeaproape armata nordistă, participând în anul 1865 la bătălia de la fortul Stadman. Lui îi aparțin singurele mărturii ale unui român despre Războiul Civil American, deoarece căpitanul Emanoil Boteanu a trimis de pe frontul american o serie de reportaje care au fost publicate în revistele cu specific militar din țară ("România militară" și "Monitorul Oastei").Într-un articol intitulat „Despre un sistem militar la noi“, Emanoil Boteanu prezintă necesitatea constituirii armatei permanente și a rezervelor sale, subliniind "avantajele unei armate permanente într-o țară ca a noastră unde poporul organizat numai în miliție, cu toată bravura caracteristică a gintei noastre și aptitudinea sa militară, n-ar putea prezenta destulă consistență …fără a fi susținut de o armată permanentă care, prin disciplină, instrucția și perfecta ei organizare să poată cuprinde în rândurile sale miliția cu care să combată împreună“. În septembrie 1865, revine în România, unde este înaintat la gradul de maior. Pentru o scurtă perioadă (17 martie - 30 aprilie 1867), maiorul Boteanu va îndeplini funcția de comandant al Flotilei Române. La sfârșitul lunii aprilie a aceluiași an, este transferat din cadrul Flotilei în Corpul de Stat Major. A murit la 17 februarie 1897, la vârsta de 61 ani, și a fost îngropat în cavoul familiei din Cimitirul Șerban Vodă (actualmente Bellu) din București. Pentru meritele obținute de-a lungul carierei sale militare, i-au fost acordate mai multe decorații:
Nicolae Steriade a fost un colonel român, care a deținut funcția de comandant al Flotilei Române între 1860 și 1864. Locotenentul Nicolae Steriade din Corpul Grănicerilor a fost transferat în Marină, fiind numit comandant al bricului goeletă "Emma", cea dintâi navă cu destinație militară din Flotila Moldovei, intrată în dotare în anul 1843. Începând din acest moment a înaintat în ierarhia militară până la gradul de colonel, obținut în anul 1854. În anii următori, el a comandat nava de brandvahta "Galați", de la gura Siretului. După realizarea Unirii Principatelor Române, în anul 1859, colonelul Nicolae Steriade a fost numit comandant al Flotilei Moldovei. Prin Decretul din 22 octombrie 1860 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a decis unirea definitivă a flotilelor din cele două principate, iar colonelul Steriade a fost numit în funcția de comandant superior al întregului corp al flotilei. El a condus acest corp de armată până la data de 27 decembrie 1863. În această calitate, s-a implicat în procesul de dezvoltare și modernizare a flotilei. La sfârșitul anului 1863, colonelul Steriade a revenit în Corpul Grănicerilor, fiind numit în funcția de inspector al cordonului Dunării.
Constantin Petrescu a fost un colonel român, care a deținut funcția de comandant al Flotilei Române (1864-1866). Constantin Petrescu s-a înrolat în cadrul Flotilei din Muntenia cu gradul de locotenent, fiind printre primii ofițeri ai flotilei muntene. A fost numit la comanda uneia dintre cele trei canoniere intrate în dotare în anul 1845, deținând și comanda superioară a întregului grup de canoniere. Numele său este legat de începuturile de organizare a unei flotile de război în Muntenia, în perioada modernă. Prin Decretul nr. 122 din 5 iulie 1850, Flotila Munteniei s-a constituit într-un corp aparte, iar Constantin Petrescu, care fusese înaintat la gradul de căpitan, a fost numit comandant al acestei flotile. După Unirea Principatelor Române și unirea flotilelor din Muntenia și Moldova într-un singur corp, printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 22 octombrie 1860, căpitanul Petrescu a fost numit în funcția de ajutor al comandantului Corpului Flotilei, pe care a deținut-o până în iulie 1861, din data de 9 decembrie 1860 având gradul de maior. Pentru mai bine de un an și-a întrerupt activitatea în flotilă, fiind numit în funcția de prefect al județului Brăila, după care la revenirea în flotilă în ianuarie 1863 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel. După aproape un an, la data de 27 decembrie 1863, el a fost desemnat pentru a ocupa funcția de comandant al Flotilei Române, funcție pe care a deținut-o până la data de 11 februarie 1866. În această perioadă, a fost înaintat la gradul de colonel (1865).
După alegerile din 1977, a fost necesar să se scrie o Constituție pentru noua Spanie. Încă din 1931 constituția a fost republică, iar acum când Juan Carlos I a fost numit rege de către Franco, scrierea unei noi Constituții a fost necesară. Proiectul pre-constituțional a fost scris de o comisie alcătuita din deputați din toate grupările politice, cu excepția PNV-ului. După luni de discuții serioase, s-a ajuns la un consens cu toate partidele și Constituția a fost trimisă la Curte pentru aprobare. După aceasta, a fost pus un referendum pe 8 decembrie 1978 și a fost aprobat de 58% din totalul recensămintelor, cu 8% voturi negative și 33% abțineri. Acesta a fost semnat de Rege la 12 decembrie, și a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1979. Constituția a acordat drept comunităților istorice, de a forma regiuni autonome în Spania. Primele regiuni care au făcut acest lucru au fost Țara Bascilor și Catalonia și la scurt timp dupa ce s-au alăturat si alte regiuni, s-a alcătuit harta modernă a Spaniei. Acest lucru a fost serios criticat de către armată și grupările de dreapta care au crezut că unitatea Spaniei a fost compromisă, acest lucru fiind și astăzi un subiect de discuții. Pentru generațiile tinere, Spania apare ca un stat care este un model de stabilitate politică, cu o evoluție continuă economică, în plin progres. Dar nu a fost totdeauna așa. Dimpotrivă. Dezastruosul Război Civil din anii 1936-1939, a dus la o periodă de 125 de ani de tulburări, insurecții, lovituri de Stat, având ca rezultate alternante între monarhii constituționale și monarhii absolute și între regimuri mai mult sau mai puțin liberale. Relativa stabilitate a Regatului Spaniol din secolul al XVIII-lea a fost zdruncinata la 5 mai 1808 de Napoleon I, care a detronat pe regele spaniol Fernando VII și a pus pe tron în locul lui pe fratele său, Joseph Bonaparte. Două evenimente aparent contradictorii au urmat acestei intervenții: Adoptarea la 19 martie 1812 a Constituției de la Cádiz (monarhie ereditara, divizarea puterii legislative între rege si cortesuri), ceea ce avea să trezească interesul spaniolilor pentru probleme constituționale. Apoi domnia reginei Isabela I a provocat numeroase lovituri de Stat si insurecții populare. Maria Cristina, regenta, promulgă la 10 aprilie 1834 o noua constituție, sub denumirea de Statutul Regal, prin care se instituie parlamentul bicameral; la 12 august 1836 restaurează Constituția din 1812 pentru ca in data de 16 iunie 1837 să promulge o altă constituție, care constituie un compromis intre cea din 1812 si Statutul Regal din 1834. Din 1840 au loc din nou o serie de lovituri de Stat, în 1843 venind la conducere generalul Ramon Maria Nervaez, care printr-o nouă Constituție restabilește Statutul Regal din 1834. La 30 iunie 1876 se adoptă o nouă constituție, prin care Spania este proclamată monarhie ereditară constituțională. După adoptarea ultimei noi constituții, care avea să dureze 47 de ani, se părea că Spania si-a gasit în sfarșit stabilitatea. Însă la 13 septembrie 1923 vine la putere alt general și restabilește Constituția din 1876. La 31 martie 1947, șeful Statului Spaniol, generalisimul Franco, promulgă Legea cu privire la succesiune, prin care Spania este proclamată monarhie. Franco moare la 20 noiembrie 1975 și este proclamat rege Juan Carlos I. Acesta propune Cortesurilor elaborarea unei constituții democrate, care, dupa adoptarea ei, este supusă unui referendum în 1978, obținând 87.8% din voturi în favoarea sa. Se promulgă Constituția. Deși regimul totalitar durase 39 de ani, Constituția Spaniolă nu a apărut într-un vid constituțional absolut, ci a fost precedată de acte legislative cu caracter liberal. Constituția spaniolă are 169 de articole cu caracter juridic material; mai are ca anexe, numerotate separat, Dispoziții adiționale (Paragrafe I - IV), Dispoziții tranzitorii (Paragrafele I - X), o Dispoziție derogatorie și o altă Dispoziție finală. Drepturile fundamentale sunt riguros reglementate, chiar didactic, și sunt în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Convenția Europeană a Drepturilor Fundamentale și cu normele Uniunii Europene. Astfel, art. 13, al.(2) cetațenii rezidenți pe teritoriul Spaniei, pot avea în alegerile municipale dreptul de sufragiu activ (de a alege) a fost revizuit in 1992, conferindu-li-se acestora și dreptul la sufragiu activ ( de a fi aleși). Forma de guvernământ adoptată de Constituția Spaniolă este monarhia constituțională ereditară. Regele este capul Statului, simbolul unitații și permanenței statale. El nu poate avea alte tribute afară de cele conferite în mod expres prin Constituție (art. 56). Constituția Spaniolă, deși nu enunță în mod expres principiul separației puterilor în Stat, îl introduce implicit prin reglementarea distinctă a puterilor și prin menținerea denumirilor clasice - puterea legislativă (art. 66, alin. II) si puterea judecătorească (Titlul VI), chiar dacă se folosește și termenul de “funcție executivă și autoritate reglementară” pentru guvern. Legile generale adoptate de cortesuri sunt sancționate de Rege într-un termen de 15 zile, care apoi le promulgă și dispune publicarea lor în Buletinul Oficial al Statutului (art. 91). Puterea executivă și puterea judecătorească sunt amplu reglementate și nu pun probleme deosebite. Titlul VIII, "Despre organizarea teritorială a Spaniei", merită mai multă atenție, deoarece acesta se bazează pe o largă autonomie teritorială. În mod deosebit, sunt tratate Comunitățile Autonome (Capitolul III), deoarece în Spania există mai multe entități naționale, între care cele mai importante sunt Catalonia și Țara Bascilor. Acestea dispun de largi prerogative legislative și executive, amplu reglementate în art. 147-148, dar sunt și domenii în care Statul își rezervă competența(art. 149). În privința revizuirii constituționale, există o importanță deosebire între Constituția Spaniei și constituțiile celorlalte patru țări latine, deoarece este singura care nu a impus limite materiale revizuirii sale. În timp ce Constituția Portugaliei și “Constituția din 1991” a României au impus mai multe limite materiale, iar Constituția Franceză și Constituția Italiană au prevăzut o singură limită, interzicerea modificării formei de guvernamânt republicane. În schimb, pe aceeași linie de respectare a suveranității poporului, a cărei libertate poate fi alternată de conjuncturi imprevizibile, în mod firesc se impun limitele formale revizuirii constituției, care nu poate avea loc în timp de război, stau în stare de alarmă, de excepție sau de asediu (art. 169). În concluzie, Constituția Spaniolă este o operă legislativă remarcabilă, care a determinat evoluția în plin progres a acestui Stat, căci în ultimă instanța stabilitatea și bunăstarea unui popor depind în primul rând de legea sa fundamentală. Tratând cu multă seriozitate și competență eventualitatea apariției unor conflicte între legile preconstituționale și noul pact fundamental, în sistemul constituțional spaniol se face o distincție netă între: Dacă un tribunal ordinar constată ca o lege preconstituționala este contrară constituției sau are dubii asupra conformitații ei cu Constituția, atunci el sesizează Tribunalul Constituțional spre a se pronunța. Daca se pune problema numai a conformitații unei norme juridice cu Constituția, tribunalul ordinar are competența deplină să o aplice sau nu, dupa cum o consideră constituțională sau nu. Reglementarea este atotcuprinzătoare, spre deosebire de “Constituția din 1991”, care dă în competența Curții Constituționale pronunțarea numai asupra legilor postconstituționale, dar refuză tribunalelor sa se pronunțe asupra constituționalității legilor preconstituționale, ceea ce a provocat o jurisprudență anarhică și chiar conflictele sociale. Conform Constituției din 1978, Spania este o monarhie parlamentară, compusă din 17 comunitați autonome și 2 provincii, având grade diferite de autonomie.
