Datasets:

OpenLLM-Ro
/

ro_wiki

Dataset card Data Studio Files Files and versions Community

Split (3)

train · 123k rows

page stringlengths 33 136k
Iacob (Ἰάκωβος) cel Tânăr () a fost un apostol de la începuturile creștinismului. Părinții săi ar fi fost Alfeus și Maria-Kleophas. Probabil este identic cu acel „Iacob cel mic” menționat în „Evanghelia lui Marcu”.I s-a dat apelativul de „mic” pentru a-l deosebi de apostolul omonim, Iacob fiul lui Zebedeu și frate al apostolului Ioan. Se pare că a răspândit Evanghelia în zona Africii de Nord, fiind mai apoi ucis prin crucificare.
Apostolul Iuda-Tadeul a fost, conform noului testament, unul din cei 12 apostoli ai lui Isus Hristos. Acest apostol este prezentat în Noul Testament sub 2 nume diferite: „Tadeu” (Marcu 3,18, Matei 10,1-4), respectiv „Iuda”, fiul lui Iacob (Luca 6,16, Ioan 14,22 și Faptele Apostolilor 1,13). Este uneori identificat cu Iuda, fratele lui Isus. A predicat în zona Feniciei și Asia Mică, ajungând la curtea regelui Avgar al Edessei. A murit străpuns de săgeți, conform tradiției, în anul 65 d.Cr. El ar fi conform tradiției autorul cărții biblice numită Epistola lui Iuda. Conform opiniei critice majoritare, aceasta este o scriere sub nume fals. Unii cercetători o consideră o lucrare pseudonimă scrisă între sfârșitul secolului I și primul sfert al secolului al II-lea, bazându-se pe referirile la apostoli, tradiție, stăpânirea bună a limbii grecești și opoziția față de gnosticism, dar cercetătorii conservatori consideră că provine din perioada 66 - 90.
Participanții la al Doilea Război Mondial reprezintă totalitate națiunilor care au fost implicate direct sau au fost afectate de oricare dintre teatrele de luptă ale celui de-al Doilea Război Mondial: Această înțelegere, care nu a fost la început o alianță militaro-politică oficială,a fost fondată pe conceptul Axei Roma-Berlin (Pactul de Oțel). Mai târziu, Axa s-a transformat în Pactul Tripartit, prin adeziunea Japoniei. Fiecare dintre puterile importante ale Axei Roma-Berlin-Tokio au pornit la război din proprie inițiativă: Germania în 1939, Italia în 1940, iar Japonia în 1937 împotriva Chinei și în 1941 împotriva SUA, de multe ori fără să-și acorde un ajutor reciproc coordonat. Între puterile Axei nu s-au împărțit cea mai mare parte a tehnologiilor și resurselor și nu a existat o coordonare serioasă strategică și tactică între aceste forțe. După ieșirea Italiei din Axă, Germania și Japonia au funcționat ca puteri absolut separate, fiecare ducându-și propriul război pe teatre de luptă diferite-Germania în Europa, iar Japonia în Pacific. Mai multe puteri mici au luptat de partea Axei, cele mai multe fiind subordonate efortului de război al Germaniei sau Japoniei. Aliații originali, legați de angajamentele lor pentru garantarea securității Poloniei, erau în principal Franța și Regatul Unit. După căderea Franței, Regatul Unit a rămas singura țară importantă a Aliaților. Restul țarilor erau în principal țările Commonwealthului și forțele comandate de diferitele guverne în exil. Deși în mod oficial războiul nu a început decât în 1939, odată cu invazia germană în Polonia, războiul a început mult mai devreme în Asia și Africa, odată cu invazia italiană în Etiopia (1936) și cea japoneză în China (1937). În scurtă vreme, războiul s-a extins la scară globală, în Europa și în Oceanul Pacific. China, cu o treime din teritoriul țării sub ocupație, și-a mobilizat forțele pentru a ajuta britanicii să apere India de invazia japoneză și să recucerească Burma (în prezent Myanmar) în 1944. În 1941, după atacul Germaniei Naziste împotriva Uniunii Sovietice, britanicii i-au acceptat pe sovietici în Alianță. Mai înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa, Anglia nu știa prea bine cum să negocieze cu sovieticii, care, după atacul conjugat germano-rus împotriva Poloniei, erau condierați agresori de Londra, cu toate că, prim-ministrul britanic Winston Churchill spunea în 1939 că noua frontieră sovieto-germană forma un front antinazist, pe care Hitler nu-l va putea sparge niciodată. Această declarație ar putea fi considerată ca o încercare de a-l provoca pe Hitler să atace URSS-ul. Până în cele din urmă, odată ce Uniunea Sovietică s-a alăturat Aliaților, principalele forțe ale Wehrmachtului s-au mutat pe frontul de răsărit. După atacul japonez împotriva bazei navale americane de la Pearl Harbor din 1941, Statele Unite au intrat în mod oficial în război, implicându-se pe toate teatrele majore de război, din Europa și Asia. Statele Unite a devenit unul dintre cei mai importanți colaboratori ai Aliaților datorită resurselor materiale și producției industriale și agricole neafectate în mod direct de devastările războiului, având o contribuție importantă la aprovizionarea foțelor anti-fasciste atât inainte cât și după momentul Pearl Harbor, (vedeți și Lend-Lease). Prin comparație, alături de Aliați au venit mai multe națiuni decât alături de Axă. Nu doar țările atacate de Axă s-au alăturat Aliaților, dar și un număr de țări mai mici care nu au fost direct implicate în război s-au alăturat Aliaților, pentru a-și asigura propria securitate ca și pentru a-și asigura un important sprijin economic și militar din partea acestora în timpul și după încheierea războiului. În lista de mai jos sunt enumerate toate țările implicate sau afectate de război, cu o scurtă descriere a rolului fiecăreia dintre ele. În cazul participanților mai importanți, există subarticole care oferă detalii asupra acțiunilor respectivelor țări în conflagrație. Regele Mohammed Zahir Shah a reușit să-și păstreze regatul în afara conflictului. Cum prețul petrolului a crescut, comerțul exterior a adus țării o mare bogăție în timpul conflictului. Uniunea Africii de Sud, ca membru al Commonwealthului Britanic, a declarat război Germaniei la scurtă vreme după Regatul Unit, pe 6 septembrie 1939. Sub comanda britanică au luptat trei divizii de infanterie și una de blindate sud-africane pe diferite teatre de război, în special în Africa de Nord. Cei mai mulți militari ai Diviziei a 2-a sud-africane au căzut prizonieri la Tobruk pe 21 iunie 1942. Deși s-a spus că în rândul populației afrikaner exista un puternic sentiment pronazist, prim-ministrul Jan Smuts a păstrat ferm țara în rândurile Aliaților. Albania a fost anexată cu forța de Italia în aprilie 1939, cu puțin timp înainte de izbucnirea conflagrației mondiale. Albania nu a fost capabilă să se opună invaziei și a devenit plantforma de lansare a următoarei invazii italiene, cea din Grecia. Odată ce campania germană din Balcani a fost încheiată în 1941, Albania a fost folosită ca bază a garnizoanei italiene din Balcani, care a fost înlocuită de forțele germane, după ce Italia a schimbat tabăra în 1943. Andorra a rămas neutră din punct de vedere oficial pe toată durata războiului. La începutul războiului, în țară a staționat un mic detașament de trupe franceze datorită războiului civil spaniol. Aceste forțe au fost retrase în 1940. După înfrângerea Franței, Regimu de la Vichy l-a proclamat pe Philippe Pétain ca noul coprincipe al Andorei. După ocupare de către germani a întregii Franțe în 1942, unități militare germane au fost mutate în apropierea graniței andoreze, lângă Pas de la Casa, dar acestea nu au trecut niciodată granița. Ca răspuns, forțele spaniole au fost cantonate la La Seu d'Urgell, dar și acestea au rămas pe toată durata războiului în afara granițelor Andorei. În 1944, Charles de Gaulle a stabilit un nou guvern provizoriu și și-a asumat funcția de co-prinț. De asemenea, a ordonat trupelor franceze să ocupe micul stat vecin ca "măsură preventivă" pentru apărarea ordinii. De-a lungul întregului conflict, Andora a fost folosită ca rută de contabandă între Spania și Franța regimului de la Vichy, dar și ca rută pentru cei care fugeau din zonele ocupate de naziști. Contribuția Arabiei Saudite la efortul de război a fost în principal una economic, țara fiind unul dintre cei mai importanți producători de țiței. În ciuda statutului său de neutralite, Arabia Saudită a aprovizionat tabăra aliaților cu mari cantități de Țiței. Regele Abdul Aziz Al-Saud, în ciuda resentimentelor față de prezența colonialistă a Regatului Unit și Franței în Orientul Mijlociu, era în relații excelente cu Statele Unite ale Americii și cu președintele Franklin D. Roosevelt. Ca rezultat al acestor relații cu americanii, Arabia Saudită a rămas favorabilă acțiunilor Aliaților. În timpul celui de-al doilea război mondial, Argentina a fost condusă de o serie de guverne conservatoare și corupte și de junte militare. Armata argentiniană și populația țării (care cuprindea și grupuri importante de emigranți italieni și spanioli) era divizată în acea perioadă între atitudinile favorabile Axei sau Aliaților. În vreme ce majoritatea elitei economice argentiniene era anglofilă și dorea ca țara să se alăture Aliaților, printre militari prevalau sentimentele neutraliste sau chiar favorabile Axei. Războiul a fost considerat de oficialii armatei ca o potențială sursă de venituri obținute prin exportul de produse agricole și industriale ambelor tabere implicate în conflagrație. Până în cele din urmă, guvernul miltar al generalului Edelmiro T. Farrell a cedat presiunilor internaționale și Argentina s-a alăturat altor țări din America Latină și a declarat război Germaniei și Japoniei în ultimele luni ale conflagrației, (27 martie 1945). Mai trebuie notat faptul că în ciuda poziției neutre a guvernului țării, cam 800 de volutari argentinieni au luptat în cadrul forțelor aeriene britanice, sud-africane sau canadiene, în special în Escadrila nr. 164 RAF, care a luptat în Franța și Belgia. În timpul celui de-al doilea război mondial, Armenia era parte a URSS ca republică sovietică (RSS Armenească). Peste jumătate de milion de armeni au luptat în rândurile Armatei Roșii, mulți dintre ei căzâd în luptă, (83.700 după Krivoșeev). Au fost formate cinci divizii de infanterie. Din rândurile armenilor s-au ridicat 4 mareșali și 60 de generali. Biserica armenească și armenii din diaspora au donat mari sume de bani pentru victoria în războiul anti-german. După încheierea războiului, Armenia și Georgia sovietice au avut pretenții teritoriale față de Turcia. După o vreme Uniunea Sovietică a anunțat renunțarea la orice pretenție teritorială față de vecinul turc. Unii dintre prizonierii armeni au ales să lupte pentru forțele Axei. Ei au luptat în mai multe unități millitare: Australia s-a numărat printre primele țări care au declarat război Germaniei pe 3 septembrie 1939. Peste un milion de australieni - bărbați și femei - au luptat în război, dintr-o populație aproximativ șapte milioane de locuitori. Deși armata australiană nu era pregătită corespunzător pentru război, guvernul a reușit să mobilizeze rapid escadrilele Royal Australian Air Force și să le trimită în sprijinul Royal Air Force. Royal Australian Navy (RAN) a întreprins operațiuni de luptă împotriva Italiei imediat după intrarea ultimei în război în iunie 1940. Mai târziu, trupele de infanteriști australieni au luptat în campaniile împotriva Italiei și Germaniei din nordul Africii și din Europa. Submarinele germane au operat în apele australiene de-a lungul întregului război. Cea mai mare parte a efortului de război autralian a fost făcută după izbucnirea războiului cu Japonia la sfârșitul anului 1941. Australia a devenit o ținată a atacurilor nipone pentru prima oară în 1942, când aviația japoneză a bombardat orașul Darwin. Au urmat numeroase alte atacuri împotriva orașelor australiene, submarinele Axei atacând vasele militare sau de transport sau porturile australiene. Efortul principal de război a fost concentrat pentru cea mai mare parte a războiului în Asia de Sud-Est și zona de sud-vest a Pacificului. Din ianuarie 1942 australienii au luptat în Malaezia, Indiile Olandeze Orientale și în Noua Guinee australiană. Mai înainte ca grosul trupelor austaliene să se întoarcă din străinătate, începând din iulie, unitătile milițiilor australiene au dus lupte grele în campania drumului Kokoda. În august 1942, infanteria austrliană a câștigat prima victorie împotriva forțelor terestre japoneze în timpul bătăliei din Golful Milne. Forțele armate australiene au fost implicate în 1945 în luptele grele pentru recucerirea Borneoului. Austria a devenit parte a Germaniei în 1938 după așa-numitul Anschluss. După înfrângerea Puterilor Axei, aliații au ocupat Austria la sfârșitul războiului până în 1955, când țara a recâștigat independența completă, cu condiția neutralității perpetue. Șeicul Bahrainului a declareat război Germaniei pe 10 septembrie 1939. Forțele din Bahrain au luptat sub comandă britanică pe teatrul de război din Orientrul Mijlociu. Bolivia a fost una dintre multele națiuni latino-americane care au declarat război Germaniei mai târziu, (4 decembrie 1943). La scurtă vreme după declararea stării de beligeranță, președintele Enrique Peñaranda a fost răsturnat de la putere de un grup de complotiști. Noul lider al țării, Gualberto Villarroel, avea simpatii fasciste și antisemite. Presiunile internaționale l-au obligat însă pe Villarroel să rămână în tabăra Aliaților și să elimine din anturajul său pe simpatizanții naziști. Bolivia a fost unul dintre furnizorii importanți de materiale de război pentru Aliați, în special staniu. Brazilia era condusă în perioada războiului de dictatorul Getúlio Vargas și și-a menținut statutul de neutralitate până în 1942. După ce submarinele germane au atacat vapoarele brazilie din Oceanul Atlantic și din portul Pearl Harbor, Brazilia s-a alăturat Aliaților, declarând război Germaniei și Italiei în 1942. Brazilia a participat la patrularea Atlanticului de Sud și apărarea rutelor comerciale. De asemenea a permis accesul vaselor militare aliate în porturile țării. Brazilia a trimis un corp expedițonar de 25.000 de oameni în Europa în 1944, fiind singura națiune latino-americană care a făcut așa ceva. Brazilienii au luptat în rândurile Armatei a 5-a americane de sub comanda generalului Mark Wayne Clark și a participat la campania din Italia. De asemenea, în Italia au luptat și piloții militari brazilieni care zburau pe avioane americane de tip P-47. Bulgaria a fost unul dintre aliați mai puțin importanți ai Germaniei. A semant Pactul Tripartit pe 1 mai 1941, dar principala sa contribuție la război a fost acordarea dreptului de tranzit pentru armatele germane care au atacat Iugoslavia și Grecia. Bulgaria a ocupat teritorii grecești, românești și iugoslave în încercare de restaurare a Bulgariei Mari din secolul al XIX-lea, dar nu a participat la războiul antisovietic. Pe 9 septembrie 1944, comuniștii bulgari au dat o lovitură de stat, în condițiile favorabile ale intrării Armatei Roșii în țară. Noul guverna bulgar a declarat război Germaniei. Guvernul Bulgar a semnat un armistițiu cu Aliații la Moscova pe 28 octombrie 1944. Patru armate bulgare au atacat pozițiile germane din Iugoslavia. După ce germanii au evacuat Iugoslavia, Armata I bulgară a continuat ofensiva în Ungaria și Austria. Canada a declarat război Germaniei în primele zile ale conflagrației, pe 10 septembrie 1939. La fel ca în timpul primului război mondial, unitățile canadiene au luptat sub comandă britanică și au jucat un rol de primă importanță pe teatrului de luptă european. Forțele militare canadiene au avut o contribuție majoră în timpul bătăliei Angliei, bătăliei Atlanticului, campaniei din Italia și bătăliei din Normandia și în raidurile de bombardamente aeriene împotriva Germaniei. Canadienii au participat la luptele din Italia începând cu ianuarie 1944. Efectivele canadiene din Normandia au crescut de la o divizie în iunie 1944 la un corp de armată în august același an. Canada a fost unul dintre participanții cei mai importanți ai Progamului de pregătire aeriană a Commonwealthului Britanic, în cadrul căruia au fost pregătiți piloții militari ai uniunii. În martie 1945, ambele corpuri canadiene, (care se aflaseră până atuci sub comandă britanică), au trecut sub comanda Armatei I candiene. Din 1941, forțele canadiene au participat și la luptele din Asia, de exemplu la apărarea Hong Kongului. De la sfârșitul anului 1944, vasele de război ale Royal Canadian Navy și echipajele lor au fost transferate din Atlantic în Pacific, pentru a sprijini luptelor marinei regale britanice de aici. Efectivele totale canadiene s-au ridicat la aproximativ 1 milion de luptători de-a lungul întregului război. Ceylonul (cunoscut mai târziu ca Sri Lanka), era în timpul războiului colonie britanică și adăpostea o importantă bază navală aliată. Pe 5 aprilie 1942 peste 300 de avioane decolate de pe portavioanele japoneze au bombardat insula. Winston Churchill a afirmat că acesta a fost "cel mai periculos moment" al războiului, japonezii încercând reeditarea succesului de la Pearl Harbor. Vasele britanice fuseseră mutate însă în Atolul Addu, la 600 mile sud-vest de Ceylon. Cu toate acestea, flota britanică a pierdut un portavion, după crucișătoare și două distrugătoare, iar escadrilele de avioane britanice au suferit pierderi foarte grele. Flota britanică a fost retrasă mai departe, în Africa de Est până în 1944. Ceylonul era apărat de artilerian de coastă staționată pe Insula Horsburgh din Insulele Cocos. În urma activităților subversive ale Partidului Lanka Sama Samaja, regimentul de artilerie s-a rezvrătit și a încercat să predea insula japonezilor în noaptea de 8-9 mai 1942. Rebeliunea a fost înăbușită, trei soldați ceylonezi fiind judecați și condamnați la moarte. Liderul revoltei, caporalul Gratien Fernando, a sfidat autoritățile militare britanice până în ultima clipă. După această revoltă, nicio unitate combatantă ceyloneză nu a mai fost plasată în prima linie de luptă. unitățile de transport și aprovizionare ceyloneze au fost folosite în spate frontului din zone din Orientul Mijlociu. Trupele aliate staționate pe insulă au avut efective crescute de până la trei divizii, datorită importanței strategice deosebite a Sri Lankăi, care era un important producător de cauciuc natural. Raționalizarea a fost făcută și în Sri Lanka, dar cantitățile de alimente distribuite populației erau mai ridicate decât în cazul altor colonii britanice din subcontinentul indian, pentru a preveni creșterii nemulțumirilor populației. Ceylonezii din Malaezia ocupată de japonezi și din Singapore au fost recrutați de japonezi pentru regimentul Lanka al Armatei naționale indiene, destinată luptei antibritanice. Au existat planuri pentru debarcarea lor în Sri Lanka pentru declanșarea unui război de guerilă, dar această acțiune a răms doar în faza de proiect. La inceputul războiului, Chile a ales să păstreze statutul de neutralitate, în condițiile în care țara avea legături comerciale foarte bune cu Germania. Până în cele din urmă, Chile și-a distanțat poziția de cea a Axei, oficialitățile chiliene concediind ofițerii progermani. Relațiile cu puterile Axei au fost rupte în 1943, iar, în 1945, Chile a declarat război Japoniei. Republica China se afla în război cu intermitențe din 1931 (incidentul Mukden), când Japonia a anexat Manchuria. Pe 7 iulie 1937, incidentul de la podul Marco Polo a declanșat un război în toată puterea cuvântului între cele două state. Guvernul naționalist chinez, implicat deja în lupta cu japonezii, trebuia să facă față și războiului civil dintre Kuomintang și comuniști. Cu toate acestea, la începutul anului 1942, Chiang Kai-shek a reușit să trimită trupe în ajutorul britanicilor care se luptau în Burma împotriva japonezilor. Japonezii au trimis în China peste 1,5 milioane de soldați pentru a-și asigura victoria. Numeroase centre urbane, obiective industriale și regiuni de coastă au fost ocupate de Japonia pentru cea mai mare parte a timpului. China a suferit numeroase pierderi umane în timpul războiului, atât din rândurile militarilor cât și al civililor. Armata maționaliștilor chinezi a suferit pierderi de aproximativ 3,2 milioane de oameni, din rândul civililor pierind aproximativ 17 milioane de locuitori. După război, China a devenit una dintre cele mai importante state victorioase și a căpătat una dintre locurile permanente în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. După încheierea războiului cu japonezii, a reizbucnit războiul civil chinez dintre naționaliști și comuniști. Guvernul naționalist, cu armata puternic redusă în conflictul mondial, controlând regiuni cu economia devastată de război, au fost înfrânți de comuniști în 1949. Republica China s-a retras în Taiwan, în timp ce pe continent a fost proclamată Republica Populară Chineză. După atacul de la Harbor, Columbia a rupt legăturile diplomatice cu puterile Axei. Columbia a aprovizionat Aliații cu produse petroliere. În 1943, submarinul german U 505 a scufundat o goeletă columbiană, ceea ce a determinat guvernul comumbian să declare "starea de beligeranță" cu Germania pe 26 noiembrie. Ambasadorul german a părăsit țara și au fost luate măsuri de securitate, precum internarea cetățenilor germani în zone bine precizate. Avioanele de recunoaștere aparținând companiei germano-columbiene Scadta, care fuseseră folosite la fotografierea din aer a orașelor germane și columbiene au fost predate Statelor Unite. În perioada imediat după încheierea războiului, Columbia a trimis produse Nestle (cafea, mâncare pentru copii, etc.) și cărbuni pentru încălzirea locuințelor în întreaga Europă.. Costa Rica s-a alăturat Aliaților mai târziu în război. Administrația de stânga a președintelui Rafael Ángel Calderón Guardia era ostilă nazismului și a introdus o serie de măsuri pentru scăderea influenței în regiune. Costa Rica a declarat război Japoniei a doua zi după atacul de la Pearl Harbor, iar la scurtă vreme a declarat război și Germaniei și Italiei. Guvernul din Costa Rica a permis americanilor să înfințeze o bază aeriană pe Insula Cocos. Cuba s-a alăturat Aliaților pe 8 decembrie 1941, când a declarat război Japoniei. Trei zile mai târziu, Cuba a declarat război și Germaniei și Italiei. Baza navală americană de la Guantanamo Bay a fost folosită la apărarea transporturilor maritime aliate în regiunea caraibeană. Pe 15 mai 1943, o navă militară cubaneză a scufundat un submarin german în apele capitalei Havana. Cuba a început planificarea mobilizării rezerviștilor pentru a contribui cu trupe la război, dar armata nu a fost gata de luptă până la sfârșitul războiului. Datorită faptului că Peninsula Coreea fusese ocupată de Japonia, guvernul provizoriu al Republicii Coreea în exil în China a fost recunoscut de Aliați după 1941 ca singurul reprezentant legal al poporului coreean. Guvernul provizoriu a declareat război împotriva Japoniei și Germaniei pe 9 decembrie 1941, iar mica Armata Coreeană de Eliberare a participat la luptele alături de Aliați la luptele din China și din Asia de sud-est. În 1945, armata coreeană a era pregătită să înceapă lupta de elibereare a țării în cooperare cu armatele americane, dar, cu câteva zile mai înainte de plecarea la luptă, războiul s-a încheiat. Danemarca s-a declarat neutră la începutul războiului. Țara a fost ocupată de Germania pe 9 aprilie 1940, (ca parte a Operațiunii Weserübung), a capitulat după câteva ore de luptă și nu a declarat niciodată război Reichului. Guvernul danez a rămas în funcțiune la Copenhaga până în 1943 au semnat Pactul anticomintern. Pe 29 august 1943, guvernul și-a prezentat demisia suveranului ca răspuns la cererile germanilor pentru noi concesiuni. Țara a fost administrată în continuare de Ministerul German de Externe. Pe 10 mai 1940, britanicii au ocupat Islanda și Insulele Faroe. Statele Unite au ocupat Groenlanda. Islanda avea să-si proclame independența în 1944. Pe 4 mai 1945, forțele germane din Danemarca s-au predat armatei britanice. Dat fiind faptul că liderul forțelor germane din Bornholm a refuzat să se predea sovieticilor, două orășele din zonă au fost bombardate, iar garnizoanele naziste s-au predat. Bornholm a rămas sub controlul sovieticilor până în 1946. Elveția a încercat să fie neutră în timpul războiului, dar amenințările germane și concentrările de trupe la granițele țării i-a făcut pe responsabilii militari elvețieni să se pregătească de război. După invadarea Poloniei pe 1 septembrie 1939, Elveția și-a mobilizat complet armata în numai trei zile. Deși naziștii făcuseră planuri pentru invadarea Elveției în 1940, (Operațiunea Tannenbaum, Hitler a renunțat la acțiune, considerând că atacul ar fi fost o risipă de timp și de resurse, fiind preferată organizării invadării Angliei. Spre deosebire de Belgia, Olanda și alte națiuni vest-europene care au fost învinse foarte ușor, Elveția avea o armată puternică, iar terenul preponderent muntos ar fi ușurat mult apărarea. În ciuda statutului ei de țară neutră, Elveția nu a fost ferită de ostilități. Mai multe avioane germane au fost doborâte de avioanele de vânătoare elvețiene după ce violaseră spațiul aerian al țării. Mai multe sute de avioane din ambele tabere, care fuseseră nevoite să aterizeze în Elveția, au fost arestate pe aeropurturile țării iar echipajele au fost internate până la sfârșitul războiului. Mai multe orașe elvețiene au fost bombardate din greșeală de Aliați. Deși guvernul elvețian avea o orientare antinazistă, trupele naționale nu au intervenit direct în conflictul european. Elveția este din acest motiv considerată ca fiind singura țară vest-europeană care a fost capabilă să mențină aparența neutralității de-a lungul întregului conflict. În perioada postbelică au apărut numeroase controverse și revendicări ale averilor aparținind victimelor Holocaustului și ale oficialilor naziști depozitate în băncile elvețiene. Ecuadorul este încă una dintre țările latino-americane care s-au alăturat mai târziu Aliaților în război. Ecuadorul a declarat război Germaniei pe 2 februarie 1945 și a permis SUA să folosescă baza navală de pe Insula Baltra. Egipt a devenit complet independent în 1936, dar trupele britanice au rămas să apere Canalul Suez, iar un tratat permitea englezilor să păstreze baze militare provizorii pe teritoriul țării. Egipt a fost considerat atât de Aliați cât și de Axă ca un punct de importanță strategică, în primul rând datorită existenței Canalului Suez. De-a lungul războiului, guvernul egiptean a menținut statutul de neutralitate al țării, dar regele Farouk a fost favorabil permisiunii acordate britanicilor să folosească teritoriul țării ca bază de operațiuni și a plasat marina egipteană sub controlul britanic. La începutul războiului, Italia viza cucerirea Egiptului, dar, după înfrângera din fața trupelor britanice conduse de Archibald Percival Wavell, au fost nevoiți să accepte ajutorul trupelor germane conduse de generalul Erwin Rommel. Din 1931 până în 1944, El Salvador a fost condus de Maximiliano Hernandez Martinez, un admirator declarat al lui Hitler și Mussolini. Cu toate aceste, El Salvadorul a declarat război atât Japoniei (8 decembrie 1941) cât și Germaniei, (12 decembrie), la scurtă vreme după atacul de la Pearl Harbor, motivele fiind în principal economice. Economia El Salvador depindea în mare măsură de Statele Unite. Martinez a îndepărtat germanii din conducerea țării și a internat japonezii, italienii și germanii din țară. Dictatura lui Martinez a fost răsturnată de freva generală a salvadorienilor, șeful statului fugind în 1944 în Guatemala. Molotov-Ribbentrop] semnat de Germania și Uniunea Sovietică a lăsat Estonia în sfera sovietică de interes. Uniunea Sovietică a amenințat Estonia cu războiul, dacă ultima nu era de acord cu semnarea unui pact de asistență mutuală, care ar fi permis URSS-ului să construiască baze militare în Estonia. Guvernul eston, convins că nu se pot apăra de agresiunea sovietică, a fost de acord cu semnarea acestui pact pe 28 septembrie 1939. Comuniștii estoni au organizat o lovitură de stat cu ajutorul Armatei Roșii în iunie 1940, iar cu ocazia alegerilor organizate în țară în același an, stânga prosovietică a câștigat o