page
stringlengths 33
136k
|
|---|
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for Portugalia in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Parlamentul European election, 2004 (Portugalia) for election results. |
La primele alegeri pentru Parlamentul European organizate în România, desfășurate în data de 25 noiembrie 2007, au fost aleși 35 de europarlamentari, alți 5 membri supleanți preluând mandate vacantate ulterior. Europarlamentarii aleși, în ordinea numărului de voturi primit de partidul din care făceau parte, sunt: Membri supleanți, în ordine alfabetică: |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for Slovenia in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Alegeri pentru Parlamentul European, 2004 (Slovenia) for election results. |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for Spain in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Alegeri pentru Parlamentul European, 2004 (Spain) for election results. |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European for Suedia in the 2004 to 2009 sesiunea, aranjați după nume. Vezi Parlamentul European election, 2004 (Suedia) for election results. |
Această listă este o listă a membrilor Parlamentul European pentru Regatul Unit pentru sesiunea 1999-2004, aranjați după nume. Vezi Europarlamentari pentru Regatul Unit 1999-2004 după regiune pentru o listă ordonată după regiuni. |
Aceasta este o listă a europarlamentarilor pentru Regatul Unit în sesiunea 1999-2004. Regatul Unit este împărțit 12 regiuni, regiun care au un număr variabil de membri. |
Michael Sela () este un imunolog israelian, membru de onoare al Academiei Române (din 1991), laureat al Premiului Wolf pentru medicină în 1998. Parte dintre premiile și onorurile primite de Sela: |
un aparat format dintr-un disc dur (HDD), purtător de date multimediale, și toată electronica necesară pentru Uneori acest gen de aparate se numesc și multimedia player. un program de calculator / software care creează și redă înregistrări (fișiere) audio-vizuale. Este vorba de un aparat virtual, care poate prezenta pe monitorul calculatorului, printre altele, simbolurile uzuale pentru butoanele de start ►, stop -, pauză ║, derulare rapidă înapoi ◄◄ ș.a.m.d., care pot fi activate („apăsate”) cu ajutorul mausului. Într-un sens este vorba de un calculator autonom special, redus la funcțiunile legate de înregistrarea și redarea mediilor audio-vizuale. Pentru discul dur înglobat apar cerințe speciale cum ar fi: capacitate relativ mare, pentru a putea înregistra multe ore de semnal de TV în rezoluție înaltă (HDTV). O mărime tipică des întâlnită este 80 gigabait (GB). conectivitate la rețele locale cu fir de tip LAN sau și fără fir, de tip Wi-Fi (WLAN). Cele mai multe programe de calculator de media player pot reda un mare număr de formate audio sau video, iar unele din ele pot reda și formate complexe, multimediale. Multe din ele oferă și funcții ajutătoare pentru organizarea cântecelor și a filmelor în funcție de diverse categorii ca: autor, interpret, gen, an și altele. |
Castelul, cunoscut și sub denumirea de castelul cu scoici (de la ornamentele aflate deasupra ferestrelor), a fost construit între anii 1725-1771, în stil baroc de către guvernatorul Transilvaniei din perioada 1735-1755, Ioan Haller. A fost ridicat pe locul unui mai vechi conac, clădirea formată din subsol, parter, etaj și acoperiș este situată în mijlocul unui domeniu dreptunghiular la intrarea căruia este un bastion. Se presupune că pentru ridicarea clădirii s-a folosit piatră adusă din castrul roman de la Cășeiu. Jozsef Kadar descria castelul în monografia sa dedicată Comitatului Szolnok-Doboka: "În Coplean, castelul ți biserica s-au construit din pietrele acestui castru, ca și biserica din Vad." În faza inițială castelul a fost construit în cel mai timpuriu stil baroc transilvănean, ulterior fiindu-i adăugate ornamentații rococo realizate de sculptorul austriac Anton Schuchbauer (1719-1789), realizator și al Statuii Fecioarei Maria din Cluj. În 1920 castelul a suferit un incendiu, în urma căruia acoperișul baroc a fost distrus în întregime. Castelul a aparținut familiei Haller de Hallerkö, până în 1948 când a fost confiscată de guvernarea comunistă și transformat în CAP și spațiu de ateliere. După 1989 clădirea a fost abandonată, iar în prezent este în stare de ruină. În prezent urmașii familiei Haller au depus cerere de restituire a castelului și a cinci hectare din fostul parc cu plopi și castani. Clădirea are o lungime de 24,5 metri, cu o intrare marcată de șase coloane de piatră cu capiteluri ionice. Coloanele susțin o terasă de 9,5 metri lungime și 2,5 lățime. Zidurile sunt masive, cu o grosime de 1 metru. Incinta clădirii era înconjurată de un zid de piatră din care s-a mai păstrat o mică parte, iar în partea din stânga a zidului de intrare se află ruinele turnului circular construit. Imagini și descriere a castelului |
Castelul a fost construit în secolul al XIX-lea, în stil neobaroc. În prezent este folosit ca Sanatoriu TBC. |
S-a născut în 1944 într-o familie evreiască ortodoxă. Tatăl său era originar din România, de unde a plecat în anii 1930, și străbunicul său era rabin la Ploiești. Pentru ca nu putea scrie la sâmbătă, ziua de Sabat, din motivul convingerilor religioase, a întâmpinat dificultăți pentru a trece concursul Școlii Normale Superioare, și în final nu a reușit. În consecință, a studiat la Universitatea Paris VI, unde a participat la cursurile lui Claude Chevalley, François Bruhat, Roger Godement și Laurent Schwartz. În anul 1971 și-a susținut teza de doctorat în topologie sub conducerea lui Gustave Choquet și Jacques-Louis Lions. În 1972 a devenit profesor universitar la universitatea sa urmată, Paris VI, unde a lucrat întreaga carieră. Printre elevii săi s-a numărat Pierre-Louis Lions, fiul propriului său conducător de doctorat. A fost și profesor invitat la Universitatea Rutgers. În 1988 a devenit membru Academiei Franceze de Științe. În 2010 a fost numit doctor honoris causa al Universități „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A lucrat despre analiză funcțională neliniară și ecuații cu derivate parțiale neliniare, în special despre probleme geometrice, de pildă conjectura lui Rellich despre suprafețele de curbură mediană constantă, și despre probleme fizice, de pildă ecuații folosite în domeniul cristalelor lichide și al curenților turbionări în supraconductori. A scris patru cărți de matematică: |
În 1573, Báthory István, Principe al Transilvaniei, a donat domeniul de la Mănăstirea/Szentbenedek prefectului de Dés (Dej), Kristóf Keresztúri. Clădirea principală a castelului a fost construită de către Kristóf Keresztúri intre anii 1573-1593, în stilul renascentist. În 31 iulie 1600 fiica lui Kristóf Kereszturi, Kereszturi Kata, s-a căsătorit cu Kornis Boldizsár, castelul și domeniul devenind astfel proprietatea familiei Kornis. În cursul timpului, castelul a fost mereu completat cu clădiri secundare pe forma unei incinte patrulatere. După ce domeniul devine proprietatea familiei Kornis, în jurul anului 1673 Gáspár Kornis (1641-1683) ridică etajul al doilea al clădirii principale, pe latura sudică. Fiul său Sigismund Kornis a renovat castelul în anul 1680. Tot el a reparat castelul și la începutul secolului al XVIII-lea, după ce acesta fusese deteriorat în timpul revoltei Curuților. În 1720 adaugă două noi bastioane octogonale în partea nordic, este refăcut turnul de la intrarea în castel, pe latura de vest, turn care mai există și astăzi. În această perioadă are loc și redecorarea încăperilor castelului cu fresce pe tavane. Sunt refăcute lucrările din lemn ale ancadramentelor ultimului etaj și scara ornamentată cu motive populare și sunt aduse decorațiuni din piatră de tuf vulcanic de Dej. În perioada respectivă guvernatorul Kornis a adus la castel Icoana de la Nicula. O copie a acesteia a fost dăltuită în piatră pe una din fațadele edificiului. În cel de al doilea război mondial o parte din castel a fost distrus, iar după naționalizare colecțiile sale au fost arse de comuniști sau au fost furate. Biblioteca din castel conținea înaintea distrugerii peste 9.000 de volume, formate din colecții de cărți rare. A fost distrusă acum și imensa colecție de istorie naturală. Pavilioanele au căpătat destinații de siloz, cămin și școală culturală. După 1944 a fost reclădită numai o parte a zidăriei în perioada 1975-1976, iar capela Kornis a fost preluată de biserica ortodoxă. Nu au existat însă lucrări serioase de refacere a castelului și domeniului, castelul ajungând astăzi în ruine. Castelul a rămas cunoscut și pentru statuile celor doi inorogi care îi păzeau intrarea, până recent, când aceștia au fost demontați datorită unei tentative eșuate de furt. Intrarea în castel avea și o punte suspendată,veche, care era ridicată în timpul nopții sau în caz de pericol, poartă încadrată de inorogi paraleli cu intrarea, inorogi care apar și pe blazonul familiei Kornis. Protectoarea castelului era Maica Domnului, pe care inorogii se considera că o vegheau. La intersecția diagonalelor incintei se află o fântână octogonală, înconjurată de stâlpi circulari și arcade. În partea nord-estică a domeniului există un pavilion ridicat în 1825, dispus pe două laturi ale sale cu coloane dorice. |
Născut la București, la 12 august 1929, într-o familie de armeni, Henri Kehiaian urmează Școala germană din capitală (învățământul primar/secundar), ajungând astfel un bun cunoscător al limbii germane. Studiază chimia la Universitatea din București. Spre finalul anilor cincizeci se stabilește la Varșovia/Polonia, unde se căsătorește cu Krystyna Sosnkowska, cercetător la Institutul de Chimie Fizică al Academiei Poloneze de Științe (IchF PAN). Susține lucrarea de doctorat la același Institut, sub îndrumarea Prof. Swietoslawski, obținând diploma de doctor în chimie în 1967. In 1966 pleacă la Viena/Austria, la Institutul de Chimie fizică al Universității, unde vizitează echipa profesorului Kohler, din care făcea parte și Emmerich Wilhelm, cu care lucrase pentru teza sa de doctorat. După mai bine de zece ani de lucru in cadrul IchF PAN, în 1970 Henri Kehiaian părăsește Polonia și se muta împreună cu familia în Franța. |
Și-a făcut studiile liceale la Paris și a continuat, tot la Paris, la Școala Națională de Chimie, pe care a absolvit-o în 1963. A urmat doctoratul luat în 1969. În perioada 1970-1972 a activat în SUA, la Massachusetts Institute of Technology, în cadrul unui stagiu postdoctoral. Alexandre Revcolevschi este cunoscut ca autorul unei noi metode noi de tratament termic al solidelor la temperaturile cele mai înalte. De asemenea, este inițiatorul unei noi direcții în cercetarea dezintegrării monocristalelor, până la structuri amorfe sau total dezorganizate, realizând sisteme binare pe bază de zirconiu. A efectuat cercetări în domeniul sistemelor metalo-ceramice, rezultatele fiind aplicate atât în industria aerospațială cât și în domeniul oxizilor superconductori. La inițiativa sa a fost creată o școala de cercetări interdisciplinare, la care au participat, sub conducerea sa, mari cercetători din Franța, Germania, S.U.A și Japonia. |
Vaca este un animal domestic membru a subordinului Ruminantia (rumegătoarele), familia Bovidae și, care face parte din grupul vitelor cornute mari. Vacile sunt crescute pentru carne piele și lapte, precum și ca animale de tracțiune. În urma utilizării frecvente în zootehnie agricultură gospodărie și alimentație, animalele din această specie au primit denumiri specifice în funcție de sex vârstă și utilizare. Astfel, masculul adult necastrat se numește taur, iar dacă este castrat se numește bou și e folosit ca animal de tracțiune și pentru carne. Femela adultă se numește vacă; femela tânără de 2-3 ani care nu a născut încă se numește juncă. Vițelul înțărcat, până la doi ani, se numește mânzat. Puiul de până la un an se numește vițel, indiferent de sex; cel femel se mai numește și vițea. Vaca are corpul acoperit cu păr scurt, culoarea variind după rasă. Capul are un bot lung cu buze umede, pe ele găsindu-se nările. Animalul are urechi mobile și ochii mari. De gât atarna o cută de piele numita salbă. Coarnele nu sunt goale pe dinăuntru, ci au un "cep" osos bine vascularizat. Trunchiul voluminos se termină cu o coadă lungă, cu peri în vârf. Pe partea ventrală se găsește o mamelă cu patru mameloane. Fiecare picior se termină cu două degete învelite în formațiuni cornoase numite ongloane, care le protejează. Vaca are pe maxilarul inferior 6 dinți: 2 incisivi 2 mijlocași și 2 laturași lați - tăioși, îndreptați oblic înainte; pe maxilarul superior ei lipsesc, partea anterioară a acestuia fiind acoperită cu o lamă cornoasă. Urmează un loc gol numit bară (caninii lipsesc). Măselele au pe suprafața lor creste de smalț în formă de semilună. Stomacul vacii are 4 compartimente: burduf, ciur, foios și cheag. Această alcătuire specifică reprezintă o adaptare la hrana cu un procent ridicat de celuloză, din masa vegetală păscută și înghițită repede. Burduful, voluminos, are o capacitate de până la 90 de litri; în el se depozitează iarba. Ciurul are pereții cu aspect de faguri asemănător cu o rețea, de unde și denumirea. Foiosul are pereții cu pliuri, iar în cheag care ar fi omologul stomacului cunoscut de noi, se produce sucul digestiv. Când paște vaca apucă iarba cu buzele, o strânge cu limba într-un mănunchi și, o retează cu incisivii care se sprijină pe lama cornoasă. Iarba se adună în burduf. Când acesta se umple, vaca își găsește un loc de odihnă și începe să rumege; ea este un ierbivor rumegător. Iarba revine sub formă de bol din ciur în gură, unde este bine mestecată și rumegată, prin mișcările mandibulei la stânga și la dreapta. Iarba mestecată și îmbibată cu salivă trece de data aceasta în rețea, foios și de aici în cheag, unde se continuă digestia care se termină în rectum (unde se formează balega, aceasta folosind ca îngrășământ natural, iar în țările tropicale ca tencuială sau combustibil). O dată pe an vaca dă naștere unui vițel, pe care îl hrănește cu lapte produs de mamele. Există 1,19 milioane de exploatații cu 1,73 milioane vaci și junici, cu o medie de 1,46 vaci / exploatație. 98% din exploatații sunt în cadrul sectorului privat. După 1989 sectorul creșterii taurinelor s-a schimbat dramatic, atât în structură cât și în număr de animale. Numărul mare de taurine de aproximativ 6,2 milioane capete, din care 2,45 milioane (39%) erau vaci și juninci, a scăzut continuu. În 2003 erau în total 2,8 milioane taurine cu 1,75 milioane vaci și juninci (62,3 %). |
Atlanticul de Sud este împărțit în trei zone din punct de vedere al hulei: Majoritatea Oceanului Atlantic de Sud este ocupat de curenți ce formează o circulație inversă acelor de ceasornic. Curentul ecuatorial de sud din nord are direcția spre vest, iar cel din sud are tot directia vest, dar cu o viteză mai mică. Acest curent mai slab și aproape constant poartă numele de curent subtropical de sud. Pe coastele Africii circulă curentul Benguela care se împarte și în curenții Agulhas odată cu trecerea Capului Bunei Speranțe. La latitudini mai mari curentul devine variabil, apoi înspre nord are direcție progresivă spre vest menținând o viteză de jumătate de nod. Se dezvoltă între august și octombrie, cât mai departe de Golful Walvis. O deplasare considerabilă spre ecuator a izotermelor este constantă de-a lungul coastelor de sud-vest ale Africii, unde acțiunea curenților reci determină o temperatură mai scazută (curentul Benguelei). În regiunea ecuatorială se distinge o centură de presiune caracterizată prin valori de presiune cu puțin mai mici decât cea a presiunii normale (1011 - 1018 mbar). Această zonă se numește talveg ecuatorial, deoarece este încadrată, la nord și la sud, de zone de înaltă presiune, denumite centuri subtropicale. Centura subtropicală din emisfera sudică include două celule de presiune la est de sudul Africii, în centrul lor presiunea atingând valori de 1027 mbar, îndeosebi în luna iulie. Spre nord și sud de centurile subtropicale de înaltă presiune se întâlnesc centuri de joasă presiune, care se extind până în zonele arctice (984 mbar). La ecuator umiditatea relativă oscilează în jurul a 85% în tot cursul anului. Valorile medii anuale ale umidității relative sunt în general mai ridicate în emisfera sudică decât în cea nordică. În partea inferioară a zonei, valorile maxime ale umezilii relative oscilează în jurul valorii de 71% (în luna iulie), iar cele minime în jurul a 78% (luna ianuarie). Zona ecuatorială se caracterizează printr-o nebulozitate ridicată, practic constantă pe tot timpul anului. Valorile medii identificate sunt 6 și 7. La latitudini medii ceața de advecție se formează în general în sezonul rece, acoperind zone întinse și prezentând grosimi de sute de metri. Ceața de advecție este însoțită de vânt cu viteze cuprinse între 4-16 noduri. Este mai des întâlnită pe coastele sudice ale Africii. Zona ecuatorială și subecuatorială se caracterizează prin valori mari ale cantităților anuale de precipitații atmosferice. Valorile mai mari sunt înregistrate în apropierea coastelor Africii, cu medii anuale care depășesc 500 cm. Pe coastele de est ale Americii de Sud se înregistrează valori de 200 cm. În zonele tropicale se înregistrează cantități reduse de precipitații, între 100-300cm. Pamperos sunt vânturi de sud-vest, care ating brusc viteze de peste 100 de noduri (viteza maximă măsurată a fost de 107 noduri la Montevideo). Durata minimă de acțiune este de 3-4 zile, iar cea maximă, de peste 15 zile. Anual se înregistrează aproximativ 20 de pamperos la La Plata, 16 la Montevideo și 12 la Buenos Aires. Sudestadas este un vânt care se declanșează în apropierea acelorași coaste. El agită puternic marea și aduce ploi torențiale ce reduc mult vizibilitatea. Viteza acestui vânt poate atinge și chiar depăși 80 de noduri. Simoonul este un vânt de sud sau sud-est care bate pe coastele Marocului, îndeosebi către sfârșitul verii. Este vânt cald, uscat, purtător de praf și nisip. Harmattanul este un vânt de nord sau nord-est care bate pe coastele Nigeriei în perioada decembrie-februarie. Sondo este un vânt cald de nord, care bate pe coastele estice ale Americii de Sud, între Porto Alegre și Bahia Blanca. Depășește adeseori forța 6-7, îndeosebi vara. |
Linia de incarcare pentru zona de vara. Caracteristici maxime: cel mai mare vapor care a folosit portul a fost “FELIX” cu: lungime 267.6m, latime 39.04m, pescaj 16.71m, tonaj brut 65579 grt. Complexul portuar exporta in special minereu uscat si lichid. Aproximativ 13 mil. Tone de marfa e trnsportat anual. Numarul navelor care tranziteaza portul e de 750 anual. ETA initial se transmite cu 5 zile inainte de sosirea navei in port. Urmatorul ETA se transmite cu 24 ore inainte de expirarea primului ETA. Al treilea mesasj este transmis imediat dupa sosirea in zona de ancoraj. Canal de intrare incepe de baliza luminoasa Rincon (dotata cu reflectoare radar si semnale sonore) este la 17 Mm SSW de farul Recalada. Navele trebuie sa solicite pilotcu 24 ore inainte. De la aceasta baliza, navele trebuie sa treaca de balizele 1-10, iar pilot la bord in apropierea balizei 11 (390 05’ S, 610 48’ W). Navele sosite dupa apusul soarelui vor ancora in apropierea balizei 11 pana a doua zi. Canalul de intrare este lung de 97 km si lat de 150 m si marcat cu balize luminoase, care permit navigatia pe timpul noptii, cu exceptia balizelor 26-28 (distanta 75 m). Pescajul maxim pentru nave care naviga pe canal este 13.7 m. Ancoraj nave comerciale care vor sa intre in estuarul Bahia Blanca si punctele de descarcare a petrolului (Ancla si Ciguena) trebuie sa ancoreze la 2 Mm ESE de baliza 17. Remorcaj nu sunt necesare pentru Punta Ancla sau Punta Ciguena. Pentru Rosales si Puerto Belgrano remorchere sunt cerute de la baza navala si i-au contact cu nava intre balizele 24-25. Pentru celelalte poruturi remorcherele vin inainte ca navele sa intre in port la locul de ambarcare a pilotului. Nave peste 3000 grt solicita 2 remorchere, cele intre 500-3000 grt solicita 1 remorcher, iar cele sub 500 grt niciunul. Maree la cuadratura 3.84 m si la sizigii 1.92 m, iar vantul de SW poate duce la ridicari ale nivelului apei cu aproape 6 m. Vantul puternic de N poate duce la o scadere a nivelului apei cu 1.5 m mai mica decat pe harta. Vremea nivelul de tarie al vantului e de 11 Nd din directia N-NE si W-NW. Nivelul precipitatiilor e de 558 mm cu iulie si august cele mai uscate luni. Bahia Blanca este bazinul portuar cu urmatoarele porturi situate dealungul coastei de N: a)Ingeniero White principalul port de export de grau produs in zona se S a Buenos Aires si teritoriu La Pampa si pentru transport de fructe din valea Rio Negro care au fost transportate via Buenos Aires. O crestere importanta a transportului de peste inghetat. b)Puerto Rosales port vechi de grau folosit de nave mici, precum si zona private de pescuit. Pilotii au baza aici. d)Puerto Galvan exista facilitate pentru descarcarea tancurilor petroliere; marile companii au tancurile lor in apropierea portului, conectate prin conducte la dane de produse finite, produse petroliere si gaze lichefiate. e)Puerto Belgrano este principala baza navala argentiniana, localizata la gura estuarului bazinului portuar si un bazin cu 2 docuri mari pentru reparatii si pentru hidroavioane. Exista macarale plutitoare de 50 t la baza navala si Puerto Belgrano, care pot fi folosite si in alte porturi. |
Expansiunea depresiei corticale sau EDC este o expresie utilizată de unii oameni de știință specializați în neurochirurgie pentru a se referi sau pentru a reprezenta cel putin una din următoarele procese (succesiuni de stări) corticale: un proces de expansiune a dilatării unor arteriole aflate într-o regiune a cortexului cerebral. |
Portul Salvador este localizat in aprtea de E a intrarii golfului Todos os Santos. Traficul este de aproximativ 500000 tdw si 57000 TEU transport anual. Linia de încărcare pentru zone tropice. Caracteristici maxime sunt pentru navele care navighează pe canal lungime 180 m, pescaj 10 m, lățime 30 m. Comunicațiile se fac prin VHF pe canalele 16 și 11. Pescaj maxim = 10.00m Canal de intrare se împarte în două căi de acces la port: Canal de Nord: este cel principal cu adâncimea cea mai mare, începe de la punctul lat.120 58’ S, long 0380 32’ W, ajunge la zona de manevră trecând la N de digul de N si este lung de 400 m. b) canal de S incepe de la baliza de S a bancului Panela cat mai departe de intrarea dintre digul de N si digul de S Pilotajul este obligatoriu pentru tancuri si nave comerciale pentru portul Madre Deus. Zonele urmatoare sunt considerate zone de pilotaj pentru nave: zona de ancoraj Monte Serrat, zona de ancoraj SW de Panela si asteptarea sau debarcarea la punctual pentru pilot. Zona de pilotaj este considerate zona interna a golfului Todos os Santos la N de Monte serrat. Zona portului Salvador, dupa dig este considerat obligatoriu pilotajul pentru nave peste 4500 tdw. La N de Monte Serrat pilotajul este obligatoriu pentru nave peste 3000 tdw. Cererea pilotului se face cu 2 ore in avans, prin VHF pe canalele 16 si 11. Ancoraj sunt 3 zone de ancoraj:a) in S: la S de bancul Panela in pozitia lat. 120 58’00 S, long 0380 32’33 W, pentru asteptarea pilotului Exista zona specială de ancoraj pentru nave LASH și pentru operatii de incarcare-descarcare ale barjelor. Se localizeaza pe aliniamentul balizei de N a digului de N si farul Monte Serrat, la o distanta de 0.8 Mm de far. Maree amplitudinea mareei în portul Salvador este în medie de 2.5m. Timp GMT-3 ore. Din 1 decembrie până în 31 martie avem: GMT-2 ore (ora de vara). Portul Salvador are 12 dane, 1 specializat în containere și altul in Ro-Ro. Exista 3 terminale private astfel: Madre Deus pentru petrol, Usiba și Dow Chemicals pentru produse interne. Nici o restricție, dar pentru nave cu pescaj peste 28 ft acostate sau neacostate are loc de la 1 ora înaintea HW (mare înaltă) până la 1 ora după HW. Se folosește ancora pentru acostare. Tancuri la 10 m de cheu (neacostate) la orice oră, dar de obicei piloții refuză să acosteze pe timpul nopții datorită luminii insuficiente. |
A lansat primul său album, Sindromul Tourette în 2003, album premiat cu Discul de Aur pentru numărul mare de exemplare vândute. Pe 24 martie 2011 Cheloo a lansat cel de-al treilea album solo intitulat Celcareurăște. În anul 2007, Cheloo s-a căsătorit cu Daniela Niculescu, cu care are în momentul de față un fiu pe nume Ștefan. La câteva luni după căsătorie, în căsnicia celor doi au avut loc certuri, în mod repetat. În urma unui scandal domestic, în care au fost implicați și părinții Danielei, cuplul a fost reclamat de către vecini și amendat de poliție. În vara anului 2010, o altă ceartă l-a determinat pe rapper să plece de acasă, motiv pentru care soția sa a făcut plângere împotriva lui pentru abandon familial. Daniela a devenit dependentă de [fiind nevoită internarea acesteia la |
Linia de incarcare pentru zona tropice. Traficul annual este de 43 mil. tone de marfa si 565000 TEU. VHF : canalul 16 (pilotaj) , canalele: 10,11 si 13 (veghe permanenta). Canal de intrare este marcat pe Harta 1701 de DHN (Oficiul Hidrografic) care contine toate informatiile necesare cu privire la balizaj, adancime si lumini. Pilotaj pilotajul este obligatoriu pentru nave sub pavilion brazilian peste 500 tdw si pentru toate navele straine, precum si pentru tancuri. Pilotul se ambarca sau debarca in partea de S a canaluli de intrare la travers de paralelul de 240 00’5 S, in apropierea insulei Palmas. Cand ajung, navele pot ancora fara pilot, darn u trebuie sa taie canalul. Serviciile pilotului sunt solicitate cu 2 ore inainte prin Radio Santos sau prin VHF pentru canalul 16 (pilotaj), care mentine o veghe constant ape canalele: 10,11 si 13. Daca conditiile meteo interzic pilot la bord, nava trebuie sa ramana la ancora, pana vremea se imbunatateste. Daca la debarcarea pilotului este imposibila, acesta va fi debarcat in cel mai apropiat port. Ancoraj Harta 1701 indica zonele de ancoraj si limitarile zonei. Navele care au de efectuat operari in port, pot ancora in mijlocul zonei de ancoraj 1 si 2 pentru o perioada de 24 de ore. Traficul si ancorajul navelor in apropierea fortaretei militare a Itaipu si Guaruja este interzis; toate navele trebuie sa pastreze o distanta de 100 m de la vecinatatea Itaipu Hill si Munduba Hill. Remorcaj 7 remorchere disponibile, ehipate cu radio (canalurile VHF: 10,13, si 16) cu puteri de 1000-1680 CP. 13 remorchere mici disponibile cu puteri de 250-880 CP. Folosirea a 2 sau mai multe remorchere este obligatory pentru canalul Piacaguera. Pentru restul danelor si canalelor sunt necesare 2 remorchere. Navele intre 4000-10000 tdw vor fi remorcate de 1 echipaj si cele peste 10000 tdw vor fi remorcate de 2 remorchere. Maree si curenti cresterea sau micsorarea nivelului marii are valori de aproximativ 1.5 m. Intensitatea curentilor de mare ajunge pana la 1 Nd pe timpul HW si 1.4 Nd in timpul LW. Portul s-a dezvoltat dealungul unui estuary limitat de insula Santo Amaro in E si insula Cabo Vicente la W. Santos este un port multifunctional, echipat cu facilitate moderne pentru transportul marfurilor generale, minereu, produse lichide si in vrac, containere, Ro-Ro. Este principalul port pentru exportul de cafea, banana, produse din bumbac, autovehicule si principalul port pentru marfuri finite sis are. Lungimea peretilor cheului pentru urmatoare dane este: a) minereu: lungime 6013 m; mijlocul portului (cheul Saboo New) 800m lungime si 11 m adancime; insula Barnabe cu lungime 300 m si adancime 10 m b) marfuri speciale: marfuri refrigerate dupa descarcare sunt depozitate in depozite reci. Destinatarul este respunzator pentru stivuirea marfii. c) sulfura: poate fi descarcata dealungul cheului, unde sunt operate de macarale de 6 tone echipate cu motor automat |
Trafic anual aproximativ 10.5 mil tone de marfa si 400000 TEU. Linia de incarcare pentru zona tropice. Caracteristici maxime: pentru nave lungime 280 m si pescaj 13.72m ETA navele trebuie sa transmita ETA cu 72,48,24 si 12 ore ininte de sosire in port, catre agentul navei. Comunicatii este recomandat sa se trimita toate mesajele direct agentului navei prin telex sau fax. VHF pe canalul 11 sau 16 pentru pilotaj si 01 pentru Autoritatile Portuare. Canal de intrare directiile pentru Cartagena sunt urmatoarele: de la baliza pentru canal navigabil, drumul duce printre balizele luminoase 1 si 2,3 si 4, la 0.5 Mm si 0.25 Mm WSW, respective S de punctual Isla Tierra Bomba. Pilotajul este obligatoriu. Pozitia în care pilot vine la bord este 100 19’05 S , 0750 36’ 10 W. Exista 2 pilotine c eating viteze de 6 Nd. Mesajele de la pilot se receptioneaza prin VHF pe canalele 11 si 16. Serviciul este disponibil 24 de ore. Ancoraj pe vreme rea sau alte motive se face la 0.5 Mm SW de baliza 1. Pentru navele ce asteapta sa intre in dana, ancorajul se face la S de Punta Castillo Grande. Remorcaj exista nenumarate companii private de remorcaj. Apa dulce este disponibila la toate danele. |