Nicolae T. Păiș s-a născut la data de 11 iulie 1887 în orașul București. A absolvit Școala Superioară de Artilerie din Italia și apoi Școala Superioară de Război din Paris. A fost numit apoi ca adjutant regal (1926-1931), fiind avansat la rangul de contraamiral adjutant și deținând ulterior funcția de șef de Stat Major la Marină (1933). La data de 11 mai 1940, contraamiralul adjutant Nicolae Păiș a fost numit în funcția de subsecretar de stat la Ministerul Aerului și Marinei. După formarea guvernului Ion Gigurtu, a fost numit în funcția de ministru al aerului și marinei, deținând această funcție în perioada 4 iulie - 4 septembrie 1940. În perioada 4 aprilie 1941 - 19 februarie 1943, contraamiralul Nicolae Păiș a deținut funcția de subsecretar de Stat la Ministerul Apărării Naționale pentru Marină, demisionând apoi. La data de 21 mai 1946, în baza ordinului C.M.C. nr. 11703/1946, i s-a făcut o percheziție la domiciliul său, dar nu s-a găsit nimic incriminatoriu. Deși amiralul Păiș a fost găsit bolnav la pat, comisarul de poliție Constantin Niculescu l-a ridicat și l-a trimis la serviciul medical al închisorii Văcărești. După o perioadă, a fost eliberat provizoriu. A fost rearestat la data de 13 august 1948 și condamnat la 3 ani de închisoare. La 20 august 1951, a fost transferat de la închisoarea Aiud la închisoarea Sighet, unde erau încarcerați foștii demnitari. Fiind bolnav și lipsit de orice fel de îngrijire medicală, a protestat împotriva tratamentului de exterminare la care era supus, prin declararea unei greve a foamei de 40 de zile. Amiralul Nicolae Păiș a murit în celula 27 a penitenciarului Sighet, la 16 septembrie 1952, trupul neînsuflețit fiindu-i aruncat în groapa comună de pe malul Izei. Români decedați în închisorile comuniste
Gheorghe Em. Koslinski s-a născut la data de 20 mai 1889 în orașul Galați, fiind fiul cel mai mare al viitorului contraamiral și comandant al Marinei Române, Emanoil Koslinski (1853-1909). După absolvirea Liceului "Vasile Alecsandri" din Galați s-a înscris la Școala Fiilor de Militari din Iași, iar apoi în anul 1906 a fost trimis la Școala Navală de la Brest (Franța), unde a devenit specialist în submarine. În anul 1908, după absolvirea Școlii de la Brest, sublocotenentul Koslinski continuă, tot în Franța, cursurile Școlii de aplicație, fiind ambarcat pe nava "Du Guay Trouin". Reîntors definitiv în România în 1910, efectuează o călătorie în câteva porturi italiene (1911), unde studiază noile tipuri de nave torpiloare. Apoi, în anul 1912, având gradul de locotenent, este îmbarcat pe crucișătorul "Elisabeta" cu care va executa o misiune la Constantinopol. În anul următor este numit comandant al vedetei fluviale "Walter Mărăcineanu". În perioada primului război mondial, căpitanul Gheorghe Koslinski îndeplinește funcțiile de comandant al portului Cernavodă, apoi conduce un detașament de infanterie marină cu care acționează în zona Dunării - între Pietroșani și Giurgiu. Este numit apoi ca ofițer cu tragerile indirecte în Statul major al flotei române de operații de sub comanda comandorului Vasile Scodrea (1917-1918). Prin ordinul Marinei Regale Române nr. 3829/iulie 1920, lt. comandorul Gheorghe Koslinski a fost trimis în Franța pentru a se specializa în domeniul armelor submarine și a inițiat o serie de discuții în octombrie 1920 pentru a achiziționa un submarin francez. Discuțiile nu au avut un rezultat concret, Koslinski fiind rechemat în țară de către Ministerul de Război. Gheorghe Koslinski a fost avansat la rangul de comandor în anul 1929, încredințându-i-se comanda escadrilei de distrugătoare (1933-1935), cea mai importantă a marinei militare, în care avea să introducă manevra tactică pe bază de cinematică. A fost unul dintre cei mai distinși tacticieni ai Marinei, predând la Școala Superioară de Război din București și elaborând împreună cu cpt. cdor. Eugeniu Roșca lucrarea Avem nevoie de Marină Militară? La data de 31 martie 1938 a fost înaintat la gradul de contraamiral și a fost numit în funcția de comandant al Diviziei de Dunăre. În perioada 17 octombrie 1940 - 27 ianuarie 1941, contraamiralul Gheorghe Em. Koslinski a îndeplinit funcția de subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale pentru Marină, în guvernele conduse de mareșalul Ion Antonescu. La 27 ianuarie 1941, părăsește cariera militară din motive de sănătate. Este desemnat drept comisar al Guvernului pe lângă Șantierele navale Galați (1943-1945). La data de 8 iunie 1945 este înaintat la gradul de viceamiral în rezervă, lucrând în continuare la Șantierele navale până în anul 1946, când este pensionat definitiv. După preluarea puterii de către comuniști, viceamiralul Koslinski a fost arestat la data de 18 mai 1946 în Sanatoriul Francez, de pe Șos. Jianu (Bd. Aviatorilor) de către o echipă condusă de comisarul Ștefan Bălăceanu din D.G.P. - Corpul Detectivilor. Este eliberat la scurtă vreme. A fost considerat criminal de război, deoarece a făcut parte din guvernele conduse de mareșalul Ion Antonescu. Rearestat în anul 1948 de regimul comunist, a fost condamnat la doi ani închisoare. A murit la data de 30 aprilie 1950, în închisoarea Aiud. După cum a povestit ulterior un general, care a fost coleg de închisoare cu amiralul Koslinski: "... bietul amiral Koslinski, un om blajin și de o sensibilitate aproape feminină, a murit de foame în 1949 în închisoarea din Aiud. Bietul Kossu, cum i se spunea, ajunsese, din cauza imposibilității de a mânca arpacașul ignobil ce ni se servea, într-un hal de slăbiciune groaznică. Cu mari eforturi sufletești, reușise să-și înfrâneze repulsiunea ce avea de a se prezenta în fața medicului și obținuse astfel săptămânal câte o linguriță de sirop tonic. Bietul Kossu slăbea din ce în ce mai mult și atunci camarazii lui de celulă, revoltați de starea în care ajunsese, au reușit să-l convingă să se ducă la viitoarea vizită medicală complet dezbrăcat, acoperit numai cu un macferlan. Contraamiralul Gheorghe Em. Koslinski este autorul mai multor lucrări de tactică militară navală, dintre care menționăm:
August Roman s-a născut în anul 1892. În perioada 16 ianuarie 1939 - 1 aprilie 1941, comandorul August G.T. Roman a îndeplinit funcția de comandant al bricului Mircea. A fost numit la 29 august 1944 în funcția de secretar general al Subsecretariatului de Stat al Marinei, pe care a îndeplinit-o până la 28 septembrie 1944. În perioada 4 noiembrie 1944 - 28 februarie 1945, contraamiralul Roman August a deținut funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Război (pentru Marină). Contraamiralul August Roman a fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946, în baza legii nr. 433 din 1946, și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 9 august 1947. Contraamiralul Roman August este autorul mai multor lucrări de tactică militară navală, dintre care menționăm:
Alexandru Gheorghiu s-a născut în anul 1890. A deținut funcția de secretar general al Ministerului Aerului și Marinei (? - 1 iunie 1940). Viceamiralul Alexandru Gheorghiu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de stat pentru înzestrarea armatei și producția de război. După instalarea guvernului Petru Groza viceamiralul Alexandru Gheorghiu a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”. A lucrat apoi în funcția de consilier în Consiliul de Administrație al Întreprinderilor Malaxa. Este arestat și judecat cu unul din loturile mișcării de rezistență Pop-Bujoiu. A fost condamnat la închisoare în anul 1948. Viceamiralul Alexandru Gheorghiu a încetat din viață în anul 1967.