victorie care i-a perimis formarea noulu guvern și proclamarea Republicii Socialiste Estone pe 2 iulie 1940.Estonia socialistă a fost admisă în mod oficial în cadrul URSS-ului ca republică sovietică cu numele de "RSS Estonă". Estonia a fost ocupată de Germania în 1941 după izbucnirea războiului dintre naziști și sovietici. Controlul sovietic asupra Estoniei a fost restabilit în 1944. Pentru o scurtă perioadă de timp în septembrie 1944, în condițiile în care trupele germane părăseau țara, iar trupele sovietice nu sosiseră încă, s-a încercat la Tallinn proclamarea independenței. Estonia și-a recâștigat independența în 1991. În momentul declanșării celui de-al doilea război mondial, împăratul Haile Selassie trăia în exil în Anglia, încercând fără succes să obțină sprijinul Aliaților pentu cauza țării sale. Mișcarea Patriotică Etiopiană a declanșat războiul de guerilă imediat după căderea orașului Addis Ababa în mai 1936. După ce împăratul a plecat în exil, resturile armatei etiopiene s-au transformat în mici unități de guerilă, care au dus un război clandestin devastator pentru ocupanți. La lupta armată clandestină au participat numeroși civili, întreaga populați opunând o rezistență pasivă, prin care s-a încercat sabotarea programului economic al lui Mussolini. Ca urmare, italienii nu au reușit să aibă controlul total asupra țării. Până în momentul declanșării celui de-al doilea război mondial și după aceea, continua hărțuire a liniilor de transport și comunicații italiene din regiune a redus nu numai puterea de luptă a ocupantului, dar le-a distrus moralul. Represaliile fasciștilor italieni au fost dure și a țintit de multe ori comunitățile de civili fără apărare. Intrarea Angliei în luptă împotriva Italiei a dat un nou imbold mișcării patriotice etiopiene, care a reușit într-un final alungarea italieniilor din Etiopia și Cornul Africii. Campania de elibereare a Etiopiei a început în iarna anului 1940. Împăratul Haile Selassie, care se bucura acum de sprijinul total și de cooperarea britanică, a fost transportat în Sudan, unde a preluat conducerea diviziilor etiopiene. Campania din Africa de Est a fost declanșată cu participarea unei forțe multiafricane, compuse din etiopieni, eritreeni, sudanezi, kenyeni, rodesieni, sud-africani, indieni, nigerieni, ghanezi, englezi și francezi. Etipia a fost eliberată pe 5 mai 1941, la cinci ani după ce împăratul a fost forțat să fugă din țară. Elibererea Etiopiei a reprezentat prima victorie a Aliaților în al doilea război mondial și a permis forțelor lor să se deplaseze în Egipt pentru a opri înaintarea Axei spre Cairo. Victoria rapidă și relativ ușoară a fost rezultatul rezistenței armate neînduplecate și neîntreruptă a patrioților etiopieni în anii de după ocuparea țării. Fiji era colonie britanică în timpul celui de-al doilea război mondial. Forța defensivă din Fiji a luptat alături de Armata Noii Zeelande sub comanda unificată din Pacific a Aliaților. În 1941, Commonwealthul Filipinelor era un teritoriu semiindipendent al SUA. Armata filipineză se afla sub comanda generalului american Douglas MacArthur. Filipinele a fost printre primele țări invadate de japonezi. Forțele filipeneze și americane au dus o luptă îndârjită de rezistență. (Vedeți și: Campania din Filipine, 1941-1942). MacArthur s-a retras cu cartiereul său general în Australia, unde a făcut celebra sa declarație: "Am plecat din Bataan și mă voi întoarce". Forțele aliate din Filipine au capitulat în mod oficial la Corregidor, pe 8 mai 1942. În ciuda acestei capitulări oficiale, mișcarea de rezistență din Flipine nu a începtat niciun moment. Elemente ale armatei filipineze au continuat lupta și au reușit să elibereze majoritatea provinciilor țării. Alte grupuri, precum Hukbalahap, s-au alăturat luptei antijaponeze. Președintele Manuel L. Quezon a fost recunoscut ca președinte al Filipinelor fără întrerupere, până la decesul său din 1944. Forțele aliate de sub comanda lui MacArthur s-au reîntors în octombrie 1944, debarcând la Leyte. Finlanda a fost lăsată în sfera de interes sovietică în pactul Molotov-Ribbentrop, iar atunci când i-a refuzat Uniunii Sovietice dreptul să construiască baze militare pe teritoriul său, a fost atacată de mai marele său vecin, declanșându-se astfel războiul de iarnă (30 noiembrie 1939 - 13 martie 1940). După război, Finlanda a căutat să capete ajutor din partea Suediei sau Angliei, dar a fost împiedicată de amenințările URSS-ului și manevrele politico-militare ale Germaniei. Finlanda a dezvoltat relații mai bune cu Germania Nazistă pentru a contracara presiunile sovietice. Cooperarea dintre cele două state a condus la declanșarea de către Uniunea Sovietică a unui atac aerian preventiv împotriva Finlandei imediat după declanșarea Operațiunii Barbarossa. Se declanșa astfel războiul în continuare, (25 iunie 1941 - 4 septembrie 1944). Regatul Unit a declarat război Finlandei pe 6 decembrie 1941, dar Statele Unite nu le-au urmat niciodată exemplul. Pentru a asigura sprijinul militar necesar opririi ofensivei sovietice, a fost semnat înțelegerea Ryti-Ribbentrop pe 26 iunie 1944, prin care Finlanda și Germania deveneau aliați activi. După oprirea ofensivei sovietice, Finlanda și URSS au semnat un armistițiu, în acest timp Wehrmachtul fiind în retragere din statele baltice. Armistițiul cerea Finlandei să scoată din țară tote trupele germane, ceea ce a dus la izbucnirea războiul din Laponia, (15 septembrie 1944 - 25 aprilie 1945). Finlanda a semnat tratatul care a pus în mod oficial stării de război cu Anglia și Uniunea Sovietică la Paris în 1947. Franța a fost unul dintre garanții originali ai securității Poloniei, fiind astfel unul dintre primele state care au declarat război Germaniei. În 1940, după bătălia Franței, guvernul francez capitulat, ceea ce a dus la apariția regimului de la Vichy și a Forțelor Franței Libere din exil. Forțele Franței Libere, sau Comitetul Național Francez, un grup cu baza la Londra, condus de Charles de Gaulle, a fost înființat în 1940 pentru a menține alianța cu Anglia și pentru a lupta Franța ocupată de Germania. Forțele Franței Libere împreună cu Rezistența franceză au jucat un rol de primă mărime în luptele pe teatrul de război mediteranian și pe frontutul de vest, participând cu succes la eliberarea Europei Occidentale și a Franței înseși în 1944. După ce Franța a fost invadată de forțele naziste, țara a fost împărțită în două regiuni: un "sector ocupat" și un "sector suveran". Guvernul și-a mutat sediul la Vichy, ceea ce i-a și dat numele regimului. Regimul de la Vichy a fost condus de mareșalul Pétain. Franța - regimul de la Vichy este considerat în general un stat membru al Axei, deși oficial a păstrat un statut de neutralitate în timpul conflictului. Prim-ministrul Pierre Laval a încercat de mai multe ori să implice Franța în război de partea Axei, dar a fost împiedicat în acțiunile sale de Petain. În mai multe ocazii, forțele regimului de la Vichy au fost atacate de cele ale Aliaților în timpul războiului. Cele mai importante incidente Aliați-Vichy au fost în timpul invadării Siriei din 1941, în timpul debarcării în Africa de Nord Franceză din noiembrie 1942 și în campania din Madagascar din 1943. În toaman anului 1942, germanii au ocupat întreaga zonă continentală franceză, dar au permis guvernului de la Vichy să continue să funcționeze. După război, Laval a fost judecat pentru trădare și executat. Germania Nazistă a fost cea mai importantă dintre puteriele Axei pe teatrul de război european. Capitularea forțelor germane (4 - 8 mai 1945) a pus capăt războiului în Europa. După război, Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație - sectorul occidental americano-britanico-francez - și cel răsăritean - sovietic. În timp ce sectorul occidental a format Republica Federală Germania, în cel răsăritean avea să fie proclamată Republica Democrată Germană. Odată cu prăbușirea comunismului în Europa, a avut loc și reunificarea Germaniei. În zilele noastre, Germania este una dintre cele mai puternic dezvoltate state din lume. Cucerirea câmpurilor petroliere din Caucaz a fost unul dintre obiectivele majore ale invaziei germane în URSS. Armatele Axei nu au atins niciodată teritoriiul Georgiei Sovietice. Georgia a contribuit cu aproape 700.000 de soldați la efortul de război sovietic, cam jumătate dintre aceștia fiind uciși (79.500 după estimările lui Krivoșeev). Georgia a fost unul dintre principalii furnizori sovietici de textile și muniție în timpul războiului. Unii dintre soldații georgieni sovietici prizonieri la germani au ales să lupte alături de forțele Axei. Ei au fost încadrați în următoarele unități: Un batalion georgian staționat în Olanda a declanșat o luptă care este considerată ultima bătălie a celui de-al doilea război mondial, așa numita răscoala georgiană de pe insula Texel. Grecia a obținut o primă victorie împotriva forțelor Axei invingând încercarea italiană de invazie. Hitler a fost obligat să-și trimită forțele în Grecia și, prin aceasta să-și amâne invazia în Uniunea Sovietică cu șase săptămâni. Germanii a trebuit să înfrângă rezistența dârză a elenilor atât în Grecia continentală, cât și în insule, numai în Creta pierzând 7.000 de parașutiști. Pierderile grele suferite în timpul cuceririi Insulei Creta a eliminat opțiunea unei masive operațiuni aeropurtate de invadare a Uniunii Sovietice și a salvat alte insule din Marea Mediterană - Malta, Cipru - dar și Gibraltarul și Canalul Suez. Guatemala a avut la începutul războiului statutul de stat neutru, președintele Jorge Ubico nedorind implicarea țării în conflagrația mondială. Declarația de neutralitate de pe 4 septembrie 1941 a fost întărită de o nouă declarație de neutralitate pe 9 septembrie. Ubico a impus reguli stricte împotriva propagandei naziste în Guatemala, țară în care se afla una dintre cele mai importante comunități de emigranți germani. Ceva mai târziu, Guatemala s-a alăturat Aliaților, pe 9 decembrie 1941 declarând război Japoniei și trei zile mai târziu Germaniei și Italiei. Haiti a rămas neutră până la bombardarea bazei navale de la Pearl Harbor. La o zi după atac, Haiti a declareat război Japoniei și, câteva zile mai târziu, Germaniei și Italiei. Haiti a fost un furnizor important de alimente pentru Aliați și a găzduit un detașament american al Pazei de Coastă pe teritoriul său, dar nu a participat cu trupe la război. În timpul războiului, președintele Élie Lescot a introdus o seri de măsuri de urgență nepopulare, criticii considerându-le doar manevre prin care președintele încereca să-și întărească poziția. Honduras a fost la începutul conflagrației neutră, dar s-a alăturat Aliaților după atacul de la Pearl Harbor. A declarat război Japoniei pe 8 decembrie 1941, iar pe 13 decembrie și Germaniei și Italiei. A contribuit la efortul de război al aliaților cu alimente și materii prime, dar nu a trimis trupe. Hong Kong se afla sub jurisdicția britanicilor, dar a ajuns sub controlul japonez după bătălia de la Hong Kong. Orașul a fost eliberat în 1945. Imperiul Indian (care cuprindea regiuni care sunt acum parte a Republicii India, Pakistanului și Bangladeshului) se afla sub controlul politic britanic și a intrat în război odată cu declarația de război a Londrei. Divizia a 4-a de infanterie a luptat în Africa de nord, Siria, Palestina și Cipru mai înainte de a fi trimisă în Italia. Împreună cu Diviziile a 8-a și a 10-a a participat la luptele de la Monte Cassino, după care a fost mutată în Grecia. India a asigurat Aliaților baze sigure pentru antrenament și a aprovizionat forțele Commonwealthului cu mari cantități de alimente și materii prime. Peste 2,5 milioane de cetățeni ai Imperiului Indian au luptat în cadrul armatei, forțelor aeriene și marinei indo-britanice, formând cea mai mare armată de voluntari. O parte a Imperiului a fost ocupată de forțele japoneze în timpul războiului. India a pierdut cam 1,5 milioane de civili și peste 36.000 de militari, iar peste 64.354 de soldați au fost răniți. Soldații indieni au primit peste 4.000 de ordine și medalii, inclusiv 31 Cruci Victoria. În jur de 40.000 de indieni au luptat de partea japonezilor în Armata Națională Indiană, iar aproximativ 4.000 de indieni au fost recrutați de Germania Nazistă în Legiunea Tigru. Aceste insule erau teritorii autonome sub controlul britanic, în dreptul coastelor Franței. Deși din punct de vedere legal Insulele Canalului nu erau parte a Regatului Unit, ele sunt considerate singurele teritorii britanice ocupate de germani. Insulele Canalului au fost ocupate de forțele germane după capitularea Franței și după ce forțele britanice au evacuat zona. Insulele au jucat un rol minor în desfășurarea răzoiului. Aici a fost organizată o apărare germană puternică, dar insulele nu au fost atacate decât de mici comandouri. Garnizoana germană s-a predat la sfârșitul războiului. Cea mai mare parte a populației de origine evreiască de pe insulă a reușit să se refugieze în Anglia, totuși cei câțiva evrei care au rămas pe insulă au fost deportați în lagărul de concentrare de la Auschwitz. La începutul războiului, Aliații au cerut ca Iranul să alunge toți germanii care se aflau în acel moment în țară. Englezii se temeau de acțiunile de sabotaj ale spionilor naziști care ar fi putut distruge câmpurile pertoliere deținute de britanici, dar Reza Shah Pahlavi a refuzat să întreprindă o asemenea măsură. Cererile germane de petrol erau din ce în ce mai mari, iar Aliații s-au temut ca naziștii să caute ajutor în Iranul neutru. Cum Aliații aveau mari îndoieli cu privire la neutralitatea Iranului, ei au dat un ultimatum lui Reza Shah, căruia îi cereau să alunge toți lucrătorii germani. Cum Reza Shah a refuzat din nou, trupelel britanice și sovietice au invadat Iranul și, în septembrie 1941 l-au forțat pe Reza Shah Pahlavi să abdice. El a fost înlocuit cu fiul său, Mohammad Reza Shah Pahlavi, care era dispus să lupte cu Puterile Axei. Odată intrat în război, Iranul și-a câștigat supranumele Podul victoriei datorită poziției geografice. Această poziție geografică era extrem de importantă pentru Aliați. Iranul asigura o rută maritimă de aprovizionare a Uniunii Sovietice prin portul Bandar Abbas și în continuare prin calea ferată special construită. Rutele de aprovizionare au devenit cunoscute cu numele colectiv Coridorul persan. Activiști comuniști sovietici s-au infiltrat în Iran și au ajutat la înființarea filialei locale a Cominternului la începutul anului 1942 - Partidul Tudeh. În ianuarie 1942, britanicii și sovieticii au căzut de acord să-și retragă trupele de ocupație din Iran la șase luni de la terminarea războiului. Uniunea Sovietică a instigat la revolte printre azerii și kurzii din Iran și au format Republica Populară Azerbaidjană și Republica Populară Kurdă (decembrie 1945), amândouă conduse de lideri credincioși Moscovei. Până la urmă, trupele sovietice au rămas în Iran și după ianuarie 1946, data la care expira termenul la care trupele străine trebuia să părăsească țara după încheierea războiului. era important pentru britanici datorită poziției pe care o ocupa pe drumul spre India cât și datorită marilor rezerve de petrol. După alungarea turcilor otomani la sfârșitul primului război mondial, drumul strategic spre India și zăcămintele de petrol au fost apărate de baza
A fost probabil membru activ al grupării revoluționare a Zeloților. In timpul unei misiuni prin Persia ar fi fost ucis. Modul in care a fost omorât este diferit prezentat: decapitat, răstignit, taiat de viu în două părți.
Testiculele sunt o pereche de organe de reproducere masculine, glande mixte care produc spermatozoizi (funcția exocrină) și testosteron (funcția endocrină), un hormon care controlează dezvoltarea caracteristicilor sexuale masculine și care joacă un rol important în dezvoltarea spermei. Testiculul (din latină testis) este gonada masculină la animale. Mamiferele de sex masculin au două testicule, care sunt de obicei conținute într-o extensie a abdomenului, numită scrot. Se dezvoltă în regiunea lombară, de unde descind (descensus testis) de-a lungul peretelui dorsal al cavității abdominale, trec prin canalul inghinal și ajung în scrot, unde le găsim în mod normal la naștere, despărțite prin septul scrotal (septum scroti). Există și posibilitatea opririi acestui proces de coborâre a testiculelor, la diferite niveluri, respectiv, în cavitatea abdominală, în canalul inghinal sau în dreptul orificiului extern al aceluiași canal, ceea ce constituie ectopia testiculară, uni-sau bilaterală. Ea necesită intervenție chirurgicală sau tratament medical, deoarece, în caz contrar, se instalează atrofia testiculară. Forma testiculelor este ovoidală, fiecare cântărind 20-30 gr. Au dimensiuni de 4-5 cm, în lungime și 2,5 cm grosime, culoare alb-albăstrie și consistență fermă, elastică, asemănătoare cu globul ocular, fiind în întregime acoperite de seroasa vaginală. Prezintă două fețe, medială și laterală, două margini, superoanterioară, liberă și inferoposterioară, și două extremități, superioară (extremitas superior) și inferioară (extremitas inferior). Extremitatea superioară este acoperită de capul epididimului. Între capul epididimului și testicul există un mic corp ovoid, numit hidatida sesilă a lui Morgagni (appendix testis), plină cu o substanță gelatinoasă. Sub seroasa vaginală, adică sub epiorchium, testiculul este învelit într-o membrană fibroasă, densă, numită albugineea. Grosimea albugineii, care este în medie de 1 mm, crește la nivelul marginii posterioare a testiculului, îndeosebi în jumătatea superioară, unde este mult mai mare și alcătuiește mediastinum testis, sau corpul lui Highmore. Prin vârful acestuia pătrund, în testicul, vasele sangvine și ies din el 10-15 canalicule (ductuli efferentes), ce aparțin căilor spermatice, care străbat tunica albuginee și pătrund în capul epididimului. De la nivelul vârfului și fețelor laterale ale mediastinului pornesc radial în toată grosimea organului numeroase septuri conjunctive, care împart testiculul în lobuli. Aceștea, de formă piramidală sau conică, a căror bază este situată pe albuginee, opusă ca dispoziție mediastinului, sunt în număr de 200-300 și conțin canaliculele seminifere contorte (tubulli seminiferi contorti). Lungimea acestor canalicule foarte flexuoase este între 0,70-0,80 m, numărul lor variază de la 1-4. Ele formează parenchimul testicului (parenchyma testis) și reprezintă porțiunea glandulară a acestuia, constituită dintr-o membrană bazală, pe care se găsesc două feluri de celule: celule germinative de diferite vârste (cele mai vârstnice, spermatogoniile, dau naștere, înspre lumenul tubilor, la celule din ce în ce mai tinere, iar în lumenul tubilor contorți sunt spermatozoizii sau spermiile), care sunt implantate în celelalte celule ale tubilor, în celulele de sprijin ale lui Sertoli. Între tuburile contorte, în țesutul conjunctiv se găsesc celulele interstițiale ale lui Leydig, cu funcție secretoare internă. Tuburile contorte se unesc în canaliculele drepte, ce se continuă cu rețeaua testiculară a lui Haller din mediastin, din care iau naștere ducturile eferente, ce se deschid în capul epididimului. Dezvoltarea accelerată a testiculelor are loc în doua perioade: perioada embrionară și perioada pubertății. Cancerul testicular și neoplasme. Membrii tribului Bubal, situat între Kenya și Somalia, folosesc în alimentație secrețiile menstruale ale bovinelor, care sunt bogate în hormoni și odată consumate produc schimbări iremediabile în organismul uman. Astfel, de multe ori, glandele sexuale ale bărbaților din acest trib ajung la 70-80 centimetri.
Vladislav a fost primul fiu al lui Vladislav al II-lea Iagello și a soției sale, Sofia de Halshany. El s-a urcat la tron la vârsta de zece ani și a fost înconjurat de un grup de consilieri, în frunte cu cardinalul Oleśnicki, care a vrut să continue să se bucure de marele său statut în tribunal. În ciuda acestui fapt, tânărul conducător și mama sa ambițioasă erau conștienți de faptul că existau persoane care se opuneau lor. În ciuda acordurilor semnate între Vladislav Iagello și de magnații polonezi pentru a asigura succesiunea fiilor săi, opoziția a dorit un alt candidat pentru tronul polonez, pe Frederick din Brandenburg, care era logodit cu Hedwig, fiica lui Iagello din a doua căsătorie. Cu toate acestea, conspirația a fost hotărâtă de moartea prințesei, zvonindu-se că aceasta a fost otrăvită de Regina Sofia. Domnia tânărului rege a fost dificilă încă de la început. Încoronarea sa a fost întreruptă de un nobil ostil, Spytko de Melsztyn. În următoarea zi, omagiul obișnuit de locuitorii orașului din Cracovia nu a avut loc, din cauza unei dispute între nobili din Mazovia care se certau pe locurile sale din cortegiu. Nici măcar mai târziu, Vladislav nu a avut multe de spus în problemele de stat, care erau executate de clericul și cancelarul puternic, Zbigniew Oleśnicki. Sițuatia nu s-a schimbat nici măcar după Seimul (parlamentul polonez) care s-a strâns la Piotrków, în anul 1438, declarând că vârsta de 14 ani a regelui a atins majoratul. Această situație a continuat până în 1440, când lui Vladislav i s-a oferit coroana tronului Ungariei. Aceptarea coroanei ar fi dus la numeroase probleme. Ungaria se afla sub amenințarea din partea Imperiului Otoman, și câțiva magnați polonezi nu erau de acord ca regele Poloniei să fie și regele Ungariei, în timp ce Elisabeta, văduva regelui decedat al Ungariei, Albert al II-lea al Germaniei, încerca să păstreze coroana pentru copilul ei nenăscut. În ciuda acestor inconveniențe, Vladislav a preluat tronul Ungariei, angajându-se într-un război civil care avea să dureze doi ani, împotriva Elisabetei. Vladislav a primit un sprijin important din partea Papei Eugen al IV-lea, pentru că îl ajuta să organizeze o cruciadă împotriva turcilor. Regele în vârstă de 18 ani, care până acum fusese un rege doar cu titlu, a devenit profund implicat în războiul împotriva turcilor, care l-a adus într-o poziție de monarh creștin evlavios și cavaler creștin ideal, fără să mai acorde atenție la interesele Poloniei sau a dinastiei Jagiellonian. Bastionul creștinismului și alte lozinci prezentate de trimisul papal, Giuliano Cesarini, împreună cu promisiunile verbale a unei flote venețiene și faptul că trupele papale blocau Dardanelele, împreună cu o viziune ispititoare a unei promisiuni de vitcorie în această glorioasă cruciadă, care se efectua pentru slava lui Dumnezeu și împotriva turcilor, l-a convins pe Vladislav să se angajeze cu forțele sale proaspăt învingătoare, pentru un alt război, încălcând astfel armistițiul de zece ani cu agresivul și puternicul Imperiu Otoman. În ciuda presupusului ajutor, la Bosfor, venețienii s-au unit cu forța papală și au navigat pe coastă până la COnstantinopol, împingându-i pe otomani afară din Balcani, nereușind să navigheze spre Varna. Această era o mișcare surprinzătoare, pe care Vladislav și comandantul său cel mai înalt în grad, Iancu de Hunedoara, nu au reușit să o anticipeze. Trădarea venețienilor a dus la plasarea armatei otomane (circa 60.000 de turci) conduși de sultanul Murad al II-lea, în imediata apropiere a cruciaților (circa 20.000). Prin urmare, când Bătălia de la Varna a început pe 10 noiembrie 1444, regele polonez și subiecții săi nu au știut că pentru mulți dintre ei, aceasta avea să fie bătălia finală. Confruntându-se cu situația disperată, regele, împreună cu experimentatul Iancu de Hunedoara, au rupt cavaleria de spahii, fiind deciși să-l atace chiar pe sultan, care era protejat de cavalerie și de infanteriști formidabili. Tânărul rege a fost omorât în timp ce lansase un atac fără să-l mai aștepte pe Iancu de Hunedoara și pe forțele acestuia să-l ajute. Infanteriștii otomani l-au decapitat pe Vladislav și i-au înfipt capul într-o țepușă. Descurajați de moartea regelui lor, armata maghiară a fugit de pe câmpul de luptă. Nici trupul regelui și nici armura sa nu au mai fost găsite vreodată.
Acțiunea nuvelei și operei se petrece în fosta fabrica de tutun din Sevilla (Real Fábrica de Tabacos, azi universitate), unde (în nuvela lui Prosper Merimee din 1847) subofițerul Don Jose Lizarrabengoa s-a îndrăgostit de frumoasa țigancă Carmen. Nuvela a stat apoi la baza libretului operei lui Bizet "Carmen". Într-o piață din Sevilla, soldații se amuză pe seama trecătorilor. Le trezește interesul frumoasa Micaëla, o tânără de la țară, venită să-și caute iubitul, pe Don José. Apar muncitoarele de la manufactura de tutun. Între ele se remarcă senzuala Carmen, care încearcă să-l provoace pe Don José. Intâlnirea Micaëlei cu Don José prilejuiește rememorarea amintirilor legate de satul lor natal. La manufactură izbucnește un scandal, ce culminează cu arestarea lui Carmen. Ea îl vrăjește pe Don José și, în schimbul promisiunilor de a-l reîntâlni, acesta o ajută să fugă. La hanul lui Lilas Pastia se întâlnesc, pentru a petrece, țigani și contrabandiști. Apariția toreadorului Escamillo le stârnește entuziasmul. Cucerit de farmecul frumoasei Carmen, Escamillo îi propune să-l urmeze; ea îl așteapta însă pe iubitul ei, Don José. Acesta vine, iar Carmen cântă și dansează pentru el. Conjunctura nu-i permite lui Don José să se mai întoarcă la garnizoană, fiind nevoit să se alăture contrabandiștilor. Don José regretă că a dezertat, constatând, în plus, că nici Carmen nu-l mai iubeste. Aceasta îsi ghiceste în cărți, de unde afla că va muri curând. Micaëla îi aduce lui Don José vestea iminentei morți a mamei sale. El va trebui să plece, chinuit însă de gândul că, între timp, Carmen se îndrăgostise de Escamillo. Înainte de începerea coridei, Carmen și Escamillo își mărturisesc iubirea, în timp ce Don José, ascuns, îi urmărește. Cu toate insistențele lui Don José, Carmen refuză categoric să-l urmeze, iar el, înnebunit de gelozie, o ucide.
Epifiza sau glanda pineală (corpus pineale, conarium sau epiphysis cerebri) este o formațiune nepereche, cu greutatea de aproximativ 0,2 g, situată deasupra coliculilor cvadrigemeni superiori. Este aflată în masa encefalului, între cele 2 emisfere, fiind parte a epitalamusului. Aceasta este responsabilă pentru secreția unor hormoni, printre care și secreția melatoninei. În perioada copilăriei, epifiza este mare, însă odată cu trecerea anilor, aceasta se micșorează devenind aproape inactivă la maturitate. Ca glandă endocrină, epifiza aparține sistemului endocrin difuz. Glanda provine din bombarea tavanului ventriculului III al creierului și ajunge la cea mai mare dezvoltare în frageda copilărie. De la 7 ani celulele glandulare ale organului încep să fie înlocuite prin țesut conjunctiv, în care mai târziu se depun săruri de calciu. Printr-o tijă, numită habenula, ea rămâne unită cu encefalul. Structural este constituită din vase, țesut conjunctiv și insule parenchimatoase dispuse în lobuli. Principalul hormon epifizar este melatonina, descoperită de Aaron B. Lerner (1958), care circulă în plasmă legat de o albumină, fiind captat de [și
François Fillon (; ) este un politician francez, prim-ministru al Franței din 17 mai 2007. Face parte din UMP. Între 1993-1995 și 2004-2005 a fost ministru al educației. În urma unor alegeri interne, i-a eliminat din cursă în primul tur pe Nicolas Sarkozy, fost președinte al Franței, iar în al doilea tur, pe Alain Juppé în cursa pentru a deveni candidatul dreptei și centrului în alegerile prezidențiale din 2017. Fillon sa născut la 4 martie 1954 în Le Mans, Sarthe, Franța. Tatăl său, Michel, este un notar al dreptului civil, în timp ce mama sa, Anne Soulet Fillon, este un istoric celebru al descendenței basce. Cel mai tânăr frate, Dominique, este un pianist și muzician de jazz. Fillon a primit diploma de bacalaureat în 1972. Apoi a studiat la Universitatea Maine din Le Mans, unde a obținut o diplomă de masterat în drept public în 1976. Ulterior, a obținut diploma de studii aprofundate (diplôme d'études approfondies) în drept public de la Universitatea Descartes din Paris.