Portul Montevideo (în ), situat în partea de nord a Orașului Vechi din Montevideo, Uruguay, este unul dintre principalele porturi din America de Sud și joacă un rol foarte important în economia Uruguayului. Golful Montevideo este unul dintre motivele pentru care orașul a fost înființat. Oferă protecție naturală navelor, deși există acum două diguri care protejează intrarea în port de valuri. Acest port natural îl face competitiv cu celălalt mare port din America de Sud de pe Río de la Plata, Portul Buenos Aires. Principalele schimbări inginerești s-au petrecut între anii 1870 și 1930. În această perioadă au fost construite primul dig din lemn, mai multe depozite în La Aguada, Rambla de Nord și de Sud, un port fluvial, un dig, bazinul hidrografic și rafinăria La Teja. În 1923 a avut loc o furtună puternică ce a provocat daune importante după care a fost nevoie să se realizeze multe lucrări de reparații în oraș. Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, schimbările fizice au încetat, după care a apărut o degradare a zonei datorită stagnării economice naționale. Apropierea portului a contribuit la instalarea diverselor ramuri industriale în zona din jurul golfului, în special a întreprinderilor de import / export, precum și a afacerilor legate de activitatea portuară și activitatea navală. Datorită densității dezvoltării industriale în zona din jurul portului, popularitatea rezidențială este relativ scăzută. Principalele probleme de mediu sunt sedimentarea subacvatică și contaminarea aerului și a apei. Portul a crescut rapid și în mod constant cu o rată medie anuală de 14% datorită creșterii comerțului exterior. Orașul a primit un împrumut de 20 de milioane de dolari de la Banca Interamericană de Dezvoltare pentru modernizarea portului, sporirea dimensiunii și eficienței acestuia și reducerea costurilor de transport maritim și fluvial. Katoen Natie deține o importantă instalație de manipulare a containerelor în acest port. |
Traficul annual este de aproximativ 4000 de nave, 316000 TEU si 13 mil. tone de marfa. Caracteristici maxime pentru pasagere si mineraliere sunt urmatoarele: lungime maxima pana la 1000 ft si pescaj pana la 36 ft, iar pentru tancuri: lungime maxima de 820 ft si pescaj de 43ft. Radio Capetown cu call sign ZSC.Pentru VHF se face cu ajutorul “Control Portuar al golfului Table” pe canalul 16 (chemare) si 12 (lucru). Limitele portului la W de aliniamentul dintre Green Point si farul Robben Island si la N de aliniamentul dintre partea de E a farului Robben Island pana la tarmul de E al golfului Table, pana la S de marcajul de apa inalta, atat incat sa includa partea din fata a tarmului pana la Castle si partea din spate a farului Green Point. Balizajul este compus din urmatoarele elemente: a) baliza Racon avnd un relevment de 1700 (T)fata de dig, este Racon de NW si bate la distanta de 1.9 Mm. Canalul este dragat in partea de SE si este marcat de baliza luminoasa. b) o pereche de balize luminoase 1 si 2, marcheaza celalalt capat al canalului. Pilotaj Obligatoriu. Cu 1 ora iante se anunta Capitania Portului prin radio VHF pe canalul 16 sau 12. Pilotina este dotata cu multicanale VHF. Pilot la bord la intrarea in port. Ancoraj Nu sunt zone speciale de ancoraj. Ancorajul este interzis pe canalul dragat si invecinari pana la 2 Mm NNW de baliza luminoasa a digului. Remorcaj Remorcherele se alatura navelor la aproximativ 0.25 Mm de intrarea in port. Restrictii Navelor nu le este permisa intrarea in port, pana cand agentul nu a fost anuntat. Tancurile petroliere si navele care transporta explozivi sau marfuri periculoase au restrictii la primele ore ale zilei. Portul este alcatuit din 4 bazine principale: bazinul Victoria, bazinul Alfred, docul Duncan si docul Ben Schoeman, toate protejate de diguri. Ancorajul e bun in zona. |
A studiat inițial filozofia la Universitatea din Atena mai întâi și apoi la Sorbona (unde a obținut și doctoratul, în 1958). În paralel și-a completat studiile în muzică și muzicologie. În plan organizatoric, în 1975 a fondat și apoi a condus Fundația de Cercetare și Editare a „Filosofiei Neoelene”.Conduce din 1984, revista „Philosophia” (anuar al Centrului de cercetare asupra filosofiei grecești). Mai conduce destinele colecției Corpus Philosophorum Graecorum Recentiorum și ale revistei internaționale de filosofie „Diotima”. Este interesat de muzică și de categoriile esteticii. S-a impus în Grecia ca un nume în domeniul componisticii și al muzicologiei. Lucrările sale au contribuit în special la dezvoltarea filosofiei sistematice și a istoriei filosofiei, precum și a filosofiei muzicii. A contribuit semnificativ la fundamentarea a cinci noi ramuri filosofice: kairologhia, filosofia artei, filosofia culturii grecești, istoria filosofiei neoelenice și filosofia spațiului timpului și ființei. |
În total, a fost autorul al aproape 170 de cărți și al peste 600 de articole științifice. Manuel Alvar a fost distins cu titlul de membru de onoare al mai multor academii spaniole, europene și americane, între care Academia Română (din 1991). A fost doctor honoris causa al numeroase universități spaniole și străine. |
În 1890, afirmat deja pe plan componistic ca autor al unor ample lucrări vocale și instrumentale, Engelbert Humperdinck începe să lucreze la textul unui basm popular german al fraților Grimm, pe care sora sa, Adelheid Wette, l-a transformat într-un libret de operă. Este vorba despre basmul muzical „Hänsel și Gretel”. Premiera operei a avut loc la data de 23 decembrie 1893 la Weimar (Germania), avându-l la pupitru pe Richard Strauss, constituind un eveniment muzical al acelui timp. Engelbert Humperdinck a lăsat copiilor mai multe basme muzicale de o neasemuită frumusețe, ce ilustrează ultima epocă a romantismului german, contribuind efectiv la afirmarea unui stil național, în momentul în care „verismul” începe să domine toate scenele lirice. |
al Academiei de științe cu sediul la Moscova. În iunie 1941, a fost mobilizat în Armata Rosie. A luat parte la cel de-Al Doilea Război Mondial și a fost rănit de două ori. După cea de-a doua rănire în 1944, a fost demobilizat și s-a întors în laboratorul de oscilații al Institutului de Fizică Lebedev. În anii 1946-1982 a lucrat la Institutul de fizică al Academiei de științe, fiind șef-adjunct (din 1950) și șef al secției de oscilații (din anul 1954), director-adjunct (din anul 1968), iar din anul 1982-director al Institutului de fizică generală al Academiei de științe din URSS. șef al catedrei de optică de la această Universitate în anii (1980-1988), iar din anul 1971 și șef al catedrei de electronică cuantică al Institutului fizico-tehnic din Moscova. redactor principal al Dicționarelor enciclopedice Sovietice, care au avut mai multe ediții până în anul 1987. S-a casătorit in 1941, soția lui fiind G.A. Shelepina, un geograf. Aceștia au un singur fiu. Aleksandr M. Prokhorov a murit pe data de 8 ianuarie 2002. După moartea academicianului I.D. Papaleksi în 1946, laboratorul de oscilații a fost condus de academicianul M.A. Leontovici. Începând cu anul 1950 Prohorov a început să investigheze pe o scară mai largă probleme de radiospectroscopie și mai târziu, electronica cuantică. A organizat un grup de oameni de știință, tineri interesați de acest subiect. În 1954, când academicianul M.A. Leontovici a început să lucreze la Institutul de Energie Atomică, Prohorov a devenit responsabil al laboratorului pentru oscilații. În 1959, laboratorul pentru astronomia radio, condusă de profesorul V.V. Vitkevici a fost organizat de unul din departamentele laboratorului de oscilații și în anul 1962 alt departament a fost separat ca laborator al radiofizicii cuantice (condus de profesorul N.G. Basov). Academicianul D.V. Skobelțîn, director al institutului și academicianul M.A. Leontovici, au acordat o deosebită asistență în dezvoltarea cercetării privind radiospectroscopia și electronica cuantică. Investigațiile duse de Basov și Prohorov în câmpul spectroscopiei de microunde a rezultat în ideea unui oscilator molecular. Aceștia au dezvoltat bazele teoretice pentru crearea unui oscilator molecular și de asemenea au construit un oscilator molecular ce funcționa pe baza amoniacului. În 1955, Basov și Prohorov au propus o metodă de producere a unei populații inverse a nivelelor cuantice, care a fost numită “metoda de pompare”. Din 1950 până în 1955, Prohorov și colaboratorii săi au efectuat mai multe cercetări asupra structurilor moleculare folosind metoda spectroscopiei cu microunde. În 1955, profesorul Prohorov a început să dezvolte o cercetare asupra unei rezonanțe electronice paramagnetice. Un ciclu al investigațiilor asupra spectrelor de rezonanță electronică paramagnetică și timpilor de relaxare în diferite cristale au fost efectuate. În mod particular, cercetări asupra ionilor grupului de elemente ale fierului în rețeaua Al2O3. Metodele rezonanței electronice paramegnetice au fost utilizate pentru studiul radicalilor liberi. În mod particular, tranziția unui radical liber al DPPH dintr-o stare paramagnetică intr-o stare antiferomagnetică la 0.3k. Prohorov este considerat fondator al școlii de fizică sovietice de fizică a laserilor. Are peste 1700 de publicații științifice (în colaborare). Academicianul Prohorov este cunoscut printre fizicienii din România pentru colaborarea intensă și fructuoasă cu echipa academicianului Ioan Ursu, începând cu anul 1976. |
Din 1994, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Din 25 iunie 2002, Centrul de Studii și Documentare România-Luxemburg din București, al cărui președinte de onoare a fost din 1993, îi poartă numele. Ca omagiu pentru contribuția sa la fondarea Uniunii Europene, bustul său a fost inclus printre cele 12 busturi de oameni politici reunite în Monumentul părinților fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la București, la 9 mai 2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău. |
A publicat la Oxford University Press o istorie a românilor, în două volume, și pregătește un al treilea volum despre perioada comunistă pentru Editura Humanitas, care le-a tradus și pe celelalte două. Hitchins știe 18 limbi străine, care acoperă întreg spațiul Europei Centrale și al Balcanilor până în Caucaz. |
Logica tradițională, numită și logica termenilor, este un termen utilizat pentru a desemna tradiția logică care a fost inițiată de Aristotel și care a supraviețuit până la apariția logicii predicatelor, care a avut loc la sfârșitul secolului XIX. Filosofia anterioară perioadei lui Frege și Russel poate fi, uneori, dificil de înțeles fără o cunoaștere elementară a terminologiei și a ideilor care au fost asumate de toți filosofii din trecutul mai îndepărtat. Acest articol reprezintă o introducere de bază a logicii tradiționale. Scrierile lui Aristotel sunt colectate în șase texte care sunt, în mod colectiv, numite Organon. În particular, din colecția acelor texte, două, respectiv Prior Analytics și De interpretatione, reprezintă, ceea ce am putea numi, inima tratamentului Aristotelic al judecăților și al inferențelor formale, aceastea constituind partea logică principală a operei lui Aristotel. Asumpția fundamentală a teoriei este că propozițiile sunt compuse din doi termeni - de aici numele "teoria celor doi termeni" sau "logica termenilor" - și că, în consecință, procesul de raționare este compus din propoziții. Termenul este o parte a vorbirii, d.e. "om" sau "muritor", care reprezintă ceva, dar care, în mod izolat, nu poate evaluat, în mod corect, ca fiind adevărat sau fals. Propoziția este formată din doi termeni, în care unul (predicatul logic) este "afirmat" sau "negat" despre celălalt (subiectul logic), și poate fi evaluată cu valorile adevărat sau fals. Silogismul este o inferența în care o propoziție sau o judecată(numită concluzie) este consecința necesară a altor două propoziții sau judecăți (numite premise). O propoziție (care în acest context reprezintă judecăți categorice) poate fi particulară sau universală, și afirmativă sau negativă. Azi, primul criteriu se consideră ca fiind unul cantitativ, iar al doilea se consideră ca fiind unul calitativ. Astfel, pot fi doar patru tipuri de propoziții : Această tipologie a fost numită schema împătrită a propozițiilor. (Originea literelor A, E, I, și O vor fi explicate în secțiunea intitulată maximele silogistice Aristotel (sau, după alți autori, unii logicieni medievalii) a reprezentat relațiile logice dintre cele patru tipuri de propoziții cu ajutorul, pătratului opozițiilor. Silogistica este o teorie formală care identifică și explică și combinațiile de propozitii (compuse din două premise și o concluzii)care nu pot avea concluzii false dacă au premise adevărate. Termenul (etimologic, din grecescul horos) este componenta de bază a propoziției. Sensurile originale ale lui horos (și, de asemenea, ale latinescului terminus) sunt "extremă" sau "margine". Cei doi termeni compun propoziția, când sunt conectați prin intermediul afirmației sau negației. Pentru Aristotel, un termen este, simplu, un "lucru", o parte a propoziției. Pentru unii logicieni din perioada timpurie a modernității, ca Arnauld (a cărui Port-Royal Logic a fost cel mai bine cunoscut text al zilelor lui), el este o entitate psihologică, cum e "ideea" sau "conceptul". Mill a considerat termenul ca fiind un cuvânt. Nici una din interpretările anterioare sunt complet satisfăcătoare. Asertând că ceva este un unicorn, nu se asertează orice despre orice."Toți grecii sunt oameni" nu descrie că ideile Grecilor sunt ideile oamenilor, și nu descrie nici că cuvântul "Greci" este cuvântul "oamenilor". Propoziția nu poate fi construită din idei sau din lucruri reale, dar nici nu este constituită din cuvinte fără sens. Aceasta este o problemă despre sensul, înțelesul limbajului care încă nu este complet rezolvată. (Vezi cartea lui Prior, mai jos, pentru a cunoaște o excelentă discuție a problemei). |
Nu se cunosc date exacte despre construcția castelului deoarece în arhive s-au păstrat puține informații relevante legate de această clădire. În privința proprietarilor, se cunoaște însa faptul că până după cel de-al doilea război mondial, aceștia au provenit exclusiv din familia Bánffy. Faptul că pe harta celei de-a doua ridicări topografice militare dintre 1869-1873 figurează atât castelul cât și cele două anexe alungite din spatele acestuia, susține ipoteza că acesta a fost construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Posibilul întemeietor al castelului ar putea fi baronul Daniel Bánffy al cărui monument funerar se află în pădurea din fața castelului. Baronul a fost căsătorit cu Anna Gyárfás, și au avut trei fii: Dezső (prim ministru al Ungariei între 1895-1899), József Jenő și Ernő. Fiul cel mic al baronului, Ernő, s-a căsătorit cu contesa Cecília Eszterházy în 1876 și a avut o fiică: Anna Bánffy, care s-a măritat cu contele Ferenc Teleki. După moartea tatalui său in 1888, Ernő Bánffy a intrat în posesia castelului, conform unui act de diviziune din 1895. După moartea lui Ernő Bánffy, vărul său, baronul Ferenc Bánffy a cumpărat moșia și castelul din Borșa de la succesorii decedatului, la data de 28 septembrie 1916. Ferenc Bánffy s-a căsătorit cu Ida Petrichevich-Horváth în 1899, iar după moartea primei soții s-a recăsătorit în 1919 cu Hortense Petrichevich-Horváth, ocazie cu care s-a mutat la Borșa. Atât îaninte cât și dupa moartea baronului, in 1938, s-au efectuat lucrări de renovare a castelului constând în repararea acoperișului, zugrăvirea fațadelor și a interioarelor afectate de igrasie și izolarea terasei de pe fațada principală După al doilea război mondial, castelul din Borșa a fost naționalizat de la văduva baronului Ferenc Bánffy. După 1948, clădirea a funcționat pentru scurt timp ca școală agrară, apoi ca dispensar, iar din anul 1957 a devenit sediul Spitalului de boli psihice cronice, instituția intrând în patrimoniul Consiliului Județean Cluj în anul 2003. Clădirea are formă dreptunghiulară, fiind dispus pe nivelul parterului, etajului și șarpantei, cu un turn dreptunghiular în colțul de sud-vest. Accesul se face printr-un portic neoclasic mărginit de 5 coloane dorice, deasupra cărora este plasată terasa. Din portic se intră în hol și încăperile parterului, iar o scară asigură accesul la etaj. La parter se mai găsește în hol mobilierul original de lemn, decorat cu oglinzi venețiene. Castelul se află pe un domeniu întins din care au mai rămas aleile principale mărginite de arbori. La sud-vest de castel se află un mic monument comemorativ dedicat lui Dániel Bánffy (14 mai 1812 - 29 aprilie 1888), ridicat de soția sa Anna Gyárfás și fii săi, Deszö, Jenö și Ernö. |
Istoricul Mihail Macrea din Cluj-Napoca crede că la Jucu de Sus se afla, în epoca romană, o mare carieră de exploatare a pietrei. Arheologii spun că în zonă ar putea fi urme ale germanilor, așezați pe valea Someșului Mic. Numele are o origine slavă veche: „juc” înseamnă “gândac” sau “goangă”. Tudor Sălăgean, șef al secției Istoria Transilvaniei la muzeul cu același nume, precizează că primele atestări documentare datează din secolul XIV.În stânga Someșului se afla „Jucu Nobil”, reședința familiei Suky, unde a fost atestată, în 1332, cea mai veche școală sătească din Transilvania. Dincolo de râu se aflau „Jucu de Jos” și „Jucu de Sus”, părți ale vastului domeniu Suky. De origine germană, familia nobiliară Suky s-a așezat în Transilvania în secolul XIII. Un potir făcut la comanda acesteia, păstrat în tezaurul catedralei din Esztergom (Ungaria) este considerat de istoricii de artă drept cel mai bogat și mai luxos din Transilvania. Ultimii descendenți ai acestei familii s-au stins în secolul XVIII, posesiunile familiei fiind preluate mai târziu de membrii familiei Kemény. Pe locul reședinței familiei din Cluj s-a ridicat, în secolul XIX, Casa Petrechevich-Horváth, astăzi Muzeul de Istorie a Transilvaniei. Castelul, ridicat în secolul XIX, are forma literei L, cu laturi de 22 și 16 metri. Este format din subsol, parter, etaj și șarpantă, cu 2 intrări. Clădirea are două intrări aflate pe laturile sudice, intrarea mică fiind încadrată de un portic cu două coloane pe care se află o terasă. Legătura dintre parter și etaj se face pe o scară se piatră. În colțul nord-vestic al castelului se află un foișor de formă pentagonală. Din vechiul parc au mai rămas doar câțiva arbori bătrâni și un bloc de piatră înalt de cca. 1,5 metri, sculptat cu motive animale. |
Aceasta este o listă a palatelor din județul Cluj: Articol legat de revendicările de domenii din România Aristocrația transilvană și domeniile eiDomeniile revendicare în județul Cluj (articol din "Clujeanul" |
Armata a 11-a germană (Erich von Manstein) care a asediat Sevastopolul, avea în 1942, la asaltul final, 9 divizii de infanterie germană, 2 divizii de vânători de munte și una de infanterie română, care se bucurau de sprijinul unor unități de tancuri (150 de tancuri), aviație, și artilerie (cele mai mari piese de artilerie concentrate pe un sigur câmp de luptă de germani). Armata a 11-a de sub comanda lui von Manstein avea ca obiectiv cucerirea Crimeii, ceea ce ar fi securizat flancul drept al Grupului de Armate Sud în timpul înaintării acestuia din urmă în Rusia de Sud. De asemenea, Hitler considera că Peninsula Kerci poate fi folosită ca punct de lansare a invaziei în Caucaz. Von Manstein, considerând că lupta care avea să vină era una foarte grea, a oprit atacul și a dislocat mai multe forțe în Crimeea. Datorită încetinirii generale a ritmului înaintării forțelor Axei pe frontul de răsărit, cum forțele sovietice se plasaseră pe pozițiile pregătite din vreme, redistribuirea forțelor germane în Crimeea a fost posibilă fără dezorganizarea atacului principal al Wehrmachtului. Deși forțele sovietice din Crimeea numărau cam 235.000 de oameni, numai aproximativ 50.000 se aflau în Istmul Perekop, care leagă peninsula de continent. Deși la începutul luptelor a părut că această situație este problematică pentru sovietici, s-a dovedit până la sfârșit că această plasare a efectivelor a permis unui mare număr de soldați ruși să evite căderea în prizonierat, după ce istmul a fost cucerit de germani. Numărul și așa mic de apărători ai istmului a fost redus și mai mult de pierderile cauzate de ordinul de atac dat de Stalin, atac încheiat cu o înfrângere, care a avut ca rezultat imediat punerea în pericol a lucrărilor la fortificațiile din peninsulă. A doua fază a cuceririi Crimeii a fost reprezentată de atacul spre Perekop pe 18 octombrie 1941. Această nouă operațiune s-a desfășurat de-a lungul a 10 zile de lupte grele. Cele șase divizii germane luptau acum împotriva a opt divizii de infanterie și a patru divizii de cavalerie sovietică, din care unele fuseseră aduse pe calea apelor din Odessa pe 16 octombrie 1941. Trebuie subliniat faptul că o divizie sovietică, chiar cu efectivul complet, număra doar jumătate din efectivul unei divizii germane, iar unele dintre unitățile sovietice avuseseră pierderi importante în timpul luptelor de la Odessa. Datorită terenului, von Manstein a trebuit să atace frontal pozițiile sovietice întărite, în condițiile superiorității aeriene, în soldați și în blindate ale apărătorilor. Cu toate aceste, pe 28 octombrie, defensiva sovietică a cedat, iar Crimeea a fost cucerită aproape în întregime. Armata a 11-a germană a pornit în ciuda pierderilor grele suferite în luptă în urmărirea inamicului. Von Manstein a raportat capturarea a aproximativ 100.000 de soldați sovietici și 700 de tunuri. Sursele sovietice oferă o cifră mai modestă, de numai 68.000 de soldați morți, dispăruți, răniți și prizonieri. Până pe 16 noiembrie 1941, întreaga Crimee, cu excepția Sevastopolului, era în mâinile germanilor. Toți rușii din Crimeea au fost capturați cu excepția Sevastopolului. Germanii au lansat un atac rapid împotriva Sevastopolului pe 30 octombrie 1941, fiind aruncate în luptă două divizii de infanterie și o brigadă motorizată. Germanii au încercat să intre în oraș dinspre nord, nord-est și est, dar au fost respinși. După aceasta, germanii au încercuit orașul. În acest timp, apărătorii orașului au primit ajutoare pe mare, primind un mare număr de soldați dintre cei care fuseseră evacuați de la Odessa. Pe 11 noiembrie, 60.000 de soldați ai Axei au lansat un atac pregătit cu mai mare grijă, dar după zile de lupte grele au fost nevoiți să înceteze luptele in urma unor debarcări sovietice în est și sud (26 decembrie 1941). Această modificare a planului s-a datorat hotărârii lui von Manstein de a ataca trupele sovietice debarcate la Kerci. Pe 26 decembrie 1941, sovieticii au debarcat la Kerci, iar pe 30 decembrie au executat o altă debarcare la Feodosia, cu un total de 41.930 de soldați. Trupele debarcate au fost rapid și eficient întărite. Debarcarea era o încercare de recucerire a inițiativei în Crimeea și de scădere a presiunii asupra Sevastopolului, pe care von Manstein se pregătea să-l atace pentru a treia oară, în ciuda condițiilor climaterice foarte grele. Succesele inițiale ale atacurilor sovieticilor i-a făcut să-și planifice în continuare un atac împotriva Istmului Perekop. Singurele forțe ale Axei din zona Kerci erau Divizia a 46-a de infanterie germană (Hans Graf von Sponeck) și un regiment român de vânători de munte. Deși Manstein a interzis retragerea, von Sponeck și-a condus divizia într-o retragere prin luptă spre poziții mai ușor de apărat (Sponeck a fost ulterior condamnat de tribunalul militar), în acest timp pierzând aproape tot echipamentul greu de luptă. De-abia în zona Parpaci a putut fi oprită ofensiva sovietică. Soldații sovietici au lansat o serie de atacuri începând de pe 9 aprilie 1942 cu șase divizii și 160 de tancuri, dar au eșuat complet în încercarea lor după numai două zile. Pe 8 mai 1942, Armata a 11-a germană a lansat o operațiune cu numele de cod Unternehmen Trappenjagd, care avea ca obiectiv alungarea trupelor sovietice din zona Kerci și reluarea atacurilor împotriva Sevastopolului. Sovieticii aveau în acel moment în Crimeea 17 divizii de infanterie și mai multe brigăzi independente. Forțele Axei erau compuse din 7 divizii de infanterie (inferioritate față de ruși) și o divizie Panzer. O treime din forțele Axei era formată din români. După o serie de manevre de simulare a unui atac spre nord, Armata a 11-a a străpuns liniile sovietice în sud și spre centru, alungând-i pe ruși până aproape de Strâmtoarea Kerci. Pe 8 mai, peste 170.000 de soldați sovietici au căzut prizonieri, conform afirmațiilor lui von Manstein. Sovieticii au afirmat la rândul lor că au evacuat peste 140.000 de soldați, unii dintre ei răniți. Krivoșeev consideră că pierderile totale sovietice au fost de 176.566, ceea ce confirma afirmațiile lui von Manstein. Pe 21 mai 1942, germanii au lansat o nouă serie de bombardamente aeriene și de artilerie. Pe 2 iunie toate resursele Luftflotte 4 ale Luftwaffe de sub comanda lui Wolfram von Richthofen au declanșat un atac de cinci zile. Pe 7 iunie, germanii au dat un nou asalt asupra liniilor de apărare. Planul lui Von Manstein pentru atacul final asupra Sevastopolului, Unternehmen Storfang' (Operațiunea prinderea sturionului), considera că porturile din Golful Severnaia erau de importanță vitală pentru aprovizionarea apărătorilor, cucerirea lor având să asigure cucerirea Sevastopolului fără ca germanii să mai fie nevoiți să mai lupte din greu. De vreme ce atacul dinspre nord spre sud oferea o cale spre litoralul golfului mai ușor de cucerit, von Manstein a hotărât să facă principalul efort de luptă aici prin intermediul Corpului al 54-lea german, care era format din cinci divizii și urma să fie întărit cu încă una în timpul atacului. În plus, trebuia dat un atac pe direcția est-vest de către Corpul al 30-lea german (compus din trei divizii) în zona enclavelor sudice pentru a-i opri pe sovietici să transfere trupe peste Golful Severnaia pentru a-și întări flancul nordic cel mai amenințat. Fiecare corp de armată german era sprijinit în atac de unități românești mai mici. Acest plan nu lua în seamă faptul că aprovizionarea sovietică a enclavei nu putea fi reluată până în toamnă, când condițiile meteo ar fi interzis acțiunile Luftwaffe. Sovieticii, conștienți de acest fapt, aprovizionaseră în cantități importante Sevastopolul mai înainte de atacul forțelor Axei. Astfel, nici Golful Severnaia nici regiunea de coastă nu reprezentau pentru sovietici puncte vitale pentru rezistență și capturarea lor de germani nu reprezenta o pierdere capitală. Centura exterioară defensivă a fost străpunsă pe 16 iunie 1942, și Corpul al 54-lea de armate a cucerit cea mai mare parte a coastei nordice a golfului, dar în flancul atacatorilor rămăseseră pungi de rezistență care amenințau nu numai flancul dar și spatele atacatorilor. În schimb, în vest, atacul Corpului al 30-lea de armate a fost oprit de linia defensivă foarte puternică, așa-numita „linie Sapun”. În acest moment a devenit clar că von Manstein supraestimase efectul cuceririi Golfului Severnaia și a porturilor de aici. În noaptea de 28 iulie, von Manstein a lansat un atac amfibiu în încercarea de a ocoli prin flanc „linia Sapun”. Această operațiune a fost una foarte costisitoare pentru care flotila germană s-a dovedit total nepregătită, în timp ce aviația și artileria germană, în ciuda tuturor eforturilor lor, nu au reușit să distrugă sistemul subteran de apărare și comunicații sovietice. Germanii au atacat cu violență, dar apărătorii sovietici au reușit să reziste până la căderea nopții, când au primit întăriri. În ciuda faptului că atacul bătea pasul pe loc, von Manstein a trimis noi trupe în luptă. Pornind de la nordul golfului Severnaia, forțele Corpului al 30-lea au lansat un atac amfibiu surpriză cucerind, sudul Golfului Severnaia, străpungând defensiva sovietică. Celelalte trupe germane și române au reușit la rândul lor să depășească defensiva sovietică. După ce ambele capete ale liniei defensive au fost cucerite, în ciuda încercărilor sovieticilor de a rezista, apărătorii au fost nevoiți să se retragă. Comandantul sovietic Petrov a dat ordin de retragere spre vest spre Capul Hersones, unde existau depozite de arme, muniție și alimente și linii defensive pregătite din vreme. Aici sovieticii doreau să continue rezistența. Trupele germane epuizate nu au fost capabile să pornească imediat în urmărirea rușilor, aceștia din urmă având timp să se pregătească din nou de luptă. Von Manstein a ordonat executarea unui bombardament masiv asupra orașului Sevastopol pentru distrugerea liniilor defensive. Datorită înaintării Armatei a 11-a germane, celor mai importanți generali și admirali sovietici li s-a ordonat să se îmbarce pe submarine și să fugă din oraș. Orașul a fost cucerit pe 29 iunie 1942. Au fost capturate un crucișător ușor, patru distrugătoare, patru vase de transport și două submarine. Soldații sovietici au continuat să lupte chiar și după ce instalațiile defensive fuseseră distruse de tirurile artileriei germane. Fumul exploziilor și incendiilor, despre care s-a pretins că ar fi fost datorat folosirii de către germani a armelor chimice, i-a silit pe apărători să părăsească buncărele și fortificațiile. În ciuda tuturor eforturilor, germanilor le-au mai trebuit 27 de zile ca să desăvârșească cucerirea orașului. Pe 4 iulie, a fost cucerit Hersonesul și, în sfârșit, Sevastopolul era definitiv cucerit. Hitler, încântat de vestea cuceririi orașului, i-a telefonat lui von Manstein și l-a elogiat, numindu-l „Cuceritorul Sevastopolului” și felicitându-l pentru înaintarea la gradul de Generalfeldmarschall''. În ciuda cuceririi Sevastopolului, în peșterile din peninsulă au mai rezistat mici grupuri de sovietici până pe 9 iulie. De asemenea mai rămăseseră o serie de pungi a căror distrugere nu s-a încheiat până târziu în toamnă. Germanii au pretins că au luat peste 90.000 de prizonieri sovietici și că au ucis cu mult mai mulți. Aceste declarații par exagerate, sursele sovietice amintind că Sevastopolul avea o garnizoană de 106.000 de oameni și a primit numai 3.000 de soldați ca întăriri de-a lungul întregii perioade a asediului, în vreme ce 25.167 persoane au fost evacuate la ordinul lui Stalin, cei mai mulți fiind soldați răniți și ofițeri. Mărturiile sovietice amintesc de numărul foarte mic de apărători care au supraviețuit atacului german. Von Manstein nota că sovieticii au preferat în mai multe ocazii să se arunce în aer odată cu germanii care le cuceriseră pozițiile decât să se predea. De asemenea, Von Manstein punea această comportare pe seama lipsei de milă a comisarilor politici și a „disprețului pentru viața omenească a acestei puteri asiatice”. Von Manstein a afirmat că a pierdut doar 24.000 de oameni, o cifră care este considerată prea mică. Această cifră exclude pierderile românilor, care au luptat cot la cot cu germanii și au avut o contribuție decisivă la obținerea victoriei. De asemenea, cifra raportată de von Manstein nu ia în socoteală pierderile germanilor din timpul eliminării punctelor de rezistență sovietică din peșterile din peninsulă și din timpul curățării regiunii de ultimele pungi ale soldaților sovietici. Von Manstein a fost înaintat la gradul de feldmareșal. Hitler și apropiații lui au fost profund impresionați de duritatea demonstrată în timpul luptelor de von Manstein. Mulți militari români au fost decorați de armata germana cu Crucea de Fier ca urmare a bravurii în lupte. Deși a fost încheiată cu o victorie, cucerirea Sevastopolului le-a luat germanilor mult mai mult timp decât prognozaseră la începutul asediului. Operațiunea Blau și înaintarea Grupului de Armate Sud spre Stalingrad și Caucaz a fost lipsită de sprijinul Armatei a 11-a germane întrucât a fost dirijată pe alte fronturi. |