Alexandru Stoianovici () a fost un contraamiral român, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. În anul 1943, comandorul Alexandru Stoianovici a deținut funcția de comandant al Academiei Navale "Mircea cel Bătrân" din Constanța. În același an, a fost numit în funcția de comandant al Comandamentul Forțelor Fluviale (C.F.N.Fl.), având în subordine detașamentele fluviale Dunărea de Sus, Dunărea de Mijloc, Dunărea de Jos (în total 37 de nave între care se aflau 7 monitoare, precum și un număr de baterii de artilerie, batalioane de infanterie marină, grăniceri). La 26 august 1944, contraamiralul Al. Stoianovici, comandantul Forțelor Fluviale s-a deplasat la Ismail și a s-a întâlnit cu contraamiralul rus Gorșkov, comandantul Forțelor Fluviale Sovietice, pentru a-i cere ca navele de război românești, aflate în zona Tulcei, să fie lăsate să treacă în susul Dunării pentru a participa la urmărirea unităților flotei germane. Contraamiralul sovietic i-a răspuns că nu are nici un ordin din partea forurilor superioare sovietice pentru încetarea ostilităților cu România, iar flota română, aflată la Tulcea, trebuie să se predea, în caz contrar ea urmând să fie distrusă. A doua zi, la 27 august, potrivit ordinelor primite și datorită situației delicate în care se afla, Comandamentul Forțelor Fluviale a predat Comandamentului sovietic vasele de care dispunea în zona Tulcea: un monitor, o vedetă fluvială, cinci remorchere armate și trei pontoane pentru transportul trupelor. La 29 august, ca urmare a unei convorbiri pe care contraamiralul Stoianovici a avut-o, la Ismail, cu contraamiralul Gorșkov, acesta din urmă a acceptat ca flota română de Dunăre să coopereze cu cea sovietică, dar să fie subordonată, din punct de vedere operativ, comandantului Flotei Sovietice de Dunăre. După acceptarea de către partea română a propunerii ruse, contraamiralul Gorșkov a ordonat ca toate navele românești aflate pe Dunăre să fie concentrate la Reni, apoi la Ismail, iar comandantul Forțelor Fluviale, împreună cu statul său major, să se prezinte cu toate documentele necesare întocmirii planului comun de acțiune pe Dunăre. În momentul în care contraamiralul Stoianovici și statul său major, cu toate documentele și navele, au ajuns la Ismail, ofițerii au fost arestați; echipajele debarcate au fost duse în mare parte în captivitate, navele românești au fost capturate, duse în apele teritoriale ale U.R.S.S., iar pavilionul românesc a fost înlocuit cu cel sovietic. Contraamiralul Stoianovici și ofițerii superiori au fost ținuți în izolare, până la 7 septembrie 1944, când au fost eliberați și transportați cu o navă sovietică la Tulcea. Contraamiralul Alexandru Stoianovici a fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946, în baza legii nr. 433 din 1946, și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 9 august 1947. Contraamiralul Alexandru Stoianovici a încetat din viață în anul 1951. Contraamiralul Alexandru Stoianovici este autorul mai multor lucrări de tactică militară navală, dintre care menționăm:
Horia Macellariu () a fost un contraamiral român, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru activitatea sa în acest război, a fost decorat cu Crucea de Cavaler al Crucii de Fier. Horia Ion Pompiliu Macellariu s-a născut la data de 28 aprilie/10 mai 1894, în orașul Craiova. Tatăl sau era de profesie inginer silvic, iar mama sa era fiica unui ofițer de cavalerie participant la Războiul de Independență. Strămoșii săi se îndeletniceau cu comerțul cu animale, plecând din Țara Românească în Ardeal; unii erau măcelari, motiv pentru care s-au numit Fleșeriu (fleșer, în limba germană vorbită de austrieci, înseamnă măcelar). Ulterior, și-au românizat numele drept Măcelaru, iar apoi, în tradiția Școlii Ardelene, și l-au latinizat sub forma Macellariu. În vremea activității sale de pe vapor, i se spunea Horia Măcelaru. Horia Macellariu a studiat la Liceul "Mihai Viteazu" din București, după care a urmat cursurile Școlii de Artilerie, Geniu și Marină, devenind sublocotenent de marină la 15 iunie 1915. În anul următor, România a intrat în război, iar tânărului ofițer i s-a încredințat funcția de comandant al navei de comandament "Principele Nicolae", fiind in acelasi timp adjutant al contraamiralului Nicolae Negru, comandantul Flotei de Operații româno-ruse de pe Dunăre. Distingându-se în timpul acțiunilor militare din primul război mondial, a fost decorat cu Ordinul Coroana României. După încheierea Primului Război Mondial, a absolvit Școala de aplicații și apoi Școala de informații pentru ofițeri superiori. În anul 1926, și-a luat licența în drept, iar apoi a devenit doctor în științe economice și politice. În perioada 1927-1928, a studiat la Școala de război naval din Paris, în urma căreia a dobândit Brevetul de ofițer de stat major. De asemenea, președintele Franței i-a conferit Crucea de Cavaler al Legiunii de Onoare. Horia Macellariu vorbea fluent patru limbi străine: franceza, italiana, engleza și germana. Revenit în țară după un periplu de studii în străinătate, lui Horia Macellariu i s-a încredințat comanda mai multor nave de luptă, printre care torpilorul "Vârtejul", monitoarele (cuirasate fluviale) "Lascăr Catargiu" și "Mihail Kogălniceanu", distrugătorul "Regina Maria". De asemenea, a lucrat în cadrul organismelor militare de conducere (Ministerul de Război, Inspectoratul General al Marinei, Divizia de Mare, ca șef de stat major), dobândind o vastă experiență profesională. A fost și profesor, șef al Secției Marină, la Școala de Război (actuala Universitate Națională de Apărare Carol I), comandant al acestei prestigioase instituții de învățămant militar fiind în acel moment generalul Ion Antonescu. La 20 august 1941, comandorul Macellariu a fost numit șef de stat major român în cadrul Misiunii Navale Germane din România, iar după patru luni, comandant al Escadrilei de distrugătoare compusă din patru nave puternice, calitate în care era comandant operativ al forțelor navale române și germane din Marea Neagră. În această calitate, a executat numeroase misiuni de luptă pentru asigurarea minărilor, apărarea litoralului și a convoaielor care executau transporturi pe mare. A fost decorat cu Ordinul Coroana României, iar ulterior, cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (prin Decretul regal nr. 656/12 martie 1943). Contraamiralul Horia Macellariu a coordonat, în perioada 12 aprilie-14 mai 1944, una din cele mai mari operații de retragere a unor armate pe calea mării, din cursul celui de-al doilea război mondial. Forțele navale maritime au participat la operația de evacuare navală a 130.000 de militari români și germani din zona Odessa și Sevastopol (cunoscută sub denumirea de "Operația 60.000"), în cursul unei puternice ofensive a armatei sovietice. Pentru această activitate, Horia Macellariu a fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului "Steaua României" și cu Ordinul militar german Crucea de Cavaler a Crucii de Fier (21 mai 1944). Ca urmare a conducerii operative a forțelor navale în luptă, Marina Română nu a avut pierderi majore în nave de luptă, nefiind scufundat nici un distrugător și nici un submarin. În noaptea de 23/24 august 1944, viceamiralul Ioan Georgescu, șeful Statului Major al Marinei Române i-a ordonat contraamiralului Macellariu să înceteze orice subordonare față de Comandamentul german, să oprească luptele contra sovieticilor și să riposteze în cazul că trupele germane îi vor ataca și "să se evite orice fel de provocare față de forțele germane". Horia Macellariu a luat legătura cu viceamiralul german Brinkmann, comandantul suprem german, care avea dispoziții să nu cedeze Constanța, să lupte pentru menținerea ei cu orice preț și să captureze flota română. Amiralul român s-a deplasat la puternica baterie germană „Tirpitz”.În cartea sa de memorii, „În plin uragan”, amiralul român a descris felul în care a decurs discuția sa cu amiralul german: "Între patru ochi, am examinat împreună situația și l-am determinat să se retragă fără luptă și distrugeri, care ar fi făcut victime în populația nevinovată.(...) Deci, bătălia dintre flota germană și flota română s-a dat între mine și amiralul Brinkmann, în bateria germana Tirpitz." Ca urmare a acestor discuții, flota germană s-a retras fără luptă la 25 august 1944. Pentru că nu a atacat flota germană și a salvat orașul Constanța de la distrugere, amiralul român a fost anchetat de către conducerea Marinei Române la indicațiile aliaților sovietici și trimis în fața Tribunalului Poporului, fiind acuzat de "pactizare cu inamicul". El s-a justificat prin faptul că flota germană era superioară din punct de vedere militar față de flota română și atacarea flotei germane ar fi cauzat distrugerea flotei române. Tribunalul Poporului l-a considerat nevinovat, achitându-l.După instalarea guvernului Petru Groza contraamiralul Horia Macellariu a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”. Avea vârsta de 51 de ani neîmpliniți. Odată cu preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, a început o perioadă de suferințe pentru contraamiralul Horia Macellariu. În august 1945, el a luat legătura cu Ion Bujoiu, pentru alcătuirea unui comitet de conducere a organizațiilor anticomuniste din țară ce se opuneau guvernului Dr. Petru Groza. În septembrie 1945, în timpul grevei regale, a luat legătura cu generalul Aurel Aldea și s-a numărat printre organizatorii manifestației promonarhiste de la 8 noiembrie 1945. În primăvara anului 1946, amiralul Macellariu era considerat conducătorul forțelor de rezistență din zona Bucureștiului, grupate într-o organizație de luptă antibolșevică și pro-germană, numită "Valurile Dunării". La 27 mai 1946, organele Securității au făcut o descindere la domiciliul său, dar nu a fost prins. Fiind urmărit, el s-a ascuns și și-a schimbat numele în cel de avocat Ioan Popa. Generalul rus Susaicov a cerut punerea sa sub acuzație pentru crime de război. Era acuzat că a condus acțiunile de luptă pe mare împotriva flotei URSS, că nu a atacat flota germană la Constanța până la venirea trupelor sovietice și că s-a opus capturării navelor din subordine după 23 august 1944. După analizarea dosarului său, Tribunalul Poporului, a decis că în sarcina contraamiralului Macellariu "nu s-a găsit nici o culpabilitate". La insistențele sovieticilor cazul a fost reanalizat de către o nouă comisie de anchetă care, tot din lipsa motivelor reale, l-a scos din cauză la 10 august 1946. Pentru că se dorea totuși arestarea sa, a fost implicat în organizația "Sumanele Negre", fiind acuzat de complot împotriva orânduirii de stat și condamnat în contumacie la muncă silnică pe viață, la 18 noiembrie 1946. În noiembrie 1947, prin intermediul inginerului Ion Bujoiu, în jurul lui Macellariu s-au grupat ofițerii Ștefan Eftimie, Matei Toma, Dumitru Condeescu și avocatul Puiu Polizu, formându-se Comitetul Mișcării Rezistenței Românești în casa din strada Toamnei nr.104, a doamnei Irina Romanov. La 10 februarie 1948, Macellariu i-a trimis o scrisoare generalului Nicolae Rădescu, aflat în S.U.A. (prin intermediul colonelului american Lowel), în care cerea ajutor anglo-american și precizarea unei date la care să declanșeze operațiunea de răsturnare a guvernului comunist. După deconspirarea grupului Popp-Bujoiu, a fost nevoit să-și schimbe de mai multe ori domiciliul, fiind urmărit în permanență de către organele represive. A fost arestat abia pe 19 aprilie 1948 la întâlnirea aranjată cu colonelul Alexandru Popovici și deținut preventiv la închisoarea Jilava. A fost condamnat, din nou, la muncă silnică pe viață, prin sentința nr. 1.834/1948, pentru crima de organizare și înaltă trădare, sentință care a fost redusă apoi la 25 de ani de temniță și degradare militară. A stat în închisoare 16 ani în perioada 1947-1964. A fost deținut în penitenciarul Aiud, unde s-a aflat în regim de totală izolare "fără aer, lumină sau soare", apoi la 4 aprilie 1958 a fost mutat în închisoarea de la Râmnicu Sărat. Aici, el s-a adresat pe 23 aprilie 1958 directorului general al penitenciarelor, expunându-și situația de sănătate:"Sunt bătrân (64 de ani) și bolnav (distrofic cu o debilitate generală, astenie și frecvente lipotimii, cardio-miocardită, afecțiuni pulmonare, afecțiuni digestive - gastrită și enterocolită, tulburări de vedere - imagini suprapuse, vedenii colorate, orificiile herniare slăbite, picioarele se umflă din cauza țesuturilor slăbite etc.). În această stare a sănătății și a vârstei sunt pus într-un regim de execuție înăsprit, în care nu pot, la nevoie, să mă întind zilnic timp de 17 ore și cu regimul alimentar - pe care-l aveam la penitenciarul Aiud din cauza boalei - suprimat. În continuarea acestei situații căreia nu-i pot face față, cu slabele mele puteri rămase, îmi văd sfârșitul vieții grăbit, fără ca să am vreo vină care să justifice înăsprirea tratamentului impus." Memoriul său a rămas fără ecou, fiind supus în continuare la regimul alimentar drastic (fiind nevoit să mănânce toate paiele din saltea) și fără medicație, cu izolări și sancțiuni punitive. După desființarea închisorii de la Râmnicu Sărat la 13 aprilie 1963, a fost transferat la penitenciarul Gherla, unde a fost deținut în aceeași celulă cu marele gânditor Nicolae Steinhardt, apoi la 3 decembrie 1963 la Dej, revenind la Gherla de unde a fost eliberat la data de 29 iulie 1964, odată cu grațierea colectivă acordată deținuților politici de către Gheorghiu-Dej prin Decretul 411. După eliberarea din închisoare, Horia Macellariu a fost reabilitat și i s-a redat gradul de contraamiral. A decedat la data de 11 iulie 1989 în București și a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cozia, alături de părinți și de soția sa. Contraamiralul Horia Macellariu este autorul mai multor lucrări de tactică militară navală, dintre care menționăm: Persecutați de către organele de stat ale României comuniste
A absolvit Școala Militară de Ofițeri în 1915. A fost înaintat la gradul de comandor aviator la 16 octombrie 1937 și la gradul de general de escadră la 10 mai 1941. „Pentru vitejia și devotamentul excepțional cu care a executat o recunoaștere fotografică la 30 septembrie 1917, fiind grav rănit în abdomen de o schijă, care i-a perforat ficatul, a continuat recunoașterea îndeplinindu-și misiunea.” Generalul de escadră aviator Ermil Gheorghiu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de stat pentru Aviație. Generalul comandant aviator Ermil Gheorghiu a fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946, în baza legii nr. 433 din 1946, și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 9 august 1947. În cadrul unei operațiuni din noaptea de 5/6 mai 1950, Securitatea l-a arestat pe generalul Ermil Gheorghiu. A supraviețuit închisorilor comuniste, decedând în anul 1977.