Finanțele au apărut ca urmare a accentuării diviziunii sociale a muncii și a condus la creșterea productivității muncii. La creșterea producției și a dezvoltării până la un nivel al relației marfă-bani. În aceste condiții s-a ivit necesitatea creării unor instanțe ce să apere proprietatea privată, să protejeze interesele celor avuți etc. Știința financiară e de dată recentă. De abia în a II jumătate a secolului 18 se poate vorbi de o știință financiară în adevăratul sens al cuvantului. La scriitorii cei mai vechi găsim atinse și cercetate unele probleme financiare însă izolat sau în legătură cu problemele de altă natură fără să alcătuiască un sistem de științe financiare. Din cercetările istoriei financiare se poate vedea că în veacul de mijloc veniturile ordinare ale monarhilor le alcătuiau domeniile și drepturile regaliene. Așa se explică faptul că lucrările din acea perioadă nu sunt nici măcar încercări de sistematizări financiare. De abia în secolul 16 începe știinta financiară să formeze obiectul unor preocupări mai active. De la această dată se poate împărți istoria ideilor financiare în mai multe perioade și anume: 1. Perioada scriiturilor politici din sec 16-18. 2. Perioada cameraliștilor germani. 3. Perioada fiziocraților 4. perioada contemporana. Știința finanțelor are legaturi cu mai multe discipline ca dreptul, contabilitate.,economie. Politica. Nevoile și interesele publice se realizează de către stat, în principal (și uneori exclusiv) prin bani. Într-adevăr, cheltuielile pe care le are de efectuat statul nu se pot efectua decât în bani. Fără bani nu există nici finanțe publice. Această caracteristică explică și preocuparea pentru etimologia cuvântului finanțe. După câte se pare, noțiunea de finanțe provine de la cuvintele latinești fiare sau finis, care se traduc prin a termina, a încheia un diferend, o acțiune judiciară în legatură cu plata unei sume de bani. De la aceste cuvinte s-a format financia sau financia pecuniaria, adică plata în bani. Se crede că din aceste cuvinte latinești s-a născut noțiunea finance folosită în Franța în secolele XV-XVI, care avea mai multe înțelesuri și anume: sume de bani, resurse bănești, venit al statului, iar les finances echivala cu gospodaria publică, patrimoniul statului. Finanțele publice reprezintă forma băneasca a relațiilor economice, în procesul repartiției produsului social și venitului național în cadrul îndeplinirii funcțiilor statului. Conținutul social, economic și în special juridic al relațiilor financiare, funcțiile și importanța lor sunt câteva din problemele fundamentale ale științei dreptului financiar. Această concepție este legată de liberalismul politic, fiind specifică perioadei de dezvoltare economico-socială de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Conform acestei concepții, statul liberal este preocupat mai puțin de activitățile private, limitându-și intervenția la funcțiile sale tradiționale, și anume: apărarea națională, diplomație, ordine publică și justiție. Au existat două motive pentru care statul nu a intervenit în activitatea agenților economici. În primul rând, activitatea economică se afla încă sub influența muncii manuale, industria era predominant manufacturieră, schimbul de mărfuri fiind restrâns ca valoare. În al doilea rând, intervenția statului în activitatea economică necesita resurse financiare, neputându-se limita această intervenție numai la planificări, dispoziții date agenților economici, etc. Viața economică se desfășura în conformitate cu principiul laisser faire, laisser passer. Cheltuielile publice trebuiau reduse la minim. Concepția guvernului ieftin își găsește suportul în teza potrivit căreia progresul social-economic reclama utilizarea venitului național pentru dezvoltarea industriei și comerțului, în loc să fie irosit pentru activități neproductive. Rolul finanțelor publice constă în asigurarea resurselor necesare funcționării instituțiilor publice. În perioada de după primul razboi mondial, locul statului neintervenționist a fost luat de statul intervenționist. Finanțele publice devin un mijloc de intervenție în activitatea social-economică, de exercitare a unei influențe pozitive pentru organizarea întregii activități. Maurice Duverger, referindu-se la statul modern din secolul nostru, scrie că acesta nu se mărginește la sarcinile militare și tradiționale. El intervine în viața socială pentru a stimula producția în perioada de criză, pentru a împiedica creșterea prețurilor și a menține puterea de cumpărare a monedei în perioada inflației, pentru a asigura o cât mai bună utilizare a bogățiilor țării și repartizare a venitului național. Pierre Lalumiere subliniază creșterea rolului intervenționist al statului în economie după criza mondială din anii 1929-1933. Pentru îndeplinirea acestui rol au fost folosite pe o scară tot mai largă cheltuielile publice, impozitele și alte instrumente financiare. Finanțele publice sunt definite ca știința care studiază activitatea statului, în calitatea sa de utilizator al unor tehnici speciale, așa-numite financiare: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, bugete, procedee monetare etc. Potrivit unei alte opinii, în secolul XX și mai ales după marea criză din anii 1929-1933, locul statului jandarm a fost luat de statul-providență. Intervenția statului este determinată în ultimă instanță de menținerea echilibrului economic, de rentabilizarea unor întreprinderi sau ramuri economice considerate strategice, de rezolvarea contradicțiilor interne ale societății: inflație, șomaj, etc., și conduce cum era firesc la apariția unor întreprinderi publice și societăți comerciale cu capital mixt, la acordarea de subvenții unor întreprinderi private, etc. Noțiunile de finanțe publice și private sunt adecvate situației din țările cu economie de piață, în care cea mai mare parte a mijloacelor de producție se află în proprietate privată, fapt care face posibilă realizarea unei delimitări nete între sectorul public și cel privat. Finanțele publice sunt asociate întotdeauna cu statul, unitățile administrativ-teritoriale, cheltuielile, împrumuturile și datoria acestora. Finanțele private sunt asociate întotdeauna cu activitățile financiare ale întreprinderilor economice, ale băncilor și societăților de asigurări private, în legatură cu resursele și necesitățile acestora, împrumuturile primite sau acordate, creanțele de încasat și obligațiile de plată, asigurările și reasigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă. Finanțele publice se aseamănă cu cele private cel puțin sub două aspecte: Și unele și altele operează cu categorii financiare de bază: monedă, credit, bani. Și unele și altele se confruntă cu probleme de echilibru financiar, de resurse financiare în ultimă instanță. Între finanțele publice și cele clasice există o serie de deosebiri după cum urmează: Resursele necesare statului pentru realizarea funcțiilor și sarcinilor acestuia se procură pe calea impozitelor și taxelor, prin măsuri de constrângere în principal, în timp ce resursele întreprinderilor private și ale persoanelor fizice se procură de pe piață, pe baze contractuale. Statul poate lua orice masură în legatură cu moneda națională, în timp ce întreprinderile private nu pot decât să o folosească. Finanțele publice sunt folosite în principal în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societății, în timp ce finanțele private sunt folosite în slujba realizării de profit de către întreprinzătorii particulari. Gestiunea finanțelor publice este supusă dreptului public, iar gestiunea financiară a întreprinderilor private urmează regulile dreptului civil și comercial. Sunt relații cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării și utilizării produsului social. Apar în formă bănească, deoarece în cadrul producției de mărfuri și al acțiunii legii valorii, produsul de producție, reproducție și de circulație a mărfurilor, repartiția produsului social, relațiile de schimb, retribuirea muncii, precum și relațiile dintre agenții economici sau dintre aceștia și persoanele fizice, se exprimă prin intermediul banilor, în cadrul unor relații bănești. Noțiunea de finanțe publice sau relații financiare nu poate fi confundată cu cea de bani sau relații bănești. Banii reprezintă o marfă, iar finanțele sunt relații de constituire, repartizare și utilizare a mijloacelor bănești. Sunt relații fără echivalent, adică nu presupun în mod necesar o contraprestație directă din partea subiectului beneficiar al mijloacelor bănești. Mijloacele bănești repartizate și utilizate de subiectele beneficiare nu se rambursează. De la fondurile bugetare se efectuează plăți cu titlu nerambursabil către unele regii autonome sau către instituțiile publice din sfera nematerială care prestează servicii pentru populație. Același caracter de nerambursabilitate îl poartă și transferurile efectuate către populație sub formă de pensii, burse, alocații de stat și alte ajutoare pentru copii. Transferul de valoare la și de la fondurile ce se constituie în economie se poate realiza parțial, în condiții de rambursabilitate. Un asemenea caracter poartă sumele de bani vărsate de persoanele fizice și juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piața internă; garanțiile depuse de administratorii și cenzorii societăților comerciale, ca și de persoanele ce gestionează bani și alte valori publice. Finanțele publice sunt necesare, în mod subiectiv și obiectiv, deoarece contribuie la realizarea sarcinilor și funcțiilor statului, care nu ar putea fi înfăptuite fără pârghiile financiare. Mijloacele prin care finanțele publice, ca relații financiare își îndeplinesc acest rol, sunt funcțiile acestora: Funcția de repartiție se manifestă în procesul repartiției produsului social (produsului intern brut) și cuprinde două faze: redistribuirea (utilizarea) acestora. În prima fază are loc formarea fondurilor publice de resurse bănești, acțiune la care participă societăți comerciale, regii autonome, instituții publice, alte persoane juridice și persoanele fizice, indiferent dacă sunt rezidente sau nerezidente. Fondurile publice de resurse se constituie în mai multe forme concrete cum sunt: contribuții petru asigurări sociale majorări și penalizări de întârziere vărsăminte din profitul regiilor autonome vărsăminte din veniturile instituțiilor publice redevențe și chirii din concesiune și închirieri de terenuri și alte bunuri proprietate de stat venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat și a bunurilor fără stăpân rambursări ale împrumuturilor de stat acordate dobânzi aferente și ajutoare primite Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice și din toate sectoarele sociale: public, privat, cooperatist, mixt. În proporție covârșitoare, resursele bănești ale finanțelor publice sunt mobilizate cu titlu definitiv și fără contraprestație. A doua fază a funcției de repartiție o reprezintă distribuirea fondurilor publice pe beneficiari - persoane juridice și fizice. Distribuirea este dată în competența autorităților publice și se face în raport cu resursele financiare disponibile și cererea de resurse financiare. Distribuirea fondurilor publice înseamnă stabilirea cheltuielilor publice pe destinații: învățământ, sănătate, cultură, asigurări sociale și protecție socială, gospodărire comunală și locuințe, apărare națională, ordine publică, administrație publică, acțiuni economice, datorie publică. În cadrul fiecărei destinații, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective și acțiuni. Distribuirea sau redistribuirea produsului intern brut (produsul social) are loc în două modalități: în cadrul aceluiași tip de proprietate, când are loc un transfer de resurse bănești între stat și unitățile sale în ambele sensuri cu schimbarea titlului de proprietate când transferul are loc între stat pe de o parte și agenții economici cu capital privat sau mixt și populație pe de alta parte, și invers. Redistribuirea se poate realizea și pe plan extern, prin contractarea de împrumuturi externe, acordarea de împrumuturi externe, achitarea cotizațiilor și contribuțiilor către organisme internaționale de către stat sau alte instituții publice, primirea sau acordarea de ajutoare externe de către stat, etc. Funcția de control a finanțelor publice se justifică deoarece fondurile publice aparțin întregii societăți. Sfera de manifestare a funcției de control este mai larga decât cea a funcției de repartiție, deoarece vizează, pe lângă constituirea și repartizarea fondurilor financiare publice, și modul de utilizare a resurselor. Funcția de control a finanțelor publice nu se limitează la modul de constiturire a fondurilor publice și la repartizarea acestora pe beneficiari, ci urmărește și legalitatea, necesitatea, oportunitatea și eficiența cu care instituțiile publice și agenții economici cu capital de stat utilizează în concret resursele bănești de care dispun. În consecință, controlul se efectuează nu numai activităților specifice funcției de repartiție, ci el se exercită și asupra producției realizate în sectorul de stat, a schimbului și consumului ce are loc în acest sector. În România controlul financiar se exercită de puterea legislativă și cea judecătorească, direct sau prin organe de specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor, bănci și alte instituții financiare; organe specializate ale ministerelor, unităților administrativ-teritoriale și unităților economice, etc.
Coppélia este numele unui balet pe muzica lui Léo Delibes. Premiera baletului "Coppélia" a avut loc la “Théatre Imperial de L'Opéra” din Paris, în ziua de 25 mai 1870. În limba greacă, κοπελιά înseamnă fată, fecioară, domnișoară. Bancherul Hoffmann este unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Fiul său, Franz, se va căsători în curând cu tânăra Swanilda. Cu ocazia nunții, Hoffmann s-a hotărât să ofere invitaților săi o petrecere de neuitat. El i-a comandat lui Coppélius, inventator celebru, o mașinărie nemaîntâlnita, o nouă minune a lumii: o păpușă mecanică ce poate seduce orice bărbat. Lucrând zi și noapte, Coppélius își desăvârșește intenția până la perfecțiune, astfel încât se îndrăgostește de propria-i plăsmuire, pe care o numește „Coppélia”.Acum își dorește ca păpușa să rămână numai a lui și păstrează pentru el secretul prin care mecanismul capătă viață: sacrificarea unui om, pentru a-i "fura" sufletul. Suntem în ziua nunții dintre Swanilda și Franz. Coppélius nu mai poate amâna momentul despărțirii de creația vieții sale. Hoffmann îi poruncește să o aducă pe Coppélia în fata invitaților curioși. Pentru a-l compromite pe Hoffmann și a-l aduce în pragul falimentului, unul dintre invitați se furișează în laboratorul lui Coppélius și se travestește în păpușa seducătoare. Spre deliciul asistenței, presupusa Coppélia cucerește bărbații, unul după altul. Distracția continua până când Franz cade și el "victima" păpușii, stârnind gelozia proaspetei sale soții și supărarea tatălui. La rândul său, Coppélius devine gelos. El smulge "păpușa", care tocmai îl îmbrățișa pe Franz, și dispare cu ea în mulțime, ducând-o în laboratorul său printr-o ușă secretă. Petrecerea s-a stricat. Dezamăgiți, invitații pleacă rând pe rând. Rămași în familie, bancherul încearcă să o împace pe Swanilda, care este încă furioasă pe Franz. El îi promite că îl va pedepsi pe Coppélius și trimite doi oameni de încredere să-l caute. Apoi îi îndeamnă pe cei doi tineri căsătoriți să meargă la culcare și, amețit de băutură, este scos din încăpere. Nu după multă vreme, Franz revine în locul unde a cunoscut-o pe Coppélia, căutând-o în zadar. Preocupat, nu își da seama că Swanilda l-a urmărit până aici. Supărată, ea privește cum Franz, aflat încă în puterea vrăjii, rememorează întâlnirea cu păpușa seducătoare. Intrat pe ușa secretă, Coppélius reapare, căutând o batistă pierdută de Coppélia. Franz și Coppélius se întâlnesc. Franz îi mărturisește inventatorului că s-a îndrăgostit de Coppélia și că și-ar da chiar și viața să o mai vadă o dată. Swanilda profită de neatenția lui Coppélius și intră în laboratorul acestuia, hotărâtă să afle secretul păpușii mecanice. Coppélius își dă seama ca Franz este următoarea victimă cu ajutorul căreia păpușa ar putea să capete din nou viață și îl atrage în laborator, făgăduindu-i că o va revedea pe Coppélia. În timp ce o caută pe Coppélia, "rivala" sa, Swanilda pătrunde, o dată cu publicul, în laboratorul lui Coppélius. Aici, ea îl întâlnește pe invitatul-impostor care tocmai se dezbrăcase de hainele păpușii. Pentru a nu fi surprins și de către Coppélius, acesta reușește să fugă. Swanilda descoperă câteva personaje ce par a fi prizonierii lui Coppélius. Speriată de tot ceea ce vede, Swanilda vrea să fugă. Dar, deodată, o zărește pe cea pentru care venise aici, Coppélia. Swanilda se îmbracă în hainele acesteia, din dorința de a-i juca o farsă lui Coppélius. În acel moment, în laborator intră Coppélius care îl trage după el pe Franz. Acum băiatul se află în puterea magicianului, care îl adoarme, hipnotizându-l. Coppélius trebuie să se pregătească pentru întâlnirea cu femeia perfectă."Servitorii" săi îl ajută. Îi lustruiesc pantofii, îl piaptănă, îl parfumează. Mulțumit că totul a decurs conform planului, el o aduce în centru pe Coppélia și își execută magia prin care sufletul lui Franz trece în corpul păpușii. Încetul cu încetul, păpușa "prinde viață" și începe să danseze cu Coppélius, care e cuprins de frenezie că miracolul s-a produs. Coppélia-Swanilda încearcă să se apropie de Franz pentru a-l scoate din starea de hipnoză. Disperată că nu reușește să-l trezească și luptându-se cu Coppélius care încearcă, gelos, să o îndepărteze, Swanilda o arată pe adevărata Coppélia, pe care o distruge. Coppélius înțelege acum că a fost păcălit, iar singurul lucru pe care îl mai poate face este să plângă pe ceea ce a mai rămas din iubita sa. Odată cu distrugerea Coppéliei, Franz și personajele star-uri se rup de vraja lui Coppélius. Întreaga casă a inventatorului - magician se "dezmembrează" și dispare, în timp ce lumea, atrasă de vedetele care pozează fotografilor în atitudini binecunoscute, intră în scenă și se bucură împreună cu cei doi îndrăgostiți. Bancherul Hoffmann vine să-și recupereze copiii. Disprețuitor, îi aruncă lui Coppélius un teanc de bancnote: prețul Coppéliei. Înainte de a pleca cu ceilalți, Swanilda se apropie de Coppélius, martor trist la fericirea generală. Nu îndrăznește parcă să-i ceară iertare acestui om. Abia acum știe că tot ce își dorea Coppélius era doar un suflet care să-l iubească și să-i fie mereu alături. Și mai știe că el nu va renunța decât atunci când va găsi un alt timp și un alt spațiu în care visul său va deveni realitate.
Così fan tutte (titlul original este identic:Così fan tutte) este o operă în două acte a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret scris în limba italiană de Lorenzo da Ponte. Premiera absolută a operei a avut loc la Viena, la "Burgtheater", în iunie 1790, sub conducerea muzicală a compozitorului. Tinerii ofițeri Guglielmo si Ferrando se întrec în a lăuda grația și virtuțile logodnicelor lor - surorile Dorabella si Fiordiligi. Prietenul lor mai vârstnic, Don Alfonso, ascultă toată această tiradă cu un aer amuzat și îngaduitor, dar nu pare deloc convins de constanța si fidelitatea în dragoste a celor două logodnice, a femeilor în general. Discuția celor trei este gata sa se transforme într-o cearta serioasa, când Don Alfonso, pus pe glume si farse, ca de obicei, propune o solutie rezonabila. Vor face un pariu: daca într-un timp stabilit cele doua logodnice se vor dovedi credincioase si incoruptibile, Don Alfonso va plati prietenilor mai tineri o pungă cu țechini de aur. Daca nu, va primi el aceasta sumă frumoasa, pe lânga satisfactia de a fi învingator. În acest timp, Dorabella si Fiordiligi îsi amăgesc nerabdarea cu care asteaptă sosirea logodnicilor iubiți, privind portretele acestora. Suspinele lor drăgostoase sunt întrerupte de sosirea lui Don Alfonso care, cu o vădită “strângere de inima”, le comunică trista veste: Guglielmo si Ferrando vor trebui să plece la razboi. Știrea cade ca un trăznet asupra bietelor fete, care se pierd în lacrimi. Conform întelegerii secrete, cei doi logodnici sosesc și ei dupa scurta vreme, pentru a-și lua adio de la iubitele lor. Promisiunile si juramintele prin care se leagă să-si ramână credincioși dau o dovadă în plus a dragostei celor patru tineri, care acum urma sa fie pusă la încercare. Tristetea si suferinta celor doua surori nu este înteleasa și nici acceptată de camerista lor - vesela si isteata Despinetta, care le sfătuieste sa renunțe la lacrimi, fiindca nu aduc nici un folos, și nu sunt nici meritate de cele mai multe ori. Preocupat sa-si duca planul cu bine pâna la capat, Don Alfonso a câstigat de partea sa pe Despinetta, care, în schimbul unei pungi cu bani, consimte sa-i dea tot ajutorul. Astfel, în casa celor doua surori sunt introdusi doi tineri îmbrăcati excentric. Prezentati de catre Don Alfonso drept prietenii lui, tinerii par încântati de cunostinta si nu pregeta sa faca declaratii de dragoste stapânelor casei. Mai întâi surprinse, apoi intrigate de îndrazneala oaspetilor, Dorabella si Fiordiligi îi resping, demne si cu răceală. În aparență dezamăgiți, cei doi tineri, care nu sunt altii decât Guglielmo si Ferrando deghizati, par încântați de fidelitatea logodnicelor si se vad cu pariul aproape câstigat. Însa Don Alfonso pune la cale o alta încercare. În grădină, în fața celor doua surori, tinerii simuleaza o adevărată disperare din cauza iubirii neîmpărtășite, care îi determina să se otravească. Cu toții intră în panica, iar Despinetta, expeditivă, alearga sa cheme un doctor. Acesta sosește si, uimindu-i pe toti cu știința lui cam bizară, pretinde celor doua surori să-i sărute pe tineri, fiindca numai așa îsi vor reveni. De această rețetă originala numai Don Alfonso nu se miră, pentru ca numai el stia ca medicul era Despinetta travestita. Despinetta dorește sa-si convinga stapânele ca tinerii straini îndragostiti de ele merita mai multa atentie, iar o femeie trebuie întotdeauna sa stie sa se faca ascultata si iubita. Drăgălașele fete ajung pâna la urma la concluzia ca admiratorii lor nu sunt lipsiti de farmec si alege fiecare pe cel preferat, care în realitate era logodnicul celeilalte. În amurgul blând care învaluie gradina, Dorabella, ascultând cuvintele de dragoste ale lui Guglielmo, este aproape convinsa de sinceritatea sentimentelor lui. Medalionul pe care i-l daruieste, si care simbolizeaza inima îndragostita a tânarului, o cucereste definitiv. În semn de afectiune, ea îi ofera portretul logodnicului plecat. Compatimindu-l pe Ferrando înselat de logodnica, Guglielmo ia lucrurile mai usor, încercând sa nu faca o tragedie din aceasta întâmplare. Fiordiligi, logodnica lui Guglielmo, care fusese mai ferma si mai greu de convins, se lasa pâna la urma si ea cucerita de insistențele tandre ale lui Ferrando. Si pentru ca farsa sa aiba un punct culminant, Don Alfonso pregateste numaidecât celebrarea căsătoriei dintre cele doua surori si noii lor pretendenti. Este adus notarul, care întocmeste actele asa de bine, încât nimeni nu-si da seama ca este tot Despinetta travestita. Dar, tocmai când urma sa fie semnate contractele de casatorie, de afara răzbat glasuri care anunță reîntoarcerea din război a celor doi logodnici trădați. Teama si panica îi cuprind pe toti, iar în învălmășeala produsă Guglielmo si Ferrando reusesc sa se strecoare afara, unde îsi schimbă costumele, ca peste câteva momente să apară, spre uimirea si încurcătura mireselor. Ca întotdeauna, la momentul potrivit intervine însa Don Alfonso. El reuseste să-i împace pe tineri, dupa ce le dăduse o lecție, sfătuindu-i că-i bine să știi să iei lucrurile așa cum sunt. În definitiv, “cosi fan tute” (“așa fac toate”).
Don Giovanni este o operă a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret scris în limba italiană de Lorenzo da Ponte. Premiera absolută a operei a avut loc la Praga, la "Ständetheater", la data de 29 octombrie 1787, sub conducerea muzicală a compozitorului. Plimbându-se prin fața casei comandorului, Leporello mormăie înciudat. S-a săturat de înjosirile și mai ales de emoțiile pe care i le oferea cu dărnicie stapânul său. Cu fața ascunsă sub o mască, Don Giovanni coboară grăbit scările casei, urmat de Donna Anna, fiica comandorului. Revolta împotriva necunoscutului, care a sedus-o, se amestecă în sufletul ei cu admirația pentru farmecul lui irezistibil. Scena aceasta ciudată este întreruptă de apariția comandorului, care zărindu-l pe necunoscut, trage spada. Brațul său se va pleca însă în fața tineretii. Lovit de moarte, comandorul se prăbușește. Don Giovanni se mistuie în întunericul nopții. În fața corpului neînsuflețit al batrânului, Donna Anna jură să se răzbune. Don Ottavio, logodnicul ei, o va ajuta. Abia scăpat din această primejdioasă aventură, Don Giovanni e gata să se lase antrenat într-o alta, tentat de silueta atrăgatoare a unei femei pe care o zărește în stradă. Dezamăgit, când îsi dă seama că a reîntâlnit-o pe Donna Elvira, fosta lui iubită care-l urmărește cu reproșurile și dragostea ei, Don Giovanni se face nevăzut, lăsându-l pe Leporello să rezolve situația. Șiretul valet va ști într-adevăr să se descurce. El o consolează pe Donna Elvira, arătându-i catalogul impresionant, neîncheiat încă, al victimelor stăpânului său. Între timp, Don Giovanni își alege o nouă victimă: mireasa lui Masetto - frumoasa Zerlina. Nuntașii sunt poftiți să petreacă la palatul său, dar Masetto care a priceput intențiile cavalerului, nutrește gânduri de răzbunare. Leporello face tot posibilul ca să-l liniștească, în timp ce stăpânul său încearcă cu abilitate s-o convingă pe Zerlina de sinceritatea sentimentelor sale. Apariția inoportună a Donnei Elvira îi strică planurile și nefericita femeie îi dezvăluie Zerlinei crudul adevăr, pe care ea însăși îl aflase de la Leporello. Donna Anna, împreună cu Don Ottavio vin să-i ceară lui Don Giovanni sprijinul pentru descoperirea ucigașului comandorului. Șovăind o clipă, cavalerul le promite cu seninătate tot concursul său. Donna Anna a recunoscut însă glasul necunoscutului care i-a adus nefericirea. În acest timp elegiacul ei logodnic o asigură încă o dată de dragostea și credința lui. În grădina palatului său, Don Giovanni e mai vesel ca oricând. Serbarea pe care o dă în cinstea Zerlinei e grandioasă. Cei doi logodnici, Masetto și Zerlina s-au împăcat, dar apariția lui Don Giovanni stârnește din nou gelozia lui Masetto. În grădină au apărut trei oaspeți mascați: Donna Elvira, Donna Anna și Don Ottavio. Invitați de Leporello, ei pătrund în palat. Nepasător, surâzator și ceremonios, Don Giovanni nu dă multă atenție oaspeților, preocupat de izbânda să care, de această dată însă, va întârzia să vină. Sărind în ajutorul Zerlinei, dezvăluindu-și identitatea, Donna Elvira, Donna Anna și Don Ottavio îl acuză pe cavaler de crimele săvârșite. Descoperit, Don Giovanni își face loc cu spada în mână și dispare în adâncurile palatului. Îmbrăcat cu hainele stăpânului său, Leporello pătrunde în apartamentul Donnei Elvira. Înșelată de cuvintele pătimașe pe care i le șoptește cel pe care îl crede iubitul ei, Donna Elvira dispare împreună cu Leporello. Nestingherit, Don Giovanni își poate adresa cuvintele de dragoste cameristei Donnei Elvira. În locul celei așteptate își face apariția Masetto cu o ceată de oameni înarmați după el. Luându-l drept Leporello, din cauza hainelor, Masetto ascultă sfaturile lui Doni Giovanni, trimitându-și oamenii care încotro, în căutarea presupusului stăpân. Dându-și seama prea târziu de eroare, Masetto încasează o bătaie strașnică de la Don Giovanni, care dispare în noapte, dar mângâierile Zerlinei îl vor consola. În acest timp Leporello a ajuns cu Donna Elvira în grădina casei comandorului. Încercând să fugă, se vede înconjurat de dușmanii stăpânului său care hotărăsc fără șovăire moartea vinovatului. Dezvăluindu-și identitatea, Leporello reușește să scape. Copleșită de durere în fața acestei noi mârșăvii pusă la cale de Don Giovanni, Donna Elvira se simte totuși cuprinsă de milă și compasiune, presimțind ca pedeapsă nu va mai întârzia. În cimitirul unde s-a ascuns împreună cu Leporello, Don Giovanni zărește statuia comandorului ucis. Bătându-și joc de el, îl invită la serbarea pe care o dă în acea seara la palatul său. Spre groaza lui Leporello, statuia pare a înclina capul în semn de încuviintare. O voce de tunet îi anunță lui Don Giovanni apropiatul sfârșit. Fără a lua în seamă cumplitul avertisment, cavalerul pleacă nepăsător. Donna Anna încearcă să explice sentimentele ce o leagă, în ciuda dorinței ei, de Don Giovanni. Jucând dubla comedie a răzbunării filiale și a fidelității față de logodnicul ei, ea nu urmărește de fapt decât să se răzbune pe seducătorul care a abandonat-o și pe care l-ar prefera oricând molatecului Don Ottavio. În palatul său, Don Giovanni ia masa. E vesel și fredonează câteva din melodiile la modă, între care și o celebră arie din opera "Nunta lui Figaro". Donna Elvira face o ultimă încercare de a redobândi dragostea cavalerului. Speranțele sale se lovesc însă de un dispreț jignitor. Retrăgându-se, Donna Elvira rămâne împietrită în prag. La fel și Leporello: statuia comandorului urcă amenințătoare scările. A venit să-și împlinească răzbunarea. Flăcările se ridică din toate părțile, zidurile se prăbușesc, ultima clipă a lui Don Giovanni a sosit. Atingându-l, mâna statuii îi transmite fiorul înghețat al morții. Viața își reia cursul ei normal. Amintirea cavalerului va dăinui însă pentru toate cele care l-au cunoscut, chiar și pentru o clipă doar, dăruirea; și în sufletul îndurerat al Donnei Elvira, și chiar în acela al Donnei Anna, care îi cere logodnicului ei răgazul unui an de gândire până la căsătorie.