Logica matematică este un subdomeniu al matematicii. Este de obicei divizată în următoarele subdomenii: teoria modelelor, teoria demonstrației, teoria mulțimilor și teoria recursivității. Cercetarea din domeniul logicii matematice a contribuit la, și a fost motivată de, studiul fundamentelor matematicii, dar logica matematică conține, de asemenea, și probleme ce aparțin matematicii pure, care nu sunt legate direct de fundamentele matematicii. O temă unificatoare în logica matematică este studiul puterii expresive a logicii formale și a sistemelor de demonstrație. Denumirile anterioare ale logicii matematice au fost cele de logică simbolică (opusă logicii filosofice) și metamatematică. Primul termen este încă folosit (ca în ), dar ultimul termen este folosit azi pentru a desemna anumite aspecte ale teoriei demonstrației. George Boole este creatorul logicii simbolice moderne. In 1847 a subliniat izomorfismul diverselor tipuri de raționamente. |
Termenul Roman sau roman, dar mai ales ca substantiv propriu, se poate referi la: Roman S.A. companie brașoveană, producătoare de autovehicule grele Roman (gen literar) specie de anvergură a genului epic Romanii populare, comunități romanofone medievale, rămase după retragerea sau prăbușirea Imperiului Roman Roman (județ interbelic) unul din județele României Mari din perioada interbelică |
Castelul Bánffy din Răscruci, comuna Bonțida, județul Cluj, strada Principală nr. 484, este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Cluj elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010 (a nu se confunda cu celălalt Castel Bánffy din aceeași comună). Castelul de la Răscruci a fost construit în secolul al XVIII-lea, în stil eclectic. Pe vremuri, aici se afla unul dintre cele mai frumoase parcuri ale domeniilor familiei Bánffy. Exista aici un lac, astăzi doar un teren mâlos. Cronicile familiei Bánffy spun că în mijlocul acestui parc era amplasat un columbar (porumbar) în stil japonez și că domeniul era folosit ca reședință domnească de vară. Între anii 1752-1755 au fost restaurate casa de oaspeți și grajdul, iar clădirea actuală, realizat în stil eclectic, datează din 1809, ridicată fiind pe locul unei vechi reședințe de vară. Castelul a fost locuit de baronul Adam Bánffy, un pasionat al artei. Castelul de la Răscruci are o valoare istorică importantă. Este format din două corpuri de clădire, plus alte anexe. Pavilionul (subsol, parter, etaj și șarpante înalte) este de inspirație romană. Accesul principal al castelului se află prin două scări dispuse în partea sudică, urmate de o terasă încadrată de opt coloane dorice. Piesa de rezistență rămâne salonul de primire sau sufrageria. Aici s-a păstrat un bufet din lemn cu același tip de sculpturi și o vitrină cu o valoare artistică aparte, în secolul XX fiind expusă la o expoziție de la Paris. Salonul, tipic renascentist, are pereții îmbrăcați în lemn, cu tavan din lemn casetat. Casetele din tavan sunt sculptate în stilul Renașterii germane, fiind imprimate forma blazonului și genealogiei familiei Bánffy, precum și numele celor mai reprezentative personalități din istoria Ungariei și Transilvaniei. Deasupra unei uși este sculptată inscripția "Salus intratibus pax exeuntibus". La etaj se ajunge prin scara cu balustradă din lemn masiv, după trecerea prin foaierul cu lambriuri renascentiste. Sunt dispuse aici nouă coloane cu capiteluri care zugrăvesc motive vegetale, ușile din lemn masiv, blazonul familiei și diverse alte motive sulpturale. Din balconul castelului se poate vedea întreg domeniul Banffy. Terenul de 4,5 ha, din care 881 metri pătrați construiți, stă nefolosit. Domeniul împreună cu castelul, urmează a fi scos spre valorificare, Școala Specială care funcționează aici din 1967 fiind desființată în anul 2007, conform unui proiect al Consiliului Județean Cluj de concesionare a domeniului. |
Modularitatea pentru procesarea culorii Modul în care sistemul vizual al primatelor operează este în mod curent obiectul unui intens scrutin științific. O teză dominantă că diferitele proprietăți ale lumii vizuale (culoare, mișcare, formă ș.a.m.d.) implică soluții computaționale diferite, care sunt implementate în regiuni anatomice/funcționale distincte, care operează independent, într-o formă modulară (Calabretta & Parisi, 2005). Alte observații, reprezentate în Tabel, implică participarea și a altor arii în percepția culorilor. Astfel, e mai realist să considerăm că are loc procesare multistadică a fluxului de informații vizuale, de la retină până la unele arii corticale mai îndepărtate, care includ cel puțin ariile V1, V2, V4, PITd și TEO. În consonanță cu percepția mișcării, par să existe o multitudine de arii ce sunt necesare perceperii culorilor. În plus, probabil că V4 are un rol special, nu exclusiv. Pentru exemplificare, înregistrările activităților unor celule singulare stau la baza constatării că celule din aria V4 au răspuns mai mult culorilor stimulilor decât lungimilor lor de undă, în timp ce alte arii ce au anumite roluri în percepția culorilor nu au fostactivate (Wachtler et al. 2003; Kusunoki, Moutoussis & Zeki, 2006). Dovezi împotriva existenței unui „centru al culorilor” în creierele primatelor |
Școala superioară a fost înființată în 1869 de cărturarul Ion Codru Drăgușanu. Liceul „Radu Negru” și-a deschis cursurile la 6 octombrie 1919. În perioada 1919-1940, acestă școală se constituia ca un liceu de elită al României Mari. În acele vremuri existau în țară doar 25 de astfel de licee. În anul 1996, ca o recunoaștere a faptului că este un liceu de elită, a primit titulatura de Colegiul Național „Radu Negru” din Făgăraș, filiera teoretică, cu profilurile Real și Uman. În fiecare an școlar în colegiu învață între 500-600 elevi, organizați în 20 clase IX-XII. După anul 1996, toți absolvenții colegiului au fost admiși în învățământul superior. Începând cu anul 2008 școala funcționează în cadrul unui campus școlar. Anul scolar 2010-2011 a debutat cu două noi clase: clasa I-a si clasa a V-a. |
Castelul a aparținut familiei Béldy, stabilită în zonă în secolul al XIX-lea. Akos Béldy (1846-1932), membru al familiei Béldy, a deținut rangul de prefect al Clujului între 1888 și 1905, motiv pentru care s-a mutat aici cu familia, ridicând castelul. În 1880 a fost ridicat edificiul, în stil neoclasic, cu elemente de arhitectură populară. Este format din parter, subsol, etaj și șarpantă dispuse pe un plan dreptunghiular de 17 X 11 metri. Intrarea este flancată de coloane dorice, care susțin terasa cu parapet metalic. Interiorul clădirii este distrus, scările spre subsol și etaj fiind ambele nepracticabile. Clădirea a fost revendicată de către urmașii familiei conților Béldy. |
A studiat, cu începere din anul 1833, la Conservatorul din Lille, vioara, violoncelul și compoziția. În 1839 se mută la Paris. Creația sa a cuprins opere, simfonii, concerte pentru vioară și violoncel. Edouard Lalo era cunoscut în epocă mai mult ca violonist. Compune mai mult pentru instrumentul al cărui interpret este: concerte pentru vioară și orchestră, simfonia spaniolă și fantezii instrumentale, dar și melodii pentru voce și pian, chiar și opere. Totodată, mai scrie pentru vioară și un concert rus. Celebru este și concertul pentru violoncel, cu o melodică de tip spaniol. Piese pentru scenă și alte piese vocale Trio pentru pian nr.1 și 2 (exemple de inregistrare) și scurtă biografie |
Câmpia Transilvaniei este o depresiune aflată în partea nordică a Depresiunii colinare a Transilvaniei, la nord de râul Mureș. Este formată din dealuri scunde cu o înălțime medie de 500 m și văi largi.. Prezintă un relief colinar, mai puțin împădurit, cu văi largi, mature, cu iazuri în lungul lor și cu versanți supuși alunecărilor de teren. Formațiunile geologice ascund în subsol rezerve foarte mari de sare (aflată în cutele diapire) și de gaz metan (aflat în regiuni boltite, numite domuri gazeifere). Solul are un substrat argilo-marnos. Câmpia avea în trecut o altitudine mai mare, dar substratul s-a prăbușit. În spațiul format s-au revărsat apele lacului Panonic, iar râurile provenite din Munții Carpați au adus aluviuni (sedimente), cum ar fi nisipul, pietrișul și argila, formându-se unitatea de relief ce este în prezent. Locuitorii se ocupă în special cu creșterea animalelor, cu cultura pomilor fructiferi, a viilor și a cerealelor, cu exploatarea și prelucrarea lemnului pădurii, a gazelor naturale și a petrolului. Etaj climatic de dealuri joase (în Vest) și dealuri înalte (în Est) cu influențe oceanice (atlantice). Apar aici vânturile de vest, încărcate cu precipitații. |
Dasyuromorphia este un ordin de marsupiale carnivore, ce include și faimosul diavol tasmanian. Acest ordin include 3 familii: Dasyuridae; Myrmecobiidae; Thylacinidae. Mărimea și greutatea acestor marsupiale variază de la câteva sute de grame la 10 kg (diavolul tasmanian). Sunt carnivore, hrănindu-se cu insecte sau cu vertebrate mici. |
Ion Mincu s-a născut în anul 1852, la Focșani, pe atunci în județul Putna. Studiile secundare le-a efectuat la Liceul „Unirea” din Focșani, între anii 1863 și 1871. Din 1864 este bursier la Școala Națională de Arte Frumoase din București, înființată în acel an. În anul 1871 se înscrie la Școala de Poduri, Șosele și Mine din București, pe care a absolvit-o în 1875, obținând diploma de inginer. Între 1877-1884 studiază la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, avându-i ca profesori pe Remy de Louanges și J. Gaudet, și obține diploma de arhitect. În 1883 a primit premiul Societății centrale a arhitecților francezi. Ion Mincu s-a căsătorit în aprilie 1887, pe când avea 35 de ani, cu Eliza Dăscălescu, care era cu 11 ani mai tânără. Cei doi au avut două fiice. Ion Mincu a murit la 6 decembrie 1912, în București. Ca o recunoaștere a importanței sale în evoluția școlii românești de arhitectură, începând cu anul 1953, Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București îi poartă numele. În anul 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române. |
Este alcătuită din marsupiale ierbivore. Diferențele dintre aceste marsupiale și altele sunt: |
Râul Vulcănescu este un curs de apă, al doilea afluent de stânga (din 58) al râului Bistrița Aurie. Râul Vulcănescu are un singur afluent semnificativ și nici nu trece prin vreo localitate. Bazinul său hidrografic se limitează la pantele vârfului muntelui numit Piciorul Șesurilor. |
Marija Šerifović a fost selectată în 2008 ca una din cei 15 ambasadori ai UE pentru anul european al dialogului intercultural - o inițiativă lansată de Comisia Europeană. Marija a început să cânte încă din clasa I. Deși inițial cânta muzică populară, asemenea mamei ei, în clasa a IV-a a participat la un festival destinat copiilor în Kragujevac, unde a interpretat o piesă din repertoriul lui Whitney Houston. După terminarea liceului, Marija s-a mutat la Belgrad. După multe speculații, în 2013 Marija a dezvăluit public că este lesbiană. Marija a câștigat Beovizija 2007 cu piesa „Molitva” (însemnând „rugăciune” în română) pe 8 martie, acumulând un maxim de puncte în urma voturilor acordate de juriu și prin televoting și calificându-se astfel ca primul reprezentant al noii Serbii independente în Concursul Muzical Eurovision 2007 desfășurat la Helsinki, capitala Finlandei. Piesa a fost înregistrată și în engleză ca „Destiny”, în spaniolă ca „Mirame” și în finlandeză ca „Rukoilen”.Există, de asemenea, și o versiune în rusă numită „Molitva” (Молитва). Ca parte a turneului de promovare a piesei, Marija a vizitat Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Elveția și Grecia. În cadrul semifinalei din 10 mai, reprezentanta Serbiei a apărut a 15-a în concurs și s-a calificat în finala de pe 12 mai, clasându-se pe locul I în preferințele telespectatorilor cu un total de 298 de puncte. În finală, Marija a cântat a 17-a în concurs, după Germania și înaintea Ucrainei. A câștigat concursul, acumulând un total de 268 de puncte. Ea devine astfel primul reprezentant al Serbiei care câștigă vreodată Eurovision. Muntenegru, Austria, Bosnia și Herțegovina, Croația, Slovenia, Elveția, Finlanda, Macedonia și Ungaria au fost țările care au acordat maximul de 12 puncte Serbiei în finală. Când a aterizat pe Aeroportul Nikola Tesla din Belgrad, o mulțime de 70.000-100.000 de oameni au pregătit un miting pentru ea în fața clădirii Adunării Civice. A susținut un concert în orașul ei natal, Kragujevac, pe 25 mai în fața primăriei. În jur de 60.000 de oameni au venit să sărbătorească alături de ea victoria la Eurovision. La câteva zile după concurs, tabloidele germane și nordice au lansat zvonul că piesa câștigătoare ar fi plagiată după „Ndarja”, piesă interpretată de cântăreața albaneză Soni Malaj în 2006. Cu toate acestea, cele două cântece nu au nimic în comun, nici muzica, nici versurile. Eurovision și televiziunea de stat sârbă (RTS) nu au făcut nicio declarație pe subiect. Din cauza mizelor economice și politice, acuzațiile de plagiat sunt frecvent întâlnite în cadrul Eurovision. De exemplu, în 1995, piesa „Nocturne” a celor de la Secret Garden, a doua victorie a Norvegiei în concurs, a fost acuzată de plagiat. În 2009, Marija a fost invitată de televiziunea suedeză să participe ca jurat în cadrul Melodifestivalen, concurs în urma căruia este ales reprezentantul Suediei la Eurovision. La acea vreme, locuia în Suedia și Danemarca, unde lucra la un album în engleză care avea să fie lansat pe piață de casa de discuri Warner Music. Pe 24 decembrie 2007 în Kragujevac și pe 15 ianuarie 2008 în Belgrad, Marija a interpretat piesa ei câștigătoare „Molitva” la un miting electoral organizat de Partidul Radical Sârb și a susținut candidatura lui Tomislav Nikolić în alegerile prezidențiale din 2008, adăugând că piesa ei este „o rugăciune pentru o Serbie nouă, diferită și mai onestă”. Marija a participat într-o emisiune televizată de RTS, Avalski toranj, în care fiecărui din cei patru invitați i-a fost cerut să numească, în opinia lor, trei dintre cei mai importanți sârbi ai tuturor timpurilor. Marija l-a numit pe Zoran Đinđić, fost premier și lider al Partidului Democrat. La sfârșitul lui 2007 Marija a mers la Zagreb pentru a-l susține pe Milorad Pupovac, liderul Partidului Independent Democrat Sârb, în alegerile parlamentare din luna noiembrie a aceluiași an. |
Gheorghe Avramescu s-a născut la data de 26 ianuarie 1884 în orasul Botoșani, în casa familiei din strada Tălpălăriei. Actul de naștere, înregistrat a doua zi, precizează chiar ora nașterii „douăsprezece din noapte” precum și faptul că tatăl Vasile și cei doi martori erau „cultivatori”.Între 1898 și 1906 Gheorghe Avramescu a urmat cursurile (inferior și superior) ale prestigiosului liceu „A.T. Laurian” din Botoșani, printre absolvenții căruia figurează nume de rezonanță ale științei și culturii românești ca istoricul Nicolae Iorga, matematicianul Octav Onicescu sau scriitorul Constantin Gane. A urmat Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București (1 septembrie 1906 - 1 iulie 1908), iar după absolvire a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat în Regimentul 16 Infanterie unde a primit comanda unui pluton. După absolvirea Școlii Speciale de Infanterie (1910-1911) a fost avansat la gradul de locotenent și repartizat la Regimentul 38 Infanterie „Neagoe Basarab” din Brăila. S-a căsătorit în 1913 cu Adela Gologan. Cu Regimentul 38 Neagoe Basarab a participat la campania din Bulgaria din vara anului 1913 ca ofițer al Serviciului de mobilizare și adjutant al comandantului de regiment, col. Alexandru Cratero. Din toamna anului 1913 urmează cursurile Școlii Superioare de Război din București. Ca ofițer elev este numit la comanda unei companii în Regimentul 39 Petru Rareș. În anul următor (1914 - 1915) Avramescu a revenit la Regimentul 38, comandând pe rând două companii. La 1 aprilie 1915 a fost avansat la gradul de căpitan și transferat în Regimentul 78 Infanterie. La intrarea României în Primul Război Mondial căpitanul Gheorghe Avramescu se afla la comanda Companiei 9 din Regimentul 78 (col. Ioan Racoviță), în Dobrogea. Forțele româno-ruse alcătuiau Armata de Dobrogea și se aflau sub comanda gen. Andrei Zaioncikovski. Avramescu se evidențiază în luptele violente de la Parachioi - Calaici (30-31 august/12-13 septembrie 1916), compania sa reușind să susțină flancul stâng al regimentului în fața ofensivei trupelor comandate de gen. Mackensen. În timpul luptelor, pe 6/19 septembrie cpt. Avramescu preia comanda Batalionului 3 participând la contraatacul de la Mulciova. În urma pierderilor grele, Regimentul 78 și celelalte unități ale Diviziei 9 au fost retrase în rezervă pe 8/21 septembrie pentru câteva săptămâni. Gen. Mackensen a reluat ofensiva în dimineața zilei de 6/19 octombrie 1916. Regimentul 78 se afla între Perveli și Muratan, Avramescu fiind sub comanda directă a col. Ioan Tarnoschi, veteran al Războiului de Independență. A doua zi Avramescu a fost rănit în luptele de la Muratan și evacuat la Brăila. Col. Tarnoschi a căzut prizonier două zile mai târziu, fiind însă tratat cu toată considerația de gen. Mackensen, care a ordonat să i se restituie sabia. După întoarcerea din prizonierat, Tarnoschi a scris: În toate împrejurările extrem de grele prin care a trecut Brigada 40, batalionul căpitanului Avramescu a fost mai mult decât la înălțimea datoriei, și aceasta numai mulțumită comandantului lui (...). La 9 noiembrie 1916, după vindecare, i se încredințează comanda Batalionului 2 din Regimentul 38/78 (Lt-col. Grigore Nițescu). S-a distins în luptele pentru apărarea Bucureștiului de pe văile Neajlovului și Argeșului (16/29 noiembrie - 20 noiembrie/3 decembrie 1916) și apoi în timpul retragerii în Moldova, în luptele de ariergardă de la Urziceni, Glodeanu Sărat, Pogoanele și Cilibia, obținând cu batalionul său rezultate frumoase deși adeseori s-a găsit în situațiuni foarte grele. Pentru faptele sale din această campanie a fot decorat în anul 1917 cu Ordinul Steaua României în grad de Cavaler cu panglică de Virtute Militară. A luat parte la Bătălia de la Mărășești în calitate de comandant de batalion. A obținut Ordinul Coroana României, clasa Ofițer cu panglică de Virtute Militară, iar la 1 septembrie 1917 a fost avansat la gradul de maior. La 9 iunie 1941 Avramescu a preluat efectiv comanda Corpului de Munte, care se găsea în Bucovina, în zona Putna, Rădăuți. Corpul de Munte fusese deplasat la granița de nord a Bucovinei în mai 1940 și retras la sud de noua linie de demarcație după ocuparea Bucovinei de Nord și a Basarabiei de către sovietici (28 iunie 1940).În ordinul de operații nr. 17 din 10 iunie, după prezentarea poziționării forțelor sovietice pe hartă (anexa 1), Avramescu precizează că „În situația actuală, Armata Sovietică are posibilitatea să treacă la atac în orice moment și va urmări probabil să cucerească Moldova. În aceste operațiuni, este de întrevăzut că acțiunea principală a inamicului, în zona Corpului de Munte, va fi concentrată pe următoarele direcțiuni: Storojineț - Gura Humorului, Storojineț - Valea Sucevei, Valea superioară a Moldovei.” Începând cu 20 iunie 1941 ora 12, Corpul de Munte a fost subordonat direct gen. von Schobert, comandantul Armatei a XI-a germane. A doua zi, 21 iunie, ora 10, von Schobert a venit cu avionul la Gura Humorului, în punctul de comandă al Corpului de Munte și a dat următorul ordin verbal generalului Avramescu:1. Mâine 22 iunie, ora 3:15, începe atacul contra rușilor, de la Finlanda și până la Marea Neagră; 2. Este absolut necesar ca, Corpul de Munte să execute incursiuni pentru a face prizonieri și pentru a cunoaște când rușii se vor replia; 3. Atacul Corpului de Munte cu totalitatea forțelor se va ordona la timp de Armata XI-a Germană; 4. Este necesar a se păstra secretul în mod absolut pentru ca surprinderea rușilor să fie totală. Începutul războiului a găsit Corpul de Munte în defensivă între frontiera cu Ungaria și valea Siretului exclusiv, cu Brigada 4-a Munte, Brigada 1-a Munte și Divizia 7 Inf. dispuse pe un aliniament de 120 km - izvor Cârlibaba - izvor Putna - sud Rădăuți - La Zare 506, situat la 6-15 km sud de graniță. Brigada 2-a Munte se găsea în rezervă în zona Părtășești, Ilieșești, Gura Humorului. În perioada 22 iunie - 2 iulie, s-a pregătit trecerea la ofensivă prin incursiuni repetate, îngreunate de ploile torențiale care cădeau încontinuu. Acțiunile Diviziei 7 Inf. pe frontul Fântâna Albă - Tereblecea au determinat sovieticii să concentreze rezervele în acel sector pentru a bara calea cea mai scurtă către Cernăuți, neglijând oarecum zona muntoasă. Pe această situație s-a clădit manevra ulterioară a Corpului de Munte de a pătrunde în zona muntoasă și a cădea în zona Storojineț, în spatele rezistenței sovietice. La 29 iunie Avramescu dispune mutarea Brigăzii a 4-a (gen. Gh. Manoliu) din M-ții Moldovei Superioare în regiunea Vicovul de Jos, Horodnicul, în dreapta Brigăzii 1 (gen. Mihal Lascăr). După patru etape de marș, Brigada 4-a ajunge în dimineața zilei de 3 iulie la nord-vest de Rădăuți, gata de atac. În același timp, la ora 5 în dimineața zilei de 3 iulie, sosește în punctul de comandă de la Gura Humorului gen. Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a. Acesta anunță trecerea Corpului de Munte în subordinea Armatei a 3-a și ordonă începerea atacului la ora 15. În subordinea lui Avramescu au rămas Brigada 1-a și Brigada 4-a care trebuiau să înainteze pe direcția Storojineț - Cernăuți pentru a cădea în flancul și spatele sovieticilor care rezistau la Fântâna Albă - Tereblecea. Până seara zilei de 3 iulie, Brigada 1 a reușit să pătrundă cu 2 companii în Storojineț. Sovieticii s-au retras pe înălțimile de la nord de oraș, distrugând podul de peste Siret, incendiind o fabrică de cherestea și un depozit de alimente. Brigada 4-a, după marșul epuizant s-a odihnit câteva ore apoi a trecut frontiera și până seara a ajuns pe Siretul Mic între Pătrăuți și Suceveni. Brigada 2-a (gen. Ioan Dumitrache), care trecuse Prutul pe la Noua Suliță și se îndrepta spre Hotin, a fost trecută din nou sub comanda Corpului de Munte. A dus lupte grele cu ariergărzile Div. 164 sovietice, reușind asedierea Hotinului la 7 iulie, fiind supusă unui foc puternic de artilerie, tras de pe celălalt mal al Nistrului. În dimineața zilei de 8 iulie Avramescu se deplasează la Nedăbăuți, la punctul de comandă al Brigăzii 2-a și pune Divizionul 57 Artilerie Grea la dispoziția gen. Dumitrache. După anihilarea artileriei sovietice, Brigada 2-a ocupă în întregime Hotinul. A doua zi 9 iulie 1941, Avramescu și statul-major al Corpului de Munte au vizitat trupele Brigăzilor 2 și 4 iar la întoarcere Hotinul. Se încheia una din cele mai glorioase operațiuni ale Corpului de Munte care, într-o campanie fulger de patru zile împotriva a două corpuri de armată sovietice, parcurgând peste 150 km, a trecut Siretul apărat de inamic și Prutul umflat de ploi, a dat lupte grele în regiunea Fântâna Albă, Storojineț și Hotin, reușind eliberarea Bucovinei de Nord. După ocuparea Hotinului, Corpul de Munte a început deplasarea spre est, prin nordul Basarabiei, în dreapta Nistrului. Datorită drumurilor desfundate de ploi, marșul de 100 km de la linia Hotin - Larga până în regiunea Voloșcovo - colonia Vișnievo a durat până la 12 iulie, când avangărzile Brigăzilor 1 și 4 au atins malul Nistrului. Misiunea Corpului de Munte era forțarea Nistrului de o parte și de alta a satelor Voloșcovo și Cozlov. În zona respectivă lățimea Nistrului era de 220m, iar pe malul estic sovieticii dispuneau de lucrări betonate moderne dispuse pe trei linii în adâncime. Prima linie era dispusă chiar pe malul apei, a doua pe înălțimile care dominau fluviul, iar a treia pe platou, la 10-12 km în spate. În dimineața zilei de 17 iulie 1941, cu trei ore înaintea atacului, cele 60 de vase destinate trecerii Corpului de Munte au fost aduse la 200m de malul Nistrului. Cunoscând că un ploton trece în două vase, companiile se vor fracționa în 4 grupe (...) La ora 3:45 a început focul de artilerie și lansarea la apă a vaselor. Primele elemente de asalt ale Batalionului 1 VM și 24 VM au surprins apărarea și au trecut pe celălalt mal fără pierderi, procedând la atacul cazematelor cunoscute. Îndată după aceea însă, focul din unele cazemate și proiectile de tun lovesc în plin vasele încărcate cu soldați, scufundându-le. Apar alte cazemate a căror existență nici nu se bănuise. Se atacă și se distruge fiecare cazemată cu mici fracțiuni de asalt compuse din vânători, mitraliere, pionieri cu explosiv și mai târziu tunuri a.c. Până la ora 6:30 Brigada 1-a Munte cu batalioanele 1,23 și 4 VM cucerise prima linie de cazemate iar până la ora 14 ajunsese la 2 km sud de Honicovți, trecând și de a doua linie de fortificații. În flancul stâng, Brigada 4-a reușește și ea trecerea, ajungând până la amiază în fața cazematelor de la cota 254 Est Bernașevka. La ora 17 și apoi la 19:30, unități ale Diviziei 130 sovietice au contraatacat, sprijinite de tirul artileriei și de formațiuni de blindate. Corpul de Munte păstrează capul de pod pe un front de 13 km și o adâncime de 10 km. Contraatacurile sovietice au reînceput în dimineața zilei de 18 iulie sprijinite și de unitățile Diviziei 164 auto-transportate, adusă de la Kurilovți Murovanie. Momentul decisiv al luptelor începe la ora 18 când gen. Avramescu ordonă atacul asupra satului Honicovți iar sovieticii încearcă distrugerea capului de pod prin despărțirea celor două brigăzi și izolarea lor de malul Nistrului. Atacul Corpului de Munte s-a dat cu Batalioanele 2,23 și 4, sprijinite de trei divizioane artilerie de munte și două divizioane obuziere de munte. Ploaia torențială care a început n-a oprit pornirea atacului și până seara s-a cucerit satul Honicovți, stingându-se astfel generatorul de foc de artilerie și baza de plecare a tuturor atacatorilor. Artileria grea a susținut până la limita bătăii și a mărit elanul infanteriei prin efectele sale de distrugere. Respingerea atacului sovietic din lungul Nistrului s-a făcut de batalioanele 17,18 și 19 VM comandate de col. Richard Rottenburg, căzut în luptă. S-a reușit astfel terminarea podului de pontoane în noaptea de 18/19 iulie și trecerea peste Nistru a Brigăzii 2-a și a artileriei brigăzilor din linia I. Linia Stalin fusese străpunsă. În operațiunea de trecere a Nistrului, Corpul de munte a pierdut 56 ofițeri, 12 subofițeri și 1558 soldați. Au fost cucerite 38 de cazemate și 84 de tancuri și autoblindate distruse. Mari unități sovietice: Divizia 130 Moghilev cu Regimentele 528,664 și 374 Inf., 496 Obuziere, 363 și 274 Artilerie; Divizia 164 Inf. Kameneț Podolsky întărită cu unități mecanizate din regiunea Murovaia Kurilovți, cu Reg. 531,620,742 Inf., 424 și 296 Artilerie, 37 Obuziere; părți din Divizia 176 Inf. Generalul Avramescu a fost decorat pe 17 octombrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. III-a „pentru priceperea deosebită, curajul, hotărîrea și inițiativa cu care a condus operațiunile de recucerire a Bucovinei, a județului Hotin, forțarea liniei fortificată a Nistrului și urmărirea inamicului în Ucraina până la Bug. Fiind permanent în apropierea executanților a fost tot timpul exemplu de curaj, sânge rece și voință neșovăelnică”. Pentru realizările sale din această perioadă i s-a conferit, de asemenea, ordinul german Crucea de Fier clasele a II-a și I (29 iulie 1941). Pe 12 octombrie 1943 Avramescu este evacuat de urgență din Crimeea, la Spitalul Militar Regina Elisabeta din București. Cel care i-a salvat viața a fost sublocotenentul dr. Șerban Milcoveanu. Acesta și-a susținut diagnosticul de apendicită acută în fața superiorilor săi col. dr. Corneliu Stoian, comandantul Spitalului 7 Campanie din Simferopol, a col. dr. Marian, șeful serviciului sanitar al Corpului de Munte. Un avion de transport Heinkel i-a transportat la Nikolaev unde au aflat că spitalul și garnizoana fuseseră evacuate la Tiraspol. Cum diferența de zbor între Tiraspol și București era de doar 25 de minute, Milcoveanu alege Bucureștiul. Avramescu a fost așteptat de 22 de medici, în frunte cu g-ral dr. Mihail Capitanovici, care l-au consultat imediat, confirmând diagnosticul lui Milcoveanu: apendicită acută cu perforație și peritonită. A fost operat imediat de col. dr. Ion Gilorteanu care și-a făcut cruce, în sens că nu există nici o speranță și că bolnavul este condamnat. Seara, imediat după operație Avramescu a fost vizitat chiar de mareșalul Ion Antonescu. După convalescență, Avramescu a revenit pe frontul de est în Transnistria, la comanda Corpului 3 (Diviziile 5,14 și 21 infanterie) la 18 ianuarie 1944. Corpul 3 se găsea în Transnistria având punctul de comandă la Tiraspol. Diviziile 14 și 21 apărau litoralul Mării Negre între limanul Nistrului și estuarul Bugului. La 22 februarie 1944 Avramescu a predat comanda Corpului 3 gen. Emanoil Leoveanu și a preluat comanda Corpului 6. Corpul 6 avea garnizoana de reședință la Sibiu, de aici începând deplasarea către frontul din Moldova. La 2 mai 1944 comandamentul Corpului 6 s-a instalat la Negrești (jud. Vaslui), iar marile unități au fost dispuse pe poziția fortificată Traian - înălțimile de la sud și sud-vest de Iași, mai exact în sectorul Dealul Păun - Vest Voinești. În cursul lunii mai, unitățile germane de tancuri au solicitat părăsirea poziției fortificate Traian și mutarea liniei frontului 25-30 km la nord, motivând că manevrabilitatea tancurilor este împiedicată de fortificații.