Emanoil M. Ionescu () a fost un general inspector aviator român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial în alianță cu trupele germane împotriva Aliaților. A fost decorat de armata germană cu decorația Crucea de Fier. I-a succedat la conducerea Corpului Aerian Român generalul Traian Burduloiu. A absolvit Școala Militară de Ofițeri în 1911. A fost înaintat la gradul de comandor aviator la 16 octombrie 1937. Între anii 1938-1939 comandorul Emanoil Ionescu a deținut funcția de profesor la Școala Superioară de Război și comandant al Școlii militare de aviație „Aurel Vlaicu” din București. A fost înaintat la gradul de general de escadră la 10 mai 1941. A fost decorat cu Ordinul „Virtutea Aeronautică” de război cu spade, clasa Crucea de Aur cu prima și a doua baretă și clasa Cavaler (toate trei la 1 iulie 1942) „pentru devotamentul și munca fără preget ce a pus la comanda aeronauticii Armatei IV-a. Prin modul cum a organizat observația aeriană a asigurat Comandamentului informațiunile necesare. Prin măsurile luate, Aviația de Luptă a Armatei întărită și cu unitățile de observație, a răspuns misiunilor primite, sprijinind mai ales Armata IV-a, la trecerile peste Prut și Nistru. În ziua de 12 Iulie 1941 intervine cu toată aviația pentru a împiedica contraatacurile inamicului. A executat 40 ore de sbor în zona de operații sub amenințarea aeriană a inamicului”.A fost decorat la 4 august 1945 cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” cu spade, clasa III, „pentru strălucita conducere în lupte a Corpului Aerian Român, pe fronturile din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia, sprijinind cu foarte bune rezultate acțiunile ofensive ale Armatei I-a și a IV-a Română precum și ale Armatei a VI-a Blindată și a XXVII Rusă. În momentele cele mai grele și importante ale operațiunilor s'a deplasat și acționat personal unitățile sale din primele linii, sub ploaia de proiectile, atrăgând admirația aliaților noștri ruși”.
Traian Burduloiu () a fost un general inspector aviator român, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. Comandorul Traian Burduloiu, aflat în cadrul disponibil, a fost chemat în activitate pe data de 1 ianuarie 1942 și a primit un concediu de disponibilitate specială, pe timp de 3 luni, cu începere de la 1 ianuarie 1942 până la 31 martie 1942, când a fost trecut din oficiu în rezervă. În perioada 31 martie 1941-28 noiembrie 1944 s-a aflat în rezervă, din ordinul generalului Ion Antonescu. După 23 august 1944, când România a trecut de partea aliaților, aviația militară reorganizată în Corpul Aerian Român comandat de generalul Traian Burduloiu (12 martie - 12 mai 1945) a contribuit la eliberarea nord-vestului țării, a Ungariei și Cehoslovaciei. A fost trecut din cadrul disponibil în poziția de rezervă, din oficiu, pentru limită de vârstă la 11 iunie 1947. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a IV-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”.
S-a născut la 5 decembrie 1891 la Botoșani. Tatăl său era ofițer de carieră, veteran al războiului pentru independență. După absolvirea școlii, părinții l-au trimis la Liceul Militar Iași. După absolvire, în 1911, s-a înscris la Școala Militară de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină din București la secția Artilerie pe care a absolvit-o în 1914. După o practică în unitățile operative s-a înscris la Școala Superioară de Război pe care a absolvit-o în 1921 printre primii elevi. În campania din 1916 a comandat Bateria a 6-a din Regimentul 3 Obuziere. La 1 aprilie 1917 este avansat căpitan. Între anii 1934-1936, comandorul Ramiro Enescu a deținut funcția de comandant al Școlii pregătitoare de ofițeri naviganți Cotroceni. A fost decorat la 2 februarie 1942 cu Ordinul „Steaua României” cu spade, în gradul de Mare Ofițer, cu panglică de „Virtutea Militară”, „pentru modul strălucit cum a pregătit și condus operațiunile aeriene, cu toată varietatea de material și condițiuni, făcând ca aeronautica să se distingă în mod deosebit și să corespundă rolului și misiunilor sale. La început, prin acțiunile asupra bazelor aeriene inamice, se câștigă spațiul aerian, iar apoi prin operațiunile organizate în regiunile Fălciu, Comrad, Hâncești și masivul Corneștilor, asupra comunicațiilor din Basarabia la Nistru și Ucraina, se sprijină înaintarea trupelor, dezorganizând retragerea inamicului. În bătălia dela Odesa împiedecă reacțiunile inamicului, producându-i pierderi simțitoare”.A primit Ordinul „Virtutea Aeronautică” de război cu spade, clasa Crucea de Aur cu prima și a doua baretă și clasa Cavaler (toate trei la 1 iulie 1942) „pentru activitatea deosebit de rodnică și elogioasă pe care a desfășurat-o în campania anului 1941, în calitate de țef de Stat Major al Aerului, contribuind prin această activitate la strălucitele succese obținute de aeronautică și la gloria aripilor românești. Prezent la terenurile aviației, neezitând în fața pericolelor, pentru a îndruma personal operațiunile, a executat 91 ore de sbor, în zona de operațiuni, sub amenințarea aeriană a inamicului”. În decursul carierei sale, pentru meritele sale, a fost apreciat de comandanții lui primind diverse distincții naționale și internaționale. Semnul Onorific de Aur pentru 25 de ani de armată.
Achile Diculescu s-a născut în anul 1891. A absolvit Școala de Ofițeri de Artilerie și Școala Superioară de Război din București în perioada 1921 - 1923, fiind primul ofițer de aviație care a absolvit această instituție, fiind brevetat ofițer de stat-major aero. Fiind considerat simpatizant al P.N.Ț., a fost arestat de Securitate în august 1947, împreună cu lotul secției militare a P.N.Ț-ului și deținut la închisoarea Văcărești. Este rearestat în noaptea de 5/6 mai 1950, de această dată în calitate de fost demnitar și condamnat. Execută cinci ani de detenție în penitenciarul Sighet, unde a stat până în 1955.
Economia Nepalului este caracterizată printr-un procent ridicat al populației (circa 80%), care se ocupă cu agricultura, ceea ce este caracteristic țărilor în curs de dezvoltare. Venitul național pe cap de locuitor este de 208 euro, valoare care indică un nivelul de trai relativ ridicat în comparație cu alte țări în curs de dezvoltare. Cu toate că majoritatea populației lucrează, acesteia îi revine numai 41% din produsul social brut. Se cultivă mai ales orez (peste 55% din suprafața arabilă), iar în rest cartofi, porumb și alte cereale. 80% din produsele de export sunt produse agricole. Suprafața agricolă se reduce ca suprafață de la an la an, prin acțiunile musonului, respectiv a defrișărilor iraționale a pădurilor, care determină o eroziune intensă. Cu toate acestea producția agricolă încă nu este periclitată prin existența terenurilor întinse nefolosite. Numai 17% din populația nepaleză este activă în industrie unde se produce 22% din produsul social brut. Aceasta este influențată de o infrastructură proastă și incidența mare a catastrofelor naturale. Conducerea țării este în faza de început a reformelor pentru atragerea investorilor străini. Turismul aduce circa 50 milioane de euro anual ceea ce reprezintă 30% din valută. Din cei peste 28 de milioane de locuitori ai Nepalului, 40% din aceștia trăiesc în sărăcie, având un venit de 18 euro lunar, în raport cu rata ridicată de creștere a numărului populației, rata inflației este mare (2,1%). Densitatea populației este de 1.500 de loc./Km2 în Katmandu, pe când în munți este de 25 de loc. /Km2. Singurul aeroport internațional se află în Katmandu.
Edgar Rădulescu s-a născut la data de 27 decembrie 1890 în orașul București. A luptat în primul război mondial. În perioada 1941-1942 a îndeplinit funcția de prefect de Brăila. În anul 1942 este numit la comanda Diviziei 19 Artilerie, apoi în același an devine comandant al Corpului 2 Artilerie. A fost decorat la 27 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor. În anul 1944 divizia comandată de el a luptat pe frontul germano-sovietic ca parte a Grupului de Armate “Ucraina de Sud”. La 3 iulie 1944 a fost decorat cu Ordinul militar german Crucea de Cavaler al Crucii de Fier, ca o recunoaștere a contraatacului local declanșat în iunie 1944 de către divizia sa în orașul Târgu Frumos, împotriva forțelor Armatei Roșii. După întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, generalul Rădulescu a participat la Campania militară din Ungaria și Cehoslovacia, comandând în perioadele ianuarie-februarie și martie-aprilie 1945 Corpul 2 Armată Român. În mai 1945 a fost inclus de către generalul Nicolae Dăscălescu la comanda Armatei a 4-a. În același an a fost trecut în rezervă. În august 1969, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la Lovitura de stat din 23 august 1944, generalul-maior (noua denumire a gradului de general de brigadă) în retragere Edgar Rădulescu a fost înaintat la gradul de general-locotenent (noua denumire a gradului de general de divizie).
A fost înaintat în 31 martie 1938 la gradul de general de brigadă și în 24 ianuarie 1942 la gradul de general de divizie. A deținut funcția de prefect al Poliției Capitalei până la 23 ianuarie 1942, când a fost înlocuit cu generalul Nicolae Pălăngeanu. După instalarea guvernului Petru Groza generalul de corp de armată Radu Gherghe a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.