Flautul fermecat (conform titlului original Die Zauberflöte) este o operă în două acte, a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart, pe un libret scris în limba germană de Emanuel Schikaneder. Premiera absolută a operei a avut loc la Viena, la Burgtheater, la data de 30 septembrie 1791, sub conducerea muzicală a compozitorului. Fiind urmărit de un monstru, prințul Tamino își pierde cunoștinta. Cele trei doamne îl salvează dar, la trezirea sa, păsărarul Papageno se laudă că el a făcut-o. Doamnele reapar, nu numai pentru a-l pedepsi pe păsărar pentru minciună, dar și pentru a încredința lui Tamino portretul fiicei Reginei Nopții, pe care acesta va trebui să o salveze de temutul Sarastro. Însăși Regina vine să întărească această rugăminte. Tamino primește ca armă un flaut fermecat, iar Papageno un joc de clopoței. În tărâmul lui Sarastro, Pamina suferă din cauza paznicului Monostatos, care o dorește. Papageno apare și îi spune că Tamino o va salva. De la un preot, Tamino află că Sarastro nu este un tiran, ci un mare învățat. Cei doi tineri se vor întâlni, dar gărzile îl conduc pe Tamino la Sarastro. Acesta îi explică lui Tamino că Pamina este protejată de el împotriva influenței nefaste a Reginei. Cei doi nu se vor putea uni decât după ce vor trece prin Templul Încercărilor. În fața preoților, Sarastro arată că Tamino și Pamina sunt sortiți unul altuia. Prima încercare este tăcerea, pe care Tamino o învinge, nu însă și Papageno(Papagheno). Regina Nopții vrea s-o convingă pe Pamina să-l ucidă cu un pumnal pe Sarastro, dar ea refuză. Între timp, lui Papageno, o bătrână oribilă îi oferă să bea apă, spunând că-i este iubită. La sunetul flautului, Pamina se apropie și, neînțelegând tăcerea lui Tamino, se crede părăsită. Preoții anunță o a doua încercare, sfătuindu-i pe cei doi tineri să-și ia rămas bun. Pentru că Papageno a greșit, are de ales între bătrânică sau pedeapsă. Resemnat, acceptă căsătoria și are surpriza să vadă, alături de el, o încântătoare Papagena. Paminei, care vrea să se sinucidă, trei mesageri îi spun că Tamino o iubește, oprind-o de la gestul fatal. Probele care urmează vor fi trecute de amândoi - Apa și Focul. În sunetul flautului, ei le înfruntă victorioși, în aclamațiile triumfătoare ale întregii asistențe. Papageno, rămas singur, vrea să se spânzure, dar cei trei mesageri îl sfătuiesc să cânte din clopoței. Deîndată Papagena reapare spre fericirea lui. Degeaba mai încearcă Regina Nopții să se răzbune. Întreaga ei suită va fi înghițită de întunericul etern. Într-o strălucitoare lumină, Tamino și Pamina sunt primiți de Sarastro, care îi unește în sunetele vocilor celeste. Opera a reprezentat culminarea unei perioade în care Mozart s-a implicat tot mai mult în trupa teatrală a lui Schikaneder, care din 1789 era compania rezidentă la Theater auf der Wieden. Mozart era prieten apropiat al unuia dintre cântăreții-compozitori ai trupei, tenorul Benedikt Schack (primul Tamino), și a contribuit la compozițiile trupei, care erau adesea scrise în colaborare. Participarea lui Mozart s-a intensificat odată cu contribuțiile sale la opera în colaborare Der Stein der Weisen (Piatra filosofală), incluzând duetul ("Nun liebes Weibchen", Catalog Köchel 625/592a), printre alte pasaje. Precum Flautul fermecat, Der Stein der Weisen era o operă de basm și poate fi conderată un fel de precursor; aceasta punea în mare masură aceeași distribuție în roluri similare. Libretul pentru Flautul fermecat, scris de către Schikaneder, este considerat de către specialiștii din domeniu ca a fi bazat pe mai multe surse. Unele dintre operele literare actuale în Viena din zilele lui Schikaneder care ar fi putut folosi ca și surse de inspirație includ romanul cavaleresc Yvain, de Chrétien de Troyes, romanul Sethos, de Jean Terrason, și eseul „Despre misterele egiptenilor”, de Ignaz von Born. Libretul este, de asemenea, o continuare a unei serii de opere de basm produse în acea perioadă de trupa lui Schikaneder, incluzând și o adaptare a Singspiel-ului Oberon, al lui Sophie Seyler, dar și Der Stein der Weisen. Pentru rolul lui Papageno în special, libretul se inspiră din tradiția Hanswurst a teatrului vienez popular. Mulți specialiști recunosc, de asemenea, influența francmasoneriei. În procesul compunerii operei, este evident faptul că Mozart a avut în vedere aptitudinile cântăreților plănuiți pentru premieră, printre care erau atât virtuoși, cât și actori comici obișnuiți, puși să cânte pentru acea ocazie. Așadar, liniile vocale pentru Papageno-cântate de Schikaneder însuși-și Monostatos (Johann Joseph Nouseul) sunt adesea enunțate primele prin corzi, cântărețul putând să-și găsească tonul, și sunt adesea dublate de instrumente. În contrast, cumnata lui Mozart, Josepha Hofer, care a jucat în premieră rolul Reginei nopții, a avut, evident, prea puțină nevoie de asemenea ajutor; deși acest rol este cunoscut pentru dificultatea sa. În ansamblu, Mozart a combinat măiestrit nivele diferite ale abilităților vocale. Desfășurările vocale ale celor doi cântăreți originari, pentru care Mozart și-a croit muzica, au adus dificultăți pentru mulți cântăreți care le-au recreat rolurile. Ambele arii ale Reginei nopții, „O zittre nicht, mein lieber Sohn” și „Der Hölle Rache kocht in meinem Herzen", includ sunetul fa3, rar întâlnit în genul de operă. În cealaltă parte a spectrului, rolul lui Sarastro, jucat în premieră de Franz Xaver Gerl, înclude un excentric Fa din octava mare, pe alocuri. În 28 decembrie 1791, la trei săptămâni și jumătate de la moartea lui Mozart, văduva acestuia, Constanze, s-a oferit să trimită un manuscris al Flautului fermecat la curtea electorală de la Bonn. Nikolaus Simrock a publicat acest text în prima ediție completă (Bonn, 1814), susținând că este „conform cu dorința lui Mozart". Audiențele moderne găsesc urmele proeminente de misoginism și rasismul nepăsător din Flautul fermecat ca și problematic. Sarastro o descrie pe Regina nopții ca uzurpatoare a puterii îndreptățite a bărbaților, și presupusa ei isterie răzbunătoare „feminină" se opune rațiunii demne, „masculine", a lui Sarastro. Pe de altă parte, antagonistul perfid Monostatos este prezentat ca și un Maur (African).
Biserica este atribuită ca fiind ctitorie a lui Ștefan cel Mare, atribuire contestată de medievistul Adrian Andrei Rusu. Monument de arhitectură gotică de tip biserică-sală cu 2 travee boltite în cruce pe ogive și absidă poligonală decrosată cu boltă pe nervuri, posedă picturi murale și icoane din secolul al XVIII-lea. Biserica a fost restaurată în anul 1925, sub patronajul regelui Ferdinand al României, după planurile cunoscutului arhitectului ardelean, de origine germană, din Banat, Károly Kós, când a fost ridicat și turnul (clopotnița). Textul inscripției de pe placa aplicată pe un perete al bisericii după finisarea renovărilor din anul 1925:Renoitu-sa și lărgitu-sa acest vechi sfânt locaș cu hramul “Adormirea Născătoarei de Dumnezeu” cu cheltuiala credincioșilor și ajutorul ministrului culturii Al. Lăpedatu și al comisiunei din Cluj în anul Domnului 1925 sub stăpânirea Majestății Sale regele unirii tuturor românilor Ferdinand I. La mănăstirea Feleacu a fost copiat un liturghier slavon, în 1481, și un tetraevanghelier, în 1488, din ordinul arhiepiscopului Daniil care-și avea reședința aici.
Singularitatea gravitațională este, cel puțin teoretic, un punct cu un volum ce tinde spre zero și o masă ce tinde spre infinit. Altfel spus, este un punct de concentrație infinită și cu o forță gravitațională imensă. Se presupune că găurile negre ar avea în centrul lor o singularitate gravitațională, atrăgând prin gravitație absolut tot ce se află împrejur, inclusiv lumina. În astfel de puncte legile fizicii newtoniene nu mai au aplicație. În teoria clasică a gravitației lui Newton există posibilitatea fundamentală a unei singularități. Niciun semnal nu se poate propaga din interiorul unei singularități, dar influența gravitațională a acesteia este permanent prezentă în exterior și depinde numai de cantitatea totală de masă, de impulsul unghiular și de sarcina electrică din componența singularității. Singularitățile pot fi detectate prin influența gravitației lor puternice în imediata vecinătate. În teoria clasică a gravității lui Newton, un argument energetic ne spune că există o viteză de evadare de la suprafața oricărui obiect. În teoria newtoniană, gravitația este descrisă de potențial. Similar, în relativitatea generală (RG) soluția exterioară simetrică (independentă de timp), numită spațiu-timpul Schwarzschild, depinde numai de masa obiectului interior. Raza Schwarzschild în RG este raza maximă a unei suprafețe sub care lumina nu mai poate scăpa în afară. Această ”rază a orizontului” este, coincidență, aceeași ca raza critică pentru obiectele din „singularitățile” newtoniene. Singularitățile gravitaționale în RG sunt locații în spațiu-timp unde câmpul gravitațional devine infinit. Curburile invariabile scalare ale spațiu-timpului includ o măsură a densității materiei. Unii fizicieni și filosofi consideră că, deoarece densitatea materiei tinde spre infinit în singularitate, legile spațiu-timpului nu mai sunt valabile acolo. O singularitate gravitațională aproape unanim acceptată în astrofizică și cosmologie, ca cea mai timpurie stare a universului, este Big Bang (BB). Nici în acest caz legile cunoscute ale fizicii nu mai sunt valabile. Relativitatea generală prezice că orice obiect care colapsează dincolo de un anumit punct (pentru stele, raza Schwarzschild) formează o GN cu o singularitate, cu o limită de acțiune definită de un orizont al evenimentelor (OE). Teoremele de singularitate ale lui Penrose-Hawking afirmă că în acest caz geodezicele se termină în singularitate. Teoria gravitației cuantice în buclă sugerează că singularitățile nu pot exista pentru că, datorită efectelor gravitației cuantice, există o distanță minimă dincolo de care forța de gravitație nu mai crește. Soluția Schwarzschild la ecuațiile din RG descrie o gaură neagră (GN) ne-rotitoare, neîncărcată. În sistemele de coordonate convenabile, o parte a metricei devine infinită la OE.Într-o GN rotativă (GN Kerr) singularitatea apare pe un inel, putând să devină, teoretic, o ”gaură de vierme”.Un tip special de singularitate este ”singularitatea goală” care, deși este interzisă de ipoteza cenzurii cosmice, în 1991 fizicienii Stuart Shapiro și Saul Teukolsky au efectuat simulări pe calculator ale unui plan de rotație a prafului cosmic rezultând că RG ar putea permite singularități „goale”. De altfel, ipoteza cenzurii cosmice afirmă că pot exista singularități realiste (fără simetrii perfecte, materie cu proprietăți realiste) dar sunt ascunse în siguranță în spatele orizontului și astfel invizibile. Stephen Hawking a sugerat că GN pot radia energia, conservând astfel entropia și rezolvând problemele de incompatibilitate cu a doua lege a termodinamicii. Aceasta înseamnă că GN au o viață cosmică limitată”. Paul Townsend afirmă că singularitățile sunt o caracteristică generică a RG și inevitabile în cazul în care unui corp a trecut de-o anumită etapă și, de asemenea, la începutul unei clase largi de universuri în expansiune. În prezent se cercetează structura generică a acestor entități (de exemplu, conjuenctura BKL). Ipoteza cenzurii cosmice afirmă că toate singularitățile viitoare realiste (fără simetrii perfecte, materie cu proprietăți realiste) sunt ascunse în siguranță în spatele orizontului și astfel invizibileÎn privința definiției singularităților există un dezacord net: deși modifică geometria locală, apar dificultăți în a vorbi de ele ca despre un lucru care se găsește într-o anumită locație în spațiu-timp, motiv pentru care unii fizicieni și filosofi propun să se vorbească de ”spațiu-timpuri singulare” în loc de ”singularități”.Cele mai importante definiții se referă fie la căi incomplete, fie la ideea ”punctelor lipsă” din spațiu-timp, fie o idee care combină cele două concepte de mai sus, respectiv a unei structuri singulare cu comportament ”patologic” (deformarea spațiu-timpului care se manifestă el însuți ca un câmp gravitațional). Găurile negre ridică unele aspecte conceptuale. Deși sunt regiuni ale spațiu-timpului, GN sunt și entități termodinamice, cu o temperatură și o entropie; iar evoluția GN este aparent în conflict cu fizica cuantică standard, deoarece exclude creșterea entropiei. În centrul unei GN din RG se află o singularitate gravitațională, o regiune în care curbura spațiu-timp devine infinită. Singularitatea conține toată masa GN, rezultând o densitate infinită. În cazul unei găuri negre încărcate (Reissner-Nordström) sau rotative (Kerr), este posibilă evitarea singularității, dar apare posibilitatea ipotetică de a ieși din GN într-un spațiu-timp diferit, GN acționând ca o gaură de vierme, și deci posibilitatea de a călători într-un alt univers sau în timp. Droz consideră această posibilitate doar teoretică, deoarece orice perturbare ar distruge această posibilitate. Posibilitatea existenței curbele închise în timp în jurul singularității Kerr duce la probleme de cauzalitatea precum paradoxul bunicului. Conform lui Kerr, în prezent majoritatea cercetătorilor din domeniu consideră că nu există niciun obstacol în calea formării unui OE al GN. Penrose a demonstrat inevitabilitatea singularităților în anumite condiții. Soluția Kerr, teorema fără păr și legile termodinamicii GN au arătat că proprietățile fizice ale GN erau simple și inteligibile. GN de masă stelară se formează din colapsul gravitațional al stelelor grele. O altă teorie este a GN timpurii după colapsul stelelor în universul timpuriu, iar GN supermassive s-ar fi putut forma din prăbușirea directă a norilor de gaz din universul timpuriu. Pe 14 septembrie 2015, observatorul LIGO a observat existența undelor gravitationale din fuziunea a două GN, aceasta fiind cea mai concretă dovadă a existenței GN până în prezent. La 15 iunie 2016, a fost anunțată o a doua detectare a unui eveniment de undă gravitațională din GN care se ciocnesc. În aprilie 2018, LIGO a observat șase evenimente de undă gravitațională care au provenit din fuzionarea GN. Caracteristica definitorie a unei GN este apariția unui orizont de evenimente (OE) - o limită în spațiu prin care materia și lumina pot trece numai într-un singur sens, spre interior spre masa găurii negre. Suprafața OE se găsește la raza Schwarzschild pentru un corp care nu se rotește, care este proporțională cu masa sa. Masa minimă necesară pentru ca o stea să se poată prăbuși dincolo OE este limita Tolman-Oppenheimer-Volkoff, care este de aproximativ trei mase solare. Astronomii pot detecta numai discurile de acumulare în jurul găurilor negre, unde materia se mișcă cu o viteză atât de mare încât fricțiunea creează radiații de înaltă energie care pot fi detectate. De asemenea, unele materii din aceste discuri de acumulare sunt forțate să curgă de-a lungul axelor spinului GN, creând jeturi vizibile când acestea interacționează cu materia. Conceptul de masă în RG este o problemă, întrucât teoria nu oferă o definiție unică a termenului , ci mai multe definiții diferite ( energia Hawking, energia Geroch, impulsul energetic cvasi-local Penrose, stc.) aplicabile în circumstanțe diferite. Practic, este imposibil să se găsească o definiție generală a masei totală a sistemului (sau energiee) în RG, întrucât „energia câmpului gravitațional” nu face parte din tensorul energie-impuls. Se speră ca pe viittor să se folosească o masă cvasi-locală definită adecvat pentru a da o formulare mai precisă inegalității Penrose pentru găurile negre (care leagă masa GN cu orizontul) și pentru a găsi o versiune cvasi-locală a legilor mecanicii găurilor negre. Teoria Big Bang (BB) în cosmologie explică formarea universului, și expansiunea acestuia dintr-o stare inițială de densitate și temperatură foarte ridicate. BB explică o gamă largă de fenomene, inclusiv abundența elementelor ușoare, fondul cosmic de microunde, structura la scară largă și legea lui Hubble. Practic BB este o singularitate inițială, „nașterea” universului. Problema este că, deși aceste rezultate stabilesc existența unei singularități inițiale, ele nu oferă prea multe informații despre structura sa. Există rezultate parțiale pentru clasele restricționate de soluții, de exemplu simulările numerice, dar imaginea rezultată a singularității inițiale contrastează cu cea din modelele FLRW. De asemenea, este posibil să existe singularități non-scalare. Referitor la momentul zero al Big Bang, John Heil întreabă: „Ce anume nu este nimic?Ce nu ar fi nimic?” Heil sugerează că răspunsul depinde de modul în care înțelegem Big Bang-ul. Bruce Reichenbach afirmă că, daca inversam directia vederii noastre si privim inapoi in timp, descoperim că universul atinge o stare de compresie unde densitatea și forța gravitațională sunt infinite. Această singularitate unică constituie începutul universului - materie, energie, spațiu, timp și toate legile fizice. Devreme ce Big Bang-ul inițiază însăși legile fizicii, nu se poate aștepta nici o explicație științifică sau fizică a acestei singularități. Având în vedere RG, Big Bang-ul nu este un eveniment. Un eveniment are loc într-un context spațiu-timp. Dar Big Bang nu are acest context. Prin urmare, Big Bang-ul nu poate fi considerat un eveniment fizic care apare la un moment dat. Grünbaum susține această poziție argumentând că evenimentele pot rezulta numai din alte evenimente:”Deoarece singularitatea Big Bang este din punct de vedere tehnic non-event, și t = 0 nu este un moment bona fide de apariție a acestuia, singularitatea nu poate fi efectul niciunei cauze în caz de cauzalitate a evenimentului sau de cauzalitate a agentului … singularitatea t = 0 nu poate avea o cauză. Silk propune eliminarea obiecției lui Grünbaum prin extinderea noțiunii de „eveniment” eliminând cerința că trebuie să fie relațională, într-un context spațiu-timp. În Big Bang, universul spațiu-timp începe și continuă să existe în timp măsurabil după singularitate inițială. Astfel, se poate considera Big Bang fie ca fiind evenimentul inceperii universului, sau ca o stare in care „orice doua puncte din universul observabil au fost in mod arbitrar apropiate impreuna”. Pe baza logicii lui Grünbaum că singularitatea Big Bang nu este un eveniment, Bruce Reichenbach raționează că, întrucât evenimentele apar numai din alte evenimente, evenimente ulterioare Big Bang-ului nu pot fi efectul acelei singularități, rezultândcă nu există evenimente, ceea ce este absurd. Nu există o definiție larg acceptată a singularității. Fizica ar trebui să dicteze ce definiție a singularității să se folosească, deși pot co-exista fără probleme multiple definiții. Erik Curiel, și Peter Bokulich pun problema a ceea ce ar însemna să se atribuie „existență” unei structuri singulare sub oricare dintre posibilitățile disponibile. Ei analizează posibilitatea existenței căilor incomplete într-un spațiu-timp maximal relativist în un punct al spațiului, unde calea ar putea fi extinsă prin trecerea prin acel punct. Oricum ei iau în considerare faptul că, dacă e vorba de un eșec în concepțiilor noastre despre o singularitate spațială, eșecul nu se află în spațiul cosmic al lumii actuale, ci mai degrabă în descrierea teoretică a spațiu-timpului. Undele gravitaționale sunt perturbații în curbura spațiu-timpului generate de masele accelerate, prezise de Einstein (propagarea cu viteza luminii a schimbărlor curbelor spațiu-timp datorită obiectelor aflate în mișcare accelerată). Distanțele dintre obiecte cresc și scad ritmic, pe măsură ce trece unda, la o frecvență corespunzătoare celei a undei. Undele gravitaționale transportă energia ca radiație gravitațională. Sistemele de stele neutronice binare, se presupune a fi o sursă puternică de unde gravitaționale în timpul fuzionării lor, datorită accelerației foarte mari a maselor lor. Undele gravitaționale permit observarea fuziunii GN și, eventual, a altor obiecte exotice în Universul îndepărtat. În geometria spațiu-timp, modelele FLRW cu materie obișnuită au o singularitate într-un timp finit în trecut. Teoremele de singularitate stabilesc că existența unei singularități inițiale este robustă: mai degrabă decât să fie caracteristici specifice modelelor FLRW sau alte modele extrem de simetrice, singularitățile sunt generice în modele care satisfac ipoteze fizice plauzibile. Teoremele de singularitate dovedite în anii ’60 arată că universul este finit în trecut într-o clasă largă de modele cosmologice. Singularitățile trecute, semnalate de existența unor geodezii inextensibile cu lungime limitată, trebuie să fie prezente în modele cu un număr de caracteristici plauzibile. Intuitiv, extrapolând înapoi de la prezent, o geodezică inextensibilă ajunge, într-o distanță finită, la o margine dincolo de care nu poate fi extinsă. Nu există un „timp cosmic” definit în mod unic, dar lungimea maximă a acestor curbe reflectă epoca finită a universului. Teoremele de singularitate se aplică plauzibil universului observat, în domeniul aplicabilității relativității generale.
Să țină toate posturile de peste an. Să cinstească fețele bisericești. Să se spovedească și să se cuminece în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori, dacă în fiecare post nu pot, cel puțin o dată pe an, în Postul Paștilor. Să se roage pentru cei ce stau în fruntea țării. Să țină posturile pe care le-ar orîndui episcopul sau mitropolitul locului în vreme de primejdii, de molime sau alte necazuri. Să nu citească cărți eretice sau de ale sectarilor. Să nu înstrăineze, nici să folosească, spre scopuri străine, lucrurile bisericești sau averea Bisericii. Să nu facă nunți și ospețe, sau alte petreceri, în timpul posturilor.
Teritoriul Wyoming, conform originalului, [the] Wyoming Territory, a fost un teritoriu organizat al Statelor Unite ale Americii care a existat între 1868 și până la admisia sa în Uniune în 1890. Orașul Cheyenne a fost capitala teritorială. Limitele Wyoming Territory au fost identice cu cele ale statului contemporan Wyoming. Teritoriul a fost formal organizat printr-un Act al Congress-ului Statelor Unite la 25 iulie 1868. La momentul formării sale a fost constituit din pământ primit de la teritoriile Dakota, Idaho și Utah. A fost admis în Uniune ca cel de-al 44-lea stat al acesteia la la 10 iulie 1890. Din cauza localizării Wyoming-ului la intersecția multiplă a limitelor suprafețelor generate de Louisiana Purchase, Oregon Country și Mexican Cession, pământul pe care se găsește astăzi statul Wyoming are o relație și o istorie teritorială complicată. Partea Teritoriului Wyoming aflată la est de cumpăna apelor (în engleză, continental divide) a fost cumpărată de către Statele Unite de la Franța, în 1803, prin actul de cumpărare cunoscut în istorie ca Louisiana Purchase, fiind apoi organizată în Nebraska Territory în anul 1854. În 1861, jumătatea nordică a Teritoriului Nebraska, incluzând porțiunea nord-estică a viitorului Wyoming Territory, a devenit parte a Dakota Territory, în timp ce partea sud-estică a rămas inclusă în Teritoriul Nebraska, formând ceea ce a devenit cunoscut ca Nebraska "panhandle" ("mânerul de tigae al Nebraskăi"), incluzând așezământul (pe atunci) Cheyenne. În 1863, Idaho Territory a fost format incluzând în întregime statele de astăzi Idaho și Montana și aproape întregul stat Wyoming de astăzi. Partea din Wyoming Territory care se afla la vest de cumpăna continentală a apelor și la nord față de paralela a 42-a a fost original parte a Oregon Country, care fusese organizată în Oregon Territory în 1848. În 1859, data intrării teritoriului Oregon în Uniune, având prezentele limite geografice, zona a devenit parte a Washington Territory (deși partea sa estică a fost alipită de Nebraska Territory în 1854. Suprafeței Idaho Territory i s-a adăugat această porțiune în 1863. Colțul sud-vestic a ceea ce urma să devină Wyoming Territory, la sud de paralela 42 nordică, a devenit parte a Statelor Unite prin actul numit Mexican Cession în 1848. O anumită parte a zonei sale estice a fost pretinsă de statul independent the Republic of Texas, precursor al viitorului stat al Statelor Unite Texas. În 1851, porțiunea aflată la vest de Continental Divide a fost atribuită Utah Territory, iar ulterior, datorită organizării Colorado Territory în 1861, cea mai mare parte a sa a fost transferată către Nebraska Territory și apoi încorporată în Idaho Territory în 1863. În sfărșit, o mică parte a unui colț din Wyoming a rămas parte a Utah până la crearea Teritoriului Wyoming în 1868. În 1864, odată cu formarea Montana Territory, porțiunea sud-estică a Teritoriului Idaho (adică ce mai mare parte a statului de azi Wyoming) a devenit pentru o scurtă perioadă de timp parte a Dakota Territory pentru a doua oară. Oricum, o suprafață de forma unei benzi subțiri de-a lungul graniții vestice a ceea ce urma să devină statul Wyoming a rămas parte a Teritoriului Idaho.
Biserica Flămânda, cu cele două hramuri ale sale: Sf. Haralambie și Adormirea Maicii Domnului, face parte dintre lăcașurile de cult ridicate în perioada fanariotă (1711-1821 în Moldova și 1716-1821 în Muntenia), în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, în limita sudică a Bucureștiului din acea vreme. Biserica este monument istoric, cu . Prima sursă asupra istoricului bisericii este pisania așezată deasupra ușii de la intrare, în anul 1871, după restaurarea generală a edificiului. Pisania ne spune că acest loc a fost un „schitișor de lemn”, ridicat de un anume Dimitrie în anul 1766 închinat Mitopoliei ca metoh. Schitul a funcționat scurtă vreme, fiindcă în anul 1782 s-a început construcția din zid a bisericii actuale, ctitorie a fraților Istrate Vel-Vornic și Constantin Crețulescu. Pisania ne mai spune că informațiile cu privire la prima construcție au fost preluate după vechea pisanie a bisericii de lemn. Din textul pisaniei aflăm, de asemenea, că zidirea bisericii a întâmpinat multe greutăți, lucrările luând sfârșit abia în anul 1800, pe cheltuiala breslei croitorilor bucureșteni. În afară de pisania amintită, sunt puține izvoarele care descriu acest monument de artă și acestea amintesc doar de anumite avarii, reparații, donații și înzestrari ale bisericii cu obiecte de cult. Chiar înainte de a fi terminată, la 17 septembrie 1794, în timpul unei furtuni, biserica și-a pierdut acoperișul turlei. Mahalaua Flămânda, săracă în acea vreme, nu a putut face față cheltuielilor decât cu ajutorul celor 100 taleri, acordați din fondul Vistieriei de către domnitorul Al. Constantin Moruzi (1793-1796). Se pare că în sec. al XIX-lea starea materială a Bisericii Flămânda s-a imbunătățit, datorită prosperității mahalalei din jur și a breslei croitorilor, care o patronau, împodobind-o cu icoane de argint aurite, vase sfinte, cruci și cărți de cult și alte sfinte odoare. La sfârșitul sec. al XIX-lea, deși populația orașului era în creștere, cifra credincioșilor Bisericii Flămânda abia atingea 150 persoane, încât statul era nevoit să-i acorde o subvenție anuala de 3000 lei.
Când jucătorii se joacă offline, ei pot să câștige nivele, să obțină bunuri, să învețe abilități, etc. cu personajele pe care le folosesc online. Acest mod este 'solo', deoarece cei inexperimentați au dificultate să găsească alți jucători online. Când o breaslă este creată, membri săi au acces la o cameră de chat privată și pot deschide un magazin al breslei din care toți jucătorii pot să cumpere. Prețurile fiecărui articol sunt stabilite doar de comerciant. Breslele pot fi stabilite oricând, cu condiția ca deținătorul breslei să aibă un anumit articol. Jucătorii pot să își creeze propriile hărți și donjoane și să le publice online. Se folosește un program numit 'HackServer' la care au acces toți jucătorii. Donjoanele puse în linie sunt disponibile tuturor jucătorilor. Fiecare donjon are o popularitate care îi este asociată, și dacă un donjon devine destul de cunoscut, creatorul poate să adauge monștrii mai puternici pentru jucători.