„Cu toată obiecțiunile comandanților de pe front, cererea a fost satisfăcută și mișcarea a fost executată, spre marele dezavantaj al românilor, căci se părăsea o linie bine organizată pe Dealul Mare, ce prezenta spre inamic coaste râpoase până la 15 m înălțime, cu creste mascate de păduri, cu adăposturi de pământ pentru oameni, tuneluri pentru mitraliere etc. și se ocupa în schimb, dincolo de calea ferată Pașcani - Tg. Frumos, o poziție nefortificată, în câmpie, pe un glacis cu panta spre sud, a cărui creastă era ocupată de inamic.”Pe noua linie numită „Dacia”, unitățile Corpului 6 (Div. 18 Munte, Div. 5 Inf, Div. 76 germană) au ocupat sectorul de la nord de râul Bahlui la începutul lunii iunie 1944. Atunci au început și lucrările la sapă pentru realizarea tranșeelor. O hartă din 20 iunie 1944 arată că între linia Dacia și înălțimile Dealul Mare se găseau trei divizii germane de tancuri între Tg. Frumos și Iași (SS Totenkopf, 24 Panzer și Grossdeutschland) și încă două (23 Panzer și 14 Panzer) la sud de Iași - Ungheni. La 1 iulie 1944 Avramescu l-a înlocuit la comanda Armatei a 4-a pe generalul Ioan Mihail Racoviță, plecat în concediu, numirea făcându-se la 1 august. Comandamentul Armatei a 4-a se găsea la Bacău. Pe 6 august, Avramescu raportează plecarea ultimei divizii germane de tancuri: „Raportăm că Divizia 14-a blindată germană a primit ordin de plecare pe frontul central. Și de această dată luarea diviziei s-a făcut fără un aviz prealabil, care ar fi dat Comandamentului putința de a aviza măsurile de luat. Aceasta este ultima unitate blindată germană din frontul Armatei a 4-a, care rămâne astfel complet lipsit de rezervă de blindate la est de Siret, pe rocada Tg. Frumos - Iași. Frontul de la Nord de această rocadă și-a avut rațiunea și puterea în reacțiunea mobilă a blindatelor care însumau inițial între Siret și Prut cinci divizii blindate germane.” În fața iminentei ofensive sovietice, în dimineața zilei de 17 august, Avramescu îi transmite gen. Șteflea, care pleca la București: „Eu am aceeași credință că dacă nu se trece energic la poziția Traian care dă posibilitatea să se creeze rezerve și să se micșoreze fronturile actuale care trec de 15 km, vom avea un dezastru față de metodele și forța de atac a rușilor. În zadar se spune adevărul, n-are cine să-l înțeleagă.” Pe 20 august 1944 a început ofensiva sovietică, Operațiunea Iași-Chișinău. În seara zilei de 22 august Avramescu transmite către Marele Stat Major: „Am onoare a vă ruga să interveniți la domnul mareșal pentru a fi desărcinat de la comanda Armatei a 4-a. (...) Azi domnul mareșal a dictat ordinul de retragere al Armatei a 4-a. (...) Mă găsesc la ora 20:40 și până la această oră nu s-a putut convinge Comandamentul german să se execute ordinul Domnului Mareșal. Mâine Armata 4-a, pusă cu grosul pe Siret, fără nicio posibilitate de a lupta, va fi decimată fără posibilitate de a fi salvată. Nu pot asista și acoperi acest dezastru al armatei.” Antonescu a aprobat demisia a doua zi 23 august 1944, numindu-l pe generalul Ilie Șteflea, la comanda Armatei a 4-a. Gheorghe Avramescu a fost numit din nou la comanda Armatei a 4-a pe 29 august, în timp ce se găsea la Sibiu. Comanda provizorie a fost exercitată de gen. Tătăranu, până la sosirea lui Avramescu la Târgoviște, în seara zilei de 31 august. Pe 30 august, gen. Gh. Mihail, șeful Marelui Stat Major, a emis Directiva operativă nr. 51 adresată direct comandanților Armatei 1 (Macici) și Armatei 4-a (Avramescu). Directiva stabilea ca Armata 4-a să acționeze la est de linia Sibiu - Alba Iulia - Cluj - Zalău - Secuieni. Imediat cum a ajuns la Târgoviște, Avramescu a anunțat începutul campaniei contra Ungariei: „La începutul primului minut al lunei septembrie se deschide pentru Armata 4 campania contra Ungariei pentru dezrobirea Ardealului cotropit în anul 1940 (...)” De la Târgoviște, trecerea Carpaților s-a făcut pe traseul Dragomirești, Bran, Zărnești, Șercaia, Făgăraș, apoi Sibiu unde comandamentul Armatei a 4-a a ajuns pe 3 septembrie. Pe 5 septembrie ora zero, Armata 4-a a luat comanda sectorului cuprins între Întorsura Buzăului și linia Cluj, Alba Iulia, Sebeș Sibiu. Peste câteva ore, pe tot frontul, a început ofensiva germano-maghiară. A doua zi, Avramescu a ordonat Corpului 6 să contraatace trupele inamice care au înaintat la sud de Mureș până la Cipău, pentru a le tăia retragerea și a le distruge. În noaptea de 6/7 se consolidează linia de apărare pe malul sudic al Târnavei Mici: Crăești, Adămuș, Boziaș, Seuca, Gănești, Deaj, Bernadia, Bahnia, Pădurea Mare. Nu admit nicio repliere de pe linia ordonată (...) Toți comandanții de toate gradele se vor găsi în mijlocul trupelor lor și vor da exemplu de luptă până la sacrificiu.(...). Întăririle sunt în drum. Aviația va interveni și pînă în două zile vom schimba întreaga situație în favoarea noastră spunea Avramescu în dimineața zilei de 7 septembrie. Armata a 4-a a contracarat planurile Comandamentului German de a pune stăpânire pe vârfurile Carpaților Meridionali și a înaintat către Transilvania, executând ample operațiuni ofensive care au culminat cu eliberarea întregului teritoriu ocupat de Ungaria Horthystă prin Dictatul de la Viena din 1940. Pe 25 octombrie 1944 militarii români ai Armatei a 4-a au eliberat Careiul, ultima localitate românească aflată sub ocupație maghiară. În ordinul de zi trimis trupelor generalul Avramescu omagia vitejia militarilor români:„La chemarea țării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin dictatul de la Viena ați răspuns cu însuflețire și credință în izbânda dreptății neamului românesc. Tineri și bătrâni ați pornit spre hotarele sfinte ale patriei și cu pieptul vostru ați făcut zăgaz de neînfrânt dușmanului care voia să ajungă la Carpați. (...) Azi, când avangărzile trec pe pământ străin, pentru desăvârșirea înfrângerii definitive a dușmanului, gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste și admirație pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veți fi slăviți, voi ofițeri și ostași care ați eliberat Ardealul.(...) Încrezători în destinul neamului și luând pildă de la cei ce au pus patria mai presus decât viața, continuăm lupta strâns uniți în jurul steagului și tronului”.Ca o recunoaștere a meritelor sale, generalul Avramescu a fost decorat cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” cu spade, clasa III-a, prin Decretul regal nr. 2.254 din 22 noiembrie 1944:„Pentru modul cum s'a distins în grelele lupte, dar încununate de succes, dela 5 Septemvrie-12 Octomvrie 1944, pentru eliberarea Ardealului de Nord, culminând la 11 Octomvrie, prin eliberarea orașului Cluj. Continuu în teren, în mijlocul trupelor, îmbărbătându-le, a dat dovadă de mare curaj personal și de o fermitate de caracter demn de toată lauda”. Trupele comandate de generalul Avramescu au continuat luptele cu inamicii germani și maghiari, ajungând pe 1 noiembrie 1944 la râul Tisa, traversând cursul de apă către nord-vest și învingând apoi rezistența inamicului de pe valea Hernádului și din masivul Hegyálja pentru a ajunge la 17 decembrie 1944 la granița dintre Ungaria și Cehoslovacia. Armata a 4-a a trecut pe teritoriul Cehoslovaciei, unde, la începutul anului 1945, pe o vreme geroasă, a purtat lupte grele pe un teren muntos. În cadrul colaborării cu Armata Roșie, Armata Română a avut numeroase probleme. Generalul Avramescu a protestat de mai multe ori față de proasta aprovizionare a trupelor din subordinea sa și de încredințarea unor misiuni de luptă peste posibilitățile lor. În ceea ce privește aprovizionarea, mareșalul Rodion Malinovski i-a răspuns că proasta aprovizionare se datorează „sabotajului ofițerilor din vechiul regim”. De asemenea, generalul Avramescu s-a opus cu fermitate ordinelor comandamentului sovietic de a ataca în septembrie - octombrie 1944, la insistențele generalului Serghei Trofimenko, o puternică poziție germană pe pantele dealului Sângeorgiu; atacul frontal al diviziilor române s-a soldat cu mari pierderi omenești. În această perioadă a apărut un raport cu privire la o pretinsă tentativă de dezertare a generalului Avramescu, poate pentru că ginerele său dezertase deja la germani. Conform memoriilor lui Gheorghe Mihail, generalul Constantin Sănătescu, șeful Marelui Stat Major, l-a chemat pe Avramescu pentru a-i arăta un denunț prin care se afirma că generalul Avramescu ar fi luat legătura cu trupele germane din fața sa. Dat fiind faptul că generalul Avramescu mai avea doar o lună până la atingerea vârstei de pensionare și urma să fie trecut din oficiu în rezervă pentru limită de vârstă la data de 8 februarie 1945, potrivit deciziei ministeriale nr. 1.659 din 22 septembrie 1944, generalul Sănătescu i-a acordat la 11 ianuarie 1945 un concediu de 25 de zile. Gheorghe Avramescu a fost înaintat la gradul de general de armată în rezervă pe 9 februarie 1945, prin decretul nr. 221 din 31 ianuarie 1945. Comandantul Frontului 2 Ucrainean, mareșalul Malinovski, a cerut însă reîntoarcerea generalului Avramescu la comanda trupelor române, pretextând că Armata a 4-a a pierdut 50% din capacitatea operativă după plecarea comandantului ei, lucru discutabil dată fiind competența noului comandant, generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu. Astfel, generalul Avramescu a fost rechemat în activitate începând cu data de 9 februarie 1945 până la demobilizarea armatei, prin decretul nr. 403 din 14 februarie 1945. Revenit la comandă la 19 februarie 1945, generalul Avramescu a condus cu succes luptele din prima fază a Operațiunii Zvolen - Banská Bystrica din Slovacia. Pe 2 martie 1945 Avramescu a fost chemat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice condusă de generalul Filip Jmacenko. Comandamentul se găsea în localitatea Divin, Slovacia. Avramescu a ajuns în jurul orei 17:45, împreună cu doi ofițeri, col. Dionisie Bădărău, fost șef al Centrului de informații H de pe frontul de est și mr. Miclescu, care avea toată documentația. Imediat ce au intrat în clădire au fost arestați toți însoțitorii rămași afară: jandarmul Țolu Achim, șoferii Blaga și Florea și încă un soldat. În clădire erau deja arestați generalul Nicolae Dragomir și translatorul Serghei Glavce, care sosiseră înaintea lui Avramescu. La etaj, Bădărău și Miclescu au fost dirijați într-o anticameră așa că Avramescu a intrat singur la gen. Jmacenko. Cel mai probabil aici i s-a comunicat că este chemat de urgență la București pentru a fi numit ministru de război. Având în vedere propunerile din presă și înțelegerea sa cu regele Mihai, Avramescu nu a considerat această chemare ca fiind neobișnuită. Mai mult, la îndemnul ofițerului sovietic, a scris un bilet soției, spunându-i să plece a doua zi la București, cu familia, ca să asiste la ceremonie. Adela Avramescu i-a arătat acest bilet maiorului Negoescu a doua zi: „Draga mea, întrucât eu și Dragomir ne continuăm drumul spre București, unde vom primi posturi politice (eu Ministru de Război iar Dragomir Șef al Marelui Stat Major) tu, împreună cu toți ai noștri, veniți imediat la București. Mă găsiți la Căminul ofițerilor din Str. Cobălcescu și am nevoie de ținută cu fireturi pentru depunerea jurământului. Cu drag, Ghiță. P.S. Pentru ca să nu vă rătăciți prin Cehoslovacia și Ungaria, luați cu voi un ofițer de la comandament.” De la Divin, Avramescu, Dragomir, Glavce și Doroftei (șeful pazei, arestat și el între timp) au fost duși la alt comandament sovietic, în orașul Lučenec, fiecare în altă mașină. În Lučenec au stat câteva ore după care seara târziu s-a plecat spre Jaskiser, o mică comună la est de Budapesta unde funcționa secția SMERȘ a Frontului 2 Ucrainean. Avramescu stătea în prima mașină, un Buick, pe bancheta din spate, flancat de doi ofițeri sovietici iar în față, lângă șofer, se afla un general NKVD. În lumina farurilor, prin luneta mașinii, gen. Dragomir a putut vedea bereta de vânător de munte pe care o purta Avramescu. Când au ajuns la Jaskiser, Dragomir spune că sovieticii i-au arătat o gaură de glonț deasupra parbrizului și că l-a văzut pe Avramescu pe bancheta din spate, singur, cu bereta pe cap și că se aștepta ca și acesta să coboare. În această clădire, în prezent sediul primăriei din Jaskiser, Dragomir și Doroftei au stat aproximativ o săptămână, închiși în două camere alăturate de la etaj. Doroftei susține că, în primele zile auzea pașii lui Avramescu care tușea când trecea dimineața pe culoar. Bădărău și Miclescu au fost aduși seara la Tisovec, unde era comandamentul Armatei a 4-a, de către gen. sovietic Serstiuc, care a anunțat că generalii Avramescu și Dragomir au fost chemați de mareșalul Rodion Malinovski ca să-i felicite, iar de acolo urmează să plece în țară unde au fost numiți în posturi importante. Tot gen. Serstiuc a anunțat că noul comandant al Armatei a 4-a române va fi generalul Nicolae Dăscălescu, iar noul șef de stat major gen. Spirea. A doua zi, 3 martie 1945, în Lucenec, a fost arestat întreg convoiul care plecase spre țară, peste douăzeci de persoane, între care: soția generalului Adela Avramescu, fiica lui Felicia Sturdza și copilul ei Paltin de 11 luni, Mariana Basarabescu 6 ani, doica Maria Mocanu, Tatiana Glavce (soția translatorului), maiorul Grigore Negoescu, medicul slt. Alexandru Țățulescu, personal din Compania de Poliție și toți șoferii. Adela Avramescu, Felicia Sturdza, cei doi copii Mariana și Paltin, doica, doctorul Țățulescu au fost trimiși în aceeași noapte tot la Jaskiser unde au ajuns în dimineața zilei de 4 martie. Au fost ținuți sub pază într-o casă. În noaptea de 5/6 martie pe la orele 1-2, Adela și Felicia au fost invitate la o discuție cu un general sovietic. În dimineața zilei de 6 martie, la ora 7, Felicia s-a sinucis într-una din camerele secției de anchetă, conform unui certificat medical descoperit de Paltin Sturdza 56 de ani mai târziu. Deși cu siguranță înțelesese ce s-a întâmplat - comandantul armatei și peste douăzeci de oameni dispăruseră pur și simplu de zece zile - Gen. Dăscălescu, spre cinstea lui, a trimis telegrafic un raport complet către Marele Stat Major pe 12 martie 1945, în care menționează toate persoanele dispărute în zilele de 2 și 3 martie. Din motive necunoscute, raportul a fost înregistrat abia pe 6 iunie 1945. Cei trimiși la Moscova, după perioada de anchetă, au primit diverse condamnări fiind trimiși în diferite lagăre de muncă. Adela fost trimisă într-o localitate din Kazahstan de unde s-a întors în ianuarie 1956, odată toți ceilalți. Singurul care a rămas în URSS a fost medicul Alexandru Țățulescu. Copii, doica și Tatiana Glavce au fost reținuți într-o casă de lângă Budapesta de unde au revenit în țară la sfârșitul lunii martie 1945. În vara anului 1963, ca răspuns la o solicitare a Ministerului de Justiție din același an, Crucea Roșie din URSS a trimis o adresă în care se specifica:„Din câte ne este cunoscut, Avramescu Gheorghe, născut în anul 1884 a decedat la 3 martie 1945 în apropiere de orașul Iasbereni în timpul unui bombardament al aviației germane. Sus-numitul a fost înmormântat în cimitirul din Soshalom, un cartier al orașului Budapesta. Fiica lui Avramescu - Sturdza Felicia, născută în 1918, s-a sinucis la 6 martie 1945. Date despre locul unde este înmormântată sus-numita nu avem.(...) În același timp vă rugăm să informați despre aceasta soția generalului Avramescu - Avramescu Adela, care locuiește în București, pe str. Paleologu nr. 22, raionul „Tudor Vladimirescu” și să-i înmânați fotografia unde este înmormântat soțul ei.” În fotografie este marcat un mormânt fără nicio cruce, piatră funerară sau alt însemn, ridicătura din pământ sugerând că fotografia a fost făcută imediat după înmormântare. Locul putea fi identificat după o piatra funerară din vecinătate. La scurt timp, în septembrie 1963, Adela Avramescu a primit dreptul la pensia de urmaș, ca văduvă a generalului Gh. Avramescu. Cel care a sprijinit acest demers a fost Emil Bodnăraș, căruia Adela Avramescu îi trimisese un memoriu bine documentat despre activitatea soțului său în decembrie 1962. Tot atunci a început ancheta Direcției V-a și a Direcției de Contrainformații Militare pentru a elucida dispariția gen. Avramescu care a primit numele de cod ”Pământeanul”. Doi ofițeri, cpt. Florea Gh. și mr. Valase Gh. au condus cercetările, care par oprite brusc în ianuarie 1965. Pe 23 octombrie 2000 rămășițele pământești ale generalului Gheorghe Avramescu au fost aduse din Ungaria în România și reînhumate, cu onoruri militare, în Cimitirul Militar din Cluj. Așa cum se arată într-un articol apărut atunci din partea Corpului 4 Armată Teritorial: „Adevărata moarte a generalului nu se cunoaște nici până astăzi. Este foarte puțin probabilă versiunea prezentată de sovietici, mai ales date fiind împrejurările dispariției sale și aversiunile pe care cei pe care-i învinsese în Est le-au avut împotriva sa.”Regele Mihai, întrebat care au fost generalii în care a avut cea mai mare încredere, a răspuns: „În ce privește încrederea în generalii care reprezentau Armata română la acea vreme pot să spun că erau câțiva în care aveam mare încredere și care au mers până la sacrificiul suprem pentru Țară.” A numit apoi trei generali: Gheorghe Mihail, Gheorghe Avramescu și Aurel Aldea.„Veterani în slujba patriei” - General de armată Gheorghe Avramescu |
Judecat și achitat în 1945 pentru presupuse crime de război, a fost arestat în 1951 pentru sabotaj agricol și, după achitare, ținut abuziv în închisoare timp de patru ani sub aceeași acuzație de crime de război, fără a mai fi judecat. La intrarea României în Primul Război Mondial căpitanul Nicolae Dăscălescu a participat cu Regimentul 4 Artilerie (inclus în Divizia 7 Infanterie) la luptele din sectorul nordic al ofensivei din Transilvania, remarcându-se în Lupta de la Miercurea Ciuc (1916) și fiind decorat cu Ordinul „Coroana României” cu spade și panglică de „Virtutea Militară”, în grad de Cavaler. Bateria căpitanului Nicolae Dăscălescu a fost întrebuințată în luptele de pe frontul din Moldova ca baterie de artilerie antiaeriană în zona Pralea, doborând un avion inamic la 9/22 mai 1917, și a susținut unitățile românești care au participat în vara anului 1917 la luptele de la Coșna și Cireșoaia. În același an, 1917, a fost decorat cu ordinul militar rus „Sfânta Ana”. A preluat în 1 septembrie 1917 comanda unui divizion de artilerie și a fost avansat la gradul de maior. În decembrie 1918 a fost decorat cu Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 cu baretele „Ardeal”, „Carpați”, „București” și „Tg. Ocna”. A luat parte, împreună cu divizionul său (inclus în Divizia 7 Infanterie), la Campania din Ungaria din primăvara și vara anului 1919, ajungând până la Tisa și înaintând apoi către Budapesta. Ca urmare a meritelor sale militare a fost decorat în septembrie 1919 cu Ordinul „Coroana României” cu spade și panglică și cu „Virtutea Militară”, în grad de Ofițer. Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941) l-a găsit la comanda Diviziei 20 Infanterie cu care a participat la eliberarea Basarabiei și apoi, în perioada august - octombrie 1941, în Bătălia de la Odesa. La mijlocul lunii iulie 1941, potrivit unor surse, mareșalul Ion Antonescu l-a decorat pe câmpul de luptă cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. III-a, prin scoaterea propriei decorații de pe piept și înmânarea ei generalului Dăscălescu; această decorare a fost oficializată ulterior printr-un decret regal. Astfel, generalul de divizie Nicolae Dăscălescu a fost decorat pe 22 septembrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. III „pentru modul cum a impulsionat și condus divizia sa în luptele din ziua de 12 Iulie 1941, când deși divizia rămăsese cu o valoare de circa 4 batalioane, a rezistat cu bărbăție atacurilor date de doua divizii ruse, susținute de un violent foc de artilerie de proporții nebănuite și de atacul aviației. A fost continuu în linia I-a, fiind mereu prezent la regimente și batalioane sub focul violent al inamicului. În ziua de 8 Iulie a condus personal Regimentul Dorobanți, la atac spre a-și îndeplini misiunea ordonată”. La 8 noiembrie 1941, după transferarea generalului Nicolae Macici la comanda Armatei 1, generalul Dăscălescu a fost numit în funcția de comandant al Corpului 2 Armată, fiind avansat la 18 iulie 1942 la gradul de general de corp de armată. A comandat Corpul 2 Armată în toamna anului 1942 în Bătălia de la Stalingrad. După înfrângerea armatelor germano-române la Stalingrad, Corpul 2 Armată a revenit în România, primind misiunea de a apăra litoralul românesc al Mării Negre. După arestarea lui Antonescu la data de 23 august 1944 și întoarcerea armelor împotriva Germaniei, generalul Dăscălescu a condus operațiunile militare ale Corpului 2 Armată împotriva trupelor germane din Dobrogea în perioada 24-30 august 1944. Unitatea comandată de el a fost apoi atașată Armatei a 4-a (comandată de generalul Gheorghe Avramescu) și trimisă pe frontul din Transilvania, unde a purtat lupte grele pe Valea Mureșului și, ulterior, pe valea Someșului Mic, luând 10.500 de prizonieri germani. Diviziile Corpului 2 Armată au luat parte în 25 octombrie 1944 la eliberarea orașelor Satu Mare și Carei, ultimele localități românești aflată sub ocupație maghiară. Unitățile aflate sub comanda lui au trecut apoi pe teritoriul Ungariei în urmărirea inamicilor, reușind să traverseze râul Tisa la mijlocul lunii noiembrie 1944, apoi au înaintat în nordul Ungariei până la granița cu Cehoslovacia, pe care au atins-o la 17 decembrie 1944. Ca urmare a rechemării în România a generalului Avramescu în 11 ianuarie 1945, generalul Dăscălescu a preluat comanda Armatei a 4-a, pe care a deținut-o până la 19 februarie 1945, când generalul Avramescu a revenit la comandă. În această perioadă unitățile Armatei a 4-a au obținut victorii importante în luptele din Munții Tatra. La 3 martie 1945, după moartea în condiții încă neelucidate a generalului Avramescu, Nicolae Dăscălescu a primit comanda Armatei a 4-a pe care a deținut-o până la 1 iunie 1945, după sfârșitul războiului. Luptele pentru eliberarea orașelor Banská Bystrica (25 martie 1945) și Kremnica au fost deosebit de grele, iar generalul Dăscălescu a fost rănit de o salvă de mortier, dar a refuzat să părăsească terenul de luptă. Meritele sale în calitate de comandant al Armatei a 4-a române au fost recunoscute prin citarea de două ori pe ordinele de zi ale Comandamentului Suprem Sovietic. În ordinul de zi al ministrului de război din 3 aprilie 1945 a fost elogiată dârzenia comandantului militar român: „Marele exemplu a fost dat de însuși comandantul armatei, generalul de corp de armată Dăscălescu Nicolae, care, deși rănit în luptele pentru eliberarea orașului, a rămas mai departe în fruntea trupelor sale”. Apropiat de soldați, vizitându-i zilnic pe răniți, generalul Dăscălescu a considerat că meritul pentru victorii revine militarilor anonimi din linia întâi, după cum reiese dintr-un îndemn publicat de corespondentul de război al ziarului Scânteia în aprilie 1945:„Scrieți în ziarul dumneavoastră că nu generalul Dăscălescu are meritul victoriilor repurtate, ci soldații care stau luni de zile în ger, zăpadă, vânturi și ploi. Eu nu vreau nici să se pomenească de mine. Sunt fericit când vorbiți și scrieți de ei, când țara recunoaște și apreciază lupta și sacrificiile soldatului. Lor li se cuvine totul”. Generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu a fost trecut din oficiu în rezervă pentru limită de vârstă de la data de 29 iunie 1945, prin decizia ministerială nr. 1.659 din 22 septembrie 1944. A fost trecut apoi în retragere la 29 iulie 1945. A fost decorat în decursul carierei sale militare cu numeroase ordine și medalii, printre care: ordinele românești „Mihai Viteazul”, cl. a III-a cu spade, „Steaua României”, clasele a IV-a și a III-a cu spade (21 februarie 1945), „Coroana României”, clasele a V-a, a IV-a și a III-a cu spade, ordinul cehoslovac „Crucea de Război cehoslovacă” etc. Pe 9 septembrie 1945 a fost arestat și judecat pentru presupuse crime de război, dar a fost achitat definitiv. S-a stabilit în satul natal Căciulești, ocupându-se cu agricultura pe lotul de pământ de 5 ha pe care l-a primit de la stat ca urmare a decorării cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Prin hotărârea Comisiei județene de revizuire a pensionarilor publici de pe lângă Tribunalul Ilfov - Sectorul 1 Galben din 1 decembrie 1948 i s-a suspendat dreptul la pensie, considerându-se că avea o atitudine ostilă regimului. Fiind considerat chiabur pentru că avea în proprietate acel lot de pământ, i-au fost impuse cote agricole mari pe care nu a putut să le plătească din moment ce i se sistase pensia și-i fuseseră naționalizate cele trei case cu câte două camere pe care le avea în Piatra Neamț. Astfel, în 1951, a fost arestat și trimis în judecată pentru „sabotaj agricol”, însă a fost achitat de Tribunalul raional Piatra Neamț care a constatat că i s-au impus cote prea mari. Ulterior, în 21 noiembrie 1951, a fost arestat și închis la Jilava sub acuzația că ar fi săvârșit crime de război, deși fusese judecat și achitat definitiv în 1946. A fost ținut în arest timp de patru ani, fără a fi judecat, fiind eliberat pe 5 octombrie 1955 prin decretul nr. 421/1955 cu privire la grațieri și amnistieri, care a abrogat legea nr. 291/1947 prin care erau condamnate faptele de care el era acuzat. Mai mult, cercetările efectuate în octombrie 1955 au stabilit că nu a desfășurat o activitate ostilă regimului comunist așa că i s-a restabilit dreptul la o pensie lunară de 631 lei. A refuzat constant să colaboreze cu Ministerul Apărării cu ocazia diverselor comemorări sau să-și redacteze memoriile. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. Generalul Dăscălescu a murit în ziua de 26 septembrie 1969, la Piatra Neamț, și a fost înmormântat cu onoruri militare, fiind condus pe ultimul drum de peste 10.000 de oameni. |