Ludovic al XVII-lea () este numele dat lui Louis Charles de France (27 martie 1785 - 8 iunie 1795), fiul lui Ludovic al XVI-lea și al Mariei Antoaneta, considerat de regaliști ca fiind rege al Franței de la moartea tatălui său din 1793. După moartea acestuia, micul Louis Charles a fost smuls de către revoluționari din grija mamei și pus sub supravegherea lui Antoine Simon, un pantofar bețiv, temnicer al închisorii Temple. Acesta era unul din cei mai exaltați iacobini, recomandat pentru această slujbă de către înșiși liderii revoluției, Marat și Robespierre. Misiunea sa era să-l transforme pe micul Capet (nume dat în derâdere de către revoluționari familiei regale, care nu purta nume de familie, după acela al primului rege din dinastia omonimă) într-un bun cetățean al noii republici, să-l dezbare de prejudecățile trecutului regal. Drept urmare, Simon a inițiat reeducarea micului prizonier. Mai întâi l-a privat de somn. Noaptea, după ce Louis Charles adormea, Simon îl trezea, strigându-l. După ce prințul dădea fuga la el, Simon îl trimitea înapoi cu un șut, strigându-i invective. Louis Charles a fost învățat să-și înjure familia, aristocrația și să-L hulească pe Dumnezeu. A fost forțat să bea și, în cele din urmă, s-a deprins cu băutura. Au fost aduse prostituate și a fost forțat să se culce cu ele, de la care s-a molipsit de boli venerice, inclusiv tuberculoză. Suferea de diaree continuă. Era amenințat constant cu ghilotina, ceea ce-i provoca acestuia frecvente leșinuri. În cele din urmă, a fost pus să semneze o declarație prin care recunoștea că mama sa îl învățase să se masturbeze și că s-a culcat cu ea. A fost pus să repete aceste lucruri în fața mamei și a mătușii sale. Mărturia lui, în lipsa oricăror altor probe, a fost folosită pentru condamnarea la moarte a mamei sale, în procesul intentat acesteia de către revoluționari. La 16 octombrie 1793, regina Maria Antoaneta a fost ghilotinată. Izolat complet singur într-o celulă secretă timp de 6 luni, după rechemarea lui Simon la municipalitate în ianuarie 1794, fiul ei, micul Ludovic al XVII-lea, cum îl numeau monarhiștii, s-a stins de tuberculoză, într-un mister sordid în iunie 1795, la vârsta de numai 10 ani. La autopsie, corpul micului Louis Charles arăta subțire și osos de la subnutriție, fiind acoperit de numeroase tumori și râie. Cu această ocazie, inima lui Louis Charles a fost prelevată pe ascuns. Ea este azi păstrată în catedrala Saint-Denis de lângă Paris, alături de rămășițele pământești ale părinților săi și ale tuturor regilor Franței, profanate si amestecate în gropi comune la Revoluția franceză. O recentă analiză ADN a demonstrat că inima a aparținut unui copil al reginei Maria Antoaneta, punând, astfel, capăt speculațiilor celor care cred că Ludovic al XVII-lea ar fi fost eliberat pe ascuns și că descendenții săi sunt pretendenții legitimi la tronul Franței. Corpul său, îngropat de revoluționari în groapa comună de la cimitirul Sainte-Marguerite din Paris, alături de atâtea altele ale victimelor Revoluției franceze, nu a mai putut fi identificat ulterior. Unii văd în reeducarea micului Ludovic al XVII-lea prima încercare de reeducare în stil comunist, asemănătoare Experimentului Pitești. Persoane care au murit în detenție în Franța
Constantin Constantinescu-Claps s-a născut la data de 20 februarie 1884 în localitatea Beceni, județul Buzău. Între anii 1903 - 1905 a absolvit „Școala militară de artilerie și geniu” iar între anii 1919 și 1920, „Școala superioară de război” din București. A făcut parte din Regimentul 12 artilerie cu care a participat la al Doilea Război Balcanic din anul 1913. Cu aceiași unitate a luptat și în Primul Război Mondial, în campania de ofensivă din Transilvania din 1916 (pentru care a fost decorat cu ordinul Coroana României cu spade în grad de cavaler) precum și în bătăliile de apărare din 1917, la Măgura Cașinului, având funcțiile de comandant de baterie și de divizion. Până în anul 1943 a îndeplinit mai multe funcții importante în ierarhia militară: Comandant al Regimentului 4, artilerie grea (februarie 1925 - iulie 1933), al Brigăzii 7 artilerie (august 1933 - martie 1935) și al Diviziilor 12 de infanterie (noiembrie 1937 - octombrie 1939). A fost înaintat în 25 octombrie 1939 la gradul de general de divizie și în 24 ianuarie 1942 la gradul de general de corp de armată. Devine comandantul corpurilor de armată 10 și 11 (octombrie - 1939 - noiembrie - 1941) și al Armatei 4 în perioada noiembrie - 1941 și februarie 1943. În perioada ocupării de către URSS a Basarabiei și Bucovinei de nord din 1940, a asigurat retragerea Corpului 10 armată din nordul Bucovinei. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, i s-a încredințat comanda sectorului de luptă de pe cursul inferior al Prutului. După eliberarea părții de sud a Basarabiei, s-a ocupat de apărarea Nistrului, în sectorul Vadul lui Vodă. S-a acupat foarte bine de aceste sarcini, așa cum aprecia generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4: La data de 8 noiembrie 1941 i s-a acordat comandamentul Armatei 4 române, pe care a condus-o într-una dintre cele mai grele situații în care s-a aflat armata română, în Stepa Calmucǎ, la sud de Stalingrad. Din cauza superiorității inamicului, în special în tancuri precum și cauza condițiilor grele în care au trebuit să lupte militarii români, armata a fost învinsă de forțele sovietice, în apropiere de malurile Volgăi. A fost eliberat de la conducerea Armatei a IV-a la 24 ianuarie 1944. A fost înaintat pe 9 septembrie 1944 la gradul de general de armată în rezervă. La izbucnirea războiului, s-au creat lagăre de ostatici evrei în două sinagogi din Bacău. Datorită dizpozițiilor date de către generalul Constantinescu-Claps, regimul ostaticilor a fost omenos iar evreii nu au fost inutil șicanați. Generalul s-a interesat personal de situația evreilor din lagăre și a dat dispoziții necesare pentru ameliorarea situației lor. Prin intervențiile sale, la ghetoul din Tiraspol a fost atașat un medic evreu, s-au creat cantine, ateliere iar muncitorii evrei au primit rații de pâine. În anul 1944, generalul Ioan Mihail Racoviță a dorit să introducă ghetoul în Bacău iar apoi în toată Moldova. Constantinescu-Claps a obținut o audiență pentru conducătorul comunității evreiești, Milucă Schuller, în fața generalului Racoviță și a mareșalului Ion Antonescu. În urma acestei audiențe, ghetto-ul nu a mai fost creat. Profesorul universitar Albert Scheiber afirma despre general că: La data de 15 august 1949, generalul a fost ridicat de la domiciulul său din Bacău, fiind învinuit, inițial, că ar fi avut legături cu membrii fostului Partid Național Țărănesc. După cercetări s-a dovedit că în realitate cel implicat era fiul său, avocatul Constantin Constantinescu, generalul fiind eliberat la data de 1 septembrie 1949, cu obligația de a nu divulga locația în care a fost reținut. A fost din nou arestat, preventiv, la 19 septembrie 1951 și închis la penitenciarul Văcărești. Arestarea sa a avut loc în urma declarației făcute de colonelul Marcel Petala (condamnat imediat după război la muncă silnică pe viață). Acesta afirma că a primit ordin de la general de a-i executa pe patru partizani din Beleaevka (URSS). Generalul nu a recunoscut niciodată această faptă, cerând să fie confruntat cu Marcel Petala sau ca acesta să fie audiat în proces. La data de 30 mai 1955, Tribunalul Suprem a hotărât prin Decizia nr. 1057, ca acesta să execute 15 ani de temniță grea. La data de 23 septembrie 1955, președintele Tribunalului Suprem, Alexandru Voitinovici, a cerut desființarea deciziei, Constantinescu Constantin-Claps fiind achitat și eliberat la 26 septembrie 1955.
Gheorghe Stavrescu () a fost un general român. A fost decorat la 7 noiembrie 1941 cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, cl. III-a „pentru bravura și destoinicia cu care și-a comandat Divizia în bătălia din jurul Odesei”. A fost comandantul Corpului 6 teritorial al Armatei române în cel de-al doilea război mondial (în perioada 1943-1945), unitate militară pe care a condus-o în luptele din toamna anului 1944 pentru eliberarea părții de nord-vest a României (în zona Turda - Alba Iulia) și comandantul Corpului 6 armată (1945), pe care l-a condus pe frontul din Cehoslovacia. În perioada 1 iunie - 1 octombrie 1945, generalul de corp de armată Gheorghe Stavrescu a condus Armata a IV-a.A fost decorat la 4 august 1945 cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” cu spade, clasa III, „pentru dârzenia și priceperea cu care și-a condus trupele de sub comanda sa, în luptele de pe Dealul Feleacului, Târnavele și Mureș, precum și în luptele dela Nord Banska-Bistrița, Munții Tatra și de pe Valea Vagului și Moraviei, unde prin măsuri luate a grăbit înfrângerea inamicului, trecerea la urmărirea și dizolvarea ultimelelor sale rezistențe”. Generalul de corp de armată Gheorghe Stavrescu a fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946, în baza legii nr. 433 din 1946, și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 9 august 1947. A fost condamnat la muncă silnică pe viață și degradare civică pentru crime de război legate de masacrul evreilor din Iași și a murit în Penitenciarul cu regim de maximă siguranță Aiud la data de 11 ianuarie 1951, bolnav de TBC pulmonar.
Vasile Pascu () a fost un general român, care a luptat în cele două războaie mondiale. Absolvă „Școala Militară de Ofițeri de Infanterie” între 1911 - 1913, apoi „Școala Superioară de Război” între 1924 - 1926. S-a remarcat în luptele de pe frontul de est, în Caucaz, Cuban și Peninsula Crimeea cât și în luptele din anul 1944 din Valea Prahovei, duse împotriva trupelor germane. A fost decorat la 27 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor. Generalul de brigadă Vasile Pascu a fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946, în baza legii nr. 433 din 1946, și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 9 august 1947. Arestat la 15 ianuarie 1956 pentru delict de uneltire împotriva ordinii sociale, este condamnat la 15 ani de muncă silnică la 8 octombrie 1958, de către Tribunalul Suprem. A decedat la data de 6 august 1960 la penitenciarul Gherla, fiind bolnav de cardiopatie, enterocolită cronică și distrofie de gradul III.
În anul 1925 a fost avansat locotenent-colonel. În perioada 1 octombrie 1928 - 1 octombrie 1930 ofițerul a fost atașatul militar al României la Roma. Înapoiat în țară, locotenentul-colonel David Popescu a fost încadrat la Marele Stat Major, Secția II Informații, și avansat la gradul de colonel. Avansat general de brigadă, la data de 31 martie 1938, David Popescu a fost numit, de la data de 27 februarie 1939, subșef la Marele Stat Major. Generalul de brigadă David Popescu a fost comandantul diviziei a 11-a a armatei române în perioada 1 ianuarie 1940 - 31 august 1941. Generalul de brigada David Popescu a fost Ministru de Interne în guvernul Ion Gigurtu, în perioada 4 iulie 1940 - 4 septembrie 1940 precum și în perioada 4 septembrie 1940-14 septembrie 1940, în guvernul Ion Antonescu. A fost trecut în rezervă pe 31 august 1941, pe bază de demisie. Cu toate că s-a retras din activitate în 1941, a fost arestat în 1950 și deținut până în 1953. A fost decorat cu numeroase ordine și medalii militare:Ordinul „Coroana Italiei”, în grad de ofițer, ordinul „Coroana Italiei”, în grad de cavalerOrdinul „Steaua României”, în grad de ofițerMedalia italiană „Sfântul Mauriciu”, în grad de comandorMedalia „Semnul Onorific” pentru 25 ani de activitate.