Jean-Philippe Rameau (botezat în 25 septembrie 1683 la Dijon - d. 12 septembrie 1764 la Paris) a fost un compozitor și muzicolog francez. Jean-Philippe Rameau este unul dintre cei mai importanți compozitori ai epocii sale, totodată fiind și un reputat teoretician, autor al unui celebru tratat de armonie, apărut în anul 1722, tratat care reprezenta o lucrare de referință în Baroc. Printre realizările sale se numără perfecționarea stilului lui Jean-Baptiste Lully în ceea ce privește opera; introduce noi dansuri franceze în suită și contribuie la definirea limbajului tonal. Este un preclasic al orchestrei simfonice, lui aparținându-i multe dintre efectele timbrale și de orchestrație care vor aduce mai târziu celebritatea acestui gen muzical. Rameau prefera stilul polifonic imitativ și mult simplificat față de cel al contemporanilor Johann Sebastian Bach și Georg Friedrich Haendel. Melodia arpegiată a clavecinului, instrument reprezentativ pentru creația franceză barocă, este rafinată și ornamentată. Polemizează în așa-numita „ceartă a bufonilor” cu admiratorii lui Jean-Baptiste Lully, care îi reproșau că muzica sa transformă opera într-un „barbarism”, opus galanteriei și eleganței opulente, lipsei de probleme, divertismentului pur, dorit de o parte a publicului. Cearta a început în anul 1753, în urma reprezentației la Paris a operei lui Giovanni Battista Pergolesi, numită „La serva padrona” (it. „Servitoarea stăpână”).De fapt, disputa se ducea între opera tradițională franceză (care aborda în continuare subiecte serioase) și cea italiană, care aborda subiecte comice, cunoscută sub denumirea de „opera buffa” („opera comică”). Indicate sunt anul și locul unde a avut loc premiera. Samson 1733 - muzica s-a pierdut Lysis et Délie 1753 - muzica s-a pierdut Această lucrare a stârnit o revoluție în teoria muzicii. Jean-Philippe Rameau a fost revoluționarul „legii fundamentale” sau a ceea ce el a numit „basul fundamental” al muzicii occidentale. Puternic influențat de noile moduri de gândire și de analiză carteziene, metodologia lui Rameau a încorporat știința matematicii, comentariile, analizele și un didacticism care a fost destinat în mod special să ilumineze, în mod științific, structura și principiile muzicii. Cu un raționament deductiv atent, Rameau a încercat să deducă principiile universale ale armoniei din cauze naturale. Tratatele anterioare privind armonia au fost pur practice;Rameau a pus bazele unui nou raționalism filozofic, fiind cunoscut în Franța drept „Isaac Newton al muzicii”. Faima lui s-a răspândit ulterior în întreaga Europă, iar tratatul său a devenit o sursă definitivă în teoria muzicii, dând contur instruirii în muzica occidentală care persistă până în prezent.
Bătrân, bogat, dar singur, Don Pasquale este hotarât să se însoare, dorindu-și soție tânără și frumoasă. Doctorul Malatesta, prieten al casei, îi vorbește despre sora lui, Sofronia, abia ieșită de la mănăstire. Don Pasquale pare încântat. Cu ocazia acestei căsătorii el este hotărât să-l alunge din casa pe Ernesto, nepotul său, pe care îl dezmoștenește din cauza dragostei acestuia pentru o frumoasă actriță, pe nume Norina. Amuzat și neîncrezător, la început, Ernesto își va da seama că toate visele sale de fericire vor fi nemilos spulberate. În acest timp, frumoasa Norina nici nu bănuiește gravele evenimente ce se petrec. Scrisoarea "de adio" pe care o primește de la Ernesto o nedumerește, dar sosirea doctorului Malatesta o va lămuri și liniști. Pentru a-și ajuta prietenii, pe Ernesto și pe Norina, șiretul doctor a pus la cale un plan dibaci: o va prezenta pe Norina lui Don Pasquale drept sora sa, va înscena o căsătorie, după care tinerei fete îi va reveni sarcina de a-l exaspera pe bătrânul nesăbuit care, în final, va fi fericit să afle adevărul și, mai ales, va trebui sa încuviinteze căsătoria "soției" sale cu nepotul său, Ernesto. Norina este încântată de acest plan și împreună cu prietenii săi actori, travestiți în servitori, pornesc la "atac". Disperat de amenințarea unui destin necruțător, Ernesto își crede dragostea pierdută. Don Pasquale se lasă ușor cucerit de purtarea sfioasă și frumusețea ale tinerei "Sofronia", în realitate frumoasa Norina. În contractul de căsătorie ce se încheie pe loc, bătrânul trece jumătate din averea lui pe numele soției sale. Lămurit de Malatesta despre farsa ce se pune la cale, Ernesto acceptă să fie martor al falsei căsătorii. El se va bucura de o atenție deosebită din partea "mătușii" sale care, spre stupefacția lui Don Pasquale, îl alege drept însoțitor pentru plimbări. Disperat și neputincios, Don Pasquale încearcă în zadar să-și potolească soția, care îi risipește banii pe toalete luxoase, refuzând să i se supună, așa cum s-ar cuveni. Încercând să o împiedice pe Norina să plece la teatru, Don Pasquale se alege chiar cu o ...palmă. Iată, însă, că din conținutul unui bilet, pe care soția sa l-a pierdut, Don Pasquale află că aceasta urmează să se întâlnească noaptea, în grădină, cu iubitul ei. Împreună cu Malatesta, Don Pasquale hotărăște să-și surprindă soția într-o situație fără echivoc și astfel să obțină divorțul. Ernesto cântă o serenadă apoi, în liniștea nopții, cei doi îndrăgostiți se întâlnesc și își fac jurămintele de credință. Don Pasquale iese din ascunzătoare. Norina însă este singură."Întâmplator", Ernesto se află prin apropiere. Exasperat, Don Pasquale acceptă căsătoria nepotului său cu frumoasa Norina, în schimbul despărțirii de îngrozitoarea lui soție. Este momentul ca farsa să ia sfârșit. Norina își dezvăluie adevărata identitate. Don Pasquale află cu satisfacție că, de fapt, căsătoria lui nu este valabilă. Și mulțumit, Malatesta ia parte la bucuria tinerilor.
Elixirul dragostei (în ) este o operă în 2 acte, pe un libret de Felice Romani, muzica de Gaetano Donizetti. Premiera operei a avut loc la Milano, la „Teatro Cannobiana”, în ziua de 2 mai 1832. Țăranii se odihnesc în miezul zilei, câteva clipe. Adina le citește dintr-o carte povestea lui Tristan, care a făcut pe Isolda să-l iubească, dându-i să bea din elixirul iubirii. Nemorino ar fi dorit să fie și el iubit de Adina, dar nu știe cum să procedeze, pentru că ea se poartă indiferent cu el. Dar indiferența Adinei e prefăcută. Ea nu dorește altceva decât să înfrânga timiditatea lui Nemorino. Și iata că se iveste un prilej: în sat sosește o mică unitate militară, în frunte cu sergentul Belcore, venit să faca recrutări. Adina se bucură de atențiile curtenitoare ale țanțoșului sergent, pentru a provoca declarația lui Nemorino. Dar acesta parcurge drumul numai până la jumătate, fiindu-i teamă că va fi luat în râs. În piața satului descinde doctorul Dulcamara, care oferă tuturor leacuri pentru orice boală. Nemorino îi cere elixirul dragostei pe care Dulcamara i-l oferă cu ușurință, sub forma unei sticle cu vin. Încălzit de vinul băut, Nemorino prinde curaj, refuzând să mai priveasca pe Adina pâna a doua zi, când "elixirul" trebuie să-și facă efectul. Adina e intrigată de purtarea lui și, pentru a-l forța să ia o hotărâre, primește cererea în căsătorie a lui Belcore, anunțând nunta chiar pentru acea seară. Sergentul - care trebuie să plece a doua zi, invită fetele și băieții la petrecere. Invitații petrec, beau și se veselesc. Dulcamara, invitat și el, se dovedeste a fi un plăcut nuntaș care nu s-ar da în lături de la o aventură chiar cu mireasa. Dar iată că Nemorino îi cere disperat un sfat pentru a amâna nunta Adinei pâna când își face efectul elixirul. Dulcamara îl convinge că o nouă doză ar putea să grăbească efectul. Dar Nemorino nu mai are bani cu ce să mai cumpere. Belcore apare ca un salvator: el va da bani tânărului țăran în schimbul înrolării în trupele sale. Pentru a obține suma necesară, Nemorino primește, și astfel obține și doza promisă de Dulcamara, încă o sticlă de vin. După ce bea vinul, Nemorino se pomenește asaltat de fetele din sat care au aflat că acesta moștenește pe un unchi al său. El e convins că toate acestea se datorează efectului băuturii. Până și Adina, geloasă pe comportarea fetelor, pare că și-a schimbat atitudinea. Nunta cu Belcore nu mai are loc. Acesta părăsește satul, dar fără noul recrut, căci Adina a restituit banii primiti în schimbul contractului. Această dovadă de dragoste a Adinei, provoacă și hotărârea lui Nemorino. Ei se vor căsători după plecarea lui Dulcamara, cel care le-a dăruit tuturor adevăratul "Elixir al dragostei".
Natalitatea este frecvența nașterilor de copii vii în cadrul unei populații, exprimată prin raportul dintre numărul de nașteri dintr-un an și efectivul populației. Natalitatea este elementul dinamic, activ al bilanțului natural și cunoaște o mai mare variabilitate în spațiu și timp, întrucât poate fi mai ușor de controlat și de influențat decât mortalitatea. Cel mai frecvent se calculează natalitatea brută, ca raport dintre numărul de născuți vii în decurs de un an și efectivul populației care le-a dat viață, valoarea obținută exprimându-se în promile. Rata generală a natalității (natalitatea brută) se calculează după formula: unde N reprezintă numărul născuților vii iar P efectivul populației. Deoarece valoarea natalității este influențată direct de structura pe grupe de vârstă și sexe a populației, natalitatea brută nu redă întotdeauna situația reală. De aceea s-a recurs și la calcularea altor indicatori, care să ofere o imagine mai apropiată de realitate a acestui fenomen al nașterilor: indicele sintetic al fecundității (numărul mediu de copii născuți de o femeie în timpul vietii) variază intre valori mai mari de 7 - în câteva state din Africa Subsahariană - și 1,2 în unele state ale Europei de Est). Valoarea de 2,1 din urmă pentru acest indicator este considerată limita până la care o populație își asigură înlocuirea. Sub acest prag indică tendințe regresive, iar peste această valoare indică o creștere naturală a populației în condițiile unei mortalități reduse. Interpretarea valorilor evidențiază mișcarea naturală a populației. Acest indicator se interpretează coroborat cu indicatorul rata sporului natural. Natalitatea depinde, în mare măsură, de comportamentul și interesele grupului uman și de aceea se poate vorbi despre două tipuri de natalitate: potențială și reală. Natalitatea potențială poate fi atinsă atunci când nu se pune problema controlului nașterilor. Valoarea maximă care s-ar putea atinge este de 60 ‰, dar această situație nu se mai întâlnește aproape nicăieri pe Glob. Nici în perioadele mai îndepărtate, când natalitatea potențială era mai frecvent atinsă, valoarea sa nu ajungea decât rar la acest procentaj. Valorile natalității potențiale erau și sunt influențate de câțiva factori: condițiile climatice determină valori reduse ale natalității acolo unde au manifestări extreme - climatul polar si subpolar, în care resursele de hrană sunt limitate iar popularea este relativ recentă. Alături de acești factori, unii autori consideră că și particularitățile rasiale și regimul alimentar al unei populații ar putea sa influențeze valorile natalității potențiale. f.d.a.p. = față de anul precedent.
Stadionul Iuliu Bodola a fost construit în 1924 și găzduiește meciurile echipei CA Oradea. Tot pe această arenă, în sezonul 1948-1949, echipa fanion a Bihorului - pe acea vreme numită ICO - câștiga unicul titlu de Campioană a României. În 27 noiembrie 2008, Stadionul Municipal, a fost botezat după fosta glorie a fotbalului românesc, Iuliu Bodola. Capacitatea stadionului era de 22.500 locuri înainte de a fi montate scaunele, care vor duce la o scădere a acesteia. Estimativ, capacitatea stadionului după montarea scaunelor va fi de aproximativ 18000 locuri. Momentan, stadionul are o capacitate de aproximativ 11.000 de locuri pe scaune, 80 la tribuna oficială, 756 la tribuna zero, 3027 la tribuna I, 2904 la peluza I, 2900 la peluza II și 1400 în cele două colțuri. La tribuna II momentan accesul spectatorilor este interzis din cauza vechimii și urmează, cel mai probabil, să fie demolată. Unul din cele mai importante meciuri disputate pe acest stadion a fost amicalul dintre România și Israel (0-0) în 1984, meci la care au asistat 30.000 de spectatori. Stadionul Iuliu Bodola este un stadion de tip britanic - doar pentru fotbal, fără pistă de atletism. Tribunele ajung foarte aproape de gazon, lucru care creează o presiune foarte mare asupra jucătorilor.
Pluton (în , Ploutōn) era conducătorul lumii subterane în mitologia clasică. Primul nume al acestuia era Hades, care a și devenit apoi numele pentru Lumea subterană. În mitologia antică greco-romană, Pluton reprezenta conceptul pozitiv al unui zeu care prezidează peste lumea „de dincolo”. Ploutōn era deseori confundat cu Ploutos (Πλοῦτος, Plutus), zeul bogățiilor, deoarece bogățiile minerale au o natură subterană și din cauză că se credea că unii factori necesari pentru o recoltă reușită proveneau din subteran. Numele Ploutōn a devenit răspândit odată cu Misterele Eleusiene, un festival religios bienal din Grecia antică, în care Pluton era venerat ca un conducător sever, dar soț iubitor al Persefonei. Hades, pe de altă parte, avea mai puține temple și practici asociate cultului său și era reprezentat ca un conducător crud și violent și răpitor al Persefonei. Pluton și Hades au un caracter diferit, dar nu complet distinct. În cosmogonia greacă, zeul era conducător al Lumii subterane, unul din cele trei tărâmuri ale existenței, iar frații săi Zeus și Poseidon ce conduceau Cerul și Mările . Tema centrală a mitologiei sale se învârte în jurul răpirii Persefonei pentru a-i deveni soție și regină peste lumea subterană. Plouton ca nume de conducător al Lumii subterane apare în literatura greacă în perioada Clasică în operele dramaturgilor atenieni și a filosofului Platon. Sub numele Pluton zeul apare în alte mituri în rol secundar, în special ca posesor al unui obiect râvnit de altcineva, sau în cadrul coborârii lui Orfeu și al altor eroi în Lumea subterană. Pentru reprezentări ale zeului grec al infernului, vezi Hades în ficțiune și artă Eponime ale planetelor sistemului solar
Personajele, care trec prin drame romantice, iubiri și trădări, sunt clasice prin comportament. Filonul dramatic este construit și condus prin mijloace muzicale tradiționale, dar are un aparat orchestral și vocal impresionant, amintind de oratoriile lui Georg Friedrich Haendel și de muzica lui Christoph Willibald Gluck.
S-a remarcat ca regizor de filme documentare, 30 la număr. Unele din ele relatează viața marilor personalități, precum Eminescu, Cantemir, sculptorul Al. Plămădeală, arhitectul A. Sciusev etc. Primul său film a fost realizat în anul 1968 și s-a intitulat Trânta. Începând din anul 1971 a lucrat ca regizor la studioul cinematografic „Moldova-Film”. La Congresele VII, VIII și IX ale Uniunii Cineaștilor (din 1993,1998 și 2003), Anatol Codru a fost ales și apoi reales ca președinte al Uniunii Cineaștilor din Republica Moldova. Poezia lui Anatol Codru „își arată mereu niște ascuțișuri fiziologice(carne, sânge, cearcăne, osul frunții). Piatra reprezintă simbolul central al acesteia, este expresia timpului însuși, al stratificărilor adânci temporale:E-un clopote de piatră sură/Pe turn de piatră ridicat/Și piatra stă ca piatra-n gură/Și piatra-n piatră a săpat” (Mihai Cimpoi). Creația sa a avut și are „o contribuție considerabilă la procesul de intelectualizare a liricii, de depășire fermă a versificației facile și simpliste, prin cultivarea perseverentă, programatică, am zice, a unui metaforism dens și original, poetul încadrându-se organic, alături de Liviu Damian, Victor Teleucă și Ion Vatamanu, în orientarea numită de Mihail Dolgan metaforică-modernă” (Ion Ciocanu). Regizori de filme de limbă română
Pussycat Dolls a fost un grup american de fete, ce și-a început cariera drept trupă de dans burlesque. Inițiat de coregrafa Robin Antin în anul 1993, formația a realizat o serie de reprezentații artistice timp de șase ani în Los Angeles, California, până în anul 2001. Antin a refăcut ansamblul în anul 2003, semnând un contract de promovare cu casa de discuri Interscope Records, în vederea comercializării unor produse discografice sub titulatura de Pussycat Dolls. Cele care au ajutat numele să devină cunoscut la nivel mondial au fost solista Nicole Scherzinger, alături de Melody Thornton, Ashley Roberts, Jessica Sutta, Kimberly Wyatt și Carmit Bachar. Primul extras pe single al grupului nou format, „Don't Cha”, a devenit un succes la nivel mondial, ajungând unul dintre cele mai cunoscute cântece ale anului 2005.El a fost urmat de alte trei șlagăre - „Stickwitu”, „Beep” și „Buttons” - toate obținând clasări și vânzări ridicate. Acestea, împreună cu piese precum „I Don't Need a Man” sau „Wait a Minute”, au ajutat materialul de proveniență, PCD, să se comercializeze în peste șapte milioane de unități la nivel global. Formația și-a întrerupt activitatea timp de aproximativ un an, timp în care fiecare componentă a grupului a dezvoltat o serie de proiecte independente. Robin Antin a început să ia în considerare ideea întemeierii unui grup de dans burlesque în timpul anilor '90, alături de Carla Kama și actrița Christina Applegate. Prima reprezentație a trupei a avut loc în anul 1995. În acea perioadă, componentele formației apăreau în timpul interpretărilor în compania unor vocaliști de acompaniament, susținând spectacole pe muzica anilor '50 și '60.În timpul prezentărilor susținute, membrele Pussycat Dolls erau costumate în lenjerie sau costume în stil „pin-up”, pentru a se asorta cu înregistrările ce acompaniau reprezentațiile. Primul spectacol al grupului a fost susținut în clubul din Los Angeles, California „The Viper Room”, în anul 1995, la doar doi ani de la formarea ansamblului. Trupa a oferit reprezentații în același local timp de șase ani, până în 2001. Una dintre dansatoarele principale ale trupei a fost viitoarea actriță Carmen Electra. În timpul perioadei de activitate, formația a participat la evenimente unde au fost acompaniate de artiste precum Britney Spears, Charlize Theron sau Gwen Stefani. Notorietatea Pussycat Dolls a fost în creștere în ultimii ani de parteneriat cu Electra, în anul 1999 apărând într-un pictorial al revistei americane Playboy. Acesta a fost urmat de un altul, în 2002, prezentat în publicația Maxim. O parte dintre componentele grupului au apărut în filmul Charlie's Angels: Full Throttle (ro: Îngerii lui Charlie: În goana mare) și în videoclipul „Trouble” al solistei Pink. La scurt timp formația a fost refăcută, acest lucru fiind datorat faptului că s-a dorit introducerea sa pe piața muzicală. În prezent, a fost lansat un proiect paralel celui muzical, intitulat „Pussycat Dolls Lounge”, care se continuă până în prezent. Crearea grupului muzical a început în anul 2003, la inițiativa lui Robin Antin. În acest scop au fost recrutate șase componente, Nicole Scherzinger (cunoscută pentru cariera alături de formația Eden's Crush), Ashley Roberts, Kimberly Wyatt, Melody Thornton, Jessica Sutta și Kaya Jones (care a părăsit Pussycat Dolls la scurt timp), lor urmând să li se alăture Carmit Bachar, una dintre dansatoarele primei trupe artistice. De asemenea, actrița Carmen Electra (o fostă componentă a vechiei formații de burlesque) a fost abordată de Antin în vederea aderării la grup, însă aceasta a refuzat propunerea. În anul 2004 noul grup format a lansat cântecul „Sway”, o preluare după șlagărul cu același nume, noua versiune fiind inclusă pe coloana sonoră a producției cinematografice Shall We Dance?.În același an, a fost imprimată compoziția „We Went as Far as We Felt Like Going” ea fiind inclusă pe coloana sonoră a filmului de animație Shark Tale. În vara anului 2005 a început promovarea primului extras pe single al materialului de debut în noua formulă. Cântecul, intitulat „Don't Cha”, i-a fost inițial oferit lui Paris Hilton, însă aceasta a refuzat-o. Piesa a devenit un succes la nivel global, ocupând poziția secundă în Billboard Hot 100, câștigând locul 1 într-o serie de țări din America, Europa sau Oceania. Compoziția a devenit unul dintre cele mai cunoscute discuri single ale acelui an, fiind considerată una dintre cele mai mari realizări ale grupului. Al doilea cântec promovat de pe viitorul album, balada „Stickwitu”, s-a dovedit a fi un bun predecesor pentru șlagărul „Don't Cha”, el debutând pe treapta cu numărul 1 în Regatul Unit și câștigând prima poziție în Noua Zeelandă la scurt timp de la lansare. Comercializarea materialului de proveniență al celor două compoziții, intitulat PCD, a început la scurt timp, numărul ridicat de unități comercializate în primele șapte zile determinând clasări notabile în ierarhiile de specialitate. Pentru înregistrarea „Stickwitu” formația a primit o nominalizare la Premiile Grammy, însă trofeul a fost ridicat de formația Black Eyed Peas. Un al treilea extras pe disc single a fost „Beep”, o colaborare cu solistul grupului menționat anterior. Piesa s-a bucurat de un videoclip și de o serie de interpretări, în urma cărora a obținut poziționări înalte în clasamente. În vara anului 2006 a luat startul campania de promovare a cântecului „Buttons” - înregistrat în compania artistului american Snoop Dogg - care a devenit cel de-al patrulea șlagăr de locul 1 în Noua Zeelandă al grupului, toți predecesorii săi reușind această performanță. De asemenea, „Buttons” a reprezentat și întoarcerea în primele trei trepte ale clasamentului american Billboard Hot 100.Următoarele două discuri single - „I Don't Need a Man” și „Wait a Minute” - nu au reușit să egaleze succesul primelor patru șlagăre, însă au ajutat materialul de proveniență să își sporească numărul de unități comercializate. În prima parte a anului 2007, postul de televiziune The CW a început difuzarea emisiunii-concurs The Search For the Next Doll, spectacol ce își propunea să găsească o a șaptea componentă a grupului. În urma celor opt episoade, învingătoare a fost declarată Asia Nitollano, însă cariera sa alături de formație a fost de scurtă durată, ea optând pentru o afirmare pe plan independent. Pe parcursul aceluiași an, cele șase componente ale Pussycat Dolls au filmat un nou videoclip pentru lansarea promoțională „Right Now”, cântecul fiind utilizat în timpul spectacolului NBA on ABC, el fiind distribuit și în format digital. La sfârșitul oricărei forme de promovare a albumului PCD, acesta înregistrase vânzări de peste șapte milioane de exemplare la nivel global. Cu toate acestea, solista grupului, Nicole Scherzinger a dorit să se concentreze asupra unei cariere independente, lucru ce a dus la amânarea înregistrărilor pentru un nou material. Timp de aproximativ doi ani de zile solista grupului, Nicole Scherzinger, a lucrat la propriul său material discografic. În scopul promovării viitorului proiect, artista a lansat discul single „Whatever U Like”, primul de pe albumul Her Name Is Nicole. Cântecul - o colaborare cu T.I. - nu s-a bucurat de succesul sperat, lucru declarat chiar de producătorul piesei, Pollow Da Don. Singurele prezențe notabile au fost înregistrate în Bulgaria și România, în ambele țări urcând în top 10.Datorită acestui fapt, Scherzinger a filmat un videoclip pentru un nou extras pe single, intitulat „Baby Love”. Campania de promovare a acestuia a culminat cu interpretarea compoziție în cadrul ceremoniei MTV Europe Music Awards 2008 desfășurate în Germania, lucru ce a determinat un debut puternic în cadrul ierarhiilor din această țară. Ulterior, după un sondaj realizat de artistă prin intermediul website-ului său oficial, s-a ajuns la concluzia că înregistrarea „Puakenikeni” va fi lansată ca cel de-al treilea single. În ciuda acestui aspect, datorită unei campanii de promovare deficitare, cântecul a devenit un eșec în materie de vânzări. Toate aceste au dus la o succesiune de amânări ale albumului de proveniență, care în cele din urmă nu a mai fost lansat. Datorită amânării albumului lui Scherzinger, grupul a reînceput înregistrările pentru cel de-al doilea material discografic de studio. La scurt timp însă, interpreta Carmit Bachar a declarat că și-a încheiat colaborarea cu formația, din dorința de a-și construi o carieră independentă. În urma acestui eveniment, Pussycat Dolls a rămas în formula de cvintet. Grupul a revenit în atenția publicului odată cu promovarea următorului single, „When I Grow Up”, ce anunța lansarea unui nou disc semnat Pussycat Dolls. Înregistrarea a fost interpretată în timpul galei MTV Movie Awards 2008, lucru ce a facilitat avansarea în topurile americane. Cântecul a devenit un succes la nivel mondial, intrând în top 10 în majoritatea clasamentelor unde a activat, ajungând totodată cel mai bine clasat single al grupului în Franța. Acesta a fost urmat de „Whatcha Think About That”, promovat doar pe teritoriul american, care a devenit un eșec la momentul lansării, însă a beneficiat de poziționări notabile în Irlanda și Regatul Unit (unde a fost lansat ca cel de-al treilea single). Comercializarea albumului de proveniență, Doll Domination, a luat startul în septembrie 2008. Materialul a înregistrat un parcurs mai slab decât predecesorul său, staționând în clasamente timp de doar câteva săptămâni. Cu toate acestea, de pe album au mai fost comercializate două piese - „I Hate This Part” și „Bottle Pop” - ambele beneficiind de câte un videoclip și de campanii de promovare. Primul a fost lansat la nivel global, obținând locul 1 în România, în timp ce al doilea a fost lansat doar în Germania și Oceania, în regiunea europeană nereușind să promoveze în ierarhiile oficiale. Pentru a crește popularitatea discului Doll Domination, formația a imprimat o preluare a cântecului „Jai Ho”, aflat pe coloana sonoră a filmului Vagabondul milionar, cântec ce a câștigat un premiu Oscar. Versiunea grupului a devenit un șlagăr la nivel global, ocupând locul 1 în țări precum Australia, Finlanda sau Irlanda. Piesa a fost succedată de lansarea unui remix al baladei „Hush Hush”, varianta originală ocupând prima poziție în Rusia înaintea unei lansări oficiale. Versiunea reorchestrată a beneficiat de un videoclip și a activat moderat în clasamente. O ediție reeditată a discului a fost lansată în Australia, în timp ce una distinctă a început a fi comercializată pe teritoriul britanic. Doll Domination a înregistrat vânzări mai slabe decât predecesorul său, PCD, o scăderi importante fiind obținute în țări precum Regatul Unit (de la aprox. un milion la aprox. 100.000 de exemplare) sau S.U.A. (de la aprox. trei milioane la aprox. 0,4 milioane). Pe lângă acest aspect, formația a fost implicată într-o serie de controverse datorită faptului că ultimele două extrase pe single au fost lansate sub titulatura „Pussycat Dolls în colaborare cu Nicole Scherzinger”, ceea ce a condus la o serie de întrebări legate de despărțire. Pentru a promova albumul, formația a susținut un turneu de promovare și a acompaniat-o pe Britney Spears într-o serie de concerte adiționale. Odată cu încheierea campaniei de promovare a celui de-al doilea album, formația și-a întrerupt activitatea pe o perioadă nedeterminată, lucru confirmat de interpreta Melody Thornton. În urma unor zvonuri despre despărțirea definitivă apărute în mediul online, inițiatoarea grupului, Robin Antin, a clarificat faptul că un nou material este în curs de completare. Aceasta a dezmințit afirmațiile conform cărora artistele componente vor păși pe drumuri separate, declarând că în acest caz, confirmarea oficială va veni din partea sa. În octombrie 2009, Kimberly Wyatt a oferit o serie de interviuri, într-unul dintre acestea descriind relația cu Scherzinger ca fiind „mai mult una de afaceri decât de prietenie”. Ulterior, aceasta a mai adăugat faptul că Antin va aduce interprete noi, în cazul în care componentele actuale vor decide să plece. De asemenea, ea a declarat că lucrează la propriul său material discografic. În timpul emisiunii americane The Wendy Williams Show, Antin a afirmat faptul că dorește să aducă noi componente, în timp ce unele dintre vechile membre vor începe o serie de proiecte independente, însă Scherzinger va rămână în formație. La începutul anului 2009, Jessica Sutta a anunțat faptul că a părăsit formația și va începe să lucreze la un album pe cont propriu. În timpul unui interviu acordat publicației E! Online, artista a declarat că după ce a suferit un accident în timpul spectacolelor de promovare, a fost trimisă în Los Angeles, fără a i se oferi suportul necesar. De asemenea, Sutta a declarat că Nicole Scherzinger primește tratament preferențial, spre deosebire de restul grupului, ea fiind cea care interpretează toate părțile vocale și decide durata de apariție a fiecărei componente în videoclipuri. La scurt timp, Kimberly Wyatt și Ashley Roberts au declarat faptul că au părăsit formația. Wyatt a confirmat că toate membrele au părăsit formația, inclusiv Melody Thornton. În ciuda schimbărilor, pe 24 mai se zvonea că o pentru a treia oară trupa va fi refăcută alături de Scherzinger. Totuși, la sfârșitul anului 2010, Scherzinger a părăsit formația pentru a urma o carieră solo. Astfel formația a rămas fără membri. În anul 2006, formația cântat în deschiderea unei serii de concerte susținute de Black Eyed Peas. De-a lungul turneului de promovare, grupul a susținut peste treizeci și cinci de recitaluri în America și Europa. În același an Pussycat Dolls și-a susținut propriul turneu de promovare pe teritoriul european. Primul concert a fost susținut în noiembrie 2006 în Germania, seria de recitaluri luând sfârșitul în prima parte a anului următor. Pe teritoriul Regatului Unit formația a fost acompaniată de Rihanna în cadrul spectacolelor, ea promovându-și materialul A Girl Like Me. De asemenea, albumul PCD a fost prezentat publicului în timpul unui turneu al interpretei Christina Aguilera, la care au mai participat și componentele Danity Kane. Pe data de 22 iunie 2007, formația a susținut și primul concert în România, el fiind găzduit de evenimentul CokeLive Festival, la care a mai participat artista de origine americană, Macy Gray, în deschiderea recitalului interpretând grupul muzical Simplu. Pentru promovarea albumului Doll Domination a fost inițiat turneul World Domination, care a vizitat continente precum Asia, America de Nord, Europa sau Oceania. Alături de artiste în concerte au mai fost invitați să cânte și Lady GaGa sau Ne-Yo. De asemenea, grupul și-a interpretat o serie dintre compoziții în cadrul unor spectacole susținute de Britney Spears. În anul 2006, Interscope Records a încercat să lanseze, în parteneriat cu compania Hasbro, o serie de păpuși pentru copii cu vârste între șase și nouă ani. Această inițiativă a fost blamată de un grup de asociații ale părinților care s-au opus acestui proiect, întrucât, în opinia lor, natura sexuală a formației Pussycat Dolls (prezentă în cântece, videoclipuri și interpretări) ar fi neadecvată pentru tineri. În urma acțiunilor intentate de aceste asociații, planurile pentru comercializarea jucăriilor a fost anulată. Ansamblul a întâmpinat dificultăți și în urma unui spectacol susținut în Kuala Lumpur, capitala Malaeziei. Autoritățile din acest teritoriu au blamat dansurile cu conținut cu caracter sexual și au amendat compania ce a organizat spectacolul cu suma de 3000 de dolari americani.