Generalul Corneliu Dragalina s-a născut la 5 februarie 1887, la Caransebeș. A fost unul dintre cei șase copii ai generalului Ioan Dragalina, urmându-l pe acesta în practicarea carierei militare. În 1910 era locotenent, iar în 1915 căpitan în Regimentul 4 Artilerie, cu care a și participat la campania din 1916, comandând una dintre puținele baterii de artilerie grea ale armatei romane. Regimentul său făcea parte din Divizia 19 Infanterie, care a dus lupte grele pe frontul din Dobrogea în toamna acelui an. A participat la ambele războaie mondiale. În primul a fost comandant de baterie în Regimentul 4 Artilerie, cu care a luptat în Dobrogea. Pe 10 octombrie 1916, pe când bateria sa se afla în spatele Regimentului 51 Infanterie, un puternic atac bulgar a rupt frontul Batalionului III, punând soldații pe fugă. Corneliu Dragalina s-a urcat pe primul cal pe care l-a găsit, și-a scos sabia și a ordonat gorniștilor să sune atacul, pornind în direcția inamicului. Această acțiune a făcut ca infanteria română să îl urmeze. Atacul bulgar a fost respins, iar frontul restabilit, însă Corneliu Dragalina a fost rănit de un glonț. A fost dus cu șlepul pe Dunăre la Galați, de unde a fost preluat și dus la spital. A fost operat și s-a scos glonțul care îl rănise. Peste numai câteva zile însă, se afla împreună cu fratele lui la București la căpătâiul tatălui lor, generalul Ioan Dragalina, comandantul Armatei 1, ce fusese rănit mortal în luptele de pe Valea Jiului. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus bateria din Regimentul 4 Artilerie Grea în acțiunile militare din Dobrogea, din toamna anului 1916.„Pentru vitejia și frumoasele calități ce a arătat în ziua de 10.X.1916, când că infanteria vecină bateriei sale de obuziere grele nu mai poate rezista focului artileriei inamice, a încălecat și mergând de-a lungul rândurilor infanteriei, a îmbărbătat-o și a pornit în fruntea ei la un contraatac, salvând astfel bateria și situația trupelor.” În 1917 a fost din nou promovat, iar între 1919-1921, maiorul Dragalina a urmat cursurile Școlii Superioare de Război. A urcat pe rând gradele ierarhiei militare: locotenent-colonel în 1920, colonel în 1928, general de brigadă în 1935. A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 6 iunie 1940. La 1 ianuarie 1940 a fost numit comandant al Corpului 6, cartiruit la Cluj, funcție pe care avea să o exercite timp de trei ani. Una dintre primele mari responsabilități în această poziție a primit-o în luna august, când a făcut parte din delegația românească la tratativele de la Turnu Severin cu Ungaria în vederea rezolvării diferendului asupra Transilvaniei. După al doilea Dictat de la Viena, prin care Ungaria a primit partea nord-vestică a Transilvaniei, generalul Dragalina a primit misiunea de a fi șeful comisiei române ce trebuia să stabilească graficul evacuării teritoriului cedat. Corpul 6 a părăsit Clujul și s-a repliat în zona Brașov. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, generalul Dragalina cu trupele sale a restabilit ordinea în oraș și a ocupat stația de radiodifuziune de la Bod. Corpul 6 a fost ulterior dislocat în Banat. După începerea ostilităților în iunie 1941, Corpul 6 a fost ținut în rezervă în țară, fiind trimis pe front abia în octombrie. Astfel a luat parte la faza finală a bătăliei de la Odessa, atacând în sectorul nordic și pătrunzând în oraș. A fost apoi dislocat în Crimeea pentru o scurtă perioadă, ca apoi, în primăvara anului 1942, Corpul 6 să fie deplasat pe front în zona Izyum. Aici i s-au subordonat 4 divizii de infanterie românești (1,2,4 și 20) care fuseseră deplasate în zonă în timpul contraofensivei sovietice de iarnă. În mai 1942, generalul Corneliu Dragalina și-a condus trupele în timpul celei de-a doua bătălii de la Kharkov. Trupele române au reușit să ia 26.432 de prizonieri și un număr mare de tancuri ușoare T-60, dar și primele T-34 si KV-1 capturate intacte de armata română. Pentru ofensiva de vară ce a urmat, generalul Dragalina a fost subordonat Armatei 1 Tancuri. Pe 22 iunie a continuat ofensiva spre Don. Din 19 iulie, Corpul 6 a fost subordonat Armatei 4 Tancuri, căreia i-a facilitat trecerea Donului. La începutul lunii septembrie, generalul Dragalina și trupele sale se aflau la sud de Stalingrad. Mulțumit de comportarea trupelor române, mareșalul Ion Antonescu a dat, la 4 iulie 1942, Ordinul de zi nr. 29 pe armată, în care a elogiat comportarea Corpului 6 armată, a diviziilor 1,2,4,20 infanterie și a detașamentului de schiori „colonel Rotta”.„Pe câmpiile de la Harkov - se spunea în document - ați luat parte la una dintre cele mai mari bătălii din Istorie și împreună cu camarazii voștri germani ați biruit”. Corpul 6 armată (diviziile 1,2,4 și 20), comandat de generalul Corneliu Dragalina a trecut la urmărirea inamicului de la Oskol la Donul inferior și de aici la sud de Stalingrad. A primit Crucea de Cavaler a Crucii de Fier și Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a pentru acțiunile trupelor de sub comanda sa și a fost promovat la gradul de general de corp de armată. La 16 decembrie 1942, mareșalul Antonescu l-a rechemat de pe front, numindu-l apoi guvernator al Bucovinei. A suspendat portul stelei lui David de către evreii din Cernăuți pentru a nu-i pune în pericol de a fi executați de fasciști, obținând apoi aprobarea mareșalului Antonescu pentru evacuarea acestora din Cernăuți, deoarece urmau să fie arestați sub ordinul lui Hitler și deportați dincolo de Bug. În acest mod a salvat viața a 14.750 de evrei. După evenimentele de la 23 august 1944 a fost reactivat și numit pe 15 noiembrie 1944 Inspector General al Trupelor Motorizate. După instalarea guvernului Petru Groza generalul de corp de armată Corneliu Dragalina a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”. Mai târziu, și-a pierdut casa din Timișoara și a fost hărțuit de Securitate, însă nu a fost arestat. La 11 iulie 1949, generalul Corneliu Dragalina a murit, la București, chiar înaintea declanșării de către autorități a unui masiv val de arestări. Menționat în Wehrmachtbericht (30 mai 1942), cea ce era considerat ca o mare onoare militară. |
Generalul Macici a fost unul dintre militarii cu rang înalt care au organizat Masacrul de la Odesa (22-24 octombrie 1941) și a fost judecat pentru crime de război și condamnat în 1945 la pedeapsa cu moartea, comutată ulterior de regele Mihai I în muncă silnică pe viață. Nicolae Macici s-a născut la data de 7 noiembrie 1886 la Craiova. A urmat Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București (1 septembrie 1905 - 1 iulie 1907), în aceeași promoție cu viitorii generali Constantin Sănătescu și Gheorghe Mihail, iar după absolvire a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat comandant de pluton în Regimentul 18 Infanterie. A fost avansat locotenent la 1 iulie 1910 și a îndeplinit funcțiile de comandant de companie în Regimentul 26 Infanterie și, apoi, în Batalionul 1 Vânători. A urmat cursurile Școlii Superioare de Război din București (1 octombrie 1913 - 1 aprilie 1915), fiind înaintat la absolvire la gradul de căpitan. După intrarea României în Primul Război Mondial căpitanul Nicolae Macici a comandat o companie de mitraliori din Regimentul 41 Infanterie în luptele din pasul Merișor și de la Vulcan din septembrie 1916. A fost avansat la 1 aprilie 1917 la gradul de maior și decorat în 20 aprilie 1917 cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a:„Pentru destoinicia cu care a rezistat cu compania de mitraliere ce comanda, focului artileriei inamice, în pasul Merișor, înlesnind reocuparea poziției pierdute.” După război a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel (1 aprilie 1920) și a îndeplinit în anii următori funcția de șef de stat major al diviziilor 2,16 și 18 infanterie. Avansat la gradul de colonel (1 iulie 1927), a fost numit la comanda Centrului de instrucție al infanteriei și apoi a Corpului 1 teritorial (din 1 aprilie 1929). A devenit la 16 septembrie 1932 comandant al Școlii militare de ofițeri activi de infanterie din Sibiu, pe care a condus-o timp de doi ani. Colonelul Macici a comandat apoi Brigada 17 Infanterie (din 1 octombrie 1934), iar apoi, la scurt timp după avansarea la gradul de general de brigadă (15 august 1937), i s-a încredințat postul de comandant al Diviziei 9 Infanterie. A obținut gradul de general de divizie la 25 octombrie 1939 și a fost numit la 10 septembrie 1940 în funcția de comandant al Corpului 2 Armată, care se afla dispus în nordul Dobrogei fără a fi subordonat niciunei armate. Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941) l-a găsit pe generalul Macici la comanda Corpului 2 Armată, format din Diviziile 9 și 10 Infanterie. Unitățile comandate de el au respins atacurile sovietice din zona Deltei Dunării, apoi au traversat Dunărea și s-au îndreptat spre Nistru. Corpul 2 Armată a participat în perioada august - octombrie 1941 în Bătălia de la Odesa, stabilindu-se, după victorie, în garnizoana orașului Odesa. A executat represaliile dispuse de mareșalul Ion Antonescu ca urmare a exploziei produse în clădirea comandamentului român, raportându-i pe 25 octombrie 1944 că a executat 13.000 de persoane, în mare parte evrei și comuniști și că o parte dintre ele au fost spânzurate în spații publice (piețe sau străzi). Nicolae Macici a fost numit la 8 noiembrie 1941 în funcția de comandant al Armatei 1, singura unitate militară cu rang de armată care nu a luptat pe frontul antisovietic. A fost înaintat în 24 ianuarie 1942 la gradul de general de corp de armată. După arestarea lui Antonescu la data de 23 august 1944 și întoarcerea armelor împotriva Germaniei, unitățile Armatei 1, care se aflau până atunci în spatele frontului, au ajuns dintr-o dată în prima linie. Generalul Macici a primit misiunea să ocupe aliniamentul liniei de demarcație din Transilvania și să apere frontiera României din vest și sud-vest, oprind pătrunderea trupelor inamice pe teritoriul României. Trupele aflate în subordinea lui au apărat zonele industriale Arad-Timișoara și sudul Banatului și au rezistat până pe 3 septembrie, când au sosit întăririle româno-sovietice, pe un aliniament cu o lungime de peste 900 km de la Întorsura Buzăului până la Orșova, după care au fost dispuse în sectorul Gilău - Orșova. Prin manevrele de forțe efectuate în acest sector unitățile Armatei 1 au respins atacurile trupelor inamice aflate dincolo de frontiera româno-ungară, înlesnind deplasarea trupelor româno-sovietice în Transilvania. Acțiunea hotărâtă a unităților Armatei 1 a fost citată prin ordinul de zi al Grupului de armate sovietice comandat de generalul Ivan Managarov în care se menționa:„Unitățile române care acționează în cadrul Grupului de armate, oprind năvala trupelor germane și ungare, au acoperit înaintarea trupelor Armatei Roșii spre Câmpia ungară și au luat parte activă la cucerirea orașului Arad. În aceste lupte, unitățile și subunitățile române, în condițiuni grele de regrupare, au dat exemple de bărbăție și dârzenie și au îndeplinit cu cinste misiunea importantă ce li s-a încredințat. Pentru aceste brave acțiuni de luptă exprim mulțumirile mele generalului de corp de armată Macici și trupelor de sub comanda sa”. Unitățile Armatei 1 au trecut apoi la ofensivă pe 22 septembrie 1944 și au eliberat orașele Beiuș, Salonta și Oradea până la sfârșitul lunii octombrie, după care au forțat traversarea Tisei și au pătruns pe teritoriul Ungariei. Au purtat lupte grele în zonele localităților Mindszent, Csongrád si Szolnok de pe malurile Tisei, reușind să respingă contraatacurile germane și ungare. Trupele Diviziei 4 Infanterie au suferit pierderi grele în luptele de lângă Szolnok din cauza lipsei armamentului defensiv antitanc. Armata 1 a pierdut 8.720 de soldați în prima lună de operațiuni militare pe teritoriul Ungariei. Restul unităților au fost dislocate și integrate armatelor sovietice: Corpul 7 a fost inclus în cadrul Armatei 7 Gardă, participând la luptele pentru ocuparea Budapestei, iar Corpul 4 a fost inclus în cadrul Armatei 27 sovietice și a luptat în zona orașului Miskolc și în Munții Bükk. Cele două unități au revenit apoi în subordinea Armatei 1 române: Corpul 4 în decembrie 1944 și Corpul 7 în ianuarie 1945. Refăcută, Armata 1 română a pătruns pe teritoriul Cehoslovaciei, preluând inițiativa și declanșând ofensiva din Munții Javorina. Generalul Macici a fost rechemat în România în 12 februarie 1945 și trecut în rezervă în martie 1945, la solicitarea Comisiei Aliate de Control care l-a acuzat că a comis crime de război pe frontul antisovietic. În decursul celor 38 de ani de carieră militară generalul Macici a fost decorat cu numeroase ordine și medalii românești și străine. În octombrie 1941, în timpul operațiunilor Armatei Române pe frontul răsăritean, generalul Macici a fost implicat alături de generalul Constantin Trestioreanu în masacrele antisemite din Odesa, care erau atât represalii în replică la dinamitarea de către NKVD a clădirii unde trupele de ocupație românești își instalaseră Comandamentul (au existat 135 de victime, în majoritate ofițeri și ofițeri superiori români și germani), cât și motivate de fanatism antibolșevic și antisemit. A fost judecat pentru crime de război în perioada 14-22 mai 1945, alături de alte 37 de persoane, în primul proces intentat criminalilor de război la Tribunalul Poporului din București. Generalul de corp de armată Nicolae Macici a fost găsit vinovat de masacrarea populației civile în zilele de 21-22 octombrie 1941 la Odesa și la Dalnic și declarat „criminal de război”, iar prin sentința din 22 mai 1945 a fost degradat militar și condamnat la moarte prin împușcare. Condamnați la moarte care nu au fost executați Români decedați în închisorile comuniste |
Leonard Mociulschi (Leonard Moczulski) () a fost un general român de origine poloneză, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. Și-a început cariera militară în 1910 la Școala de Ofițeri de Infanterie pe care o termină în 1912 ca sublocotenent. După război este avansat maior. Apreciat la superlativ de comandantului Corpului Vânătorilor de Munte, Principele Carol, care-l caracteriza în anul 1922 ca "un valoros ofițer, de nădejde, înzestrat cu deosebite calități". În 1932 este numit la comanda unui batalion de munte în Sighetul Marmației unde a primit gradul de locotenent colonel, până în 1937, când este avansat colonel. A fost înaintat în 1 aprilie 1937 la gradul de colonel și în 24 ianuarie 1942 la gradul de general de brigadă. În 1940 este desemnat comandant adjunct al Brigăzii 1 Mixtă Munte. A fost decorat pe 17 octombrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. III-a „pentru destoinicia și energia cu care a condus detașamentele Brigadei la trecerea frontierei, în zona Vicovul Cindei, la cucerirea regiunii Storojineț și în special la forțarea Nistrului, în zilele de 17 și 18 Iulie, unde sub focul ucigător al inamicului din cazemate a inpulsionat prin exemplul personal pe direcția de efort a Brigadei”.Din 1942, este promovat la comanda Diviziei 3 Munte și a fost decorat cu Ordinul "Mihai Viteazul" cl. a II-a Leonard Mociulschi a participat în calitate de comandant al trupelor române de vânători de munte care au luptat alături de forțele militare naziste împotriva URSS-ului. Pentru meritele sale, Mociulschi a fost decorat cu 5 decorații ale armatei germane . Din octombrie 1942 până în august 1943, Divizia 3 Munte, a desfășurat lupte în peninsula Taman din Caucazul de Vest. Generalul Mociulschi a fost arestat pe baza unor acuzații false. Din lipsa probelor, Tribunalul Poporului îl achită pe Leonard Mociulschi de orice penalitate pentru faptele prevazute de art. 2. litera d. din Legea Nr.312/1945. Generalul de divizie Leonard Mociulschi a fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946, în baza legii nr. 433 din 1946, și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 9 august 1947. Pe 12 august 1948 fiind acuzat ca "element reacționar și ostil R.P.R." a fost din nou arestat și închis fără proces "pentru conduită contrară regimului democrat" și trimis la muncă silnica la canalul Dunăre-Marea Neagră, și în colonia de munca de la Onești. Este eliberat, în baza Deciziei Tribunalului București Nr. 2496/01.10.1955, pe 10 octombrie 1955 din penitenciarul Jilava, dar i se stabilește domiciliul forțat în Blaj. În august 1960 se mută în satul Purcăreni, județul Brașov, iar în decembrie 1964 în Brașov. După vizita oficială în România a generalului Charles de Gaulle, președintele Franței, generalul român, decorat cu "Croix de Guerre", a fost reabilitat, primind înapoi uniforma militară; i s-au acordat unele medalii ("A 25-a Aniversare a Eliberării Patriei", "Virtutea Militară" clasa I etc.), Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a III-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. A încetat din viață la 15 aprilie 1979, la 90 de ani împliniți, și a fost incinerat conform ultimei sale dorințe. Cenușa sa a fost împrăștiată de cercetașii Batalionului 21 V.M. peste crestele Carpaților. În Sighetul Marmației, unde Leonard Mociulschi a avut garnizoana între 1932 și 1940, există o statuie care amintește de faptele sale, iar o stradă îi poartă numele. Români de descendență poloneză |
În anul 1909 a fost admis la Școala Militară de Ofițeri de Infanterie din București, pe care a absolvit-o, la data de 15 iunie 1911, cu rezultate bune, fiind avansat la gradul de sublocotenent. Și-a început cariera militară la 1 iulie 1911, în Regimentul 38 Infanterie „Neagoe Basarab” Brăila. A participat la cel de al Doilea Război Balcanic (1913), fiind apreciat de șefii direcți ca un ofițer inteligent, disciplinat, tenace și perseverent. Avansat la gradul de locotenent în anul 1916 a luat parte la manevra de la Flămânda, ca o încercare de a-l nimici pe inamic prin acțiuni purtate la sud de Dunăre, în spatele forțelor lui Mackensen. Ion Dumitrache a fost rănit în luptele din 1916 și 1917 și decorat. După avansarea la gradul de căpitan, în anul 1917, Ion Dumitrache a fost admis la Școala Superioară de Război, în anul 1919 (se împlineau 30 de ani de la înființarea acestei prestigioase instituții de învățământ din armata română), absolvind în anul 1921. După absolvirea Școlii Superioare de Război, maiorul Ion Dumitrache a fost repartizat ofițer de stat major în comandamentul Diviziei 1 Vânători Munte din Arad. Maiorul Ion Dumitrache a fost mutat în anul 1924 în comandamentul Diviziei 1-a Munte "Sinaia". Muncind cu pasiune a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și promovat, în 1927, ajutor al comandantului Diviziei 1-a Munte. După doi ani a fost numit comandant al Batalionului 2 Vânători de Munte. A fost înaintat la gradul de colonel la 16 octombrie 1935. Avansat la gradul de colonel în anul 1935, Ion Dumitrache a comandat cu multă fermitate Grupul 4 Vânători de Munte din Bistrița Năsăud. În anii 1938-1939, a îndeplinit și funcția de prefect al județului Năsăud. În toamna anului 1939 colonelul Ion Dumitrache a fost promovat comandant al Brigăzii 2 Mixte Munte, iar la 10 mai 1941 a fost înaintat la gradul de general de brigadă. Din ziua de 20 iunie 1941 Corpul de Munte a trecut, din punct de vedere operativ, în subordinea Armatei a 11-a germană.„Pentru curajul și abnegația de care a dat dovadă în atacul Hotinului, unde a stat tot timpul în zona cea mai primejdioasă pentru a da exemplu trupelor s[a]le. S'a remarcat în deosebi în luptele dela Savinți și Vierbovka, prin destoinicie în comandă”. La 15 martie 1942 brigăzile s-au transformat în divizii. În ziua de 06 iulie 1942 Divizia 2 Munte a fost subordonată, permanent, comandamentelor militare germane, care acționau în Caucaz. O comportare eroică a avut Divizia 2 Munte în luptele de la Vladicaucaz, când au scos din încercuire o divizie militară blindată germană”.Generalul Ion Dumitrache a fost decorat cu Ordinul „Crucea de fier”, în grad de cavaler. De la 13 iulie 1942 și până la 15 aprilie 1943 divizia a pierdut 11.000 de oameni. În zilele de 5 și 6 iunie 1943 divizia a fost inspectată de mareșalul Ion Antonescu, care arăta: „Divizia 2 Munte s-a acoperit de glorie în Caucaz și merită recunoștința și admirația țării. Mulțumiri întregului personal condus cu onoare și demnitate de generalul Ion Dumitrache”. În perioada iulie - octombrie 1943 Divizia 2 Munte a desfășurat lupte de uzură cu armata sovietică și detașamentele de partizani. Efectivele Diviziei 2 Munte s-au retras din Crimeea în ziua de 8 mai 1944. La sfârșitul lunii mai Marele Stat Major a reorganizat diviziile de munte în comandamente operative. Comandamentul Diviziei 2 Munte s-a transformat în Comandamentul 102 Munte, dislocându-se, la sfârșitul lunii august 1944, în garnizoana Deva. Avansat general de divizie, la data de 1 august 1944, Ion Dumitrache a fost numit la comanda Corpului de Munte, care, de la 24 august, a trecut la anihilarea trupelor germane aflate în zona Brașovului. „Pentru modul cum s'a distins în grelele lupte, dar încununate de succes în perioada de timp dela 24 August-12 Octomvrie 1944, întreprinse la Brașov, Sf. Gheorghe, Tg.-Mureș, Gherla, pentru eliberarea Ardealului. Continuu în teren, în mijlocul trupelor îmbărbătându-le a dovedit pe lângă capacitate, un curaj personal și o fermitate de caracter demn de toată lauda”. Acuzat pe nedrept de Comandamentul Militar sovietic de săvârșirea unor crime de război, generalul Ion Dumitrache a fost arestat, la data de 22 februarie 1945. Motivele adevărate al arestării generalului Dumitrache sunt: comportarea eroică a ostașilor Diviziei 2 Munte în Caucaz, fapt pentru care a fost supranumită „Divizia de cremene”, refuzul său de a continua luptele pe teritoriul Ungariei și criticarea unor ordine de luptă date de comandanți din armata sovietică. La 15 august 1946 a fost reabilitat și trecut la comanda Corpului de Munte. La 1 septembrie 1947 a fost avansat la gradul de general de corp de armată și trecut în rezervă, cu drept de pensie. În toamna anului 1948 organele securității reîncep persecuțiile, generalul Dumitrache fiind chemat tot mai des la interogatorii. Acțiunile au culminat la data de 3 februarie 1949 când a fost reținut la dispoziția securității din București, fiind cercetat în perioada anilor 1949-1950. Fără a fi judecat și condamnat a fost închis în închisorile Aiud și Jilava și apoi a fost eliberat, la 6 octombrie 1950.Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. S-a stabilit în Brașov, trăind retras, uitat și lipsit de resurse materiale, preocupat de redactarea memoriilor sale. Textul dactilografiat l-a donat Muzeului de Istorie și Arheologie Brașov, acesta păstrându-se în Arhiva de Istorie Contemporană. Constrâns la un nemeritat anonimat, hărțuit de securitate, care nu l-a scutit de percheziții periodice, s-a stins din viață la 6 martie 1977 și își doarme somnul de veci în cimitirul Groaveri din Brașov. alte ordine și medalii românești și străine. Persecutați de către organele de stat ale României comuniste |
Nicolae Șova () a fost un politician și general român. A fost înaintat în 31 martie 1938 la gradul de general de brigadă și în 24 ianuarie 1942 la gradul de general de divizie. A fost decorat la 7 noiembrie 1941 cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, cl. III-a „pentru bravura și destoinicia cu care și-a comandat Divizia în bătălia din jurul Odesei”. Conduce corpul VII al Armatei Române, format din divia 2 infanterie, divizia 19 infanterie și divizia 9 cavalerie, în ofensiva sovietică asupra Ungariei. Participă la Bătălia de la Budapesta din 1944, dar forțele române sunt obligate să se retragă din ordinul Mareșalului Rodion Malinovsky, pentru ca rușii să aibă toată gloria cuceririi Pestului. Pentru că refuză greu, Nicolae Șova va fi condamnat după instaurarea comunismului în Romania. După instalarea guvernului Petru Groza generalul de corp de armată Nicolae Șova a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”. A fost deținut politic la penitenciarul Aiud. A decedat în 12 martie 1966, fiind înmormântat cu onoruri militare în cimitirul Ghencea. Este învinuit pentru crime de război, condamnat între ianuarie 1946 - ianuarie 1956, dobândind reabilitare politică, fiind decorat cu Ordinul „23 August”, cl. a II-a (10 august 1964). A fost considerat un ofițer model al Armatei Române, apreciat pentru calitățile sale de comandant, pentru bravură în luptă, primind înaintări în grad la excepțional. Generalul Vasile Atanasiu îl aprecia ca fiind "printre marii noștri generali de război care vor fi înscriși în istoria neamului nostru și al cărui nume va fi înscris printre eroii săi".Ordinul „Coroana României” cu spade, în grad de ofițer, cu panglică, de Virtute militară, Ordinul austriac „Pentru merit”, în grad de mare comandor (1938), Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a III-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. |
în aprilie 1929, a primit comanda Divizionului 1 Artilerie Călăreață și în octombrie a fost promovat la gradul de locotenent colonel. A fost înaintat la gradul de colonel la 16 octombrie 1935 și la gradul de general de brigadă la 10 mai 1941. A primit comanda nou înființatei Divizii 1 Blindate. Divizia 1 Blindată a fost inițial subordonată Corpului 11 german din Armata 11. A început să treacă Prutul în timpul nopții de 2/3 iulie 1941 cu primele elemente. Primele acțiuni de luptă au avut loc pe 4 iulie, când tancurile românești au scos Regimentul 203 din Divizia 76 Infanterie germană dintr-o situație dificilă la Brătușeni. În continuare, divizia generalului Sion a înaintat până în apropierea Nistrului, în zona Moghilev, până pe 7 iulie. A fost singurul comandant de divizie român ucis pe câmpul de luptă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, murind la data de 24 noiembrie 1942. Pentru faptele sale în decembrie 1942 a fost înaintat post-mortem la gradul de general de divizie și la 2 februarie 1943 a primit cea mai înaltă decorație românească pentru ofițeri. post-mortem la gradul de general de divizie. A comandat Divizia 15 Infanterie grad post-mortem și a primit cea mai înaltă decorație românească pentru ofițeri. trupelor, generalul Sion își îmbărbăta soldații, trecând de nenumărate ori la numai câțiva zeci de metri în fața tancurilor dușmane, prin foculavea să noteze: «Trupele române au luptat vitejește». Situația deosebit câteva grenade și ultimele cartușe au fost împărțite de însuși generalul Sion. În panica ce se accentua din ce în ce mai mult, militarii au început să părăsească poziția. Generalul Sion a încercat să le vorbească, să-i încurajeze. Totul era însă în zadar, ostașii retrăgându-se sub focul tancurilor inamice și al mitralierelor care loveau în plin. Tot câmpul luptei era acoperit de morți și răniți. La orele 13, în timp ce generalul Sion încerca, împreună cu câțiva subordonați să ajungă în dispozitivul diviziei germane, a fost somat să se predea. Unul dintre ofițeri, maiorul Busuioceanu a strigat: «Domnulegeneral, rușii sunt aici, fugiți». Era însă prea târziu. Generalul a fost răpus de gloanțele dușmane.«Astfel - consemna jurnalul de operații al marii unități - cade la datorie generalul Sion, care numai cu cei trei ofițeri din statul major și păzit de șoferul credincios, rămâne ultimul pe poziție ca cel mai brav între bravi, soldat al țării |
A absolvit Școala de Ofițeri de infanterie în 1911. A fost înaintat la gradul de colonel la 16 octombrie 1935 și la gradul de general de brigadă la 10 mai 1941. A fost fiu și frate de preot. În casa tatălui său se pare (și necesită cercetare) că au fost cantonați ofițeri de rang înalt germani în toamna anului 1916, de la care (preotul cunoștea limba germană) s-au aflat informații utile care au fost transmise spre trupele românești, aflate în retragere. A fost un dușman pe față al comuniștilor, chiar înfruntându-i și ironizându-i pe cei din armată fără nici o teamă. Generalul de divizie Radu Băldescu a fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946, în baza legii nr. 433 din 1946, și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 9 august 1947. Nu a fost niciodată judecat, dar a fost anchetat în 1948 și în 1950-51, când a fost degradat. A fost arestat pe data de 9 iunie 1951. Se pare că a decedat la Jilava pe data de 2 decembrie 1953, când era anchetat de Securitate. |
Struțul (Struthio camelus) este o pasăre care trăiește în Africa, aparținând de grupa păsărilor alergătoare, fiind cea mai mare pasăre care trăiește în prezent pe Pământ. Struțul african care trăiește acum în deșertul Sahara a fost răspândit în trecut și pe teritoriul Asiei de vest. Penele și carnea struțului fiind apreciate de om, acest fapt a dus la dispariția speciei de pe teritoriul asiatic. Maturitate sexuală: 1,5 - 2 ani Perioada de împerechere: februarie - septembrie Mediul natural de viață a struțului este Africa, mai ales partea de sud și partea estică a continentului. Struțul a dispărut de pe teritoriul Arabiei, din nordul Saharei și din vestul continentului asiatic. Păsările trăiesc în regiuni de deșert și savane deschise, preferă regiunile cu iarbă scurtă, lipsite de copaci înalți. În zonele în care unde cresc numai tufișuri, ce i-ar putea împiedica la fugă sau să vadă la distanță mare, rămân un timp scurt. Deșertul propriu zis, fără vegetație, care nu oferă hrană va fi numai traversat, deoarece pasărea extrage toată apa din hrană, struțul poate trăi fără probleme în regiuni aride. În Australia există de asemenea struți, dar care sunt de fapt păsări care au scăpat de pe fermă, și care ulterior s-au sălbăticit. |