A fost militar de carieră, ajungând la gradul de general de corp de armată în anul 1943. A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 8 iunie 1940. Generalul Gheorghe Dobre a fost numit la 7 septembrie 1940 în funcția de subsecretar de stat la Ministerul Înzestrării Armatei și reconfirmat la 14 septembrie 1940 ca subsecretar de stat pe lângă Departamentul Apărării Naționale, pentru Înzestrarea și Administrația Armatei, în noul guvern național-legionar al României. Autoritățile comuniste instalate la putere în România la sfârșitul celui de-al doilea război mondial l-au arestat și l-au condamnat la detenție grea pe viață în anul 1946, fiind acuzat de crime de război și crima de dezastrul țării. La 26 martie 1959 - moare în închisoarea Râmnicu Sărat. Români decedați în închisorile comuniste
În cadrul Marelui Stat Major, în baza Referatului nr. 224 din 28 martie 1920, în cadrul Diviziei a II-a, la 1 aprilie 1920, se înființează Secția VI Istoric, cu două birouri, locotenent-colonelul pe atunci, Constantin Petrovicescu, fiind încadrat ca șef de birou, având misiunea de a rezuma în documente, operațiile militare ale Armatei Române în Primul Război Mondial. A fost comisar regal pe lângă Corpul de armată de la Chișinău până în anul 1933, când a fost avansat general de brigadă și consilier în Consiliul de Război. Generalul de brigadă Constantin Petrovicescu a fost trecut în rezervă la 4 septembrie 1938, invocându-se "atitudinea avută în procesul Codreanu", când a cerut achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu și a generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul în procesul intentat acestora după asasinarea primului ministru I.G. Duca. La 25 octombrie 1940, prin decretul generalului Ion Antonescu, prim-ministru al guvernului național-legionar, Constantin Petrovicescu, ministru de interne din partea Mișcării Legionare, era ridicat retroactiv la gradul de general de divizie cu vechime de la 1 iunie 1938 și era reintegrat în cadrele active ale armatei. După evenimentele violente din 21-23 ianuarie 1941, este arestat și condamnat la 7 ani închisoare în 16 iunie 1941, pentru "participare la rebeliune", după trei ani pedeapsa fiindu-i comutată în domiciliu obligatoriu, la Sibiu. Mareșalul Ion Antonescu a intervenit și el personal în procesul înscenat generalului Petrovicescu după așa-zisa "rebeliune legionară", așa cum menționează o notă datând din 4 iunie 1941, din jurnalul zilnic al acestuia : "12,35 - 12,50 - Dl. General [Aurelian] Son: cere instrucțiuni în privința procesului D-lui General Petrovicescu, care începe mâine."În plus, generalul Constantin Petrovicescu a trebuit să suporte în anul următor și "penibila paradă a degradării militare", după cum își amintește generalul de corp de armată Constantin Pantazi. După Lovitura de stat de la 23 august 1944, Constantin Petrovicescu este re-arestat și inculpat în cadrul "lotului Antonescu-Sima" în așa-zisul proces al "Marii Trădări Naționale", fiind condamnat în 6 mai 1946, la "detenție grea pe viață" și confiscarea tuturor bunurilor personale, în folosul statului, cu titlu de despăgubiri. Generalul Constantin Petrovicescu se stinge din viață în detenție, la închisoarea din Aiud, în data de 8 septembrie 1949. În data de 17 martie 1934, generalul Constantin Petrovicescu, în calitate de Comisar al Regelui, alături de completul de judecată, format din generalul Ignat, în calitate de președinte, și de generalii Costandache, Cămănescu, Dona și Filip, membri, au fost judecători în procesul intentat unui număr de 52 de căpetenii ale Mișcării Legionare, printre care Corneliu Zelea Codreanu și generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, în legătură cu asasinarea fostului prim-ministru I.G. Duca pe peronul Gării Sinaia, în data de 29 decembrie 1933, de către o echipă de trei legionari, numiți ulterior Nicadori. Generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, fiind militar, nu putea fi judecat decât de judecători cel puțin egali în grad cu el, astfel că s-a adoptat această formulă de tribunal. Procesul s-a ținut la Consiliul de Război al Corpului II de Armată, cu sediul la cazarma de la Malmaison, București. (azi clădirea IPROCHIM în ruine din Calea Plevnei, nr. 137A) Generalul Petrovicescu, în calitate de Comisar Regal, a declarat că renunță total la acuzațiile împotriva generalului Cantacuzino, împotriva lui Corneliu Codreanu, ca și împotriva celorlalți conducători ai Mișcării, și a cerut achitarea lor, considerând drept singuri vinovați pe cei trei autori ai atentatului, așa-numiții Nicadori. În 1935, între 17 și 19 Aprilie, la Craiova, s-a desfășurat Congresul General Studențesc, aprobat de autorități. Generalul Constantin Petrovicescu este invitat și participă la congres. În 1946, la procesul "Marii Trădări Naționale", acuzatorul public, avocatul Vasile Stoican, îi va pune întrebarea dacă a participat la congres "făcând elogiul legionarilor", la care acuzatul a răspuns că "nu a vorbit absolut nimic despre Mișcarea Legionară acolo". În afară de aceste trei episoade, generalul nu a mai avut alte contacte cu Mișcarea Legionară. Horia Sima, Comandantul Mișcării Legionare între 1940 și 1993, chiar subliniază acest fapt într-un articol din 1965, precizând și faptul că gen. Constantin Petrovicescu n-a fost niciodată legionar. În data de 14 septembrie 1940 generalul Constantin Petrovicescu a fost numit în funcția de ministru al afacerilor interne în cadrul guvernului prezidat de Ion Antonescu. În privința autorului numirii acestuia, există mai multe ipoteze. Horia Sima afirmă că el însuși i-ar fi cerut generalului retras la Sibiu, să participe la formarea guvernului, menționând : Gen. Constantin Pantazi vorbește despre o "numire cu acordul Gărzii de Fier și a gen. Antonescu",, iar principele Mihail Sturdza vorbește despre o "înțelegere formală între Horia Sima, gen. Ion Antonescu, confirmată de către regele Mihai" asupra membrilor guvernului. Indiferent cine a făcut numirea gen. Constantin Petrovicescu la conducerea Ministerului de Interne, acesta a intrat în guvern în baza repartiției portofoliilor între general și Mișcarea Legionară, cei ce-și asumaseră răspunderea conducerii țării după 6 septembrie 1940, într-un moment extrem de dificil al istoriei noastre, de partea acesteia din urmă. În calitate de ministru de interne, gen. Constantin Petrovicescu, a avut întâlniri aproape zilnice cu conducătorul statului, gen. Ion Antonescu, întâlniri consemnate în jurnalul de activitate al acestuia, care nu semnalează evenimente deosebite, cu o singură excepție, asasinatele de la Jilava din noaptea de 26/27 noiembrie 1940, și a doua zi, măsurile întreprinse pentru identificarea și prinderea făptașilor, consemnând și asasinarea prof. Virgil Madgearu și a prof. Nicolae Iorga. Nici lucrarea Pe marginea prăpastiei, un fel de rechizitoriu al guvernării legionare și de apologie a lui Ion Antonescu din perspectiva conducătorului statului, nu oferă prea multe amănunte privind activitatea gen. Petrovicescu în cele 130 de zile cât a ocupat postul de ministru de interne. În această lucrare, situația din țară este în mod exagerat dramatizată, iar ministrul de interne este descris ca un om mai degrabă depășit de evenimente. În lucrare, este menționată destituirea generalului Constantin Petrovicescu ca urmare a asasinării maiorului Döring, acest "brav ofițer german", de către un agent al Intelligence Service. În realitate, protecția personalului misiunii germane din România nu intra în sarcina ministrului de interne, misiunea germană având propriul ei sistem de pază, iar urmărirea eventualilor teroriști cădea în sarcina lui Eugen Cristescu, omul impus de Ion Antonescu la conducerea SSI. Fără a mai vorbi de faptul că Jandarmeria, principala forță a Ministerului de Interne, trecuse în subordinea directă a lui Ion Antonescu. Prin împușcarea maiorului Döring de către un agent străin, Antonescu făcuse "dovada" cercurilor germane că "valul anarhiei legionare" punea în primejdie însăși securitatea trupelor germane din România, așa că l-a destituit pe gen. Petrovicescu în data de 21 ianuarie 1941. A doua acuzație adusă gen. Petrovicescu, menționată în lucrarea Pe marginea prăpastiei, este că nu a îndeplinit ordinul lui Ion Antonescu de a interna în lagăre evreii intrați fraudulos pe teritoriul României. Textul stenogramei din 29 octombrie este extrem de explicit: Este vorba în special despre evreii polonezi refugiați în România în urma ocupării Poloniei de către Wehrmacht și Armata Roșie. Marea majoritate intraseră ilegal în România sau aveau vize expirate, și, neavând alte mijloace de existență, trebuiau să se întrețină cumva, astfel că "fiind legați de licențe, de aprobări și reglementări restrictive, prin "comerț", trebuie să înțelegem aici activități demarate prin mită, corupție, contrabandă, bursă neagră." Gen. Petrovicescu este acuzat din nou de către Ion Antonescu în 10 ianuarie, că nu a îndeplinit acest ordin: "În ședința din 10 ianuarie, generalul Antonescu constată că un angajament luat față de țară nu a fost ținut." Gen. Petrovicescu nu avea cum să îndeplinească acest ordin, dat fiindcă lagărele existente erau supra-aglomerate iar amenajarea altora, precum Cetățuia-Brașov, nu era terminată. În plus, nu mai dispunea nici de personalul necesar reținerii acestor persoane, dat fiindcă Jandarmeria era deja direct subordonată lui Ion Antonescu. De asemenea, în lucrarea Pe marginea prăpastiei nu se menționează vreo implicare a generalului în asasinatele de la Jilava din 26/27 noiembrie 1940, sau în asasinarea profesorilor Virgil Madgearu și Nicolae Iorga, așa cum s-a insinuat ulterior. Dat fiindcă a fost destituit în ziua de 21 ianuarie, fiind înlocuit cu generalul Dimitrie Popescu, gen. Constantin Petrovicescu nu poate fi făcut răspunzător de evenimentele violente din 21-23 ianuarie 1941, pe care lucrarea Pe marginea prăpastiei le denumește "Rebeliunea legionară", denumire adoptată ulterior și de istoriografia comunistă, începând cu Lucrețiu Pătrășcanu. Generalul (r.) Ioan Dan susține că toate aceste acuzații sunt aberații din punct de vedere juridic. „Sentința pronunțată în această cauză este de fapt o caricatură de sentință. Oricărui jurist i-ar fi fost rușine să publice o asemenea hotărâre judecatorească.”.La proces, la întrebarea acuzatorului public "cum s-a ajuns la formarea guvernului Dvs. și Horia Sima din septembrie 1940", Ion Antonescu a dat următorul răspuns:În legătură cu afirmația lui Ion Antonescu, referitor la cele 64 de persoane împușcate în 26/27 noiembrie la Jilava, asupra căreia au existat controverse, generalul Petrovicescu a declarat la proces că Ion Antonescu ar fi afirmat : "Nu îmi pare rău de nici unul dintre aceștia, pentru că au făcut prea mult rău acestei țări."Atunci când Președintele, Alexandru Voitin i-a cerut lui Ion Antonescu să confirme acest lucru, acesta a afirmat că : „Aceasta nu are nici o legătură cu atitudinea mea”. După 21 decembrie 1989 nu s-au întreprins demersuri pentru reabilitarea generalului Constantin Petrovicescu, respectiv pentru anularea sentinței din 16 iunie 1941, ca și pentru anularea completă a sentinței din 17 mai 1946. In 5 decembrie 2006, Curtea de Apel București a hotărât achitarea mareșalului Ion Antonescu, a șefului Gărzii de Fier Horia Sima și a altor 19 membri ai Guvernului român din 1940, printre care și generalul Constantin Petrovicescu, pentru unele crime de război imputate ca urmare a colaborării militare dintre România și Germania în agresiunea "contra popoarelor din Rusia Sovietică", decizie ulterior desființată de ÎCCJ. În 2008, într-un articol ocazionat de decesul Părintelui Atanasie Ștefănescu, de la Mânăstirea Petru Vodă, fost legionar, condamnat în 1941 la 15 ani de muncă silnică la Aiud, eliberat în 1948 după rejudecarea procesului, se afirmă că acesta s-ar fi întors după eliberare la Aiud, pentru a se ocupa de memoriile generalului Constantin Petrovicescu. Nu se știe dacă aceste memorii există, și nici unde se află în prezent. Începând cu data de 7 iunie 2011, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) a organizat la Aiud o investigație arheologică în zona cunoscută sub denumirea de Râpa Robilor, unde comuniștii au ingropat o parte din deținuții politici întemnițați în Penitenciarul Aiud. Cercetarea arheologică are drept scop căutarea, recuperarea și deshumarea osemintelor unor foști deținuți politici, după care se va încerca identificarea acestora. Români decedați în închisorile comuniste
A fost înaintat în 25 octombrie 1939 la gradul de general de divizie și în 1 ianuarie 1942 la gradul de general de corp de armată. În perioada 3 martie 1939 - 1 februarie 1940, generalul de corp de armată Dumitru I. Popescu a fost comandantul Corpului de Grăniceri.