Serviciile de dating online asigură stabilirea unor conexiuni prin intermediul calculatoarelor personale, a Internetului, sau chiar a telefoanelor mobile. Astfel de servicii le permit indivizilor să facă publice anumite date personale despre ei inșiși, apoi să caute alte persoane, utilizând parametrii de genul: vârstă, sex, locație. Majoritatea site-urilor de profil permit utilizatorilor să posteze poze personale și să caute pozele celorlalți. Site-urile pot oferi servicii opționale, cum ar fi mesagerie instant, discuție online sau casuță de mesaje. Unele site-uri permit înregistrarea gratuită a membrilor, altele percep o taxă lunară de utilizare. Majoritatea site-urilor sunt generaliste, adunând membri din diferite medii sociale și culturale, în căutare de diferite tipuri de relații. Alte site-uri sunt specializate, bazându-se pe adunarea membrilor cu aceleași interese, din aceleași locații sau cu aceleași cerințe privind tipul de relație dorită. Pot apărea o serie de nemulțumiri utilizând serviciul de matrimoniale online. De exemplu, unele site-uri de matrimoniale nu afișează profilurile înscrise pe site, fără ca utilizatorul să-și facă mai intâi cont. Așadar, acesta este forțat să se inscrie, neștiind ce fel de membri va găsi pe site-ul respectiv. Pe alte site-uri de matrimoniale, profilurile nu sunt reale, acestea sunt postate ca „momeală” de către administratorii site-ului, cu scopul de a atrage noi membri plătitori. Un număr mare de site-uri de matrimoniale păstrează profilurile online chiar dacă utilizatorul nu și-a mai accesat contul de foarte mult timp, generând astfel impresia că pe site-ul respectiv există mai mulți membrii disponibili decât sunt în realitate. Totuși, unele site-uri de matrimoniale au ca opțiuni de sortare alegerea utilizatorilor după ultima dată de accesare a serviciului. In cazul site-urilor de matrimoniale care au mesagerie instant sau chat, o modalitate de verificare este de a intra în dialog direct cu mai mulți utilizatori care sunt declarați on-line în momentul respectiv. Daca utilizatorul ce a inițiat dialogul nu primește nici un raspuns, deși el a inițiat un dialog politicos și a încercat sa comunice cu persoane care se potrivesc profilului sau, atunci acesta iși poate ridica un semn de întrebare privind veridicitatea profilelor respective. O mare parte dintre utilizatori sunt „ademeniți” pe site-urile de matrimoniale prin „perioada gratis” de utilizare a site-ului, o perioadă de „testing”, lipsită de o multitudine de opțiuni oferite de un cont plătit (posibilitatea de a-i contacta pe ceilalți membri sau de a raspunde la mesaje). În România, serviciul de matrimoniale online este, în majoritatea cazurilor, gratuit. Site-urile gratuite de matrimoniale online sunt adesea ținta atacurilor de tip phishing (pentru obținerea datelor confidențiale) sau spam (pentru culegerea adreselor de e-mail) datorită numărului mare de utilizatori. De asemenea, acestea sunt țintite și de serviciile escort care își pot racola repede și gratuit partenerii. Un alt dezavantaj ar fi reclamele abundente pe fiecare pagină. Site-urile contra-cost de matrimoniale online au avantajul ca nu sunt înțesate de reclame (venitul fiind asigurat din plata utilizatorilor), sunt mai rar ținta atacurilor amintinte (din cauza popularității scăzute cauzate de plată) iar siturile proaspăt create se folosesc de profiluri false pentru a-și câștiga popularitatea (cine s-ar înscrie să plătească pe un site gol). Ambele forme de site-uri cu specific de dating online urmăresc câștiguri financiare rapide, unele din reclamele afișate vizitatorilor iar altele direct de la aceștia. Odată cu creșterea utilizării telefoanelor mobile și a tabletelor, pe lângă site-urile de dating online au apărut și aplicațiile dedicate matrimonialelor. Inevitabil, au apărut și site-uri de nișă (pentru vârstnici, minorități sexuale etc.). Pentru a îi ajuta pe utilizatori să aleagă mai ușor un site sau o aplicație care li se potrivește, au fost create și agregatoare de site-uri/aplicații de dating online. Pe acestea pot fi făcute comparații în funcție de nișă, facilități, punctaje și pot fi citite review-uri. Acestea urmăresc să atragă o parte a câștigurilor site-urilor de dating, fie prin afiliere, fie prin alte taxe de utilizare a platformei, astfel că listarea pe respectivele platforme este condiționată de obținerea unui avantaj material.
Datorită înclinării sale pentru pian și vocea umană, numele lui Franz Schubert este asociat cu precădere cu liedul. În general, versurile care l-au inspirat pe muzician aparțin poeților romantici, tematica pieselor fiind și ea identică cu cea abordată de aceștia. Creația lui Schubert era străină de virtuozitatea cerută de sălile de concerte sau de saloanele muzicale ale Vienei. În schimb, compozitorul prefera să scrie pentru prietenii apropiați, care participau la serile de muzică organizate de acesta, seri care mai erau numite și “schuberiade”. Aici se adunau iubitorii liedului, care aveau privilegiul să asculte celebra voce a lui Vogl, acompaniată la pian chiar de muzician. În afară de acest gen de piese, Franz Schubert a mai scris literatură pianistică pentru patru mâini, piese care erau foarte căutate de public și de editori, mai ales pentru faptul că acest gen de muzică putea fi abordată acasă, în “cameră”. În general, acestea erau marșuri, poloneze și rondouri, dar și sonate. De altfel, acestea au fost create mai mult cu scop didactic, pentru că Schubert era profesorul familiei Esterhazy. Dar chiar și așa, dintre piese se remarcă mai ales Marele duet, care dă impresia de simfonie, și Fantezia în fa minor. Deși a trăit doar 31 de ani, Franz Schubert a scris, ca orice geniu, impresionant de mult. Sute de lieduri, simfonii, uverturi, cvartete, sonate, misse, piese corale și lucrări pentru teatru muzical, toate se regăsesc în creația acestui muzician. Totodată, el este și creatorul impromptu-ului, un gen improvizatoric. Schubert a compus opt astfel de piese, toate constituind o piatră de încercare pentru orice pianist. Schubert s-a născut în Himmelpfortgrund, Viena, Arhiducatul Austriei pe 31 ianuarie 1797. Tatăl său, Franz Theodor Schubert, fiul unui țăran moravian, a fost un învățător la o parohie; mama sa, Elisabeth (Vietz), a fost fiica unui fierar silezian și a fost o servitoare pentru o familie vieneză înainte de căsătorie. Dintre cei 14 copii ai lui Franz Theodor (unul dintre ei nelegitim, născut în 1783), 9 au murit în copilărie. Tatăl a fost un bine-cunoscut învățător, iar școala sa din Lichtental (în al nouălea district al Vienei) era frecventată de numeroși elevi. Deși nu a fost recunoscut (nici măcar instruit) ca muzician, a lăsat cunoștințele muzicale de bază fiului său talentat. La 6 ani, Franz a început să fie instruit regulat de tatăl său, iar un an mai târziu a fost înscris la școala tatălui. Educația sa muzicală a început cam în același timp. Tatăl l-a învățat tehnici de bază pentru cântatul la vioară, iar Ignaz, fratele său, îi dădea lecții de pian. La 7 ani, a primit primele lecții din afara familiei, de la Michael Holzer, organist și director al corului de la parohia din Lichtental; lecțiile se poate să fi constat, în mare măsură, în conversații și expresii de admirație. Băiatul se pare să fi învățat mai multe de la un cunoscut al unui ucenic al tâmplarului, care îl ducea într-un loc din apropiere unde Franz putea exersa pe instrumente mai bune. Totodată, cânta la violă în cvartetul de coarde al familiei, în cadrul căruia frații Ferdinand și Ignaz cântau la prima și a doua vioară, iar tatăl lor la violoncel. Franz a scris primele cvartete pentru coarde pentru acest ansamblu. Tânărul Schubert a intrat prima dată în atenția lui Antonio Salieri; în 1804 talentul său vocal a fost recunoscut. În octombrie 1808, a devenit elev la Stadtkonvikt (Seminarul Imperial), printr-o bursă a corului. La Stadtkonvikt, a învățat despre uverturile și simfoniile lui Mozart, despre simfoniile lui Joseph Haydn și ale fratelui său mai mic, Michael. Expunerile la acestea, dar și la alte lucrări, combinate cu vizite ocazionale făcute operei, au creat fundația pentru o educație muzicală mai vastă. O importantă influență a fost Johann Rudolf Zumsteeg, un important compozitor de lieduri din acea vreme. Tânărul elev precoce dorea „să le modernizeze”, așa cum afirma Joseph von Spaun, prietenul lui Schubert. Prietenia lui Schubert cu Spaun a început la Stadtkonvikt și a ținut pe tot parcursul scurtei sale vieți. În acele zile, Spaun, mai înstărit, îi dădea lui Schubert, mai sărac, o mare parte din hârtia sa de manuscript. Între timp, geniul lui Schubert a început să iasă la iveală în compozițiile sale. Era lăsat, ocazional, să dirijeze orchestra de la Stadtkovikt, iar Salieri a decis să îl învețe în privat teorie muzicală și compoziție. A fost prima orchestră pentru care a scris, și și-a devotat mult din restul timpului său la Stadtkonvikt ca să compună muzică de cameră, numeroase cântece, piese pentru pian și, mai ambițios, lucrări liturgice pentru cor. La sfârșitul anului 1813, a plecat de la Stadtkonvikt și s-a întors acasă ca să predea la Normalhauptschule. În 1814, a început să predea celor mai tineri elevi. A continuat, totuși, să ia lecții private de compoziție de la Salieri, care i-a dat lui Schubert mai mult antrenament tehnic decât oricare alt profesor, înainte să-și despartă drumurile în 1817. În 1814, Schubert a întâlnit o tânără soprană pe nume Therese Grob, fiică a unui fabricant de mătase din zonă, pentru care a scris mai multe dintre piesele sale liturgice (incluzând „Salve Regina” și ”Tantum Ergo”). Schubert a dorit să se căsătorească cu ea, însă a fost împiedicat de aspra lege dată în 1815 conform căreia un mire aspirant trebuia să demonstreze că are posibilitățile necesare pentru a susține o familie. Unul dintre cei mai prolifici ani ai lui Schubert a fost 1815. A compus peste 20,000 de măsuri muzicale, din care mai mult de jumătate au fost pentru orchestră, incluzând 9 lucrări muzicale pentru biserică (cu toate că era agnostic), o simfonie și aproximativ 140 de lieduri. În acel an, i-a cunoscut și pe Anselm Hüttenbrenner și pe Franz von Schober, cu care va rămâne prieten pe tot parcursul vieții. Un alt prieten, Johann Mayrhofer, i-a fost prezentat de către Spaun în 1814. Schimbări semnificative au avut loc în 1816. Schober, un student l-a invitat pe Schubert să locuiască în casa mamei sale, iar această propunere a fost făcută la momentul potrivit deoarece lui Schubert tocmai ce îi fusese refuzată propunerea de a fi kapellmerister la Laibach. La finalul anului era deja musafirul lui Schober. Pentru un timp, el a încercat să crească veniturile casei predând ore de muzică, dar le-a abandonat curând în favoarea compoziției: „Compun în fiecare dimineață și când o lucrare este gata, încep alta. În acest an, s-a concentrat pe lucrări orchestrale sau corale, deși a continuat să scrie și lied. Multe dintre lucrările sale nu au fost publicate, dar manuscrise și copii circulau între prietenii și admiratorii săi. La începutul anului 1817, Schober i-a făcut cunoștință cu Johann Michael Vogl, un bariton promițător. Vogl, pentru care Schubert a compus multe lieduri, a devenit unul dintre cei mai importanți partizan al lui Schubert în cercurile muzicale vieneze. A fost poreclit „Schwammerl” de către prietenii săi, care este descris de Gibbs ca tranducându-se ca „Butoiaș” sau „Ciupercuță”, din cauza înălțimii sale de 1,52 m. În ciuda preocupărilor sale scenice, Schubert a găsit timp în acești ani pentru câteva compoziții semnificative. A completat Misa în La bemol major (D. 678) și, în 1822, a demarat o lucrare care a arătat mai mult ca oricare alta a acestor ani, maturitatea viziunii sale personaje, Simfonia în Si minor „Neterminata” (D. 759). Motivul pentru care a lăsat-o neterminată după două părți și câteva schițe ale celei de a treia rămâne o enigmă și este remarcabil faptul că nu a mărturisit motivul nimănui, deși, cum Brian Newbold remarcă, el trebuie să se fi simțit emoționat de ceea ce a reușit să realizeze. În 1823, Schubert, înafară de Fierabras, a compus primul ciclu de lieduri de scară largă, Die schöne Müllerin (D. 795), pe versurile lui Wilhelm Müller. Acest ciclu de lieduri, alături de Winterreise (D. 911, compus tot pe versurile lui Müller în 1827) este considerat unul dintre punctele culminante ale genului de lied. A compus și liedul Du bist die Ruh’ (D. 776) în același an. De asemenea, în acest an au apărut primele semne ale sifilisului. Această colecție menține o legătură între liedurile individuale, atingând adâncurile tragediei și a supranaturalului morbil, care erau rar utilizate de alt compozitor în secolele dinainte. Șase dintre acestea sunt compuse pe versurile lui Heinrich Heine, ale cărui Buch der Lider a apărut în toamnă. Simfonia în Do major (D. 944) este datată în 1828, dar specialiștii în Schubert consideră că aceasta a fost compusă între anii 1825-1826 și a fost revizuită pentru un concert în 1828. Aceasta ar fi fost o practică neobișnuită pentru Schubert, ale cărui publicații erau rareori completate în timpul vieții sale. Imensa lucrare beethovenienă a fost declarată „imposibil de cântat” de către orchestra vieneză. În ultimele săptămâni ale vieții sale, a început să schițeze cea de a treia parte a noii Simfonii în Re major (D. 936A). Compozițiile ultimilor doi ani de viață adeveresc un compozitor intens meditativ asupra părții întunecate a psihicului uman și a relațiilor umane, cu un simț al spiritualității mai accentuat și concepții ale lumii de dincolo. El ajunge la adâncimi extraordinare în câteva lucrări mai întunecate ale perioadei, în special în ciclurile de mari dimensiuni. De exemplu, liedul "Der Doppelgänger" (D. 957, No. 13) atingând un climax extraordinar, transmițând disperarea la realizarea respingerii și moartea iminentă, o imagine rigidă și vizionară în sunet și cuvinte care au fost prefigurate înainte în "Der Leiermann" (D. 911, No. 24) la finalul ciclului Winterreise - deși compozitorul a reușit să atingă tihna și comuniunea cu infinitul într-un reflux aproape atemporal, iar fluxul cvintetului de coarte și ultimele sale sonate pentru pian trec prin bucurie, poezie vibrantă și introspecție singuratică. Chiar și în lucrările sale de mari dimensiuni, folosea uneori texturi împrăștiate. În Simfonia în Re Major (D. 936A) el anticipează folosirea lui Mahler a armoniilor și influențe din muzica folclorică. Schubert și-a exprimat dorința, dacă ar fi supraviețuit bolii incurabile, să îți dezvolte cunoștințele de armonie și contrapunct și chiar și-a rezervat un loc la lecțiile de armonie ale lui Simon Sechter. În mijlocul activității sale creatoare, sănătatea sa s-a deteriorat. Cauza oficială a morții sale a fost febra tifoidă, dar alte teorii au propus sifilisul. La finalul anilor 1820, sănătatea sa a decăzut și s-a confesat unor prieteni că este în pragul morții. În vara anului 1823, compozitorul a fost consultat de Ernst Rinna, care i-a confirmat suspiciunile sale, faptul că suferea de o boală incurabilă. Unele dintre simptomele sale potrivindu-se cu cele ale otrăvirii cu mercur. Schubert a murit în Viena, la vârsta de 31 de ani pe 19 noiembrie 1828, în apartamentul fratelui său, Ferdinand. Ultima lucrare pe care a dorit să o asculte a fost Cvartetul de coarde nr. 14 în Do# minor, op.131 de Beethoven. A fost îngropat lângă Beethoven, pe care l-a admirat toată viața sa, în cimitirul satului Währing, Viena. Schubert s-a remarcat în genul de lied. Înainte de influența lui Schubert, lied-ul tindea către o structură strofică, un tratament silabic al textului, evocând calitățile muzicii tradiționale specific romantismului naționalist. Printre tratamentele lui Schubert asupra poeziei lui Goethe, compoziția lied-urilor Gretchen am Spinnrade și Der Erkönig ies în evidență pentru caracterul lor dramatic, armonii neașteptate și utilizarea figurațiilor pianistice pictural elocvente, precum descrierea roții de tors și pedala la acompaniamentul de pian din Gretchen și galopul furios și continuu din Erkönig. El a compus muzică folosind poemele multor scriitori, Goethe, Mayrhofer și Schiller fiind cei mai frecvenți. Cele mai importante doua cicluri de lied-uri sunt compuse pe versurile lui Wilhelm Müller, Die Schönne müllerin și Winterreise, care au ajutat la stabilirea genului, a potențialului său muzical, poetic, și a narațiunii aproape operatico-dramatice. Ultimul său ciclu de lied-uri publicat în 1828 după moartea sa, Schwanen Gesang este de asemenea o contribuție inovatice la literatura germană de lied. Din 1830 până în 1870, Franz Liszt a scris și a aranjat un număr de lucrări ale lui Schubert, în mod special lied-uri. Liszt, care a avut o importanță semnificativă în răspândirea lucrărilor lui Schubert după moartea acestuia, spune că Schubert a fost „cel mai poetic muzician care a trăit vreodată”. Simfoniile lui Schubert au reprezentat un punct de interes pentru Dvorak. Compozitorii secolului XX, Anton Webern, Benjamin Britten, Richard Strauss au adus un omagiu lui Schubert prin intermediul lucrărilor lor.
Draga Olteanu Matei () este o apreciată actriță de comedie, ce a jucat pe scena Teatrului Național București, în numeroase filme și la televiziune. Reprezentantă a generației de aur a teatrului românesc, Draga Olteanu Matei are un palmares foarte bogat. A jucat în 90 de filme, în peste 50 piese de teatru și 100 roluri în Televiziune. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" în 1956 iar în luna septembrie a aceluiași an a debutat în piesa "Ziariștii" de Alexandru Mirodan. De-a lungul carierei sale a jucat în diferite piese de teatru: "Coana Chirița" după Alecsandri, pentru care a scris și un scenariu de film în două serii (Coana Chirița - 1986 și Chirița la Iași 1987), "Gaițele" de Kiritescu (1977), "Căruța cu paie" de Mircea Ștefanescu, "Hagi Tudose" de Barbu Ștefănescu Delavrancea, "Domnișoara Nastasia" de G.M. Zamfirescu, "Pisica în noaptea de Anul Nou" de D.R. Popescu, "Autorul e în sală" de Ion Baiesu etc. Pe scena Teatrului Național a mai jucat în "Azilul de noapte" de Maxim Gorki, în "Crima pentru pământ", o dramatizare după romanul cu același nume al lui Dinu Săraru. A făcut o carieră plină de succes și în Televiziune unde a avut apariții memorabile în programele de varietăți și de Revelion. A făcut un cuplu memorabil cu regretatul Amza Pellea jucând-o pe Veta, soția lui Nea Marin, în numeroase show-uri TV și în filmul artistic "Nea Marin miliardar". Premiul UNITER pentru întreaga activitate - 2004. ACIN (pentru Ilustrate cu flori de cîmp și Filip cel bun) - 1975.
Unite este operator de telefonie mobilă și Internet mobil din Republica Moldova, parte a familiei Moldtelecom - operatorul național de telecomunicații. Unite a fost fondat la data de 01 martie 2007 și oferă servicii de telefonie mobilă în standardele CDMA, 3G, LTE și Internet mobil în rețea 3G și 4G+ la viteză de până la 175 Mbps. Abonații Unite la serviciile de Internet mobil generează 52% din totalul traficului de date din țară. Unite este unicul operator care în 2019, la fel ca și în ultimii câțiva ani, are o evoluție pozitivă pe piața serviciilor de telefonie mobilă. Timp de un an, piața serviciilor de telefonie mobilă a scăzut atât la numărul total de abonați cât și la veniturile obținute. În pofida acestei stagnări a pieței, Unite reușește să resusciteze interesul abonaților. În trimestrul I 2019, față de aceeași perioadă a anului precedent, baza de abonați la serviciile de telefonie mobilă Unite a depășit tocmai de 4 ori evoluția pieței. Alte creșteri de 5 %, Unite a înregistrat timp de un an și la capitolul venituri depășind evoluția pieței de telefonie mobilă de 8 ori. Unite fost desemnat operatorul cu cea mai înaltă calitate voce. Compania Systemics PAB - unul dintre liderii internaționali în domeniul studiului calității rețelelor, a efectuat măsurări cu privire la experiența în utilizarea serviciilor voce a tuturor operatorilor din țară. În urma măsurărilor, Unite a obținut cel mai înalt scor total al parametrilor analizați în test. Prin urmare, abonații Unite, utilizatori avansați, care dețin în proporție de peste 80 % smartphone-uri, se bucură de o experiența voce superioară în care durata de stabilire a conexiunii este foarte rapidă, apelurile se realizează fără întreruperi, iar vocea este perfect retransmisă. În plus, Unite a fost desemnat și operatorul cu cea mai mare acoperire a rețelei 3G, din țară. La data de 1 martie 2007 Unite lansează serviciile de telefonie mobilă în standard CDMA 2000 cu frecvența de 450 MHz, care oferă în premieră pe piața Moldovei transmiterea de voce precum și cel mai rapid Internet mobil la viteză de până la 2,4 Mbps prin tehnologia EV-DO. În anul 2013 Unite a îmbunătățit rețeaua sa 3G/UMTS prin evoluția tehnologică a standardului spre HSPA+ (Evolved High-Speed Packet Access), disponibil pentru orice utilizator cu telefon 3G activat, oferind viteză de până la 42 Mbps și acoperire națională. Noua tehnologie poate fi comparabilă cu rețelele 4G+/LTE, ce permite o rată de transfer a datelor mai mare și mai constantă. În același an lansează proiectului Biblioteca Smart, prima Bibliotecă mobilă din țară, care oferă posibilitatea celor pasionați de lectură să poată avea cartea preferată mereu în buzunarul său. În prima etapă a proiectului, a fost creat un spațiu interactiv cultural, într-un loc disponibil tuturor, cu acces gratuit la bookstand-urile cu o colecție impresionantă de peste 500 de cărți electronice în aer liber. În 2017 Unite lansează aplicația mobilă MyMoldtelecom pentru dispozitivele cu sistemele de operare Android și iOS, care permite gestionarea mai eficientă a serviciilor Unite, disponibilă oricând și de oriunde. Tot în anul 2017, Unite a lansat serviciul 4G pentru abonații Prepay. Fără contract și abonament lunar, utilizatorii beneficiază de Internet mobil la viteză de până la 175 Mbps în aria de acoperire 4G+. ANRCETI - Evollutia pietei in sectorul telefoniei mobile
A rămas celebră pentru reportajele sale despre trenul morții de la Timișoara, din timpul Revoluției din decembrie 1989. Și-a început activitatea la un ziar din Vrancea, a colaborat la Scânteia Tineretului, până în 1972, când s-a angajat în Televiziunea Română. Ulterior, a fost transferată la Radio, pentru ca după 1989 să revină în televiziunea publică. Premiul "Condiția umană" (ex-aequo) - "Tu poți construi mai departe"
Popular actor de comedie și de revistă, pe scenă și la televiziune. În film, sporadice roluri secundare. A jucat pe scena Teatrului din Sărindar - condus de Tudor Mușatescu și pe scena de la Teatrul nostru, condus de Dina Cocea. La acesta din urmă a activat ca actor, sufleor, regizor de culise și... dactilografă. S-a transferat apoi la Teatrul Victoria. Alături de un alt partener de aur, Radu Zaharescu, actorul a scris istoria Teatrului de Revistă, identificându-se practic, cu existența acestuia, din momentul în care a fost lansat de Constantin Tănase, la "Cărăbuș". De-a lungul anilor acesta a fost cuplul cel mai solicitat de Televiziunea Română.
Universitatea Johann Wolfgang Goethe, Frankfurt am Main (numele oficial: Goethe-Universität Frankfurt am Main, pe scurt Uni Frankfurt și Goethe-Uni) este, cu cei aproximativ 38.000 de studenți ai săi și cu 170 de specializări în 16 profiluri, una dintre cele mai mari universități din Germania. A fost numită după Johann Wolfgang von Goethe, scriitor și om de știință născut la Frankfurt.
Jores Ivanovici Alfiorov (în , denumit după Jean Jaurès; ) un fizician rus, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2000 împreună cu Herbert Kroemer pentru dezvoltarea heterostructurilor de semiconductori folosite în opto-electronică și în electronica de mare viteză. Cei doi au împărțit jumătate din premiul Nobel, cealaltă jumătate fiind acordată lui Jack Kilby. Jores Ivanovici Alfiorov a cercetat în domeniul diodei laser. scannerele, compact disc playerele și imprimantele laser folosesc de exemplu această metodă. A vizitat în mai multe rânduri Republica Moldova, unde a avut și discipoli. Jores Alfiorov a fost membru PCUS din anul 1965. În anul 1989 a fost ales deputat în Sovietul suprem al URSS din partea Academiei de științe din URSS.După căderea URSS și desființarea Partidului Comunist din URSS în anul 1991 a fost ales în Duma de Stat a Rusiei din partea mișcării politice "Naș dom-Rossia". În anii 1999-2018 a fost reales pe listele Partidului Comunist din Federația rusă, nefiind membru al acestuia.
Phocidae este o familie de pinipede, ce include focile. Focile sunt pinipede carnivore, lipsite de blană și de ureche externă. Sunt cunoscute 19 specii de foci.
Gabriela Maria Ana Creția () este o specialistă în filologie clasică și traducătoare de limbă franceză. Este reprezentanta României în Organizația Internațională „Euroclassica” de studii clasice. A participat la numeroase congrese internaționale: Oslo, Madrid, Chios, Coimbra, Nijmegen, Budapesta, Paris etc. Este autoarea unor lucrări importante și traduceri din limba franceză ce privesc literatura latină, precum și a unei gramatici a limbii latine. A publicat articole în numeroase reviste de specialitate. Dintre domeniile de interes se evidențiază gramatica istorică latină, stilistica, analiza naratologică și folclorul comparat. Românce din domeniul științific
Nicolae Negru a fost un contraamiral român, care a deținut funcția de comandant al Flotei Române (9 ianuarie 1917 - 1 iunie 1918). În anul 1915 deținea funcția de comandant al Escadrei de monitoare. În perioada 9 ianuarie 1917 - 1 iunie 1918, a deținut funcția de comandant al Marinei Militare Române. A fost avansat ulterior la gradul de contraamiral. In 28 octombrie 2000, la varsta de 132 de ani, doboara recordul national in proba de 15 km, cu timpul de 44 minute 48 de secunde.