Se întoarce în satul natal unde se va dedica carierei de învățător, însă odată cu intrarea României în război Gheorghe Jienescu a fost mobilizat la Regimentul 31 infanterie Calafat în compania condusă de plutonierul Nicolae Ciupitu. Pe câmpul de luptă al Ardealului, tânărul sublocotenent a dovedit curaj și destoinicie. Soarta schimbătoare a războiului îl duce pe Jienescu în vara lui 1917 în zona bătăliilor de Mărăști și Mărășești. Făcea parte din Divizia a II-a Infanterie. Pentru meritele sale Jienescu este decorat cu Coroana și Steaua României cu spade. După încheierea armistițiului, un lot de tineri ofițeri din care făcea parte și Jienescu va fi trimis în Franța pentru a urma pilotajul, în vederea completării nevoilor de încadrare ale aviației. După doi ani petrecuți pe băncile Școlii speciale de aviație va obține cu succes brevetul de pilot. Revine apoi în țară, unde este avansat la gradul de locotenent și este numit instructor la Școala de la Tecuci. Mai târziu devine șef de pilotaj. În aceste funcții Jienescu a format un număr mare de piloți, care au devenit ulterior cadrele necesare unităților de aviație. În istoria aviației românești urmează o perioadă lungă de reorganizare. Lui Jienescu i se încredințează un grup de avioane de vânătoare. Mai târziu această unitate va deveni „flotila de avioane de vânătoare” având la conducerea ei pe locotenent-colonel Gheorghe Jienescu. A fost înaintat la gradul de comandor aviator la 16 octombrie 1937. Calitățile sale excepționale au determinat promovarea lui la conducerea aviației românești cu toate că avea doar gradul de colonel, mai târziu fiind avansat la gradul de general. După învestirea generalului Antonescu cu prerogativele de Conducător al Statului Român, comandorul aviator Gh. Jienescu a fost numit la 7 septembrie 1940 în funcția de subsecretar de stat la Ministerul Aerului și Marinei și reconfirmat la 14 septembrie 1940 ca subsecretar de stat pe lângă Departamentul Apărării Naționale, pentru Aer și Marină, în noul guvern național-legionar al României. Între 1940-1941 a fost subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale pentru Aer și Marină, și din nou ministru în guvernul mareșalului Ion Antonescu(1941-1944). A fost înaintat la gradul de general de escadră la 10 mai 1941. A fost decorat pe 14 noiembrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. III-a „pentru felul cum a organizat, condus și însuflețit aviația țării, făcând-o prin pilda sa să înscrie în istoria războiului nostru o pagină de glorie”.Generalul comandant aviator Gheorghe Jienescu a fost trecut din oficiu în poziția de retragere, alături de mareșalul Antonescu și de alți comandanți militari cu rang înalt ai regimului antonescian, care au fost acuzați că „prin activitatea lor în funcțiunile sau comenzile ce au avut, au sprijinit conducerea politico-militară a Mareșalului Antonescu Ioan, contribuind astfel la dezastrul Armatei”, prin decretul nr. 312 din 6 februarie 1945. Schimbarea regimului politic atrage după sine condamnarea lui Jienescu, în procesul grupului de 17 miniștri ai guvernelor Antonescu (Ședința din 6 februarie 1948), la 20 de ani temniță grea cu degradarea civică, fiind închis la Sighet și în alte închisori. După unele surse se pare că ar fi murit în închisoarea de Râmnicu Sărat, după altele se pare că ar fi fost eliberat după 19 ani de temniță și că ar mai fi trăit încă doi ani. De la crearea aviației, pe al cărei act de naștere figurează la loc de cinste numele mai multor români, zburătorii noștri s-au avântat cu îndrăzneală, pasiune și abnegație să cucerească înălțimile și depărtările, iar la nevoie au apărat cu prețul vieții lor spațiul aerian al țării. Printre cestea se numără și raidurile aeriene executate în anii 1933 și 1935, cu câte o formație de trei avioane românești, pe distanța București - Malakal(Sudan) - București și București - Capetown - București. Anvergura și complexitatea ambelor raiduri și în special ale celui de-al doilea sunt evidente, iar dificultățile legate de străbaterea acum 70 de ani, cu trei avioane de școală, a continentului african, prezentând atâtea particularități de climă, relief, condiții meteorologice, reies de la sine. Jienescu nu era străin față de asemenea raiduri. În anul 1929 ocupase locul I la un concurs al Micii Antante și Poloniei. România a participat cu avioane monoloc de vânătoare pilotate de maiorul Gh. Jienescu, locotenenții Constantin Tănăsescu Eugen Pârvulesu și Gogu Ștefănescu. Itinerariul stabilit pentru concurs a fost București - Iași - Varșovia - Praga - Belgrad - București. Din cele 24 de avioane ale celor patru țări participante la concurs, au termint concursul aterizând la București numai zece, din care patru erau românești. Trebuie precizat că timpul a fost extrem de nefavorabil. Ambele raiduri, atât cel din 1933, cât și cel din 1935 au fost foarte dificile, continentul african prezentând în această privință condiții specifice. În legătură cu aceasta trebuie arătat că echipajele au făcut față tuturor situațiilor, s-au dovedit la înălțimea misiunii și au reușit sa o ducă la îndeplinire, fără pierderi sau accidente, ceea ce reprezintă elementul calitativ al performanței, iar faptul că „nu s-a întâmplat nimic”, constituie marele merit al celor care au organizat și executat raidurile. Aceștia au fost, în primul rând trei ofițeri aviatori: Mihail Pantazi, George Davidescu, și Alexandru Cernescu. Ei au constituit factorul comun al celor două raiduri, inițiindu-le, organizându-le și luând parte le ambele. Împreună cu ceilalți participanți, Max Manolescu, Petre Ivanovici și Dumitru Ploieșteanu (la raidul din 1933) și Gheorghe Olteanu, Gheorhe Jienescu și Anton Stengher(la cel din 1935), ei au format un colectiv sudat de zburători și tehnicieni de înaltă clasă. Au existat raiduri asemănătoare cu cel București - Capetown, organizate de francezi și englezi, însă acestea s-au realizat cu avioane performante, de o categorie superioară, unele cu două sau trei motoare, de tipuri cu denumiri sonore ca Fokker, De Havilland etc. Cu atât mai mult ies în evidență calitățile avioanelor care au zburat de la București, avioane de construcție românească, care erau avioane de școală, faza I, cu care s-a acoperit o distanță de 24 000 de kilometri, fără intenția de a se doborî vreun record. Din motive de ordin tehnic prima încercare de a ajunge la Capetown în anul 1933 nu s-a încheiat cu rezultatul scontat. Deși traseul nu a fost acoperit decât parțial cele trei avioane românești au parcurs o distanță apreciabilă, circa 10 500 de kilometri. Pregătirile pentru noul raid desfășurat în lunile aprilie-mai 1935 au început încă din 1934. În legătură cu scopul raidului se menționa: „Beneficiind de experiența trecută, reluarea raidului în Africa va fi o manifestare a pregătirii și antrenamentului piloților militari(…) Executarea unui asemenea raid ar fi de un imens profit din punct de vedere al instrucției profesionale, dată fiind varietatea teritoriilor și condițiilor meteorologice în care se va desfășura.” Fondurile necesare au fost asigurate în cea mai mare parte de Primăria București, care s-a simțit obligată să patroneze un raid de o asemenea anvergură, în cadrul căruia orașul București figura atât ca punct de plecare cât și ca punct de sosire. Subsecretarul de stat al Aerului a asigurat ceea ce era mai important și anume avioanele, motoarele, piesele de schimb etc. În ceea ce privește materialul volant din cele două tipuri de avioane propuse de organizatorii raidului (Fleet F-10 și I.C.A.R. - Universal7) și S.E.T. 7 K pentru care optase Comandamentul Forțelor Aeriene, subsecretarul de stat al Aerului a aprobat pe cel de-al doilea, I.C.A.R. - Universal. După punerea la punct a avioanelor s-a executat un raid de probă, în formație, fără escală, pe traiectul București - Balcic - Galați - Iași - Târgoviște - București. Prin acest raid cu o durată de circa șapte ore, s-a urmărit verificarea performanțelor avioanelor, în special a vitezei medii de croazieră la altitudinea de 2000 de metri și a consumului corespunzător de benzină. Viteza medie de zbor nu a scăzut sub 160 de km/oră. Reîntoarcerea în țară s-a făcut pe aerodromul Băneasa unde sunt întâmpinați de o mulțime de oameni. Eroii sunt întâmpinați de înalte personalități ale vremii: miniștrii Apărării și al Aerului, președintele Federației Aeronautice Internaționale, primarul capitalei, comandantul aviației militare etc. Pentru aceste fapte echipajul care a realizat raidul București - Capetown va fi decorat cu ordinul „Virtutea Aeronautică”. Iată cum se încheie o frumoasă aventură la care participă și Gheorghe Jienescu, ale cărui calități extraordinare l-au recomandat pentru acest raid.„Măiestrie în ale zborului, curaj și avânt în văzduh; seriozitate și viață ordonată la pământ”, sunt în rezumat, calificativele cu care pe atunci, superiorii îl defineau pe tânărul ofițer aviator. Consătenii săi nu l-au uitat și în semn de prețuire pentru activitatea depusă de către Gheorghe Jienescu, Școala din Comuna Rast căreia i s-a dedicat, îi poartă numele. |
S-a născut în București, într-o veche familie boierească. Numele se pronunța "Cornea", dar generalul ținea mult la vechea scriere a cronicilor: Korné. În 1913 se înscrie la Școala de Ofițeri de Cavalerie din Târgoviște pe care o absolvă la 15/28 iunie 1915, primind gradul de sublocotenent. În 1921 urmează cursurile Școlii Superioare de Război, pe care le absolvă în 1923. Se specializează în Franța, la Școala de Cavalerie de la Sammur (1925-1926). După întoarcerea în țară este numit instructor de călărie și profesor de tactică a cavaleriei la Școala Specială de Cavalerie de la Sibiu. A participat la primul război mondial cu Regimentul 4 Roșiori "Regina Maria". În 1917 este promovat locotenent. S-a distins în timpul celei de-a doua bătălii de la Oituz, în timpul atacului de pe 31 iulie/13 august 1917 asupra Dealului Tarapan, comandând o secție de mitraliere în zona cotei 703. Îngropat de explozia unui proiectil de 150 mm., a rămas în prima linie, fiind rănit opt zile mai târziu. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus secția de mitraliere Regimentul 4 Roșiori în Bătălia de la Oituz, din anul 1917.„Pentru vitejia cu care a condus o secție de mitraliere în lupta de la 31 iulie 1917, pentru cucerirea cotei 703 de pe dealul Tarapan Oituz, când a dat pildî de mult sacrificiu și destoinicie. La 8 august a căzut rănit în linia I-a.” A participat și la campania din Ungaria, în calitate de comandant al Escadronului 2 și apoi al Grupului de Mitraliere. ianuarie - martie 1944 - Comandant temporar al Diviziei de Gardă, Spre deosebire de marea majoritate a trupelor române care au intrat efectiv în luptă pe 3 iulie 1941, Regimentul 6 Roșiori a început războiul chiar de pe 22 iunie, când Escadronul 3 a cucerit cazematele de pe Dealulul Bobeica. Colonelul Korne s-a făcut repede remarcat prin calitățile sale. Pe 29 iulie a fost constituit Detașamentul Col. Radu Korne din Regimentul 6 Roșiori care avea în compunere 3 escadroane mecanizate și o secție de artilerie de munte. La începutul lunii august a fost atins Bugul, urmând înaintarea spre Nipru. La 25 septembrie, a înfruntat puternica ofensivă a armatelor 9 și 18 sovietice. Brigada 5 Cavalerie a fost atacată de forțe mult superioare în zona Akimovka, Regimentul 6 Roșiori reușind să se mențină pe poziții. Colonelul Korne a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa II-a „pentru energia și bravura excepțională cu care a condus Regimentul său în cursul luptelor dela Akimowka, reușind ca în ziua de 26 Septemvrie 1941 să răstoarne atacul inamic, svârlind forțele sovietice spre Nord Est, dincolo de vechea poziție a Brigadei. În zilele următoare, rezistă cu bărbăție la toate atacurile inamice rămânând neclintit pe poziție”. Pe 5 mai 1942, Detașamentul Korne a primit ordinul să se deplaseze la Feodosia unde urma să intre în subordinea Brigăzii Groddek. Acțiunea Brigăzii Groddek, și implicit a Detașamentului Korne, care reprezenta majoritatea trupelor sale, a fost hotărâtoare, după cum recunoștea și generalul von Manstein. Datorită situației periculoase create la Divizia 3 Munte în urma eșecului ofensivei acesteia, pe 26 septembrie 1942, colonelul Korne a fost numit temporar la conducerea acesteia. Pe 23 noiembrie 1942, colonelul Korne retrăgându-și oamenii spre Korobkin și apoi spre Kotelnikovo, a stabilit o nouă linie de apărare în zona Dorganof și Sarnutovski, pe care a ținut-o până la 4 decembrie, când divizia s-a repliat spre Pimen Cerni. A luat parte la "Operațiunea Wintergewitter" - încercarea de despresurare a Armatei 6 germane; încercarea a eșuat, iar de pe 26 decembrie 1942 a început retragerea generală, cavaleriștii români fiind încontinuu hărțuiți de tancurile sovietice. Pe 7 ianuarie a trecut Donul și și-a continuat drumul spre țară, unde a ajuns pe 4 aprilie 1943. Pentru modul în care a comandat Divizia 8 Cavalerie în momentele grele din noiembrie-decembrie 1942 și pentru acțiunile din primăvara și vara aceluiași an, Radu Korne a fost decorat cu Crucea de Cavaler a Crucii de Fier și a fost promovat la gradul de general de brigadă. Din aprilie 1944 a fost numit la comanda celei mai puternice unități românești: Divizia 1 Blindată "România Mare". După declanșarea ofensivei sovietice pe 20 august 1944, Divizia 1 Blindată a intrat în luptă la sud de Bahlui. A condus Divizia 1 Blindate „România Mare” în ultima și cea mai mare bătălie de blindate de pe teritoriul României (Scobâlțeni, 20 august 1944). Pe 23 august a constituit o poziție defensivă la nord de Roman, între Siret și Moldova, unde l-a găsit armistițiul cu Aliații. După începerea ofensivei contra trupelor germane și ungare în Transilvania, generalul Korne a cerut să i se dea o comandă pe front, dar a fost refuzat. A fost pus la dispoziția Ministerului de Război pe 20 septembrie, iar pe 21 octombrie 1944 a fost arestat la cererea Comisiei sovietice pentru aplicarea armistițiului și închis la Comandamentul Militar al Capitalei. În legătură cu arestarea sa a declarat: „Am fost arestat, într-o seară, ca un borfaș de rînd..." Arestarea fusese decisă prin ordinul Ministrului de Război, generalul Mihail Racoviță, care-i știa bine faptele de arme, dar un alt coleg, generalul Constantin Sănătescu, Șeful al Marelui Stat Major, a intervenit pe lângă generalul Vinogradov pentru eliberarea sa, alături de cei aruncați pe nedrept în închisoare. Eliberat pe 6 februarie 1945, a fost pus sub stare de arest la domiciliu. Între 1945-1946 a fost cercetat de Tribunalul Poporului, dar a fost găsit nevinovat. A fost arestat însă pe 24 martie 1948 pentru "uneltire contra siguranței statului", fiind închis la Jilava. Pe 18 aprilie 1949 starea sănătății sale s-a agravat și a fost dus la Spitalul Central nr. 1 Văcărești, unde a decedat, cu diagnosticul de neoplasm pulmonar, pe 28 aprilie, la ora 13. Justiția comunistă nu era însă mulțumită. Post-mortem s-a încercat confiscarea averii sale, pe care însă nu o avea. Români decedați în închisorile comuniste |
În anul 1918 a fost numit în funcția de comandant militar al portului Giurgiu, iar în 1919 i s-a încredințat comanda Diviziei ușoare de Dunăre. Între anii 1920-1922, locotenent-comandorul Ioan Georgescu a deținut funcția de comandant al Academiei Navale "Mircea cel Bătrân" din Constanța. La 1 aprilie 1931, comandorul Ioan Georgescu este numit comandantul grupului de distrugătoare, deținând și comanda distrugătorului "Regele Ferdinand", de unde este mutat la comanda distrugătorului "Mărășești". În perioada 16 iunie 1942 - 27 martie 1945, viceamiralul ing. Ioan Georgescu a deținut funcția de comandant al Marinei Militare Române. După lovitura de stat din 23 august 1944, a primit sarcina să împiedice infiltrarea germanilor și bulgarilor în Delta Dunării și să supravegheze Dunărea, de la Siliștea până la vărsare. Prin intermediul negocierilor purtate de către contraamiralul Horia Macellariu cu amiralul german Brinkmann, s-a reușit să se blocheze și să se dezarmeze flota germană din portul Constanța, contribuidu-se la evacuarea nemților din Dobrogea. La sfârșitul lunii august 1944 a fost rănit pe drumul dinspre București către Paris de către trupele germane aflate în retragere. Viceamiralul Ion Georgescu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de stat pentru marină. Pentru două luni și jumătate, a fost și subsecretar de stat pentru Marină în Guvernul Constantin Sănătescu (1) (23 august - 3 noiembrie 1944). La data de 27 martie 1945, viceamiral ing. Ioan Georgescu a fost trecut din oficiu în rezervă prin Înaltul Decret Regal nr. 884/1945. După preluarea puterii de către regimul comunist, a fost arestat și condamnat la închisoare, în baza probelor unui dosar contrafăcut de Securitate. Și-a efectuat detenția la penitenciarele Jilava, Aiud și Sighet. Viceamiralul Ioan Georgescu a încetat din viață în anul 1977. |
Castelul, construit în stil baroc, este utilizat în prezent de Primărie. În cursul lucrărilor de plantare realizate în primăvara anului 1912 la Moldovenești, în grădina Castelului baronului Jósika Gábor, a fost dezvelit incidental un cimitir de înhumație. Secțiunea Numismatică și Arheologică a Muzeului Național al Transilvaniei a fost informată de această descoperire și Roska Marton a fost mandatat să efectueze cercetări arheologice. În cursul săpăturilor din 1912, Roska a descoperit 57 morminte de inhumație, care au fost datate ca fiind din epoca medievală timpurie. In momentul de fata, (03.07.2012), castelul este proprietate paticulara si nu poate fi vizitat. |
Petre Bărbuneanu s-a născut în anul 1881 în familia unui militar de carieră. A urmat studii militare la Școala Fiilor de Militari de la Craiova (1895-1897) și apoi la Școala Navală din Fiume (1897-1902). După absolvirea studiilor navale, a deținut funcția de secund al Bricului-școală "Mircea", după care a fost numit comandant al torpilorului "Năluca" și al Grupului de torpiloare (1913-1914). În cursul primului război mondial a comandat Grupul de vase port-mine. În anul 1920 a fost numit comandant al Escadrei de Dunăre. În perioadele 1924-1926 și 1928-1931, comandorul Petre Bărbuneanu a deținut funcția de comandant al Academiei Navale "Mircea cel Bătrân" din Constanța. Din anul 1927 s-a aflat la comanda Bazei Navale Maritime. La data de 1 noiembrie 1937, contraamiralul Petre Bărbuneanu a fost numit în funcția de director al Direcției Marinei, iar la 2 noiembrie 1937, a preluat comanda Marinei Militare Române. A fost trecut în retragere prin decretul-lege nr. 3.094 din 9 septembrie 1940 al generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român și președinte al Consiliului de Miniștri, împreună cu mai mulți generali considerați a fi apropiați fostului rege Carol al II-lea și acuzați că, în calitate de înalți comandanți militari, s-ar fi comportat necorespunzător în împrejurările dramatice din vara anului 1940.Decretul-lege prevedea scoaterea mai multor generali din cadrele active ale armatei cu următoarea justificare: „având în vedere că următorii ofițeri generali au săvârșit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oștirii și elementarele comandamente ale răspunderii de ostaș. Având în vedere că prin lingușiri și metode incompatibile cu demnitatea de ostaș au ocupat înalte comandamente, încurajând apoi neseriozitatea și lipsa demnității ofițerești;Având în vedere că prin incapacitatea acestor ofițeri generali s'a ajuns la decăderea oștirii și la acte grave prin pierderea granițelor;Socotind că Națiunea trebue să primească exemplul datoriei și al răspunderii prin sancționarea celor care s'au făcut vinovați de aceste abateri”. Efectele decretului-lege au fost anulate la 1 septembrie 1944, iar contraamiralul Bărbuneanu a fost reintegrat în drepturi, dar printr-un decret regal din 20 septembrie 1944 a fost trecut din oficiu în rezervă, pentru limită de vârstă, începând cu data de 29 decembrie 1940. Odată cu formarea Guvernului Petru Groza, viceamiralul Petre Bărbuneanu a fost reîncadrat în funcția de subsecretar de stat al Marinei în cadrul Ministerului de Război (27 martie 1945 - 10 decembrie 1946), această funcție fiind echivalentă cu cea de șef al Statului Major al Marinei Militare Române. A fost înaintat la gradul de amiral la 8 iunie 1945, iar apoi la data de 10 decembrie 1946 a ieșit la pensie. În anul 1960, amiralul Petre Bărbuneanu a publicat lucrarea Mările și oceanele pământului. Oceanologie, la Editura Militară (fiind reeditată în anul 1967), aceasta fiind prima lucrare de oceanografie românească. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500/1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a III-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. Amiralul Petre Bărbuneanu a decedat în anul 1979, la vârsta de 98 de ani. Amiralul Petre Bărbuneanu este autorul mai multor lucrări de tactică militară navală, dintre care menționăm: |
Alexandru G. Radovici () a fost un om politic român. Descendent al uneia dintre cele mai bogate familii românești din secolul al XIX-lea, Alexandru G. Radovici s-a născut în anul 1860 la Ploiești, oraș pe care îl va administra în calitate de primar în anii 1895-1899. Studiază dreptul la Paris și devine doctor în științe juridice la Bruxelles. În timpul studiilor în străinătate, este atras de ideile socialiste. În anul 1884, revine în țară cu intenția de a face carieră în politică alături de Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. În anul 1893, devine președintele acestui partid, pe care însă îl părăsește pentru Partidul Național Liberal. A fost avocat, deputat și senator (1911) de Prahova și vicepreședinte al Camerei Deputaților (1908). În timpul guvernului Brătianu (4 ianuarie 1914 - 11 decembrie 1916) a funcționat în calitate de ministru liberal al Industriei și Comerțului. În anul 1917, în timpul retragerii guvernului în Moldova, este numit director al Băncii Naționale din Iași. Se stinge din viață la Iași, la 2 iunie. A fost înmormântat în urbea natală, la cimitirul Bolovani. |
Anastase Stolojan s-a născut la Craiova, unde urmează și liceul. În 1863 își ia licența în drept la Paris. Mare proprietar rural, s-a îndeletnicit de asemenea cu avocatura și publicistica. La 14 martie 1868 a devenit primar al Craiovei, pentru ca în 1869 să facă parte din parlament, demnitate în care a fost ales fără întrerupere cel puțin până în 1896. A deținut în mai multe ocazii funcția de ministru: al agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor Steaua României (27 februarie 1878) - comandor Coroana României (10 mai 1896) - mare cruce |
cd, cunoscută și ca chdir (change directory) este o comandă care permite schimbarea directorului curent. Comanda a fost introdusă original în sistemul de operare UNIX, pentru a fi portată apoi în Windows. În UNIX comanda este implementată ca un bash builtin. Cele mai folosite opțiuni sunt: unde partiție este numele partiției și cale este calea relativă sau absolută către directorul ce urmează a fi creat. Pe Windows, comanda cd nu are opțiuni. Dacă directorul curent este directorul home ("-" în română: acasă'), atunci scriind comanda "ls" urmată de "cd jocuri" poate produce următorul mesaj:Acum utilizatorul este în directorul "jocuri".O sesiune similară în DOS (depinde de versiune dacă există conceptul de director "home") ar arăta așa: Comanda cd are diferite efecte pe diferite sisteme de operare dacă este dată fără argumente. |
Familia Wass a devenit proprietara domeniului Țaga, ca urmare a căsătoriei dintre Vid Wass (1414-1454) și Marta Fejes, având 10 ramuri de descendenți. Ei au ridicat 2 castele la Țaga (dintre care s-a păstrat doar castelul mic) și unul la Sucutard. györgy Wass, fiul lui János Wass junior, a fost primul membru al familiei care a consolidat averea imobiliară a familiei Wass, el fiind înmormântat în 1594 pe domeniul castelului mic. Castelul Mare de la Țaga a fost ridicat de către György Wass (1658-1705), fiul lui László si Anna Teleki. Acest castel a fost distrus complet după cel de-al doilea război mondial. În anul 1769 Wass Adam a construit acest castel, care se păstrează și astăzi. Castelul aparține stilului baroc transilvănian și a fost inițial compus din: Pavilion-bibliotecă, în stil baroc, cu colonadă (distrus). În decursul anilor s-au facut adăugiri la fațada posterioară. Pe tavanul fostei cantine a Intreprinderii Agricole de Stat s-a aflat o pictură (actualmente acoperită cu tencuială). Castelul avea formă dreptunghiulară cu două turnuri scunde pătratice și patru pavilioane. Era încadrat într-un părculeț, în față fiind plasate două fântâni arteziene. A supreviețuit clădirea principală, ridicată în stil baroc transilvănean, cu subsol, parter și șarpantă. În apropierea clădirii se află criptele funerare ale familiei, menționate în arhiva familiei din 1776. |
Operațiunea Iași-Chișinău, (în limba rusă: Ясско-Кишинёвская операция - Iassko-Kișiniovskaia operația), cunoscută în literatura de specialitate și ca Bătălia pentru România sau ca A Doua Ofensivă Iași-Chișinău, se referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944. Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și române) și să ocupe România. Operațiunea s-a încheiat cu pierderi de ambele părți, modificarea liniei frontului, coroborată cu ieșirea României din război (23 august 1944) de partea Axei și trecerea ulterioară de partea Aliaților. În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de-a lungul întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s-a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roșii. Din iunie 1944, în acest sector de front s-a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să-și consolideze pozițiile. Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s-a schimbat, cele mai multe tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale Frontului de Est, pentru a opri înaintarea Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia. În ajunul declanșării ofensivei sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate și diviziile germane Panzer a 10-a și a 13-a. Măsurile sovietice de camuflare a atacului au funcționat perfect, iar comandantul german, general-colonelul Friessner, declara la 18 august 1944, cu doar o zi mai înainte de declanșarea ofensivei, că nu se aștepta la niciun atac și că, dacă, totuși, ar fi fost o ofensivă, ar fi fost una de proporții reduse. Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea. Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre Siret și Dunăre. Frontul al III-lea Ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru, lângă Tiraspol, după care să-și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea. Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului. După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea Prahovei. Densitatea pe kilometru de front a sovieticilor: În acest timp, la București, regele Mihai l-a îndepărtat de la putere și arestat pe mareșalul Ion Antonescu. Trupele germane au intervenit, însă au fost împiedicate de riposta armatei române, precum și de atacurile sovieticilor pe front. Soldații germani care apărau câmpurile petrolifere de la Ploiești și rafinăriile prahovene au fost alungați de armata română, iar în momentul în care au încercat să se retragă în Ungaria au suferit pierderi grele. S-a spus adesea că prăbușirea rapidă și totală a liniilor germane ar fi fost cauzată de trădarea românilor. Un studiu sovietic al operațiunilor de luptă indică că o asemenea prezumție este eronată. Trupele române au rezistat atacurilor sovietice în multe cazuri, dar echipamentul antitanc depășit, artileria și armamentul antiaerian nu le-a permis să respingă toate atacurile. Divizia I blindată, comandată de generalul de brigadă Radu Korne, a rezistat cu dârzenie, fiind, însă, nevoită să lupte în defensivă, datorită superiorității ca număr a blindatelor sovietice și a lipsei sprijinului infanteriei (complet decimată în sectorul de luptă în care acționa divizia blindată română). În prima zi de luptă, divizia I blindată română a pierdut jumătate din tancurile de care dispunea, deși numărul tancurilor sovietice distruse a fost de două ori mai mare decât pierderile proprii (printre ele numărându-se și tancuri grele Iosif Stalin). Lovitura de stat care a dus la încetarea unilaterală a luptelor din partea armatei române s-a petrecut în condițiile în care armatele sovietice pătrunseseră adânc în România, iar Armata a 6-a fusese împresurată. Trupele germane au suferit pierderi foarte mari - cel puțin 200.000 de oameni, în timp ce sovieticii au pierdut foarte puțini soldați într-o ofensivă de asemenea amploare. Amenințarea înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să-și retragă armatele din Grecia și Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporții. La nivel politic, ofensiva a precipitat acțiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareșalului Antonescu și de scoatere a țării din Axă. Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între români și foștii aliați germani și unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940. cel puțin 200.000 morți și dispăruți, precum și un număr necunoscut de răniți România în timpul celui de-al doilea război mondial Pagină oficială dedicată participării românilor la al doilea război mondial |
Castelul este înconjurat de un parc natural de circa 11 hectare. Cetatea a fost construită după 1439, din ordinul episcopului Gheorghe Lepes. În jurul anului 1500, cetatea inițială a fost transformată de episcopul Ladislau Geréb în castel în stil renascentist. În anii 1599 și 1601 s-a aflat în posesia lui Mihai Viteazul. Distrus într-un incendiu, castelul a fost reconstruit și restaurat în mai multe rânduri. În ultimele decenii a fost folosit de liceul din Gilău. |
Tribunalul București își are sediul pe Bulevardul Unirii, pe locul fostului magazin Junior. Clădirea, care găzduiește tribunalul și Judecătoria sectorului 2, a fost inaugurată în data de 11 decembrie 2006. Suprafața desfășurată a clădirii este de 27.000 m² și are 8 niveluri, 6 la suprafață și 2 subterane. Construirea noului sediu al Tribunalului București a costat Ministerul Justiției peste 500 miliarde ROL, banii provenind dintr-un împrumut acordat de Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare Guvernului României. Clădirea tribunalului este rezultatul reconstrucției fostului Magazin Junior, cunoscut și sub numele de „magazinul oglinzilor”. Magazinul a fost inaugurat în 1987 și nu a avut prea mare succes în rândul bucureștenilor. Înainte de a fi închis, după doar 5 ani de la inaugurare, în 1992, magazinul prezenta spații comerciale doar la parterul clădirii, restul spațiului fiind neutilizat. Clădirea a rămas nefolosită până în anul 1999 când intră în atenția guvernului și este declarat imobil de utilitate publică și interes național. Clădirea este atribuită Ministerului Justiției, care a intenționat inițial să mute în acest spațiu Înalta Curte de Casație și Justiție. După ce reprezentanții acestei instituții au refuzat mutarea în acest spațiu, Ministerul Justiției a hotărât mutarea în noul sediu a Tribunalului București și a Judecătoriei Sectorului 2. Din vechea clădire a magazinului au fost păstrate atriumul, denumit Sala pașilor pierduți, scările și vechile holuri, restul fiind în totalitate reconstruit. Clădirea a fost reconstruită în așa fel încât să corespundă standardelor internaționale și să asigure o bună desfășurare a actului de justiție. Subsolul, format din două niveluri are o suprafață comparabilă cu construcția supraterană. Aici sunt amplasate aresturile instanțelor, în funcție de sex și vârstă. Celule sunt construite la standarde europene, fiecare încăpere fiind dotată cu grupuri sanitare și instalații de climatizare. Tot la subsol sunt amenajate spații pentru grefieri, arhivele, spațiile destinate pazei clădirii, precum și o parcare. La parter se află zona destinată serviciilor cu publicul, arhivele, registraturile, birourile judecătorului de serviciu, a procurorilor și avocaților. Etajele unu și doi prezintă 26 de săli de judecată, camerele pentru deliberare și birourile judecătorilor. Ultimele trei etaje au accesul restricționat publicului, fiind destinate personalului tribunalului instanței. Deși termenul de predare al construcției a fost anul 2003, abia în 2006 clădirea a fost dată în folosință ca sediu al Tribunalui București. Cele peste 100.000 de dosare, din care 80.000 aflate pe rolul instanțelor au fost mutate în intervalul 23 noiembrie - 11 decembrie. |