În data de 14 septembrie 1940 prof. lt. col. Nicolae Dragomir a fost numit în funcția de ministru secretar de Stat al Coordonării Generalul Nicolae Dragomir îl învinovățea pe Avramescu, comandantul Armatei 4, că ginerele lui, un oarecare Sturdza, ar fi în legătură cu nemții de vis-a-vis. Chestiune foarte gravă. M-am dus. Îmi spune: "- I-a loc, c-o să vezi că-ți vine rău. - Ce e ? Îmi deschide o telegramă în care subșeful lui de stat major, generalul Dragomir, îl învinovățea pe Avramescu, comandantul Armatei 4, că ginerele lui (Gh. Avramescu n.n.), un oarecare Sturdza, ar fi în legătură cu nemții de vis-a-vis."Arestat de N.K.V.D. la 2 martie 1945, (în Munții Tatra) împreună cu generalul Gheorghe Avramescu, a scăpat cu viață din „bombardamentul aviației germane” din 3 martie 1945, fiind dus la Moscova, unde a fost condamnat la 10 ani închisoare fiind deportat în Siberia. După instalarea guvernului Petru Groza generalul de brigadă Nicolae Dragomir a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”. Multă vreme, arestarea generalilor Gheorghe Avramescu și Nicolae Dragomir a rămas o enigmă, cauzele sau pretextele care au determinat această măsură, precum și situația generalilor și a familiilor lor rămânând neelucidate. În acest timp în țară, la 10 octombrie 1946, Consiliul de Miniștri (printr-un proces verbal semnat de Petru Groza, Teohari Georgescu, Romulus Zăroni și încă alți 6 miniștri) a aprobat actul de acuzare care-l incrimina pe generalul Nicolae Dragomir ca părtaș la dezastrul țării în calitate de ministru al Coordonării și Statului Major Economic în guvernul Antonescu și a dispus ca procurorul general să sesizeze instanța competentă pentru judecarea cazului. La 4 octombrie 1946 a fost judecat în lipsă și condamnat la 10 ani închisoare. La 3 februarie 1947 s-a emis mandatul de arestare cu nr. 16.341, în care administratorul penitenciarului Dumbrăveni era delegat să-l rețină pe numitul Dragomir Nicolae (care, în acest timp, se afla în lagărele rusești din Siberia). În decembrie 1955, generalul Dragomir a făcut cerere de repatriere, cerere care i-a fost aprobată de autoritățile sovietice, și la 10 ianuarie 1956 a sosit în țară, la Ungheni. A venit la București unde, în iulie 1956, a fost angajat la Biblioteca Centrală Universitară. Datorită cunoștințelor de rusă dobândite în închisorile și lagărele soveitice, a fost cooptat în acest timp a fost cooptat, în calitate de confruntor, în echipa de publicare a operelor complete a lui Lenin. Arestat la 11 ianuarie 1957 pentru executarea pedepsei pronunțată în 1946. Anchetat a fost dus la reeducare la penitenciarul Jilava unde a refuzat să dea declarații autodemascatoare. De la Jilava a fost dus la penitenciarul Râmnicu Sărat iar de aici, la 13 ianuarie 1963, la penitenciarul Văcărești. La 26 iulie 1963 a revenit în reeducarea de la Jilava (unde a fost supus unei intense "munci culturale"). Eliberat la 27 iulie 1964, după un lung șir de întâmpinări, recursuri și respingeri. După eliberare a trăit în București, unde a murit la 17 iulie 1981. Împreună cu un apropiat al său, colonelul de artilerie Ioan Crețu, a început la câțiva ani după eliberare o colaborare importantă cu Institutul de Istorie "Nicolae Iorga", pentru a lămuri anumite momente neclare din istoria armatei române, cum este cel relatat mai jos. În 27 - 28 august 1944, o coloană germană motorizată, formată din 1900 de soldați, s-a deplasat din nordul Bucureștiului spre nord-est sub comanda generalului Alfred Gerstenberg, spre a face joncțiunea cu armatele germane din Transilvania. Comandamentul rus a comunicat celui român că dacă acțiunea va reuși, ea va fi interpretată ca trădare a noului aliat român, ceea ce va duce la represalii necruțătoare. Coloana germană a fost oprită la trecerea peste Prahova în localitatea Gherghița de 500 de soldați români comandați de generalul Nicolae Dragomir.„Coroana României”, clasa a V-a, cu spade, în gradul de cavaler și panglică de „Virtutea Militară”
După cel de-al doilea război balcanic (1913) Grigore Georgescu a fost promovat la Marele Stat Major, aducându-și contribuția la conceperea acțiunilor de luptă la care a participat armata română în perioada anilor 1916-1921. După unirea Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918, a fost numit aghiotant al lui Iancu Flondor, președintele guvernului Bucovinei. Este transferat la București în toamna anului 1919 și este numit cadru didactic și comandant, iar din anul 1921 este mutat la Școala de Aplicație a Geniului. În nota de serviciu din anul 1924, comandantul Trupelor de Geniu consemna: „locotenent-colonelul Grigore Georgescu, a pregătit temeinic elevii Școlii Militare de Artilerie și Geniu și studenții Facultății de Arhitectură”. Din 1925 Grigore Georgescu a îndeplinit funcția de Șef de Stat Major la Inspectoratul Tehnic al Geniului. În 1936 este numit la comanda Brigăzii de Transmisiuni și este trimis la Londra pentru achiziționarea și înzestrarea armatei cu aparatură radio pe unde scurte, cea mai modernă la acea vreme. A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 6 iunie 1940.La 7 iunie 1940, generalul Florescu, Inspector General al Armatei, arăta: „Generalul Grigore Georgescu merită să fie numit la comanda unui Corp de Armată sau să i se încredințeze conducerea Inspectoratului Geniului, pentru care îl cred cel mai indicat în aceste timpuri tulburi, când înzestrarea armatei necesită specialiști de valoare la toate serviciile și armele ei”. La numai trei săptămâni de la acest eveniment, sovieticii au început ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului HerțeiÎn 1926, ca urmare a decorării cu Ordinul „Coroana României” 1917, a fost împroprietărit cu un teren intravilan pe care l-a donat statului pentru ridicarea unui monument închinat eroilor din Arma Geniu. Monumentul este cunoscut azi sub numele de Monumentul Eroilor Geniști „Leul de la Cotroceni”. În anul 1941, în calitate de ministru, a ordonat sistematizarea cursurilor inundabile ale râurilor Jijia și Bahlui. După venirea la putere a regimului comunist, generalul Grigore Georgescu, a fost supus unor umilințe greu de imaginat. Arestat pe 18 mai 1946, la vârsta de 60 de ani, pentru vina de a fi făcut parte cinci luni dintr-un guvern considerat criminal de către "ocupantul ruso-bolșevic", el a fost supus calvarului mai multor detenții și procese, inclusiv confiscarea proprietăților. Prima dată a fost închis la închisoarea militară de la Uranus. După prima ședință, din data de 9 octombrie 1946, tribunalul Poporului l-a condamnat la 10 ani de temniță grea. Recursul admis de Înalta Curte de Casație a dispus desființarea sechestrului asigurator. Arestat din nou, în noiembrie 1946, a fost acuzat de „… pregătirea și participarea la războiul contra U.R.S.S.”. La 7 martie 1947 întregul lot al foștilor demnitari a fost transferat la închisoarea Aiud. Generalul Grigore Georgescu, suferind de Parkinson, a fost rejudecat, reducându-i-se pedeapsa la 3 ani de temniță grea, din care s-a scăzut și pedeapsa executată în prevenție, adică încă un an și jumătate. Grigore Georgescu a fost pus în libertate condiționată, la data de 20 februarie 1948, pentru îngrijiri medicale, până la rejudecarea procesului. Ridicat de la domiciliu, pentru ultima dată, la 1 februarie 1949, a fost reîncarcerat la Aiud. După acesta familia nu a mai știut nimic despre el. În ciuda faptului că în anul 1951 trebuia să fie pus în libertate, a fost transferat la închisoarea din Sighetul Marmației. În 1954 familia a aflat despre decesul în închisoare al generalului Grigore Georgescu și abia în 1956 soția generalului a primit certificatul de deces. Din certificat rezulta că soțul ei murise la 27 aprilie 1952, după patru ani și patru luni de detenție, deși sentința fusese de numai trei ani. După preluarea puterii de către comuniști a fost închis și a murit în Închisoarea de la Sighet. Români decedați în închisorile comuniste
Victor Iliescu () a fost un general român, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 8 iunie 1940. A fost înaintat la gradul de general de corp de armată în rezervă printr-un decret regal din 21 noiembrie 1944, cu începere de la data de 15 noiembrie 1944.
Astăzi este considerat cel mai reprezentativ exponent al mișcării artistice Art Nouveau franceze de la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului al 20-lea. Este interesat de remarcat că Guimard nu a avut parte de o asemenea statură în timpul vieții, întrucât, aidoma tuturor artiștilor cu adevărat remarcabili, nu a avut epigoni. Doar în ultimele trei decenii ale secolului 20, opera sa arhitecturală și decorativă, a cărei vârf valoric s-a întins pe o perioadă de maximum 15 - 20 de ani, a ajuns să fie apreciată la valoarea, onestitatea și intensitatea cuvenită. Aidoma multor arhitecți francezi ai secolului al 19-lea, Guimard a urmat între 1882 și 1885 École des Arts Décoratifs din Paris, unde l-a avut ca profesor pe Charles Genuys. Ulterior, studiază la École des Beaux Arts, perioadă în care a devenit familiar cu ideile de teorie a artei ale lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc. Aceste idei raționaliste urmau să furnizeze fundația structurală și principiile viitorul curent artistic Art Nouveau. Guimard a devenit total devotal acestui stil după ce a vizitat Hôtel Tassel din Bruxelles, realizare rotundă și detailată a arhitectului belgian Victor Horta.
Lucrările de la Balcic au fost executate de firmele italiene Fabro Agostino (antreprenor de lucrări publice) și Giovanni Tomasini (lucrări în mozaic, ciment și asfalt), sub directa supraveghere a secretarului particular al reginei, Gaetan Denize. După decesul acestuia, survenit subit în anul 1928, atribuțiile i-au revenit lui Eugen Zwiedineck, aghiotantul și secretarul particular al reginei Maria. Principesa Ileana i-a ordonat administratorului reședinței sale de la Bran, generalul Zwiedineck să aducă inima mamei sale, de la Balcic, în România, pentru a fi înmormântată la Bran, unde a fost a doua reședință a mamei sale. În ziua de 8 septembrie 1940, la doar o zi după ce, prin semnarea Tratatului de la Craiova, Cadrilaterul era redat Bulgariei, caseta cu inima Reginei Maria era scoasă din capela Stella Maris și predată aghiotantului Eugen Zwidinek, pentru a fi adusă în România. Până în 1941, cu administrarea domeniului a fost însărcinat generalul Eugen Zwiedineck, fostul maestru al Curții și aghiotant al reginei Maria. După 1941 el a fost înlocuit de Carol Guttman, fostul administrator al palatului Balcic.