După ce a absolvit Școala de Arte și Meserii din Călărași (1937), a urmat un Curs de comandanți și șefi de state majore de pe lângă Academia Militară Generală (nov. 1951 - mai 1952) și apoi, un Curs academic superior la Academia Militară de Marină Leningrad (1957 - 1958). În anul 1959 în urma unor acuzații dovedite ulterior ca fiind nefondate a fost trecut în rezervă cu gradul de sergent major, ulterior i s-a redat gradul de contraamiral. La data de 13 aprilie 1954, contraamiralul Mihail Nicolae a fost numit în funcția de comandant al Marinei Militare Române. El a semnat, la București, în data de 22 octombrie 1957, împreună cu amiralul rus V.A. Fokin (șeful Statului Major General al Flotei Maritime Militare a URSS), "Convenția între guvernele R.P. Române și URSS asupra dislocării temporare a unei părți a flotei maritime militare a URSS în bazele maritime militare, porturile și pe aerodromurile R.P. Române, dacă acest lucru va fi impus de situație". Scopul declarat al acestei Convenții maritime era de a se organiza apărarea comună a părții de vest și de sud-vest a Mării Negre în baza Tratatului de la Varșovia. Deși trupele sovietice au plecat din România în vara anului 1958, totuși, conform prevederilor actului din octombrie 1957, ele au avut în continuare la dispoziție, în Dobrogea, "depozite și încăperi pentru depozitarea și păstrarea muniției, combustibilului și lubrifianților, materialelor de punte și a altor feluri de rezerve necesare pentru asigurarea unei părți a forțelor Flotei din Marea Neagră a URSS". Contraamiralul Mihail Nicolae a fost eliberat din funcția de comandant al Marinei Militare Române la data de 18 martie 1959.
În munții Aragonului, nu departe de castelul lui Don Ruy Gómez de Silva, se află tabăra răzvrătiților conduși de Ernani. Oamenii se odihnesc sau petrec, dar, dacă ei sunt veseli, căpitanul lor își simte inima strânsă de teamă și îngrijorare. Le mărturisește, totuși, că iubește și e la rândul său, iubit, dar fata dragă e nepoata și pupila bătrânului duce Don Ruy Gomez de Silva, care intenționează s-o ia de soție. Tovarășii de luptă ai lui Ernani nu stau mult pe gânduri: îl vor ajuta să-și răpească iubita. În iatacul ei din castelul de Silva, Elvira îl așteaptă pe Ernani. Vor fugi împreună. Dar nu Ernani e cel care pășește în încăpere, ci Don Carlos, regele Spaniei, și el îndrăgostit de frumoasa tânără. Ea însă îl respinge și, smulgându-i de la șold pumnalul, e hotărâtă să se folosească de tăișul rece, fie împotriva regelui, fie a ei însăși. E clipa când intră Ernani. Regele îl recunoaște, dar rebelul e pe cât de neînfricat, pe atât de neînduplecat: îl acuză pe rege de a fi încercat să-i seducă iubita, după ce i-a ucis tatăl și i-a răpit, odată cu averea, chiar numele. Strădaniile fetei de a potoli înfruntarea rivalilor sunt zadarnice. Indignat, îndurerat, jignit, Don Ruy Gómez de Silva descoperă prezența celor doi bărbați în odaia logodnicei sale. Îi provoacă la duel. La sosirea unuia dintre scutierii regali, bătrânul își dă seama că are în față pe însuși regele Carol al Spaniei. Acesta pretinde că a venit să-i ceară credinciosului său vasal un sfat în chestiunea succesiunii la tronul marelui imperiu ce fusese cândva sub sceptrul lui Carol cel Mare. Ernani, explică mai departe regele, face parte din suita sa. Salvat astfel de Carol, tânărului răzvrătit nu-i rămâne decât să plece, fără a-și putea smulge din suflet dorința răzbunării împotriva regelui tiran. Înaintea cununiei Elvirei cu Don Ruy Gómez de Silva, marea sală a castelului se umple de oaspeți. Intră, cerând adăpost, și un pelerin. E chiar Ernani. Apariția Elvirei în chip de mireasă îl descumpănește. Se crede înșelat. Furia și durerea îl împing la nesăbuință: oferă ducelui, ca dar de nuntă, propria sa viață - viața răzvrătitului Ernani, cel a cărui ceată a fost înfrântă de oștenii regelui, cel pe capul căruia apasă preț greu de galbeni. De Silva, mare senior, ascultă doar de legile onoarei: nu-l va preda pe rebel urmăritorilor oricine ar fi ei. Castelul îi va da adăpost de taină și nădejde. În scurtul răgaz de singurătate, Ernani îi reproșează Elvirei trădarea iubirii lor. Dar fata nu-l trădase: se hotărâse să-și ia viața în timpul cununiei. Lacrimile de bucurie iau locul lacrimilor de durere. De Silva îi surprinde îmbrățișați. Onoarea îi e amenințată și bătrânul duce trebuie să se răzbune. Duelul e împiedicat de sosirea regelui. De teamă că de Silva l-ar putea preda pe Ernani, Elvira ia totul asupra sa. De Silva nu e însă trădător și, mai ales, nu se poate mulțumi cu o astfel de ușoară răzbunare. Riscându-și viața și bunăvoința suveranului, refuză să dezvăluie ascunzătoarea lui Ernani. Castelul e scotocit fără folos. Regele e totuși decis să meargă până la capăt: tortura va ști să stoarcă adevărul. Elvira intervine și atrage atenția lui Carlo asupra sa, iar el se răzgândește: o va lua pe ea, zălog dorit, în schimbul răzvrătitului. Rămas singur cu de Silva, Ernani acceptă moartea, dar cere să-și mai vadă o dată iubita. Când află că regele a dus-o cu el, se oferă să lupte alături de duce împotriva rivalului comun, după care se va supune hotărârii ducelui. Jură că se va sinucide în clipa când va auzi semnalul cornului de vânătoare dat lui de Silva. De Silva și Ernani se alătură Ligii conspiratorilor care, în numele libertății, urmăresc să-l ucidă pe rege la Aachen, unde Marii Electori se pregătesc să aleagă pe noul împărat. Conjurații se întâlnesc la mormântul lui Carol cel Mare. Aici vine regele să-i surprindă. Gândurile lui se îndreaptă spre uriașa personalitate a înaintașului său ilustru și măreția propriei sale misiuni i se revelează brusc: se va schimba, va fi el însuși drept, demn și virtuos asemenea marelui împărat și numele său va străbate, ca o lumină, secolele. Sorții îl desemnează pe Ernani să înfăptuiască omorul, iar el refuză să cedeze această onoare lui de Silva, nici chiar în schimbul ștergerii legământului de sinucidere. Lovituri de clopot anunță desemnarea noului împărat. Carol, devenit acum Carol Quintul, apare din spatele cavoului lui Carol cel Mare și ordonă pedepsirea conspiratorilor: cei din popor vor fi întemnițați, iar cei nobili, decapitați. Ernani cere să împărtășească soarta acestora din urmă, căci nobil e și el. Numele său e Don Juan de Aragon. Stăruințele Elvirei, propriul jurământ abia rostit lângă cripta lui Carol cel Mare sunt de ajuns: Carol Quintul își va începe noua domnie prin clemență. Conjurații sunt iertați, iar fata va aparține lui Ernani. Singur de Silva nu se alătură uralelor recunoscătoare, chinuit cum e de nepotolita sa sete de răzbunare. De pe terasa palatului din Zaragoza al lui Don Juan de Aragon se aude ecoul serbării nunții acestuia cu Elvira. Printre invitați, își face loc o siluetă sumbră. Fericirea tinerilor miri durează însă prea puțin: răsună semnalul de corn - de Silva a sosit să-i amintească lui Ernani de îndeplinirea legământului și, neîndurător, îi lasă o singură alegere: pumnalul sau otrava. Implorările sunt zadarnice. Ernani își curmă viața, iar Elvira îl urmează. Răzbunarea s-a împlinit.
Pentru informații asupra francizei, vedeți .hack Jocurile .hack simulează un MMORPG (joc online de rol masiv multijucător) numit The World fără să fie el însuși online. Avatarul jucătorului folosește sistemul de operare fictiv Altimit OS. Prin acesta el poate să își verifice poșta electronică, să primească știri, să intre pe forumuri, în timp ce nu se joacă The World. Jocurile sunt relativ unice în faptul că pot să transfere informațiile salvate de la o versiune la cea ulterioară prin intermediul unor "data flags" (steaguri de informație). Jocul permite jucătorilor să efectueze misiuni în orice ordine.
CRON-ul înfruntă multe probleme aduse prin încălcarea lui Sheltem. Din nou avanturierii necesit să călătorească prin CRON și cele patru planuri elementale sau în timp cu scopul de a ajuta Corak prin oprire lui Sheltem.
Există și o serie a jocurilor legată, numită Heroes of Might and Magic, care are o poveste comună. De asemenea, 3DO a lansat câteva alte jocuri care folosesc o frază Might and Magic în titlul său. Seria conține 9 jocuri, înscrise pe tabela mai jos. Un joc nou titrat Dark Messiah of Might and Magic, lansat pe UbiSoft nu este cea-a zecea parte a lui Might and Magic și deci nu este inclusă în tabela mai sus. listă de titluri din seria Might and Magic
Trubadur (din ) este numele dat poeților-cântăreți medievali din sudul Franței, ale căror versuri, recitate cu un acompaniament muzical specific, aveau un caracter erotic sau pastoral. Trubadurii au dat naștere în secolul al XII-lea unui nou stil poetic. Poeziile lirice scurte dar complexe dădeau glas sentimentelor personale, mai ales iubirii dintre bărbat și femeie. Poeții francezi din Evul Mediu care scriau despre dragoste și cavalerism se numeau trubaduri. De regulă erau de proveniență nobilă și scriau într-o limbă neolatină. Poezia lor diferea foarte mult de genurile epice ce erau la modă în nord. Datorită Eleonorei de Aquitania, fiica unui trubadur devenită în 1137 soția regelui Ludovic al VII-lea, acest lirism și cultul dragostei cavalerești se răspândește rapid în toată țara și chiar și peste granițe. Cel mai renumit poem al său, Troyes, îl are ca erou pe cavalerul Lancelot, îndrăgostit de Genoveva, soția regelui Arthur. Din poem reiese foarte clar ce era în stare să facă cavalerul pentru aleasa inimii lui. Pe atunci era considerată extrem de rușinoasă apariția unui cavaler într-o căruță. Lancelot, după o clipă de ezitare se suie totuși într-o căruță, după ce află că numai astfel poate primi vești despre regină. Chiar și această mică ezitare atrage după sine disprețul Genovevei. Mai târziu ea se resemnează și-l lasă pe cavaler într-o noapte în camera ei, dar dragostea de curtean a acestuia va fi mai supusă multor probe. De exemplu Sir Thomas Malory, în cartea sa întitulată Morte d'Arthur, scrie prietenia ,dragostea și pasiunea cavalerească. El arată cum trădarea generată de pasiuni personale distruge legăturile cele mai puternice. În concepția lui Malory, fidelitatea lui Lancelot față de rege este macinată de dragostea adulteră față de Genoveva. Rezultatul nu este doar destrămarea Mesei Rotunde a lui Arthur ci și a regelui. În această epocă a fost foarte populară «după numărul manuscriselor rămase» opera lui Guillaume de Lorris, Romanul Trandafirului sau Roman de la Rose, având ca temă dragostea cavalerească. Prezentat ca un vis, este o alegorie despre un om, care este introdus de Oiseuse într-o grădină, unde întâlnește niște figuri ca Deduit, Richesse și Largesse. La influența Zeului Dragostei acest om se îndrăgostește de un trandafir și de aici viața lui are doar un singur scop, să rupă un boboc de pe acest trandafir. În realizarea acestui țel este ajutat sau împiedicat de diferite figuri alegorice, de exemplu În final intervine Natura și eroul poate rupe trandafirul dorit. La sfârșitul secolului al XII-lea, asemenea idei au fost exprimate de Andreas Capellanus la eleganta curte a Mariei, contesă de Champagne (fiica Eleonorei de Aquitania). Cartea lui, Arta iubirii, nu trebuie luată în serios în totalitatea ei, în multe privințe fiind o parodie a scrierilor cu aceeași temă ale lui Ovidiu. Oferă sfaturi minuțioase pentru îndrăgostiți. Originalul s-a scris în limba latină. Este considerată o lucrare de sinteză, care reflectă concepția despre lume a unei epoci. Cu o ironie estompată, Capellanus anumeră regulile dragostei cavalerești ca încununare și încheiere a unei povești fermecătoare. Povestea sună în felul următor: un viteaz britanic, călărind prin codrul regelui Arthur, se întâlnește cu o fată minunată, care-i spune că fără ajutorul ei cavalerul nu-și poate duce la bun sfârșit angajamentul. Ca să-i câștige dragostea fata pretinde să-i aducă șoimul care stă pe creanga de aur din curtea regală. (Ca și în celelalte povești despre dragostea cavalerească, și aici cavalerul trebuie să treacă de mai multe probe pentru a-și dovedi profunzimea dragostei). La sfatul tinerei, cavalerul pornește în căutarea mănușii fermecate, pe care se va așeza șoimul, căci numai posedând acest obiect va putea intra in palat. Cavalerul ajunge repede la un pod de aur. Acesta este păzit de un cavaler înspăimântător care-l provoacă la luptă. În această luptă, britanicul e rănit grav, dar învinge și cruță viața adversarului. Pe celălalt mal îl așteaptă un alt cavaler fioros, care scutură așa de tare podul, încât britanicul abia poate trece peste el. Odată ajuns dincolo, își îneacă dușmanul. Mai târziu ajunge pe un câmp înmiresmat, în mijlocul căruia se află un palat rotund. În mod curios, nu găsește poarta palatului și nici nu vede pe nimeni nicăieri. Totuși, pe pajiște se găsesc mese de argint încărcate cu mâncare și băutură. Cavalerul, care în urma călătoriei era aproape mort de foame, se așează imediat la masă. Dintr-o dată, printr-o poartă invizibilă până atunci, se repede un uriaș învârtind în mână un ciomag.„Cum îndrăznești să calci pe teritoriul regal și să mănânci de pe masa regală fără să fii invitat?”, zbiară acesta. Începe o luptă crâncenă din care în mod miraculos iese victorios britanicul, dar cruță viața uriașului , care drept răsplată îl duce la coroana de aur pe vârful căreia se află mănușa fermecată. În final britanicul ajunge în palatul regelui Arthur își găsește șoimul care stă pe creanga de aur. Dar precum îi prezisese fata, este din nou provocat la duel simultan de doi cavaleri. Norocul este iar de partea lui, îi silește pe amândoi să se retragă și astfel poate lua șoimul și pergamentul fixat pe creanga de aur. Pe acesta erau scrise Regulile Dragostei 31 la număr, și britanicul e îndemnat să facă cunoscute aceste reguli acelora care doresc Conversația aristocratică a epocii utiliza toate conceptele iubirii și toată paleta de simboluri ale dragostei. Culorile aveau semnificația lor, de exemplu: verdele semnifica o nouă dragoste, albastrul fidelitatea, dar aveau semnificația lor si florile, pietrele prețioase, cât și voalurile și panglicile. Conceptul dragostei cavalerești a avut într-o formă sau alta influență asupra literaturii Europei de vest încă multe secole după aceea.
Campusul este situat pe 10 hectare. Engleza este limba primară de predare. Școala a fost fondată în 1962 de către Ambasada SUA. AISB este una dintre școlile din România autorizate să le ofere elevilor diploma de bacalaureat internațional (IB), fiind certificată să ofere programele de învățământ primar PYP, de vârstă mijlocie MYP și programul de diplomă IB. Școala are peste 600 de elevi, din peste 50 de țări. Școala de la care nu-ți vine să chiulești, 7 martie 2010, Oana Dan, Evenimentul zilei
A urmat cursurile Gimnaziului din Năsăud, fiind bursier al fondurilor grănicerești. După bacalaureatului a fost încorporat în regimentul 63 din Bistrița. A dorit să studieze dreptul la Universitatea Franz Joseph din Cluj, dar posibilitățile materiale ale părinților nu i-au permis, astfel încât a urmat teologia la Gherla, pe care a absolvit-o în anul 1880. În toamna aceluiași an s-a căsătorit cu fata prim-pretorului din Monor, Paramon Salvan. Elisabeta Salvan era o fată frumoasă și bogată. În data de 12 februarie 1881 a fost numit preot capelan la Rodna. În 1883, după 3 ani de căsătorie, preoteasa Elisabeta Domide a murit, lăsând în urmă doi copii, pe Leonida și Elena. La Rodna, ca tânăr preot, s-a îngrijit de repararea Bisericii „Sf. Gheorghe” (monument istoric) și a casei parohiale. A edificat o nouă școală confesională, îndemnând părinții să-și dea copiii la școală. Domide a sprijinit înființarea Asociației Culturale „Casina Română” din Rodna. În data de 14 mai 1894 Gherasim Domide a făcut o declarație în fața judecătorilor procesului memorandiștilor, în care a susținut recâștigarea autonomiei Transilvaniei. A fost condamnat la 2 ani și 6 luni temniță de stat. După câteva luni a fost încarcerat la Blaj. În data de 15 septembrie 1895 fost grațiat de împăratul Franz Joseph.
· 1996 - 2000 a parcurs studiile doctorale în Filosofia culturii, valorilor și a istoriei, la Universitatea Babeș-Bolyai. În data de 12 decembrie 2000 obține titlul de doctor în filosofie. Pentru teza de doctorat l-a avut coordonator științific pe prof. univ. dr. Aurel Codoban. A fost publicată în 2001 la Editura Dacia (o editură foarte cunoscută în acea vreme) cu titlul Experiența religioasă în gîndirea lui Dumitru Stăniloae. O etică relațională. [2] · Din 2001 este coordonator al Seminarului de Cercetare Interdisciplinară a Religiilor și Ideologiilor, un grup de cercetare și dezbatere destinat tinerilor cercetători. Este președinte al SACRI.· 2004 - 2007 a fost pentru un mandat șeful Catedrei de Filosofie Sistematică, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”. Pentru perioada 2005 - 2006 a îndeplinit și mandatul de șef al Departamentului de Filosofie. · 2013 i se acordă atestatul de abilitare și calitatea de conducător de doctorat în domeniul științelor politice în urma susținerii publice a tezei de abilitare cu titlul Ethical Reconstruction of Public Space through Rethinking of the Relationship among Philosophy, Religion and Ideology. [4] Din 2014 este conducător de doctorat, domeniul științe politice, la Școala doctorală de științe politice și științele comunicării, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. [5] Are contribuții semnificative pe teme de fundamentalism religios, religie și politică, filosofia postholocaust, etică relațională, etica în comunicare, relații publice și publicitate, imaginar religios în publicitate, dezvoltare personală și responsabilitate socială. Sandu Frunză este unul dintre cei mai importanți exegeți ai operei celui mai important teolog român, Dumitru Stăniloae. Lectura sa face din opera marelui teolog ortodox fundamentul unei etici relaționale ce deschide experiența creștină spre viața cotidiană a omului postmodern. Lucrările sale O antropologie mistică. Introducere în gîndirea Părintelui Stăniloae (1996) și Experiența religioasă în gîndirea lui Dumitru Stăniloae. O etică relațională (2001) sînt un reper semnificativ în analiza operei teologului. Importanța textelor lui Sandu Frunză este relevată de Aurel Codoban atunci cînd afirmă că ”avem în față o lectură personală a operei Părintelui Stăniloae, în sensul hermeneutic, în care lectura este o interpretare. Interpretarea proprie dar bine susținută îl conduce pe Sandu Frunză ca în punctul de întâlnire între filosofie și teologie să reconstruiască din gândurile Părintelui Stăniloae o antropologie. Pentru că povestea pe care o spune filosofia este mereu cea a omului. Nu se găsește, deci, loc de întâlnire mai potrivit cu teologia decât aceeași poveste a omului spusă de teologi ... Pentru a defini această antropologie trebuie să situăm în centrul ei persoana și comuniunea. Dar pentru a-i înțelege esența trebuie să-i explorăm calificativul de mistică și dimensiunea ei profundă care este iubirea. Cu o astfel de stare a minții este scrisă această carte care, dinspre filosofie spre teologie, nu este nici epigonică, nici de îndepărtare și care culege în ea chipul limpede al persoanei, operei și vieții Părintelui Dumitru Stăniloae”. O modalitate de valorizare a operei lui Dumitru Stăniloae practicată de Sandu Frunză este alcătuirea a două antologii de texte repezentative: Iubirea creștină (1993) și Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie (1993). În postfața la cea de a doua ediție, Ioan Chirilă scria: ”Întâlnirea cu această selecție de texte din opera părintelui Stăniloae oferă posibilitatea înțelegerii unui adevăr cardinal: descolasticizarea, duplicitarul, teoretizarea sterilă, fariseismul nu pot fi înlăturate decât prin trăire, prin experiența lui Dumnezeu din viața noastră”. O contribuție importantă adusă de Sandu Frunză se manifestă în domeniul analizei raporturilor dintre religie și politică, dintre religie și ideologie. Cercetările sale privind fundamentalismul religios au început încă din anul 2000 și pot fi observate în lucrarea Fundamentalismul religios și noul conflict al ideologiilor publicată în 2003 și reeditată în 2015 într-o ediție actualizată și mult extinsă. Fundamentalismul religios este privit din perspectiva relațiilor politice globale. Teza centrală pornește de la criza identității pe care o aduce secularizarea în comunitățile tradiționale în epoca postmodernă. Concluzia la care ajunge este că fundamentalismul religios nu este un fenomen de ”renaștere spirituală” sau de revenire a religiosului, ci un fenomen de manifestare a unor ideologii politice prin intermediul imaginarului și al limbajului religios. Avînd în vedere analizele lui Sandu Frunză care relevă dialectica sacrului și profanului în care se înscrie, pe de o parte, fenomenul tranformării ideologiilor moderne în religii secularizate, iar pe de altă parte fenomenul metamofozării religiilor în ideologii politice, Ciprian Lupșe constata că ”analiza dialecticii, a „balansului“ contemporan între teologie și ideologie, între religios și secular, indiferent de conjunctura axiologică în care sunt plasați acești termeni, o reușește Sandu Frunză cu acea detașare metodologică specifică discursului intenționat epistemic. În recomandarea pe care o face cărții, Nicu Gavriluță se afirmă că ”Fundamentalismul religios și noul conflict al ideologiilor este o carte excepțională scrisă de Sandu Frunză, unul dintre cei mai buni specialiști români în știința comparată a religiilor. În acest volum sunt exemplar analizate mișcările fundamentaliste din cele trei mari religii ale lumii (Iudaism, Creștinism și Islam), cu exemple de ultimă oră. Scriitura cărții este clară, elegantă și obiectivă. Mitologiile lumii actuale sunt ingenios revalorizate, iar imaginarul religios este interpretat subtil și foarte nuanțat. Cartea tratează ideologiile ca religii secularizate, dar și religiile metamorfozate în stranii ideologii. Terorismul, bioetica și biopolitica sunt formidabile provocări ale lumii de astăzi, temeinic și convingător analizate de Sandu Frunză. Ideologia, identitatea religioasă, multiculturalismul și globalizarea sunt reperele fundamentale sub semnul cărora suntem invitați să înțelegem Fundamentalismul religios și noul conflict al ideologiilor”. Așa cum remarca Bogdan Baghiu, profesorul Sandu Frunză oferă în cultura românească instrumente de lucru indispensabile pentru cercetătorii culturii iudaice. Lucrarea sa Filozofie și Iudaism ”se constituie într-o utilă și integratoare propedeutică în fascinanta lume a gândirii evreiești și reprezintă o inițiativă de pionierat în literatura românească de specialitate”.Despre același volum, Moshe Idel afirma că ”analizează într-un mod erudit două vârfuri importante ale gîndirii evreiești, Philon și Maimonide, dar și o serie de gânditori evrei contemporani, ca un efort hermeneutic continuu, punând în valoare schimbările de bază ale interogării reciproce, ca și dimensiunile mistice ce apar ca un rezultat al tensiunii dintre cele două centre (Atena și Ierusalimul)”. Valoarea lucrării a fost remarcată de exegeți:Iulian Boldea scria: „Cartea lui Sandu Frunză, densă și aplicată, animată de spirit metodic și de finețe analitică, conturează un portret credibil și riguros al scriitorului și gânditorului Elie Wiesel”. În calitatea sa de profesor la Departamentul de Comunicare, Relații Publice și Publicitate de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Sandu Frunză îmbină activitatea sa didactică cu cea de cercetare. Studiile și volumele publicate în ultimii ani stau mărturie în acest sens. Mi se pare sugestivă în acest sens recenzia lui Mihnea Stoica în care afirmă că ”Printre lucrările care contribuie la redarea locului binemeritat în dezbaterea publică a eticii ca disciplină filosofică și practică relațională se numără și cartea Publicitatea și administrația publică sub presiunea eticii, publicată de Sandu Frunză. Printre domeniile de interes ale autorului, reflectate în numeroasele volume publicate până azi, regăsim etica, fundamentalismul religios, biopolitica, imaginarul religios în publicitate, responsabilitatea socială și dezvoltarea personală”.Sorin Șipoș, Trecutul luminează uneori realitățile contemporane nouă, în „Impact”, nr. 16/21-27 aprilie 2004, p. 10.Ștefan Iloaie, Între teologie și filosofie, „Renașterea”, nr. 7-8/1997, p. 10.Aurel Codoban, Dincolo de epigonism, „Tribuna” nr. 50/decembrie 1996, p. 11. Ioan Ică senior, Dincolo de teologie și filosofie, „Tribuna” nr. 50/decembrie 1996, p. 11. Galos, Raluca, “Comunicare etică și responsabilitate socială”, Timpul, XII, nr. 154, (ianuarie 2012): 6. Persida Baias, Holocaustul din perspectiva unei etici a responsabilității, Timpul, 6-7 iunie-iulie, an XI, nr. 148,2011, p. 7.
Cea mai mare parte a diviziunii administrative Pah-Ute County se găsea în mica secțiune triunghiulară care astăzi este parte a statului . Sediul comitatului era în Callville, care este astăzi o localitate dispărută, vatra sa fiind undeva sub apele lacului artificial Lake Mead. Numele propriu Pah-Ute a fost o ortografiere istorică a numelui tribului nativ-american care este cunoscut astăzi sub denumirea de Paiute. Comitatul Pah-Ute a fost creat la 22 decembrie 1865 printr-un act al celei de-a doua legislaturi a statului Arizona, având susținerea reprezentativului statului Octavius Gass. A fost format din partea nordică a comitatului Mohave de atunci, fiind creat datorită unei necesități stringente, creșterea rapidă a populației de fermieri de-a lungul fluviului Colorado. Sediul inițial fusese decis la Callville, localitate care se odihnește astăzi la fundul lacului artificial Mead. Scurt timp după aceea, la 5 mai 1866, toată partea comitatului Pah-Ute care fusese situată în partea vestică a Colorado River, și respectiv la vest de meridianul de 114 grade latitudine vestică, a devenit parte a noului stat Nevada, în ciuda protestelor locuitorilor teritoriului Arizona. Porțiunea comitatului Pah-Ute, care rămăsese Arizonei era atât de slab populată încât nici o guvernare locală viabilă nu a putut fi creată. Ca atare, la 18 februarie 1871, partea rămasă din comitat a fost reînglobată înapoi în Mohave County. Ulterior, la 1 octombrie 1867, sediul comitatului a fost mutat la Saint Thomas, o comunitate mormonă, aflată astăzi de asemenea la fundul lacului Mead. Inițial, comitatul se întindea în partea nordică a Arizona Territory, aflată la nord de Roaring Rapids de pe fluviul Colorado și la vest de meridianul 113° 20” longitudine vestică. Cea mai mare parte a comitatul de astăzi Comitatul Clark din Nevada, a fost cândva comitatul Pah-Ute al teritoriului Arizona, incluzând cel mai mare oraș al statului Nevada, faimosul Las Vegas. Există multe surse care și în ziua de azi vorbesc despre Pah-Ute ca fiind "Comitatul pierdut al Arizonei", conform originalului "Arizona's Lost County".
Jucător controlează o trupă de patru avanturierii și începe cu atribute cele mai de jos. Țelul jocului este dezvoltarea caracterilor cu scopul de a salva un pământ ficțional denumit Enroth. Might and Magic VI a re-lansat franciză Might and Magic, care nu a văzut nimic nou în perioadă de cinci anii, cu succes.
Sărbătoare mare pentru întreaga creștinătate, Botezul Domnului (Boboteaza), aduce după sine un arsenal de obiceiuri și bucate tradiționale care să bucure trupește și sufletește pe cei omeniți. Amintind de înghețurile Bobotezei, când temperaturile reci culminează în perioada de iarnă, se prepară mai întâi piftiile. Aceste preparate din picioare de porc, urechi, gușă, mușchi și aromante cu usturoi trebuiesc pregătite și așezate pe foc în ziua în care intră Preotul cu Botezul ca să sfințească cu Sfânta Aghiazmă Mare întreaga gospodărie. Nu lipsesc sarmalele și carnea friptă cu cârnați. Dulciurile obișnuite sunt lipiile, preparate cu aluat de cozonac și unse cu ou și smântână. Lipiile altfel obținute se servesc tradițional la mesele de botez ale creștinilor, amintind de turtele făcute pentru Domnul Iisus Hristos de Maica Preacesta în timpul Fugii în Egipt. Alături de ele se pot mânca prăjituri și cozonaci.