Moise Groza () a fost un general român. A activat în Armata Comună a Austro-Ungariei. În anul 1873 i s-a încredințat misiunea de stabilire a frontierei între Austro-Ungaria și Principatele Unite. Cu acest prilej, în Munții Siriului s-a întâlnit cu generalul Florescu care i-a propus să treacă în armata română. În scrisoare este descrisă tentativa de înlăturare a generalului Moise Groza din funcția pe care o deținea, printr-o pensionare forțată. Aceastã acțiune se înscria într-o serie de „epurări“ îndreptate împotriva ofițerilor din armata României proveniți din teritorii din afara Vechiului Regat. A fost un mare patriot al României, fiind recunoscut pentru cucerirea Griviței din 1877. A murit pe data de 9 aprilie 1919 la vârsta de 75 de ani în casa lui din Brăila, fiind înmormântat în cimitirul Sfântul Constantin și Elena din Brăila. |
În anul 1882 Mihail a desăvârșit studiile sale militare la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt. După acea a fost preluat ca locotenent în regimentul de infanterie Erzherzog [Arhiducele] Ludwig Viktor nr. 65, unde în 1887, a avut gradul de căpitan de clasa a 2-a. În ziua de 1 mai 1895, fiind căpitan de prima clasă în același regiment, purtător al Medaliei de Merit Militar Signum Laudis la banda roșie, a fost promovat în afară de tur la rangul de maior și transferat la regimentul Erzherzog Joseph nr. 37. La 2 iulie a fost trimis cu batalionul nr. 2 la Orosháza, unde izbucnise o revoltă de natură socialistă-agrară, și după suprimarea ei în numai patru zile, a putut să se reîntoarcă la baza militară în Oradea. În anul 1902 a devenit colonel și comandant al regimentului Alexander I. Kaiser von Russland nr. 2 la Sibiu. A fost decorat în 1905 cu Ordinul Habsburgic al Coroanei de fier de clasa a 3-a. Șandru a fost numit general de brigadă cu rang de la 14 mai 1907 și comandant al brigăzii nr. 31 în cadrul diviziei de trupe nr. 16 la Brașov, apoi decorat la 1 august al anului cu medalia jubiliară Carol I și la 2 noiembrie cu Ordinul împărătesc rusesc Sf. Stanislav de clasa a 2-a cu stea. În sfârșit a fost numit general cu caracter de divizie (Feldmarschalleutnant) pe 1 mai 1911 și pensionat. În anul 1913 a mai fost onorat cu Ordinul Împărătesc al Coroanei de Fier de clasa a 2-a și a fost nobilat, conform regulii ordinului, cu predicatul Cavaler de Kismiháldya. Trecut la pensie s-a stabilit la Viena unde a activat in cadrul Societății România Jună, iar împreună cu generalul Alexandru Lupu și Grigore Trailovici a militat activ pentru capela ortodoxă a românilor din Viena. Destinatari ai premiilor sau decorațiilor militare |
Cena a urmat mai întâi Școala Militară Grănicerească din Caransebeș și apoi Școala Specială de Pionieri de la Tulln, pe care a absolvit-o cu mare succes. În 1863 a devenit locotenent în Regimentul 64 de infanterie românesc. S-a remarcat în timpul Războiuuil Austro-Prusac împotriva Prusiei, luând parte la celebra bătălie de la Königgrätz din 1866. Cu gradul de locotenent major (1873), între anii 1874 și 1879, a fost profesor la Liceul Militar din Timișoara. În anul 1879 a devenit căpitan. În 1881 a fost trimis la Viena și de aici în Bosnia și Herțegovina, unde s-a remarcat ca militar de excepție. Între anii 1881 și 1885 a fost acolo comandant al Liceului Militar pentru cadeți din Königsfeld, iar în 1887 al Curții Marelui Duce de Luxemburg Adolf. A fost avansat la gradul de maior în 1890. Datorită însușirilor sale i s-a încredințat misiunea de organizare a liceelor militare din Marburg și Komenitz. Foarte mulțumit de rezultatele sale, împăratul Franz Ioseph I a dispus avansarea pe loc la rangul de locotenent-colonel (1894), iar pe 22 mai 1897, înaintarea la gradul de colonel și investit comandant al regimentului Freiherr von Bouvard nr. 74 din Galiția. Ofițerul, între altele purtător al Ordinului Coroanei de Fier de clasa a III-a, a Crucii de Cavaler al Ordinului Împăratului Franz Joseph I, a Crucii de Merit Militar clasa a III-a și a Medaliei de Merit Militar Signum Laudis la banda roșie, a fost ridicat pentru calitatea sa ca ofițer și vitejia sa ca soldat în ziua de 1 august 1904 la gradul de Generalmajor (general de brigadă ) si șef al brigăzii nr. 3 cu sediul la Rzowszów. Cu toate că a suferit, în anul 1904, un accident de călărie foarte grav, a rămas ofițer activ pentru încă patru ani și a intrat în sfârșit la pensie pe data de 17 iunie 1908, onorat cu titlul de Feldmarschalleutnant (general de divizie). La 24 august 1914 generalul-locotenent (Generaloberst) Arthur von Bolfras l-a avertizat pe șeful său militar Franz Conrad von Hötzendorf, că măsurile draconice îndreptate împotriva românilor și sârbilor din Banat suspectați cu toții de autoritățile maghiare, vor fi cauza multor probleme în viitor. El a cerut, în special, că Conrad ar trebui să folosească influența sa, pentru a pune capăt exceselor comandamentul militar în Timișoara, în sudul Ungariei, unde, începând cu sfârșitul lunii iulie 1914, se făcuseră sute de arestări neîntemeiate în urma mobilizării parțiale împotriva Serbiei. Datorită convingerilor sale naționale și suspectat că întreținea legături cu ofițeri din armata română, pe 26 iulie 1914 a fost arestat și generalul Cena, împreună cu |
Alexandru a fost un fiu al locotenentului-colonel, comandant al regimentului român bănățean nr. 13, Moise Guran, originar din Domașnea. A absolvit școala primară în satul natal, după care la Bozovici școala trivială, iar la Caransebeș școala medie. Având pe întreg parcursul școlar rezultate dintre cele mai bune, a fost primit pe ziua de 29 octombrie 1836 la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, pe care a absolvit-o cu rezultate excelente. După absolvirea cursului superior ca sublocotenent, a fost încadrat ca locotenent în regimentul de infanterie Erzherzog Franz Ferdinand d’Este nr. 32 la 30 septembrie 1844. La 20 august 1848 a fost avansat la gradul de locotenent-major, în care calitate s-a distins în luptele din 1848 și 1849 în Italia la Governolo, Montanara, Curtatone și în bătălia de la Novara. Din acest motiv, a fost numit la 1 decembrie 1850 căpitan de clasa II, și scurt timp mai târziu, la 24 ianuarie 1851, căpitan de clasa I și mutat la secțiunea Statului Major General pentru gestionarea trupelor și magazinelor. La 1 mai 1859 a fost înaintat în gradul de maior. În anul 1859, participă la războiul austro-italian, luptând pe fronturile de la Magenta și Solferino. În aceste bătălii s-a remarcat ca un bun ofițer, bine pregătit din punct de vedere militar, cu multă inițiativă și curaj, fapt pentru care a fost decorat de împăratul Franz Joseph al Austriei cu expresia de cea mai mare satisfacție și decorat cu Crucea imperială de Merit Militar. Guran a fost numit cu rang din 29 martie 1864, locotenent-colonel la secțiunea Statului Major General pentru gestionarea trupelor și magazinelor în corpul armatei, și cu rang de la 5 iulie 1866, înainte de termen, colonel al Statului Major General. În această funcție a servit în timpul campaniei în Italia din 1866 ca șef de stat major la comandamentul militar din Istria, apoi ca șef interimar al statului major al Armatei de Sud. După terminarea campaniei, a preluat pe 26 septembrie 1866 comanda Școlii de Război și a Școlii de Administrație, până când a fost promovat ca șef al departamentului nr. 5 din Ministerul de Război la 3 ianuarie 1869. El a deținut acest post până la 31 octombrie 1872. La 1 noiembrie 1872 a devenit pentru aproape patru ani comandant al Brigăzii I din divizia VI de infanterie și director al Secției de Topografie din Croația și Slavonia. A fost ridicat la gradul de general de brigadă (Generalmajor) la 23 aprilie 1873 (rang de la 1 mai al anului). În anul 1876 generalul Guran a fost numit de împăratul Franz Joseph în funcția de director superior al Institutului Geografic Militar din Viena. În această calitate a participat într-un mod remarcabil în publicarea nouă a marii hărți speciale a Imperiului Austro-Ungar, precum și în numeroase alte lucrări cartografice. Împotriva plângerilor formulate de comitetul tehnic militar, cu privire la metodele de preparare ale hărților noi în 1877, a fost apărat de șeful Statului Major General, locotenent-mareșalului Anton Maria Baron von Schönfeld, care a lăudat explicit performanța generalului. Guran s-a bucurat mereu de încrederea împăratului. A fost avansat de el în ziua de 1 mai 1878 la gradul de locotenent-mareșal în aceeași funcție. Din motive de sănătate, Guran a cerut retragerea s-a din serviciu. Pensionarea lui a fost aprobată la 1 noiembrie 1879. În cercurile militare a fost numărat încă din timpul vieții ca unul dintre cei mai inteligenți și stimați generali din toată armata austro-ungară. Generalul a murit necăsătorit, departe de Banat, la Viena, unde a fost înmormântat cu onoruri militare. În necrologuri a fost descris drept un om foarte educat, corect și precis, care s-a bucurat de cea mai mare cinstire în armată. Generalul Alexandru Guran, personalitate complexă, nu a fost numai un militar desăvârșit, dar și un pictor apreciat. Ca pictor s-a axat pe peisaje și flori, în redarea lor folosind cu multă dibăcie nuanțele de verde, albastrul, albul și galbenul. Dealurile împădurite și livezile înflorite din picturile sale amintesc de meleagurile copilăriei. Cu mare drag a pictat și portrete, în care înfățișează oamenii din jurul său. Unul dintre tablourile sale care au dobândit notorietate a fost "Femeia cu lumânare aprinsă".Fiind un bun cunoscător al sufletului omenesc, realizează portrete de o mare expresivitate, cel mai apreciat fiind tabloul „Femeia cu lumânarea aprinsă”, ce reprezintă o româncă ieșind din casă în toiul nopții cu o lumânare aprinsă, aceasta ferind cu mâna flacăra de vânt. Flacăra proiectează misterios razele asupra pieptului și brațelor, având o umbrire splendidă a feței. Tabloul, împreună cu alte 34 de lucrări, a fost expus la Caransebeș la o expoziție organizată de episcopul Ioan Popasu cu ocazia înființării „Societății Femeilor Ortodoxe din Caransebeș” (1 mai 1891), tablou ce a fost vândut în anul 1925 cu suma de 250.000 lei. Alexandru Guran a publicat și nuvele în „Familia“ lui Iosif Vulcan din Oradea, de asemenea zeci de articole de cultură generală în ziarele “Albina” din Viena, “Concordia”„ din Budapesta și “Luminătorul”„ din Timișoara. S-a bucurat de aprecierea regelui Carol I cât și de prietenia Mocioneștilor, a episcopului Ioan Popasu și a lui Vicențiu Babeș. Recunoscut pentru simțul său artistic, el a fost delegat al Austriei la expoziția mondială de pictură de la Paris din anul 1878, precum și președinte al comisiei austro-ungare la această expoziție. A fost ales de trei ori consecutiv președinte de onoare al Expoziției europene de pictura de la Paris. Ofițerul a primit multe distincții, intre altele: Ordinul împărătesc persan de mare ofițer al ordinului al Soarelui și Leului Destinatari ai premiilor sau decorațiilor militare Scriitori români de proză scurtă |
A absolvit Academia Militară din Wienerneustadt. A ocupat diverse funcții militare, atât în regimente, cât și la Viena, în Ministerul de Război, fiind apreciat cu calificative maxime. A avansat repede în ierarhia militară, ajungând până la gradul de General de Brigadă. Fiind decorat cu Ordinul Leopold de cavaler i s-a acordat, la cerere, și rangul de Cavaler de Seracin. În urma unei boli care se manifesta tot mai evident, a trecut la pensie și s-a stabilit la Caransebeș. A donat Institutului Pedagogic din Caransebeș peste 400 de exponate de păsări și animale împăiate. Împreună cu fratele său Iosif Seracin și cu căpitanul Ilie Pepa au înființat o fundație pentru ajutorarea elevilor săraci, dar silitori la învățătură. |
A studiat la școala germană din Mehadia. Un om de o inteligență rară și de o perseverență ieșita din comun. La Sibiu fiind, a colaborat cu George Barițiu cu care a tradus o Instrucțiune pentru artileriștii de câmp. A scris cărți cu caracter militar, dar și poezii și aforisme. Românii bănățeni au dat 25 de generali, care au ajuns în fruntea armatei austriece, fiind figuri marcante ale Curții de la Viena. Pentru faptele sale a fost înobilat cu titlul de cavaler de Trapșa. A fost comandantul Regimentului XIII de graniță Româno-Bănățean nr. 13, în perioada marilor confruntări dintre armatele imperiale austriece și otomane. |
Grupul 47 a început după cel de-al Doilea Război Mondial, când, în 1946, Alfred Andersch și Walter Kolbenhoff au înființat revista Der Ruf (Apelul), prin care se dorea modelarea în spirit democratic a poporului german. Revista nu a avut o viață lungă, căci forțele ocupante americane au interzis-o pentru nihilism exacerbat. Fondatorii revistei nu s-au lăsat intimidați și au înființat o altă revistă, în același an, numită Der Skorpion (Scorpionul). Nici aceasta nu a avut succes, astfel că ei au pus bazele Grupului 47, avand ca model Grupul 98 spaniol. Membrii grupului se întâlneau în mod regulat, de două ori pe an. Erau chemați doar scriitori, filosofi, oameni cu renume. Ei primeau scrisori prin care l-i se spunea unde și când are loc întâlnirea. Nu exista o listă cu membrii, ei se schimbau, puteai să fi invitat o dată, iar a doua oară să nu mai ai dreptul să vii. La întâlniri se citeau doar manuscrise care nu au fost încă publicate, iar pe baza lor se formau discuții, unde textul era criticat. Existau și premii pentru cele mai bune texte. Hans Werner Richter, fondator și organizator, a numit acest grup drept unul privat-public. Ei doreau să promoveze tineri scriitori, să formeze o literatură germană “de după războiul fulger”. Au criticat anumite tendințe din epocă, anume aceea de a scrie distanțat despre trecut și nu despre aici și acum, idealizarea poetică, etc. Din anul 1950 membrii grupului alegeau autorul cu cea mai bună lucrare și îi ofereau Premiul Literar al Grupului 47. Banii erau colectați la început de la membri, însă mai apoi s-au găsit sponsori printre stații de radio, diferite publicații etc. Câțiva dintre cei care au primit premiul: Grupul a dobândit foarte repede un mare prestigiu, mai ales datorită membrilor foarte cunoscuți. Însă în principal din cauza opiniilor politice contradictorii întâlnirile s-au rărit, iar în 1977 a fost declarat oficial desființat. |
La momentul loviturii de stat de la 23 august 1944, von Killinger se găsea, împreună cu secretara sa, la vila acesteia de la Săftica. Acolo a primit vești, la început contradictorii, despre cele întâmplate la Palatul Regal și despre arestarea lui Ion Antonescu. Se pare că în confuzia creată de secretul loviturii, Eugen Cristescu și generalul Constantin Tobescu, aflând de arestarea lui Antonescu, s-au dus la sediul Legației Germane pentru a anunța acest lucru oficialităților naziste. Manfred von Killinger a făcut parte din mai multe organizații teroriste de dreapta, organizații care până în 1924 uciseseră mai mult de 400 de oponenți politici în Germania. A fost arestat la München și acuzat de omor, dar achitat în ciuda existenței de dovezi care îl încriminau. A activat și ca scriitor, însă scrierile lui sunt considerate în general de calitate slabă. |
Grigore Păucescu a fost o personalitate influentă pentru literatura română, susținându-i financiar pe mulți dintre scriitorii perioadei respective, printre care pe Alexandru Vlahuță, care de altfel îi era fin. Miniștri ai agriculturii români |
Franz Lehár s-a născut în orășelul Komárom, aflat pe atunci în Austro-Ungaria. Prima sa compoziție a făcut-o la vârsta de 11 ani. A urmat studiile muzicale la Conservatorul din Praga, sub îndrumarea lui Antonin Dvořák. În anul 1902 a devenit dirijorul teatrului de operetă din Viena și și-a început activitatea de creație. În căutarea unui drum propriu, Lehár a compus vestitul vals "Aur și argint" care i-a adus primul succes. În anul 1902 a intrat în posesia primului său libret de operetă "Fetițele vieneze" scris de Emil Norini. Tot atunci a făcut cunoștință cu celebrul regizor și libretist Victor Léon colaborând cu el la realizarea și montarea mai multor operete. Reformator al operetei, Lehár devine întemeietorul noului curent, înviorând acest gen care decăzuse la finele secolului XIX. |
În linii mari cuprinde teritoriul aflat între Bug și Marea Azov, de la vest la est și între Peninsula Crimeea și vechiul teritoriu al Kievului de la sud la nord. Astfel, numele regiunii poate fi tradus cu aproximație ca „Teritoriul de dincolo praguri”. În perioada secolelor al XVI-lea - al XVIII-lea, regiunea a avut un statut de teritoriu semi-independent al cazacilor, cu centru administrativ al Siciul Zaporojean. În antichitate a fost locuit de triburi traco-scitice și germanice. Din sec. III-IV va cunoaște o serie de migrații care nu se vor termina până prin sec. XVIII. Ultimii veniți în zonă sunt rușii. Revenind la antichitate, trebuie precizat că principalii locuitori ai acestui teritoriu au fost tirageții și cimerienii. Mai târziu, în partea de nord, va cunoaște influența slavo-varegă. Mai multe triburi slave păgâne vor trece către apus prin anumite zone ale Zaporojiei în sec. V-XI. Între timp însă, deja creștinismul fusese propovăduit în partea sudică a acestui teritoriu, ca și în Crimeea, sudul Moldovei, Dobrogea etc de către Sfântul Apostol Andrei și ucenicii acestuia, încă în a doua jumătate a sec. I. Activitatea acestora a dus la formarea primelor comunități creștine în zonă. Teritoriul era în acea vreme sub stăpânire romană, limba latină fiind limba Bisericii creștine în aceste locuri până la începutul sec. VII. Conform studiilor lui Nicolae Iorga, I. Nistor, Dumitru Stăniloaie acest teritoriu face parte din teritoriul de etnogeneză al românilor ca popor. De altfel populația creștină romanică străveche din aceste zone va fi atestată și de izvoarele bizantine din secolele VIII-IX. În antichitate foarte importante au fost pentru Zaporojia cetățile-colonie grecești Tyras (de la gura Nistrului), Olbia (de la gura Bugului) și Herson (de la gura Niprului, în amonte de Olbia). Prin intermediul lor se desfășurau și legăturile comerciale cu ținuturile slave din regiunea Moscovei de astăzi și cu teritoriile baltice. Partea de sud a Zaporojiei, din zona pragurilor Niprului până la Marea Neagră va face parte în sec. XII-XIII din Statul berladnicilor, întins de la Carpați până dincolo de Nipru și având capitala la Bârlad. Cu acest stat aveau legături și principatul de Suzdali, și Statul kievean - care a avut de altfel unele conflicte cu berladnicii. În sec. XIII teritoriul va intra sub dominație tătară, iar mai târziu sub cea lituaniană și implicit polonieză. Cu toate acestea își va păstra un caracter distinct, un mare rol avându-l cazacii de pe Nipru, cazacii zaporojeni, numiți de mai multe ori în izvoarele lituaniene și poloneze "dacii de la Nipru". Aceștia au fost în permanență foarte legați de Moldova, familiile de frunte ale zaporojenilor fiind înrudite cu cele boierești din Moldova iar domnitorii Moldovei fiind de multe ori și protectori sau conducători ai Zaporojiei. Capitala Zaporojiei, nerecunoscută de Polonia, a fost în general la Cremenciug. În 1455 moldovenii vor pune stăpânire pe castelul pe care, fără autorizația domnitorilor Moldovei, îl ridicaseră frații Senarega la Lerici, la gura Niprului. Încercările făcute sub Petru Aron, Bogdan și iar Petru Aron de frații Senarega de a recupera castelul fură zadarnice, el rămânând sub stăpânirea Moldovei. Mai târziu, în apropiere se va forma orașul Oceacov, descris în sec. XVI-XVII de către diplomații polonezi ca "cel mai mare târg al Moldovei" sau "cel mai mare târg moldovenesc". În sec. XVIII teritoriul va intra sub dominație rusească. Recensământul făcut în sudul provinciei, în această perioadă, în regiunea Hersonului istoric va arăta că populația creștină era în imensă majoritate românească. Această situație demografică va fi schimbată de cololnizările organizate de Rusia, astfel încât în 1900 românii reprezentau doar un procent aflat între 10 și 25 % (după sursă) din populația regiunii. De altfel, ei în general nu apar în izvoarele rusești țariste sub numele de români, ci de "moldoveni" sau "latinofoni". Propaganda kieveană din secolul XIX va avea un rol fundamental în ucrainizarea zaporojenilor, ca și a altor populații ne-ucraineene din Podolia, Carpați și alte regiuni. Zaporijia a fost numele statului căzăcesc, Armata Zaporijiană, care și-a avut capitala fortificată la Siciul Zaporijian . Din secolul al XV-lea până la sfârșitul celui de-al XVII-lea, Zaporojia s-a aflat în conflict cu Marele Cnezat al Moscovei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman. Deși regiunea s-a aflat sub controlul formal al Poloniei, cazacii nu au fost niciodată pacificați, iar zona era considerată periculoasă, refugiu al briganzilor și proscrișilor, iar locuitorii săi - turbulenți. În afară de numeroasele atacuri ale vecinilor, locuitorii Zaporojiei au trebuit să facă față atât marelui număr de noi refugiați, care soseau din toate regiunile, cât și conflictelor dintre șlahta poloneză și cazacii care se bucurau de o largă autonomie în regiune. În plus, cazacii declanșau deseori raiduri de jaf în regiunile învecinate Imperiului Otoman, ceea ce ducea la campanii de represiune din partea tătarii, vasalii turcilor. După Tratatul de la Pereiaslav din 1654, Zaporojia a trecut sub suzeranitatea Marelui Cnezat al Moscovei și a fost divizată. Hetmanatul căzăcesc din Ucraina de pe malul stâng și-a stabilit capitala la Ciîhîrîn, iar mai apoi la Baturîn și Hluhiv. Mult mai independenta regiune a cazacilor din Zaporojia de jos era condusă de la Vechiul Sici, (Stara Sici). În 1709, țarul Petru I a ordonat distrugerea Vechiului Sici, forțându-i pe cazaci să se refugieze la Oleșki, pe malul Mării Negre, într-o regiune controlată de Imperiul Otoman. În 1734, rușii le-au permis cazacilor să reînființeze regiunea autonomă ca „Teritoriile libere ale Armatei Zaporojiei” cu capitala la Noul Sici (Nova Sici). În același timp, rușii au adus în regiune numeroși coloniști străini, iar în 1775 au distrus Noul Sici definitiv, incorporând teritoriul în Rusia. |
După ce a studiat la Paris, s-a întors în țară, unde a îndeplinit demnități publice: inițial ca ajutor de șef în secția franceză a Ministerului Afacerilor Străine, apoi în magistratură, unde a avansat până la funcția de președinte al Curții de Apel din București, în 1858. S-a implicat în politică, fiind membru al Adunării ad-hoc (1957) și al Adunării Elective din Muntenia, în ianuarie 1859. După Mica Unire, a fost ministru în mai multe guverne (la justiție, culte și instrucțiune publică) și președinte al Curții de Casație. Guvernul Nicolae Kretzulescu (București), între 6 septembrie - 11 octombrie 1859 în Principatul Munteniei după Mica Unire - ministru al justiției și interimar al cultelor. Ulterior, făcând parte din coaliția care l-a răsturnat pe Alexandru Ioan Cuza de la conducerea țării, a fost apoi ministru de justiție în trei guverne consecutive: |
Ca inginer în diverse departamente ale Moldovei, s-a ocupat de modernizarea unor obiective de interes național (poduri, depozite, edificii publice). Sub administrarea lui s-au construit podurile de la Giurgeni și Horia, lângă Roman. În 22 ianuarie 1869, împreună cu Leon Eraclide (ambii fiind deputați în Camera Legiuitoare), au votat înființarea Gimnaziului „Roman Vodă”, la propunerea lui Costin Brăescu, care va fi deschis la 30 septembrie 1872. |
Gara Obor, numită și Gara de Est, este o gară din municipiul București, care funcționează atât pentru transport de călători cât și pentru mărfuri. Este situată în nord-estul orașului, în zona Obor-Iancului, nu foarte departe de piața Obor (dar neconectată direct de aceasta). Din și spre centrul orașului accesul se poate realiza cu liniile de troleibuz 69 și 85 (ultima asigură legătura cu Gara de Nord). Gara Obor a fost inaugurată în 1903, fiind realizată în stil neoromânesc. Ca gară de călători, oferă legături spre sud-estul țării, cu precădere trenuri personal și accelerat spre Fetești, Călărași și Constanța. Clădirea este monument istoric, având codul . În trecut, Gara Obor a fost legată direct de Gara Băneasa printr-o cale ferată ce străbătea cartierele Colentina și Tei. De asemenea, o altă cale ferată ce pornea din Gara Obor traversa șoseaua Pantelimon și apoi continua în zona Vergului, până la gara Titan Sud, care mai există și astăzi. |
Împreună cu fratele său stolnicul Constantin Cantacuzino, Mihai a jucat un rol important în alegerea lui Constantin Brâncoveanu în domnie. Cei doi au exercitat o influență importantă asupra politicii lui Brâncoveanu, până când fricțiuni între cele două familii au declanșat o ruptură, în 1707. Mihai a fost înlăturat din funcția de mare spătar, pentru ca aceasta să fie încredințată ulterior totuși unui Cantacuzin. „Am zidit din temelie și am înălțat un schițișor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei cei mari și după-cum arată și Patriarchul Țarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit-o bine făcând, îndemnându-se de multă dragoste și cucernicie ce avea către sfântul și de Dumnezeu umblatul muntele Sinaiei.” „Această înconjurare de zid, cu toată coprinderea din temelie, s-au zidit de dumnealui jupân Mihai Spătarul Cantacuzino, carele fiind coprins de dumnezeiască râvnă, toate acestea foarte înfrumusețate a făcut precum se vede, pentru mărirea și slava iui Dumnezeu și pentru veșnica pomenire a dumnealui și a tot neamul dumnealui și s-au săvârșit în zilele luminatului Domn a toată Țara Românească, Io Ștefan Vodă Cantacuzino, fiind Arhiereu - Mitropolit prea sfințitul părinte Antim în anul 1715.” Mare patriot și ctitor de arhitectură românească. Deschide prima ocnă medievală de sare la Slănic-Prahova în anul 1685 iar veniturile le donează spitalului și școlii Colțea din București.]] Ctitori de edificii religioase |
În august 1928, Mihail Cantacuzino a sfârșit într-un accident de automobil, în timp ce se deplasa de la Călimănești spre mănăstirea Cornetu. Decese datorate accidentelor de circulație |
Dimitrie Cariagdi () a fost un politician și ministrul Justiției Instrucțiunii și Cultelor (14 iunie 1865 - 11 februarie 1866; ad-interim 14 - 27 iunie 1865), Ministrul Justiției (18 decembrie 1870 - 11 martie 1871) și primar al Bucureștiului în perioada decembrie 1878 - noiembrie 1883. A fost primul edil care a condus Bucureștiul, capitală a unui stat independent. În timpul mandatului său s-a cumpărat de către primărie una dintre cele mai mari clădiri ale orașului, o veche casă boierească ridicată după 1810 de vistiernicul Ion Hagi Moscu. Casa era situată pe „Ulița Colții” nr. 40.Primăria a funcționat în acest imobil din mijlocul orașului în „Văpseaua de roșu” până în 1912 când a fost dărâmat. Marea sa realizare a constat în obținerea unui credit de 15 milioane lei pentru canalizarea Dâmboviței care provocase în fiecare primavară din decniul trecut distrugeri serioase, ieșind din matcă. Tot în această perioadă s-a realizat și reconstrucția pavajelor cu piatră cubică. Toate aceste operațiuni au fost posibile cu împrumuturi de la Casa de Depuneri. Prețul total al sistematizarii Dâmboviței a fost de 15.150.000 de lei. În anul 1880 au fost finalizate planurile de rectificare și de canalizare a Dâmboviței. O altă realizare majoră a mandatului lui Cariagdi a fost sistemul de canalizare din București. Construcția canalelor, din beton, a început pe 16 septembrie 1881 și i-a fost alocat un buget de 5 milioane de lei. În prezent, o stradă din sectorul 2 al capitalei îi poartă numele. |
Dieter Schlesak () a fost un scriitor de limba germană, născut în România și stabilit în Germania. După ce a fost doi ani învățător la țară, a studiat la București germanistica între 1954 și 1959. După absolvire, a lucrat până în 1969 ca redactor la publicația de limba germană Neue Literatur. În 1969 a făcut o excursie în străinătate, din care nu s-a mai întors în România. Și-a câștigat existența ca scriitor liber profesionist și ca publicist, în Stuttgart (Germania) și Camaiore (Italia). Împreună cu William Totok a activat în redacția revistei bianuale pentru istorie, literatură și politică sud-est-europeană, Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, editată, pînă-n 2016, de istoricul Johann Böhm. Dieter Schlesak a plecat în Germania abia după 1969 după ce, aflat încă pe meleagurile natale, a publicat un volum de poezii („Grenzstreifen”, 1968, „Fîșie de graniță”) și s-a încumetat să-l traducă pe Nichita celor „11 elegii”. Ajuns în RFG, Dieter Schlesak se va remarca în scurtă vreme ca poet, eseist și prozator, opera sa fiind încununată cu nenumărate premii și distincții literare. România a continuat să-l preocupe în cel mai înalt grad, Schlesak urmărind îndeaproape meandrele scriiturii românești, dovedindu-se fascinat de destinul românilor. În anul 1998, lui Dieter Schlesak îi apare, la Târgul de carte de la Leipzig, o antologie a poeziei românești de după 1960.În anul 1986 îi apare romanul autobiografic „Vaterlandstage”, apărut și în traducere românească la Ed. Fundației Culturale: „Zile acasă”.În postfața cărții se află și vocea lui Norman Manea, care a scris ample reflecții despre „Vaterlandstage”. Un loc aparte în scrierile lui Dieter Schlesak îl ocupă jurnalul intim. În anul 1994 a apărut, sub titlul „Stehendes Ich in laufender Zeit” („Stând locului în curgerea timpului”), un jurnal obsesiv centrat pe evenimentele petrecute în România zilelor din decembrie ´89. Ion Muslea, Vatra 2/1997. Un fragment a apărut în același număr a Vetrei. La editura All Educational S.A,. București, a apărut prima parte a unei trilogii despre anii 1989-1994 în versiunea românească a lui Victor Scoradeț: „Revolta morților” (“o imagine surprinzător de exactă și de coerentă a uluitoarelor evenimente care au schimbat esența lucrurilor în fostul lagăr socialist” - I. Mușlea). În decembrie 2000, a apărut volumul antologic „Poeme” în traducerea lui Andrei Zanca la editura Univers."A fost inclus în antologia bilingvă Scriitori germani din România de după 1945'', apărută în 2012 la Editura Curtea Veche. Ion Muslea:Periculoasele «meandre» ale poeziei, în «Vatra», nr. 9/1998. Vasile Voia, O antologie a liricii romînești actuale, în «Steaua», nr. 10/1998. Ion Neagoș, Despre exil și despre întoarcerea acasă, în «Familia», 1/1999. Nicolae Coande, «Și moartea nu va avea împărăție...», în «Vatra», nr. 9/1999. Dieter Schlesak, «Acest limbaj liric era și este un amestec exploziv între complexele lingvistice ale minorității germane și sensul tăios al cuvîntului în dictatură», interviu realizat de Marin Mincu, în «Paradigma», nr. 1/2000. William Totok: Sub masca omului blând și cinstit: farmacistul din Auschwitz originar din România, alTidudini, Nr. 14 [Aprilie 2007] [Cronică la volumul "Capesius, farmacistul de la Auschwitz" |