Generalul Constantin S. Constantin a fost numit la 18 noiembrie 1941 în funcția de ministru subsecretar de Stat la Departamentul Apărării Naționale, însărcinat cu aprovizionarea armatei și a populației civile. A fost decorat la 7 noiembrie 1941 cu Ordinul „Steaua României” cu spade în gradul de Mare Ofițer cu panglică de „Virtutea Militară” „pentru destoinicia cu care a condus unitățile Corpului de Armată în Bătălia dela Odesa. Acționând cu toată dârzenia, a rupt rezistența inamică din regiunea Tătarca, contribuind în cea mai largă măsură la înfrângerea inamicului în bătălia pentru cucerirea Odesei”.După instalarea guvernului Petru Groza generalul de divizie Constantin S. Constantin a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”. Români decedați în închisorile comuniste
La 25 iulie 1941 a dat un ordin de înființare a unui ghetou evreiesc în Chișinău. Constantin Voiculescu a fost numit în funcția de guvernator al provinciei Basarabia în 5 septembrie 1941, îndeplinind această însărcinare până în aprilie 1943.
James George Frazer () a fost un autor, antropolog cultural și social, teolog și magistrat scoțian. Lucrarea sa cea mai importantă din domeniul combinat al antropologiei culturale, religioase și sociale este Creanga de Aur (în original, The Golden Bough), o lucrare în 12 volume dedicată credințelor și practicilor religioase ale populațiilor primitive. Antropologi ai religiei scoțieni
La 10 mai 1941, cu puțin timp înaintea intrării României în al Doilea Război Mondial, a fost înaintat la gradul de general de brigadă. A fost numit comandantul brigăzii a III-a mixte, iar un an mai târziu, în 1942, comandantul brigăzii de fortificații nr. II. A devenit șef de stat major al Armatei a III-a între 1942-43, apoi, numit general de divizie, subșef al Marelui Stat Major. În perioada între 14 iulie 1943-23 august 1944 a fost subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naționale pentru Aprovizionare (din 1 septembrie 1942: Ministerul Economiei Naționale pentru Aprovizionarea Armatei și Populației Civile), funcție care avea sa-i atragă condamnarea și moartea. După instalarea guvernului Petru Groza, generalul de divizie Ioan Arbore a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”. Pe 24 mai 1945 a fost arestat alături de Ion Marian (fost ministru al agriculturii), și Ion Sandu (fost subsecretar de stat la culte). Pe 3 octombrie la secția a VIII a Curții Criminale din București a început judecarea „lotului de miniștri antonescieni, autorii aservirii României la carul imperialismului fascist german”, cum îi caracteriza „Scînteia. Pe 9 octombrie Comitetul de judecată al Curții Criminale secția a VII-a a pronunțat sentința în procesul miniștrilor antonescieni. Ioan Arbore a fost condamnat la 10 ani de temniță grea. Imediat după proces, generalul a fost dus la închisoarea Aiud unde avea să execute cea mai mare parte a pedepsei. Condamnat mai apoi la muncă silnică pe viață, a fost închis mai întâi la penitenciarul Jilava. După aceea, grav bolnav (hipertensiv), a fost adus nu pentru a fi tratat, ci pentru a fi la dispoziția Securității, în vederea șantajului, pentru obținerea unor declarații compromițătoare în schimbul tratamentului medical, la Văcărești. Avea să-și găsească sfârșitul in spitalul penitenciar de acolo, cu capul despicat în patru, cu creierii pe un colț de masă, stâlciți de lama toporului. Generalul a fost decorat printre altele cu: Destinatari ai premiilor sau decorațiilor militare
Aurel Aldea () a fost un general român, care a luptat în cel de-al Doilea Război Balcanic și în cele două războaie mondiale. A fost arestat la data de 27 mai 1946 sub acuzația de complotare întru distrugerea unității statutului român, în calitatea sa de membru organizator al Mișcării Naționale de Rezistență, fiind declarat vinovat și condamnat, la data de 18 noiembrie 1946, la muncă silnică pe viață, comutată, la 23 iulie 1947, la temniță grea pe viață. Din cauza regimului de detenție, pe care îl caracteriza sălbatic și criminal, a decedat în Penitenciarul Aiud la data de 17 octombrie 1949, fiind diagnosticat cu miocardită cronică. În perioada interbelică a lucrat în cadrul Marelui Stat Major (Secția transporturi și serviciu istoric), șef de stat major al Diviziei 11 Infanterie și al Corpului 1 Armată, după care comandant la Regimentului 23 Artilerie. Între 1935 și 1938 a comandat Brigada 3 Artilerie, după care a fost numit secretar general al Ministerului Înzestrării Armatei și comandant al Diviziilor 11 Infanterie (din toamna anului 1938) și 4 Infanterie (din aprilie 1939). A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 8 iunie 1940. După ultimatumul sovietic din anul 1940, urmat de ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord, Aurel Aldea a fost numit șeful delegației române pentru reglementarea problemelor apărute în urma agresiunii. În urma tratativelor, a obținut prelungirea termenului de evacuare cu 24 de ore, reușind astfel să repatrieze 13.750 de persoane (între care toți ofițerii), păstrarea în patrimoniul statului român a unui material rulant în valoare de circa 1,25 miliarde lei și aducerea în țară a materialului și depozitelor armatei române, în valoare de 1,5 miliarde lei. În luna aprilie 1941 a fost numit la conducerea comisiei care cerceta activitatea foștilor miniștri legionari. A elaborat un material pe care l-a înaintat Ministerului Apărării Naționale pentru trimiterea în instanță a vinovaților. De asemenea, a întocmit un raport confidențial pentru ministrul apărării de atunci Iosif Iacobici pentru a-i fi predat mareșalului Ion Antonescu. În raport, Aldea îl vedea responsabil pe mareșal pentru rebeliunea legionară. Mai târziu, generalul sintetiza conținutul raportului astfel: A fost trecut din oficiu în retragere de generalul Ion Antonescu prin Decretul-lege nr. 2.184 din 30 iulie 1941. Efectele decretului-lege au fost anulate la 1 septembrie 1944, iar generalul Aldea a fost reintegrat în drepturi pe data de 6 septembrie 1944. Pensionarea sa a sporit adversitatea generalului Aldea față de mareșalul Ion Antonescu. Începând cu anul 1942 a discutat cu generalii Mihail Racoviță și Constantin Niculescu situația de pe frontul de est și situația politică internă, concepând un plan pentru răsturnarea regimului Antonescu și trecerea României de partea Aliaților. În ciuda susținerii primite și din partea demnitarilor Gheorghe Potopeanu, Constantin Vișoianu și Ioan Mocsony-Stârcea, Aldea a decis că acțiunea trebuie amânată dat fiind faptul că armata germană nu era încă angajată de către Aliați. După 1 aprilie 1944 s-a retras la Drăgănești-Olt, astfel că nu a mai fost la curent nici cu armistițiu preliminar înaintat de opoziție, nici cu constituirea Blocului Național Democrat, în iunie 1944, care reunea Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist Român. La sfârșitul lunii iulie a fost chemat în București pentru a concepe planul militar de trecere de partea Aliaților. Planul presupunea ca generalul Aldea să ia legătura cu sovieticii, trecând linia frontului prin zona de acțiune a Armatei a 4-a, comandate de Mihail Racoviță, însă planul a eșuat din cauza împotrivirii generalului Ilie Crețulescu. După declanșarea ofensivei de la Iași-Chișinău de către trupele Armatei Roșii aparținând Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean din 20 august 1944, Aldea și-a dat seama că ultima soluție este răsturnarea guvernului prin arestarea mareșalului Ion Antonescu și imobilizarea trupelor germane de pe teritoriul României. A participat la data de 23 august la lovitura de stat prin arestarea mareșalului, iar după refuzul generalului Ion Negulescu, a acceptat funcția de Ministru de Interne. Generalul Aldea a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de ministru al afacerilor interne. A fost înaintat apoi pe 9 septembrie 1944 la gradul de general de corp de armată. După formarea noului guvern din noiembrie 1944, a fost înlocuit din funcție și numit comandant al Comandamentului General al Teritoriului. După instalarea guvernului Petru Groza generalul de corp de armată Aurel Aldea a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin Decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se Legea nr. 166, adoptată prin Decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”. În contextul crizei provocate de încercarea regelui de a demite guvernul Groza și în urma consultărilor cu apropiații suveranului, Aldea a apreciat că regele nu este în siguranță, instituind, în toamna anului 1945, un comandament central al mișcării naționale de rezistență. În acest sens, a luat legătura cu delegații organizației Haiducii lui Avram Iancu pentru găsirea unui adăpost, în nordul Transilvaniei, în schimbul a 500.000 lei, pentru rege, dacă situația politică din țară cerea asta. Aldea s-a adresat și lui Iuliu Maniu, cerându-i să-i recomande un om de încredere pentru a-i indica un adăpost în Munții Sebeșului. În acest sens a început să aibă discuții cu Ionel Pop, recomandat de Maniu, discuții însă neîncheiate din cauza arestării generalului. Aurel Aldea a fost arestat la data de 27 mai 1946, fiind învinuit, prin Ordonanța definitivă nr. 6125 din 7 noiembrie 1946, semnată de judecătorul instructor militar special, generalul Ion Codreanu, de complotarea întru distrugerea unității statului român, de răzvrătire și insurecție armată, de procurarea de documente publice interesând ordinea în stat. În urma procesului desfășurat între 11-18 noiembrie 1946, Curtea Militară de Casare și Justiție, prezidată de generalul Vasile Atanasiu și compusă din generalii Mihail Lascăr, Constantin Argeșanu, Radu Niculescu-Cociu, Ilie Crețulescu, Grigore Nicolau și colonelul Alexandru Burada, l-a declarat vinovat și condamnat, prin Decizia nr. 2 din 18 noiembrie 1946, la muncă silnică pe viață pentru complotare împotriva statului, la 3 ani închisoare corecțională și 200.000 lei amendă pentru procurare de documente publice interesând ordinea de stat și la 10 ani detenție riguroasă, 5 ani de degradare civică și 50.000 lei cheltuieli de judecată pentru răzvrătire. În același proces au mai fost judecați alți 90 de militari printre care generalul de corp de armată Nicolae Rădescu, generalul de brigadă Constantin Eftimiu și amiralul Horia Măcellariu. Deși dispunea de o condiție fizică bună, în timpul detenției în penitenciarul Văcărești i s-a agravat starea de sănătate, acesta fiind diagnosticat, printre altele, cu artrită cronică, diabet zaharat și [arterială]. În aceste condiții, în aprilie 1947 a fost mutat la Penitenciarul Aiud, comutându-se pedeapsa de la muncă silnică pe viață la temniță grea pe viață. Regimul de detenție a continuat să fie dur, fiind apreciat într-un memoriu de la data de 29 octombrie 1947, ca fiind sălbatic și criminal. Atât recursul înaintat de Aldea împotriva deciziei din 18 noiembrie cât și cererile pentru mutarea într-un spital militar și îmbunătățirea condițiilor de detenție au fost respinse, astfel încât generalul a încetat din viață la data de 17 octombrie 1949 în Penitenciarul Aiud. Români decedați în închisorile comuniste

Subsets and Splits

No community queries yet

The top public SQL queries from the community will appear here once available.