Anton Carp () a fost un politician și ministru român, de mai multe ori guvernator al BNR. Licențiat în drept la Paris, Anton Carp și-a legat cea mai mare parte a vieții de slujirea Băncii Naționale a României, devenind inițial director și mai apoi guvernator al instituției, funcții în care a colaborat îndeaproape cu Eugeniu Carada. Printre realizările sale ca guvernator se numără: apariția conturilor curente pe depozite de titluri, aur, argint și monede străine; sprijinirea activității bancare, comerciale și agricole a țării prin intermediul scontului BNR; extinderea rețelei de agenții BNR la nivelul Vechiului Regat; elaborarea regulamentelor de operațiuni, precum și a celor de funcționare a sucursalelor și agențiilor BNR. A fost preocupat îndeaproape de construirea imobilelor destinate sucursalelor BNR de la Galați, Craiova, Iași și Brăila, acțiune finalizată în 1888. Totodată, a urmărit cu deosebită atenție procesul de construire și amenajare a palatului BNR, până în iunie 1890 când toate serviciile Băncii s-au mutat în noul sediu. Începând cu anul 1881 a exercitat funcția de director în Banca Națională a României, iar în perioada 1882-1914 a fost de mai multe ori guvernator al BNR: |
S-a ilustrat și prin acțiuni reprobabile, cum ar fi episodul descris de Argetoianu în „Memoriile” sale când în timpul retragerii în Moldova din primul război, în condițiile unei acute lipse de material feroviar, acesta a rechiziționat o garnitură întreagă cu 17 vagoane pentru transportul averii personale, neuitând să-și ia în refugiu mobila sau murăturile!.O altă anecdotă celebră este legată de intrarea trupelor române în Budapesta în 1919; deși Antanta se declarase ferm împotriva acestei acțiuni iar ceilalți oameni politici căutau o soluție de compromis, ministrul Constantinescu' a semnatul ordinul de ocupare a capitalei Ungariei!.Moare în 1926, la moartea lui fiind reabilitat parțial chiar de inamicul său politic Constantin Argetoianu, care scrie tot în „Memorii” : „Moartea a reabilitat pe Alecu Constantinescu...”cu ocazia constatării că averea lăsată post mortem de omul politic era foarte modestă. Căsătorit inițial cu o germană, care i-a dăruit un fiu (Atta Constantinescu), divorțează de aceasta și se căsătorește ulterior cu cumnata. Miniștri ai agriculturii români |
Yatsunori Mitsuda a afirmat că a fost influențat de multe ori de muzica din filmele noi și cunoscute. Deși stilul lui este greu de identificat deoarece se adaptează jocurilor la care lucrează, muzica sa este asemănătoare cu muzica celtă sau cu muzica est-asiatică. Chrono Trigger Original Sound Version este muzica jocului Chrono Trigger, produsă de Yasunori Mitsuda și de Mitsunobu Nakamura. Ea este compusă de trei discuri și de 64 de melodii, acoperind o durată de 2 ore și 30 de minute. A fost publicată de Polystar pe 20 mai 1996, și reintrodusă pe 1 octombrie 2004. Diverse versiuni a albumului există, toate combinând logo-ul Chrono Trigger și textul japonez de lângă el. Versiunea FXCD-016 conține câteva insignii fx, dar îi lipsește textul de sub "Chrono Trigger Original Sound Version" și literele TM lângă logo. Discografia completă a versiunii finale a jocului este: Chrono Cross Original Soundtrack este un album care conține muzica de la Chrono Cross, compusă de Yasunori Mitsuda. El conține trei discuri și 67 de melodii, acoperind o durată de 3 ore. A fost publicat de DigiCube pe 18 decembrie 2000. |
Povestea ia loc în anul 1000 d.Hr., în același loc cu Chrono Trigger, cu puțin înainte de începutul jocului. Bâlciul Mileniului este infestat noaptea de grupuri de monștrii, care vin prin portalul aflat în Guardia. Cei doi protagoniști, Nu și Mamo (un Kilwala), încearcă să găsească membri pentru trupa lor muzicală "Nuumamonjaa". Negăsind pe nimeni, ei se plimbă prin Bâlci, și îl găsesc pe Johnny din anul 2300 d.Hr., și îi întrerup spectacolul. La un moment dat Nu și Mamo ajung în spatele lui Gato în timp ce el continuă să fugă incontrolabil, intrând într-o cursă cu Johnny. Încercând să îl oprească pe Gato, Nu apasă pe un buton de pe spatele lui Gato, ceea ce face ca o mânușă de box la capătul unui arc să îl lovească pe Johnny. Johnny zboară prin aer, delirând și recitând poezie, după care se lovește de un zid. Vocea lui Gato încă se poate auzi din locul în care Nu și Mamo sunt. Dimineața, Gato încă cântă, dar rămâne fără energie și pică la pământ. Un grup de persoane este văzut în prim plan, privindu-l pe acesta. Crono și Lucca sunt printre aceste persoane. Creditele îi arată pe Nu și pe Mamo parodiînd scene din joc. |
Bal mascat (în ) este o operă compusă de Giuseppe Verdi pe un libret de Antonio Somma. Premiera absolută a operei a avut loc la Teatro Apollo din Roma, în ziua de 17 februarie 1859. Durata operei: cca 140 minute. În ciuda finalului său tragic, opera are multe momente foarte reușite, de combinare armonioasă a sublimului și ironiei, o mixiune de tragism și comedie care i-a făcut pe mulți critici de muzică de operă să o eticheteze ca "shakespeariană". Opera este inspirată pe asasinarea regelui Gustav III al Suediei din anul 1792, dar este lipsită de acuratețe istorică din două motive importante. Pe de o parte, sursa inspirației însăși era o prezentare romanțată a evenimentelor, respectiv, în perioada compunerii operei sale, lui Verdi i s-a impus de către cenzură guvernului să efectueze schimbări în desfășurarea acțiunii datorită sensibilității politice a subiectului și / sau a sugestiilor de natură anarhică care puteau fi sugerate. În 1833, dramaturgul francez Eugène Scribe a descris evenimentele care au dus la asasinarea regelui Gustav al III-lea în piesa omonimă, Gustave III. Singurele lucruri reale pe care Scribe le-a păstrat au fost câteva nume istorice implicate, conspirația în sine și asasinarea de la balul mascat. Restul, caracterizările, personajele, povestea romantică, ghicirea viitorului, trădarea prieteniei, etc. sunt rezultate ale ficțiunii autorului francez. Opera lui Verdi s-a bazat pe piesa lui Scribe și nu pe faptele istorice. Și totuși a fost considerată de către cenzura regală ca fiind prea mult, drept care acțiunea se va desfășura în Lumea Nouă, la Boston, în loc de Europa, perioada va fi vag sugerată ca fiind cea a începutului anilor 1700, deci cea a Americii de nord coloniale britanice, rangul personajului asasinat va fi coborât de la cel de monarh la cel de guvernator colonial, iar personajul în sine nu va fi nimeni altul decât Riccardo (Richard), Contele (ori Earl) de Warwick. Acțiunea se petrece la Boston, în ultimii ani înainte de anul 1700. Riccardo, conte de Warvick, guvernator al Bostonului, are zi de audiență. Printre cei care așteaptă se găsesc și adversarii lui Riccardo, necunoscuți de el, grupați în jurul lui Samuel și al lui Tom. Pajul Oscar, prezintă lista invitaților la balul mascat ce urmează a avea loc. Pe listă figurează și Amelia, pentru care Riccardo nutrește, în taină, sentimente de dragoste. După plecarea celor veniți pentru audiențe, sosește Renato, colaboratorul și prietenul cel mai devotat al lui Riccardo, dar și soțul Ameliei. Renato îl avertizează pe guvernator de existența unui complot, care urmărește să-l asasineze. Prezența omului apropiat, care l-a prevenit asupra pericolului ce-l paște, îl tulbură și-i provoacă remușcări lui Riccardo. Dragostea lui pentru Amelia înseamnă trădarea datoriei izvorâte din prietenia ce-i leagă. Judecătorul îi prezintă guvernatorului spre semnare actul de expulzare a vrăjitoarei Ulrika, acuzată de magie. Pajul Oscar o apără. Riccardo nu crede în cele relatate. Pentru a se convinge personal se va duce, travestit, la Ulrika. Ulrika este înconjurată de un grup de susținători. Pentru a-i impresiona și a le exploata naivitatea, invocă spiritele demonice. Printre cei care asistă la această scenă se află și Riccardo, îmbrăcat în pescar. Silvano, un brav matelot, aflat mai de mult în serviciul guvernatorului, este ținta primei preziceri a Ulrikăi: Curând te vei bucura de primirea unor bani și de înaintarea în grad. Cu gândul de a-l răsplăti pe Silvano, dar și cu acela de a-i persifla pe cei care cred în magie, guvernatorul strecoară la vedere, în buzunarul marinarului, o pungă cu bani și o hârtie pe care a semnat numirea ca ofițer. Apare servitorul Ameliei. A venit să îi ceară Ulrikăi o întrevedere cu stăpâna lui. Cei de față sunt îndepărtați. Riccardo însă, recunoscându-l pe servitor și dorind să asculte convorbirea, se ascunde. Amelia, înspaimântată de faptul că îl iubește pe Riccardo, neavând puterea să se elibereze de acest sentiment, vrea să apeleze la ajutorul Ulrikăi. I se recomandă ca leac o buruiană pe care trebuie să o culeagă singură de pe dealul spânzuraților. Riccardo hotărăște să o urmeze. Se aud voci. În timp ce Amelia pleacă, suita guvernatorului, la care s-au atașat Samuel și Tom, își face apariția. Riccardo, văzând că i-au sosit prietenii, iese din ascunzătoare, se apropie de Ulrika și îi cere să-i prezică și lui viitorul. Ulrika îi spune că va fi omorât de un prieten și anume de acela care îi va strânge primul mâna. Guvernatorul, sfidând prezicerea, întinde mâna celor din jurul sau, dar nimeni nu răspunde gestului. Apare Renato, care îl salută pe Riccardo și, necunoscând prezicerea, îi strânge mâna.”Acesta este cel mai bun prieten al meu!,” spune guvernatorul. Dar replica îl previne: ”Ia seama la trădători!” Între timp, Silvano, recunoscându-l pe guvernator, își dă seama că îi datorează banii și avansarea. Stăpânit de bucurie, îl aclamă. Amelia, deși cuprinsă de spaimă, caută buruiana ce i-a fost recomandată. Riccardo îi iese în cale. Când cei doi se găsesc față în față, mărturisirea iubirii, ce a fost până atunci ascunsă, izbucnește. Extazul este întrerupt de apariția lui Renato. Pentru a nu fi recunoscută, Amelia își acoperă fața cu vălul. Renato a venit să-l prevină pe Riccardo că grupul de conspiratori se îndreaptă spre dealul spânzuraților. Trebuie să fugă! Înainte de a pleca, Riccardo îi cere lui Renato să conducă doamna cu văl până la porțile orașului, fără însă a încerca să-i afle identitatea. Conspiratorii, conduși de Samuel și de Tom, s-au apropiat. Spre surprinderea lor, îl găsesc pe Renato împreună cu o femeie. Spadele se încrucișează. Vălul Ameliei cade. Stupoare! Conspiratorii fac haz. Renato, stăpânit de furie, îi invită pe Samuel și pe Tom, pentru a doua zi, la el acasă. Între cei doi soți se petrece o scenă violentă. Rămas singur, reamintindu-și cu melancolie zilele de fericire, astăzi pierdute, Renato, îl blestemă pe cel pe care l-a considerat prieten. Samuel și Tom au venit la întâlnire. Renato le comunică hotarârea de a se alătura conspirației. Când Amelia revine în încăpere, Renato o obligă să tragă la sorți biletul cu numele celui care urmează să-l omoare pe guvernator. Amelia ezită, apoi scoate din vas un bilețel. Pe el este scris: Renato ! Scena este întreruptă de Oscar, venit ca să-i invite la balul mascat. Cei trei bărbați tresar: balul va fi folosit pentru asasinarea guvernatorului. Amelia a înțeles planul urzit. Trebuie să-l prevină pe Riccardo. Riccardo așteaptă invitații. Este decis să sacrifice dragostea ce o poartă pentru Amelia. O să-i trimită pe amândoi soții în Anglia. Oscar îi aduce guvernatorului o scrisoare de la o necunoscută, prin care este anunțat că în timpul balului se va încerca uciderea lui. Riccardo refuză să-și facă griji. Va rămâne în mijlocul invitaților ! Balul a început. Renato îl recunoaște pe Oscar, de la care află ce costum va purta guvernatorul. Amelia se apropie de Riccardo și îi cere cu insistență să părasească sala în care se desfășoară balul. Riccardo își ia rămas bun, onoarea îl obligă să renunțe la dragostea pe care i-o poartă. Cuvintele de adio sunt întrerupte. Pumnalul lui Renato a lovit necruțător. Guvernatorul cade. Muzica de dans încetează. Renato își smulge masca, înfruntând privirile celor din jur: Onoarea a fost salvată! Riccardo, în ultimele sale clipe, dă ordin ca Renato să fie lăsat liber, îi jură acestuia că Amelia este nevinovată, îi înmânează actul de reîntoarcere a Ameliei și a lui în Anglia și-i iartă pe conspiratori. Vocea Ameliei, a lui Oscar si a lui Renato se adaugă mulțimii într-un strigăt de groază. |
Braga (boza în limbile slave și limba turcă) este o băutură răcoritoare, cu gust dulce-acrișor, care se obține prin fierberea cu apă a meiului măcinat. Este o băutură a turcilor nomazi din Asia Centrală, consemnată începând din secolul X, care mai apoi a ajuns în Anatolia, iar de acolo s-a răspândit, inclusiv în Balcani. Braga este tulbure, mucilaginoasă, cu substanțe coloidale în suspensie, datorită conținutului mare de extract cu substanțe hrănitoare, cu cantități foarte mici de alcool și de produse de fermentație acidă. Dacă este preparată corect, în condiții bune și depozitată corespunzător, braga poate fi considerată ca o băutură igienică. Fermentația băuturii începe printr-o slabă fermentație alcoolică care, în scurt timp, este înlocuită prin fermentație acidă de tip lactat, acetic, butiric etc. Braga este un mediu complex, propice dezvoltării diferitelor microorganisme. Cea mai mare parte dintre microorganisme o reprezintă cele din tipul Escherichia coli și Sacharomyces, care imprimă o aromă particulară pronunțată. Se mai găsesc cocci, bacili, mucegaiuri de tipul Mucor. Uneori, în bragă se mai adaugă zaharină și acid salicilic, pentru îndulcire și asigurarea conservabilității. În Moldova, braga se prepară din 2 kg tărâțe de grâu, care se amestecă cu 1 kg mălai, până se obține un aluat. Toate acestea se amestecă pe lopata de la cuptor și apoi se pune la foc. După ce se coace, se scoate din cuptor și se pune la dospit într-un butoi de lemn. Se frământă, se adaugă apă, drojdie și se lasă apoi timp de 4-5 zile. După ce se scoate din butoi, se strecoară (să nu aibă crupe) și se pune într-o cană de lut sau de sticlă, în care se adaugă zahăr. Datorită simplității preparării, în limba română a intrat expresia "ieftin ca braga". Braga rece, ca un sărut de adio, 27 iulie 2008, Dana Balan, Evenimentul zilei A fost odata.... ieftin si autohton: Braga!, 30 ianuarie 2007, Metropotam |
Înființată în 1991, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) folosește investițiile pentru a susține dezvoltarea economiei de piață și a democrației în 27 de țări, din Europa Centrală pâna în Asia Centrală. BERD este deținută de 61 de țări și de două instituții interguvernamentale. Cu toate că acționarii săi aparțin sectorului de stat, BERD investește mai ales în sectorul privat, de regulă împreună cu alți parteneri comerciali. BERD oferă finanțări de proiecte pentru bănci, întreprinderi industriale și comerciale, adresându-se atât noilor inițiative cât și companiilor deja existente. De asemenea, colaborează și cu societăți din sectorul public pentru a sprijini privatizarea acestora, restructurarea întreprinderilor de stat și îmbunătățirea serviciilor municipale sau comunale. Mandatul BERD stipulează că aceasta trebuie să colaboreze numai cu țări care respectă principiile democratice. Acordul de inființare a BERD impune promovarea dezvoltării durabile și ecologice ca parte integrantă a tuturor activitaților sale. Finanțările BERD pentru proiecte aparținând sectorului privat fluctuează între €5 milioane și €250 milioane, sub formă de împrumuturi sau de participații la capitalul social. Cifra medie a investițiilor BERD este de €25 milioane. Proiectele de proporții mai mici pot fi finanțate prin intermediari financiari sau prin programe speciale care se adreseaza investițiilor de dimensiuni reduse în țările mai puțin dezvoltate. Pentru a fi admisibil pentru o finanțare, proiectul trebuie să satisfacă urmatoarele condiții: BERD adaptează fiecare proiect în funcție de nevoile clienților și de situația specifică a țării, regiunii și sectorului în cauză. De regulă BERD finanțează maxim 35 la sută din costul total al unui proiect care pleacă de la zero sau 35 la sută din capitalizarea pe termen lung a societații responsabile de realizarea proiectului. Sponsorii trebuie sa contribuie cu un aport de capital semnificativ, cel puțin egal cu investiția BERD. Este de asemenea necesară asigurarea unor surse suplimentare de finanțare, din partea sponsorilor, a altor co-finanțatori sau obținute prin intermediul programului de împrumut sindicalizat oferit de BERD. Finanțările BERD acoperă marea majoritate a sectoarelor economice. Principalul său organism de conducere este Consiliul guvernatorilor, format dintr-un reprezentant - de regulă ministrul de finanțe - pentru fiecare stat membru. Consiliul guvernatorilor deleagă majoritatea atribuțiilor de conducere Consiliului directorilor, care stabilește orientarea strategică a BERD. Consiliul guvernatorilor alege un președinte al băncii, care este reprezentantul legal al acesteia. Președintele are sarcina de a administra activitatea BERD sub îndrumarea Consiliului directorilor. În iulie 2015, s-a descoperit că supermarketurile Lidl și Kaufland, deținute de Schwarz Group, controlat de una dintre cele mai bogate familii din Germania, au beneficiat în zece ani de fonduri de aproape 900 milioane de dolari de la o divizie a Băncii Mondiale și BERD, pentru extinderea în Europa Centrală și de Est. Aceasta în timp ce mandatul acestor instituții finanțate cu bani publici este de susținere a dezvoltării în țările în care investesc. Banca Mondială are și rolul specific de reducere a sărăciei. |
Paiațe (în italiană: Pagliacci) este o operă în 2 acte compusă de Ruggiero Leoncavallo pe un libret propriu. Opera este una din lucrările care figurează în repertoriul permanent al teatrelor lirice. Premiera operei a avut loc la „Teatro Dal Verme” din Milano la data de 21 mai 1892. Acțiunea se petrece în satul Montalto din Calabria (sudul Italiei), la 15 august 1865. Prologul este expus de unul din personajele operei, comediantul Tonio. El subliniază că subiectul acțiunii ce va urma este inspirat din viața reală. Actorii care vor apărea pe scenă nu trebuie considerați simpli comedianți, al căror rol ar fi doar să distreze publicul; ei sunt în primul rând oameni, cu sentimentele lor firești. Piața satului Montalto din Calabria. Țăranii întâmpină cu mare bucurie sosirea trupei de comedianți. Conducătorul trupei, Canio, anunță mulțimea că în această seară se va organiza un spectacol de comedie, la care invită pe toată lumea. Atunci când Tonio, care din cauza sluțeniei sale joacă întotdeauna rolurile bufonului din comedie, încearcă s-o ajute pe Nedda să coboare din căruță, este dat la o parte cu brutalitate de Canio, care în gelozia lui feroce nu lasă pe nimeni să se apropie de soția sa. Umilit, Tonio își ascunde cu greu poftele de răzbunare. Țăranii îi invită pe comedianți la un pahar de vin, la care atât Canio cât și Beppo răspund bucuroși. Numai Tonio ramâne de o parte. Țăranii remarcă, în glumă, că probabil de aceea nu vine și el, ca să rămână singur cu Nedda. La auzul acestor cuvinte, Canio devine dintr-o dată serios. El acceptă să se faca glume pe socoteala sa numai atunci când joacă pe scenă, dar în viață, în realitate, este gelos pe Nedda, pe care chiar o amenință, căci în ultimul timp ea s-a înstrăinat. Se aud clopotele satului și țăranii se îndreaptă spre casele lor. Nedda, rămasă singură, este tulburată de cuvintele lui Canio, dar curând se liniștește și sufletul ei este curpins din nou de bucurie. Tonio a așteptat tot timpul clipa în care s-o găsească singură pe Nedda; acum el se apropie și-i face declarații înfocate de dragoste, dar ea își bate joc de el. Atunci când Tonio devine agresiv și încearcă s-o cuprindă în brațe, Nedda îl alungă cu lovituri de bici. Tonio, în culmea furiei, pleacă, jurând că se va răzbuna. Apare acum Silvio, un tânăr țăran care o iubește pe Nedda. Cei doi îndrăgostiți își jură credință. Într-adevăr, Nedda este sătulă de viața nesigură a comedianților și, după o scurtă șovăire, primește propunerea iubitului ei de a fugi împreună chiar în noaptea aceea. Întâlnirea lor însă a fost observată de Tonio, care aleargă la Canio spre a-i putea surprinde. Se reîntorc chiar în clipa când Nedda îi promite lui Silvio că la noapte va fi pentru totdeauna a lui. Canio se aruncă furios asupra lui Silvio, dar acesta reușeste să dispară fără a putea fi recunoscut. Deoarece, cu toate amenințările, Nedda refuză să divulge numele iubitului ei, Canio scoate un cuțit s-o ucidă. Este împiedicat de Tonio și Beppo, care-i smulg cuțitul din mână. Totuși, Tonio îl sfătuiește în șoaptă pe Canio s-o supravegheze îndeaproape pe Nedda, căci tânărul țăran va veni desigur la reprezentație și va putea fi recunoscut. Canio rămâne singur. Deși sufletul său este răvășit de durere din cauza necredinței soției, va trebui totuși să-și joace rolul de comedie, să distreze publicul și să râdă. |
Echilibrul acido-bazic al sângelui e reglat și menținut pe un interval de valori corespunzător funcționării organismului de sistemele tampon sanguine prin mecanisme fizico-chimice ce apelează la și mecanismele biologice specifice anumitor organe, cum ar fi plămânul, ficatul, rinichiul, pielea etc. Fiecare sistem tampon are două elemente reprezentate fie de un acid slab și sarea sa cu o bază puternică, fie de o bază slabă și sarea sa cu un acid tare. Sistemul tampon acționează în sensul reducerii amplitudinii variațiilor de pH. În prezența unui acid tare, sistemul tampon îl transformă în sarea corespunzătoare, formând cantități echivalente de acid slab. Fiind puțin disociabil, acesta determină o acidifiere a mediului mult redusă față de cea determinată de acidul tare. În organism există cinci sisteme tampon importante, și anume : sistemul bicarbonat/acid carbonic; sistemul [redusă/hemoglobinat de potasiu; sistemul oxihemoglobină/oxihemoglobinat de potasiu; sistemul |
După anul 2004, PSR a realizat o serie de fuziuni cu alte partide de stânga precum Partidul Muncitoresc Român sau Partidul Socialist Unit, existente la acea dată. Începând cu anul 2004 PSR a participat la toate alegerile, cu excepția alegerilor parlamentare din 2008 și a celor europarlamentare din 2009, când nu a aliniat niciun candidat. Procentual, cel mai bun rezultat electoral a fost obținut la alegerile parțiale pentru parlamentul european din 2007, când a înregistrat un scor electoral de 0.55%. Ca număr de mandate obținute cel mai bine s-a comportat în anul electoral 2004, când a obținut 4 mandate de primari și 72 de consilieri locali. La alegerile locale din 2016 a obținut un număr de 20 de consilieri locali (câțiva dintre ei fiind aleși la Hunedoara pe listele unei alianțe locale). În iulie 2010, partidul a decis să își schimbe denumirea în Partidul Comunist Român. În ianuarie 2011, Partidul Alianța Socialistă a primit verdictul din partea Tribunalului București conform căruia nu poate prelua denumirea de “Partidul Comunist Român”. Conform presei conducerea partidului ar fi decis să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) după ce magistrații Curții de Apel București au respins schimbarea denumirii Partidului Alianța Socialistă. O confirmare a acestui demers a venit abia în ianuarie 2014, după ce partidul a fuzionat cu o altă formațiune politică. Oficial, PAS a continuat să se numească Partidul Alianța Socialistă și a participat la alegeri sub această denumire. Partidul nu a mai afișat nici un fel de însemn legat de schimbarea de denumire. La vremea respectivă Ion Iliescu, președintele sub mandatul căruia, practic, PCR a fost trecut pentru a doua oară în ilegalitate (după perioada dintre 1924-1944) a comentat decizia PAS de schimbare a numelui ca fiind una oportunistă, de natură electorală. Ca urmare a slabelor rezultate electorale, PAS a fost propus pentru desființare de Ministerul Public în luna mai 2013 conform Legii Partidelor 14/2003. Înainte ca desființarea să fie efectiv pronunțată de instanța de judecată, PAS a fuzionat cu Partidul Alternativa Socialistă (nou înființat) preluând numele acestuia și cedându-i în schimb istoricul, simbolurile, patrimoniul și organizațiile. La data de 30 aprilie 2015, noua cerere de redenumire a partidului a fost admisă de Tribunalul București. Partidul și-a schimbat numele în Partidul Socialist Român (PSR). În iunie 2015 Constantin Rotaru, care a fost multă vreme președintele partidului, a anunțat că a depus la Tribunalul București o cerere de reînființare a Partidului Comunist Român. În acest fel, conform legii, Constantin Rotaru și-a pierdut de drept locul de membru al PSR și implicit funcția de președinte al partidului. Noul președinte al partidului a devenit Marin Badea, care fusese până atunci prim-vicepreședinte. Tentativa a eșuat, iar Rotaru s-a reînscris în partid. Din luna decembrie a aceluiași an, acesta a redevenit președinte al PSR. Pe plan internațional partidul este afiliat Partidul Stângii Europene (SE) - internaționala partidelor socialiste, eurocomuniste și social-ecologiste din Europa. Oficial, SE susține poziții politice considerate a fi radicale, la stânga poziției de centru-stânga reprezentate de Internaționala Socialistă (din care face parte PSD). PSR reprezintă în România pozițiile politice ale SE și conform statutului propriu doctrina oficială este cea a socialismului democratic, opus neoliberalismului. Astfel, în opinia PSR rolul statului în economie trebuie prezervat și avuțiile solului și subsolului trebuie exploatate numai în regim de proprietate publică. Piața liberă este permisă în toate domeniile, dar guvernul trebuie să apere caracterul social al statului. Conform programului, PSR militează pentru pluralismul politic, democrație și constituționalism. |
Ideologul socialist Parvus, care a organizat mai târziu politica economică a Turciei în timpul lui Mustafa Kemal Atatürk, a introdus, împreună cu Troțki, încă din octombrie 1917, conceptul revoluției permanente, care prevedea între altele: înlăturarea țarismului și burgheziei revoluția proletară și instituirea dictaturii proletariatului reforma agrară, și naționalizarea economiei Alexander Parvus, cu numele real Israel Lazarevici Helphand (fonetic: Helfand sau Ghelfand, probabil Geldpfand), s-a născut într-un cartier evreiesc din Minsk, Belarus. A locuit însă în Odessa unde și-a început activitatea revoluționară la vârsta de 16 ani. În 1886 s-a refugiat în Elveția, unde l-a cunoscut pe Plehanov, care l-a determinat să studieze marxismul. A urmat cursuri universitare în științele economice la Basel, între anii 1887-1891. Teza de doctorat a avut ca temă repartizarea muncii. Activitatea publicistică a continuat-o la Leipzig, unde a publicat critica lui Engels a luptei pe baricade a maselor populare. Parvus s-a ocupat și de problema organizării grevelor, devenind unul dintre liderii revoluționari zeloși. A publicat și în presa rusă de extremă stângă. După ce l-a cunoscut pe Troțki, autoritățile Germaniei l-au declarat pe Parvus persoană indezirabilă. După 1900, a făcut cunoștință la München cu Lenin, iar în 1905 a participat, împreună cu Troțki, la revoluția rusă din 1905. A fost arestat și deportat în Siberia, de unde a evadat. S-a reîntors în Germania, unde s-a implicat într-un scandal financiar compromițător. Bolșevicii l-au învinuit de o fraudă în valoare de 130.000 de mărci. Incidentul i-a stricat relația cu liderii socialiști, între care Rosa Luxemburg, articolele sale nemaiputând fi publicate în gazetele lor. Sosit în 1910, Gelfand-Parvus a activat ca jurnalist până în 1914 și a avut contacte cu diferite grupări socialiste din Imperiul Otoman. A fost reprezentantul în Constantinopol al firmei concernului germande siderurgie și construcții de armament Krupp și al companiei britanice Vickers. A făcut afaceri de milioane vânzând armament în timpul Războiului balcanic și a publicat articole de economie politică. În 1914 s-a mutat la Copenhaga, de unde a reluat legătura cu social-democrații germani (aripa Lensch-Cunow-Haenisch). A înființat publicația social-democrată Die Glocke (Clopotul), în care milita pentru „solidaritatea” proletară. În 1917 a colaborat cu serviciul de informații al armatei germane, cu care a organizat călătoria clandestină a lui Lenin și a unui grup de acoliți din Elveția în Rusia cu scopul răsturnării guvernării țariste. Prin izbucnirea Revoluției din Octombrie, Rusia, în care țarismul căzuse în Revoluția din Februarie, a fost nevoită să iasă din război (Rusia a încheiat pace cu Germania abia în martie 1918, când a semnat Tratatul de la Brest-Litovsk). După primul război mondial, Geldfand-Parvus s-a retras la vila sa din Berlin, unde a încetat din viață în 1924. |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.