Introdusă aproape de sfârșitul sezonului 3, Nadia este fiica care a rezultat din aventura dintre Irina Derevko și Arvin Sloane. Ea este sora vitregă a lui Sydney Bristow. După spusele Katyei Derevko, sora Irinei, Nadia s-a născut într-o închisoare sovietică și apoi a fost luată de la Irina. Numită de sovietici "Pasagerul", fiind legătura directă cu Milo Rambaldi, Nadia și-a petrecut primii ani ai vieții ei ca subiectul unui experiment, care includea injectarea cu fluidul lui Rambaldi care îi permitea să intre într-un fel de transă și să scrie o formulă. Potrivit Elenei Derevko (care era deghizată în Sophia Vargas), tatăl lui Michael Vaughn, Bill, a răpit-o pe Nadia din mâinile sovieticilor și a lăsat-o Sofiei. Dar, totuși, acest fapt nu se împacă cu perioada în care a trăit Bill Vaughn. Bill a fost omorât de către Irina Derevko în 1979. Deoarece Sydney s-a născut în 1975, iar Irina l-a părăsit pe Jack Bristow în 1981, Nadia trebuie să se fi născut în 1982, trei ani după moartea lui Bill Vaughn. Trecând peste împrejurările în care a ajuns, Nadia a crescut într-un orfelinat din Argentina, sub ocrotirea Elenei/Sophiei. După ce a fost atacată de un bărbat într-o noapte, Nadia a fugit și și-a petrecut adolescența pe străzi, săvârșind cam 130 de acte criminale, printre care furturi și diverse atacuri. La vârsta de 17 sau 18 ani ea a fost capturată de către poliție. Roberto Fox, un agent al Serviciilor de Informațiian Argentiniene, a fost impresionat de aptitudinile ei și a recrutat-o într-o divizie a serviciilor secrete (SIDE). Ea și-a petrecut următorii ani fiind antrenată ca spion. Pe parcursul acestei perioade, ea a avut o relație cu Roberto. În realitate, Fox nu era un agent al serviciilor agentiniene, ci lucra din propriile lui interese, fapt pe care Nadia l-a descoperit într-o misiune de a obține câteva decumente secrete, în timpul căreia un coleg a fost omorât. Nadia a mai descoperit că acele documente erau, de fapt, de la guvernul Argentinei. Pentru această trădare, ea l-a împușcat și omorât pe Roberto Fox, după ce s-a întors din misiune. Totuși, din motive necunoscute, vina pentru această crimă cade asupra lui César Martinez, un alt agent, care, la fel ca și Nadia, a fost recrutat de pe străzi. După aceste evenimente, Nadia a început să lucreze pentru adevăratele servicii secrete argentiniene, în timp ce Martinez, folosindu-se de "crima săvârșită", și-a creat o reputație printre organizațiile criminale. Nadia și-a întâlnit, pentru prima dată, sora vitregă, Sydney, în ce se afla sub acoperire, dându-se drept o femeie catatonică într-o tabără cecenă. Ea era căutată de către tatăl ei, Sloane, care dorea să se folosească de legătura ei cu Rambaldi, pentru a localiza Sfera Vieții-un obiect creat de către Rambaldi. Sloane o capturează și o injectează pe Nadia cu același lichid al lui Rambaldi, cu care a fost injectată și în copilărie. Acest lichid o determină să scrie o ecuație complexă, care, odată rezolvată, va dezvălui coordonatele locației Sferei Vieții. Sydney, Vaughn și o echipă CIA o recuperează pe Nadia. Mai târziu, Sloane o își convinge fiica să îl însoțească în căutarea obiectului lui Rambaldi. Nadia îi dezvăluie faptul că, atunci când efectul lichidului începea să dispară, ea a avut momente de luciditate, în care a schimbat ecuația, pentru a fi singura persoană care cunoaște adevărata locație a Sferei. Între sezoanele 3 și 4-precum este arătat mai târziu în unele secvențe-, Nadia și Sloane găsesc Sfera Vieții în Siena. Văzând nebunia de care Sloane dă dovadă pe măsură ce se apropie de obiect, și, după ce a avut o viziune apocaliptică în urma atingerii Sferei, Nadia refuză să îi dea Sfera tatălui ei. Sloane încearcă să recupereze el însuși Sfera, dar nu reușește și este grav rănit. Nadia îi salvează viața, iar apoi dăruiește Sfera DCS-ului, din cadrul CIA. La începutul sezonului 4, Nadia, nefiind într-o relație bună cu tatăl ei, se întoarce în Argentina pentru a avea parte de o viață liniștită. După ce ajută nouă echipă formată, APO, la salvarea lui Sydney, ea acceptă un post în cadrul organizației, care reprezintă o divizie secretă a CIA.După ce Sydney o anunță de moartea mamei sale, Nadia jură să îl ucidă pe cel care a omorât-o pe Irina - Nadia nu știa că Jack a omorât-o pe "Irina", pentru a o proteja pe Sydney (mai târziu se descoperă faptul că Jack a omorât, de fapt, o dublură a Irinei). Jack o convinge pe Nadia că Irina a fost ucisă de către Martin Bishop, un hoț cu legături teroriste, care a luat-o ca și prizonieră pe Sydney, într-o misiune APO. Nadia l-a împușcat pe Bishop, pentru a-i salva viața lui Sydney, iar apoi a continuat să tragă cu gloanțe în el până când nu a mai avut muniție. Nadia a devenit din ce în ce mai interesată de mama ei, fapt ce a determinat crearea unei legături între ea și Jack. Pe parcursul sezonului 4, Nadia a fost implicată într-o relație romantică cu unul dintre colegii de la APO, Eric Weiss. Nadia este îngrijorată din cauza unui vis în care ea și Sydney se luptă până la moarte. În sezonul 4, ea este împușcată de Anna Espinosa și lăsată într-o comă provocată de către doctori pentru mai multe zile, pentru a-și reveni în totalitate. Datorită tatălui ei, s-a evitat o a doua încercare de asasinare, în spital. În ciuda sfaturilor medicale, Jack o trezește din comă, cu scopul de a obține informații vitale despre locația unei bombe furate de Anna; deși Nadia supraviețuiește intervenției lui Jack, acest lucru i-a provocat nemulțumirea lui Sloane. În misiunea de a o opri pe Elena Derevko de a-și duce la capăt planul, care presupunea activarea unui uriaș dispozitiv Mueller deasupra Rusiei, Nadia este injectată cu apă infectată-ceea ce o determină să încerce să își omoare sora. Nadia aproape că o omoară pe Sydney, dar este împușcată de către tatăl ei. Ea supraviețuiește împușcăturii și se află în comă, în timp ce doctorii caută un antidot pentru boala ei. Personajul nu apare regulat la începutul sezonului 5, deși căutarea antidotului este arătată ca principala motivație pentru faptele lui Sloane. Nadia este arătată ca fiind în comă la sfârșitul episodului "Solo". Într-un alt episod, Nadia s-a trezit din comă pentru o scurtă perioadă, datorită intervenției Prophet Five, organizația asigurându-se astfel de ajutorul neîntrerupt al lui Sloane. În episodul "30 Seconds", Nadia este readusă definitiv la viață, când Sloane îi adiministrează un antidot creat de Rambaldi. Dar, ca acesta să funcționeze, Sloane trebuia să o omoare prima dată, iar după 30 de secunde să-i fie administrat antidotul (Sloane, neavând încotro, o omoară pe Nadia prin sufocare). După externare, Nadia se reîntoarce să locuiască cu Sydney și se luptă cu sentimentele către tatăl ei. La sfârșitul episodului, ea își dă seama că Sloane era încă obsedat de Rambaldi, atunci când vede Pagina 47 ascunsă în biroul lui lui. Când ea încearcă să distrugă pagina, Sloane, printr-o mișcare rapidă, o împinge pe o masă de sticlă. Un ciob de sticlă îi străpunge gâtul, iar Nadia moare. Nadia a mai apărut și după aceea, ca o fantomă care îl bântuie pe Sloane în perioada în care aceasta încerca să își atingă scopul final. Când Sloane o întreabă de ce îl bântuie, ea îi răspunde că face acest lucru deoarece este ceea ce el dorește. În finalul serialului, când Sloane rămâne blocat în mormântul lui Rambaldi, chiar și fantoma Nadiei îl abandonează. Nadia a vorbir engleză, portugheză, spaniolă, rusă și germană pe parcursul misiunilor ei.
Runda Uruguay a fost o rundă de negocieri comerciale care s-a desfășurat între septembrie 1986 și aprilie 1994 și a dus la transformarea GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) în OMC (Organizarea Mondială a Comerțului). A fost inițiată la Punta del Este în Uruguay (de unde și numele) și au fost urmată de negocieri la Montreal, Geneva, Bruxelles, Washington, D.C. și Tokyo. La final au fost semnate 20 de acorduri - Acordul de la Marrakesh. Au participat 125 de țari. S-au negociat teme referitoare la produse industriale sau agricole, textile, servicii financiare, probleme ale proprietății intelectuale și mișcări de capital; s-a prăbușit aproape tot comerțul, inclusiv produsele biologice inovatoare, software-ul sau tratamentele medicale ale SIDA. A fost cea mai mare afacere comerciala care a existat în istoria umanității. În anumite momente părea condamnata la eșec, dar Runda Uruguay a dat naștere in final la cea mai mare reformă a sistemului mondial de comerț de la crearea GATT. Pe 15 aprilie 1994, Miniștrii celor 125 de țări participante au semnat Acordul într-o reuniune celebrată la Marrakech (Maroc). Întârzierea a avut anumite avantaje. A făcut posibil ca anumite afaceri să avanseze mai mult decât părea posibil, de exemplu, unele aspecte ale serviciilor și proprietății intelectuale și chiar crearea OMC. Dificultatea de a ajunge la un acord asupra unui ansamblu global de rezultate care va include practic toata gama problemelor comerciale actuale a făcut ca unii sa creadă că o negociere la aceasta scară nu ar fi niciodată posibilă. Acum însă, acordurile de la Runda Uruguay includ calendare pentru celebrarea de noi negocieri asupra diverselor probleme. Și în 1996, unele țări au propus liber celebrarea unei noi runde la începutul următorului secol. Răspunsurile au fost diferite; totuși, Acordul de la Marrakech pentru care s-a creat OMC, conține efectiv compromisuri de a redeschide negocierile asupra diferitelor teme spre sfârșitul secolului.
Din cauza apropierii acestei stele, diametrul unghiular al său poate fi măsurat în mod direct. Valoarea acestuia reprezintă o șeptime din cea a Soarelui. Masa stelei este de aproximativ opt ori mai mică decât cea a Soarelui, iar densitatea medie este de 40 de ori mai mare ca a acestuia. Deși are o medie a luminozității foarte scăzută, Proxima Centauri este o „stea eruptivă fulgurantă” (engleză: flare star) și prezintă fluctuații mari și aleatorii ale luminozității, datorate activității magnetice. Câmpul magnetic al acestei stele este creat de către convecția de pe cuprinsul corpului stelar, iar activitatea rezultantă generează un total de Raze X similar cu cel al Soarelui. Amestecul constant de combustibili din centrul stelei, prin intermediul convecției, și producția relativ scăzută de energie a stelei sugerează că Proxima Centauri va mai fi o stea de secvență-principală pentru următorii patru trilioane de ani, adică de vreo 300 de ori vârsta actuală a Universului. Căutările pentru eventuale alte corpuri ce ar orbita în jurul acestei stele nu au avut rezultate, excluzând astfel prezența unor pitice negre sau a unor planete supermasive. Studiile de precizie ale vitezei radiale au exclus, de asemenea, existența în „zona vieții” a acestei stele a unor planete mai mari și mai masive decât Pământul. Detectarea obiectelor mai mici va necesita folosirea unor instrumente și metode noi, ca de exemplu propusul James Webb Space Telescope. Deoarece Proxima Centauri este o stea variabilă și o pitică roșie, este încă incert dacă o planetă ce orbitează în jurul acestei stele poate găzdui forme de viață, fie ele indigene sau colonii. Cu toate acestea, datorită apropierii stelei față de Pământ, Proxima Centauri a fost propusă ca destinație pentru viitoare călătorii inter-stelare. În 1915, Robert Innes, director al "Union Observatory" din Johannesburg, Africa de Sud, a descoperit o stea care părea a avea aceeași mișcare relativă cu Alfa Centauri. Acesta a dat sugestia ca steaua să fie denumită Proxima Centauri. În 1917, la Observatorul Regal de la Capul Bunei Speranțe, astronomul olandez Joan Voûte a măsurat paralaxa trigonometrică a acestei stele și a confirmat faptul că Proxima Centauri este la aceeași distanță față de Soare ca și Alpha Centauri. S-a dovedit, de asemenea, că noua stea avea cea mai slabă luminozitate dintre toate stelele cunoscute la acea vreme. Prima determinare cu acuratețe a paralaxei a fost făcută de către astronomul american Harold L. Alden, în anul 1928. Valoarea paralaxei stelei Proxima Centauri determinată de către acesta a fost de ″. În 1951, astronomul american Harlow Shapley a anunțat că Proxima Centauri este o stea eruptivă fulgurantă (flare star). Analiza înregistrărilor vechi a arătat că steaua afișa o creștere măsurabilă a magnitudinii în circa 8% din imagini, făcând Proxima Centauri cea mai activă astfel de stea dintre cele cunoscute pe atunci. Apropierea stelei față de Soare și bineînțeles față de Pământ permite observarea detaliată a activității sale eruptive. În 1980, ’’Observatorul Einstein’’ a produs o reprezentare detaliată a curbelor de energie a razelor X pentru o erupție stelară de pe Proxima Centauri. Observații ulterioare ale erupțiilor au fost făcute cu sateliții EXOSAT și ROSAT, iar emisii de raze X produse de erupții stelare mai mici au fost sesizate de către satelitul japonez ’’Advanced Satellite for Cosmology and Astrophysics’’ (ASCA) în 1995. Proxima Centauri a fost între timp subiect de studiu al majorității observatoarelor cu raze X, printre care se numără și ’’XMM-Newton’’ și ’’Observatorul de raze X Chandra’’. Proxima Centauri este clasificată ca o pitică roșie datorită faptului că aparține unui stadiu principal pe diagrama lui Hertzprung-Russell și aparține clasei spectrale M5.5. Ar trebui să fie, mai degrabă, clasificată ca o stea-pitică de tip M târzie. Magnitudinea vizuală absolută a acestei stele, văzută de la 10 parseci, este de 15,5. Valoare luminozității totale a lungimii de undă este de 0,17% față de cea a Soarelui, deși în lungimile de undă ale luminii vizibile față de care ochiul este cel mai sensibil, luminozitatea este de doar 0,0056% din cea a Soarelui. Mai mult de 85% din puterea radiațiilor reprezintă radiații infraroșii. Din cauza masei foarte mici, interiorul stelei este complet convectiv, determinând transmiterea energiei spre exterior prin mișcarea fizică a plasmei, mai degrabă decât prin procedeul radiativ. Din cauza acestei convecții, cenușa de [rămasă prin fuziunea termonucleară a
La ianuarie 1945, în timpul Asediului Budapestei de către Armata Roșie, Wallenberg a fost reținut de autoritățile sovietice sub suspiciunea de spionaj și a dispărut. S-a relatat ulterior că ar fi murit la 17 iulie 1947, încarcerat de autoritățile comuniste și de poliția secretă KGB din Lubianka, o clădire aflată în Moscova, Rusia, în care se aflau sediul KGB și închisoare asociată. Motivele din spatele arestării și încarcerării lui Wallenberg de către guvernul sovietic, ca și întrebările privind circumstanțele decesului său și posibilele legături cu , rămân misterioase și sunt subiect de continuă speculație. Pentru acțiunile sale curajoase în favoarea evreilor maghiari, Raoul Wallenberg este subiect al numeroaselor eforturi umanitare în deceniile de după presupusa sa moarte. În 1981, congressmanul american Tom Lantos, el însuși unul dintre acei evrei salvați de Wallenberg, a susținut o lege prin care Wallenberg era făcut . El este și cetățean de onoare al Canadei, Ungariei, Australiei și Israelului. Israelul l-a desemnat pe Wallenberg și ca drept între popoare. I s-au dedicat monumente, și străzi au primit numele lui în întreaga lume. Există un înființat în 1981 pentru a „perpetua idealurile umanitare și curajul non-violent al lui Raoul Wallenberg”. El decernează anual pentru a recunoaște meritele persoanelor care duc aceste scopuri la îndeplinire. La 26 iulie 2012, i s-a acordat american „ca recunoaștere a realizărilor și acțiunilor sale eroice din timpul Holocaustului.”Părinții săi, care s-au căsătorit în 1911, erau Raoul Oscar Wallenberg (1888-1912), ofițer în Marina Suedeză, și Maria "Maj" Sofia Wising (1891-1979). Tatăl său a murit de cancer cu trei luni înainte de nașterea sa, iar bunicul din partea mamei a murit de pneumonie la trei luni după nașterea sa. Mama și bunica lui, rămase brusc văduve, l-au crescut împreună. În 1918, mama lui s-a căsătorit cu ; ei au avut un fiu, , și o fiică, Nina Lagergren. După liceu și după serviciul militar obligatoriu de opt luni, bunicul din partea tatălui l-a trimis pe Wallenberg la studii la Paris. El a petrecut un an acolo, după care, în 1931, s-a înscris la din Statele Unite pentru a studia arhitectura. Deși era bogată, a lucrat la munca de jos în timpul liber și s-a alăturat altor tineri studenți care trăgeau ricșe la Century of Progress din Chicago. În vacanțe, a explorat Statele Unite, călătorind de preferință cu autostopul. Îi scria bunicului său despre această experiență: „când călătorești ca un vagabond, totul e altfel. Trebuie să fii tot timpul atent. Ești în legătură strânsă cu noi oameni în fiecare zi. Autostopul îți oferă o pregătire în diplomație și tact.” Raoul era conștient că are o șaisprezecime de sânge evreiesc, și se mândrea cu aceasta. Profesorul Ingemar Hedenius (unul dintre cei mai de seamă filosofi suedezi) își amintește o conversație cu Raoul din 1930, când erau împreună într-un spital militar în timpul armatei: A absolvit cursurile universitare în 1935, dar la întoarcerea în Suedia, a constatat că diploma lui americană nu-i permitea să practice meseria de arhitect. În același an, bunicul său i-a aranjat un loc de muncă la Cape Town, Africa de Sud, în birourile unei companii suedeze care vindea materiale de construcții. După șase luni în Africa de Sud, a găsit un nou loc de muncă la o filială a Holland Bank în Haifa. S-a întors în Suedia în 1936 și a obținut un serviciu la Stockholm cu ajutorul unchiului și nașului său, Jacob Wallenberg, la Compania de Comerț Central-European, o firmă de export-import care făcea comerț între Stockholm și Europa Centrală, aflată în proprietatea lui Kálmán Lauer, un evreu din Ungaria. Începând cu 1938, Regatul Ungariei, aflat sub regența lui Miklós Horthy, a adoptat o serie de măsuri antievreiești, modelate după așa-numitele Legi Rasiale de la Nürnberg adoptate în Germania de naziști în 1935. Ca și cele germane, legile maghiare se concentrau pe restricționarea accesului evreilor la anumite profesii, reducerea numărului de evrei în guvernare și în serviciul public, și interziceau căsătoriile mixte. Din această cauză, asociatul lui Wallenberg, Kalman Lauer, a găsit că este din ce în ce mai dificil să călătorească în Ungaria sa natală, care se înscria din ce în ce mai mult pe orbita Germaniei, devenind membră a Axei în noiembrie 1940 și apoi alăturându-se invaziei Uniunii Sovietice în iunie 1941. Din necesitate, Wallenberg a devenit reprezentantul personal al lui Lauer, călătorind în Ungaria pentru a reprezenta interesele de afaceri ale lui Lauer și pentru a avea grijă de membrii familiei extinse a lui Lauer care mai rămăseseră în Budapesta. În scurt timp, a învățat să vorbească maghiara, iar din 1941 a călătorit din ce în ce mai des la Budapesta. După un an, Wallenberg era coacționar și director internațional al companiei. În acest rol, Wallenberg a făcut și câteva călătorii de afaceri în Germania și în Franța ocupată în primii ani ai celui de al Doilea Război Mondial. În timpul acestor călătorii, Wallenberg a reușit să observe îndeaproape metodele administrative și birocratice ale naziștilor, cunoștiințe care îi vor servi ulterior. Între timp, situația în Ungaria începuse să se deterioreze pe măsură ce cursul războiului începea să se îndrepte decisiv împotriva Germaniei și aliaților săi. După catastrofala înfrângere a Axei în bătălia de la Stalingrad (în care trupele maghiare care au luptat alături de forțele germane au suferit o uriașă rată a pierderilor, de 84%) regimul lui Miklós Horthy a început să poarte tratative secrete de pace cu Statele Unite și cu Regatul Unit. Aflând de duplicitatea lui Horthy, Adolf Hitler a ordonat ocuparea Ungariei de către trupele germane în martie 1944. Wehrmachtul a preluat rapid controlul asupra țării și l-a pus pe Horthy în . La Budapesta a fost instaurat un guvern marionetă pro-german, puterea reală fiind deținută de guvernatorul militar central, Edmund Veesenmayer. Cum naziștii se aflau acum la control, relativa siguranță de care se bucurau evreii din Ungaria în raport cu Holocaustul a luat sfârșit. În aprilie și mai 1944, regimul nazist și complicii săi au început deportarea în masă a evreilor din Ungaria în lagărele de exterminare din Polonia ocupată de naziști. Sub conducerea personală a SS-Obersturmbannfuhrerului Adolf Eichmann, care ulterior avea să fie judecat și spânzurat în Israel pentru rolul major jucat de el în implementarea Soluției Finale a naziștilor, deportările se desfășurau într-un ritm de 12.000 de persoane pe zi. Spre deosebire de întreaga amploare a Holocaustului, persecuția evreilor din Ungaria a devenit în scurt timp bine cunoscută în străinătate. La sfârșitul lui mai 1944, a publicat două rapoarte importante. Unul dintre rapoarte era probabil versiunea prescurtată de cinci pagini rezumate de a raportului complet de 33 de pagini a : atât cât și raportul Rosin-Mordowicz. Rapoartele descriau în detaliu operațiunile de la uzina de ucis oameni Auschwitz-Birkenau. Al doilea era un raport maghiar de 6 pagini, care detalia ghetoizarea și deportarea la Auschwitz a de evrei maghiari, actualizat până la 19 iunie 1944, oraș cu oraș. Publicarea rapoartelor a avut ca rezultat scrisoarea lui Winston Churchill: „nu există nicio îndoială că această persecuție a evreilor din Ungaria și expulzarea lor din teritoriul inamic este probabil cea mai mare și mai îngrozitoare crimă comisă vreodată în istoria lumii...."După publicarea raportului, administrația președintelui american Franklin D. Roosevelt și-a îndreptat atenția către nou-înființata (War Refugee Board - WRB) înființată ca urmare a activismului „Grupului Bergson” condus de și apoi de secretarul trezoreriei încercând să găsească o soluție pentru criza umanitară din Ungaria. În primăvara lui 1944, președintele Roosevelt l-a trimis pe oficialul la Stockholm ca reprezentant al WRB. Olsen a fost însărcinat anume de președinte să găsească o cale de a-i ajuta pe evreii maghiari. Acesta nu era, însă, singurul motiv pentru care Olsen a fost delegat în Suedia. Pe lângă îndatoririle pentru WRB, Olsen funcționa în secret și ca șef al operațiunilor monetare pentru ramura din Stockholm a (OSS), serviciul de spionaj american din timpul războiului. Olsen a contactat un comitet format din numeroși evrei suedezi, în frunte cu șef-rabinul Suediei pentru a găsi o persoană care să meargă la Budapesta sub imunitate diplomatică și să conducă operațiunea de salvare. Unul din membrii comitetului era asociatul lui Wallenberg, Kalman Lauer. Prima alegere a comitetului a fost contele Folke Bernadotte, vicepreședintele Crucii Roșii suedeze și membru al . Când propunerea de numire a lui Bernadotte a fost respinsă de maghiari, Lauer l-a propus pe Wallenberg ca potențial înlocuitor. Wallenberg i-a fost prezentat lui Olsen de către Lauer în iunie 1944, Olsen plecând de la întâlnire impresionat și, la scurt timp, numindu-l pe Wallenberg în fruntea misiunii. Alegerea lui Wallenberg de către Olsen a fost întâmpinată la început cu obiecții de unii oficiali americani, care se îndoiau că este demn de încredere, în contextul relațiilor comerciale existente între afacerile deținute de și guvernul german. Aceste diferende au fost depășite și a acceptat cererea americană de a-l numi pe Wallenberg la acestei țări la Budapesta ca parte dintr-un aranjament prin care numirea lui Wallenberg era acordată la schimb cu scăderea presiunilor diplomatice americane asupra Suediei neutre în vederea desființării politicii de liber schimb cu Germania. Când Wallenberg a ajuns la legația suedeză din Budapesta în iulie 1944, campania împotriva evreilor maghiari era deja în desfășurare de câteva luni. Între mai și iulie 1944, Eichmann și asociații săi reușiseră să deporteze peste 400.000 de evrei cu trenurile de marfă. Dintre cei deportați, toți, mai puțin 15.000, fuseseră trimiși direct la lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau din sudul Poloniei. La momentul sosirii lui Wallenberg, în Ungaria mai rămăseseră doar 230.000 de evrei. Împreună cu alt diplomat suedez, , el a emis „pașapoarte protectoare” (în ), care îi identificau pe purtătorii lor ca cetățeni suedezi ce așteptau reptrierea, evitând astfel deportarea lor. Deși nu aveau nicio bază legală reală, aceste documente păreau oficiale și erau în general acceptate de autoritățile germane și maghiare, care adesea trebuia să fie și mituite. Legația suedeză din Budapesta a reușit și să negocieze cu autoritățile germane ca purtătorii acestor pașapoarte protectoare să fie tratați ca cetățeni suedezi și să fie exceptați de la obligativitatea purtării insignei galbene obligatorii pentru evrei. Cu banii strânși de comitet, Wallenberg a închiriat 32 de clădiri din Budapesta și le-a declarat , protejate de . El a pus semne ca „Biblioteca Suedeză” și „Institutul Suedez de Cercetări” la ușile lor, și a arborat drapele suedeze uriașe pe fațada acelor clădiri, pentru a promova aparențele. Clădirile au ajuns să găzduiască în cele din urmă aproape 10.000 de oameni. Sandor Ardai, unul dintre șoferii lui Wallenberg, relata ce a făcut Wallenberg când a interceptat un tren de evrei pregătit să plece spre Auschwitz: La apogeul programului, peste 350 de oameni au fost implicați în salvarea evreilor. Sora catolică Sára Salkaházi a fost prinsă adăpostind evreice și a fost ucisă de membrii Partidului Crucii cu Săgeți. Diplomatul elvețian Carl Lutz a emis și el pașapoarte protectoare din ambasada suedeză în primăvara lui 1944; și omul de afaceri italian s-a dat drept diplomat suedez și a emis vize false. Berber Smit (Barbara Hogg), fiica lui Lolle Smit (1892-1961), director al N.V. Philips Budapesta și spion olandez lucrând pentru MI6 britanic, l-a ajutat și ea pe Wallenberg. Conform fiului ei, avea o relație romantică cu acesta. Cealaltă fiică a lui Smit, Reinderdina Petronella (1922-1945), a murit la 18 august 1945 la București. Wallenberg a început să doarmă în fiecare noapte în altă casă, pentru a se feri de la a fi capturat sau ucis de membrii Partidului Crucii cu Săgeți sau de oamenii lui Adolf Eichmann. Cu două zile înainte ca armata sovietică să ocupe Budapesta, Wallenberg a negociat cu Eichmann și cu , comandantul suprem al forțelor germane din Ungaria. Wallenberg l-a mituit pe membrul Partidului Crucii cu Săgeți să transmită o notă prin care Wallenberg i-a convins pe germani să împiedice un plan fascist de a arunca în aer ghetoul din Budapesta și de a ucide circa 70.000 de evrei, precum și să anuleze un ultim efort de a organiza un cu evreii rămași în Budapesta, amenințând că îi va trimite în judecată pentru crime de război după terminarea conflictului. Între cei salvați de Wallenberg se numără biochimistul , care a fost găzduit în ambasada Suediei, și , care avea să devină membru al Camerei americane a Reprezentanților și care a trăit într-una din casele proectoare suedeze. La 29 octombrie 1944, elemente din Frontul al II-lea Ucrainean condus de mareșalul Rodion Malinovski au lansat o și până la sfârșitul lui decembrie, orașului fusese înconjurat de forțe sovietice. În ciuda acestui fapt, comandantul german al Budapestei, , a refuzat toate ofertele de capitulare, declanșând un prelungit și sângeros asediu al Budapestei. La apogeul luptelor, la 17 ianuarie 1945, Wallenberg a fost chemat la cartierul general al generalului Malinovski din Debrețin pentru a răspunde la acuzații de spionaj. Ultimele cuvinte scrise de Wallenberg au fost: „mă duc la Malinovski ...dacă în calitate de oaspete sau de prizonier, încă nu știu.” Documentele recuperate în 1993 din fostele arhive sovietice secrete și publicate în ziarul suedez arată că un ordin de arestare a lui Wallenberg a fost emis de vicecomisarul pentru apărare (și viitorul Premier al Uniunii Sovietice) Nikolai Bulganin și transmis la cartierul general al lui Malinovski în ziua dispariției lui Wallenberg. În 2003, după o analiză a corespondenței sovietice din timpul războiului, s-a aflat că , un politician maghiar care era și spion sovietic, ar fi dat numele lui Wallenberg la NKVD ca persoană de reținut pentru o posibilă implicare în activități de spionaj. Informațiile despre Wallenberg după reținerea lui de către sovietici sunt doar speculative; există numeroși martori care susțin că l-ar fi întâlnit în timpul încarcerării. Wallenberg a fost transportat cu trenul de la Debrețin, prin România, la Moscova. Autoritățile sovietice l-ar fi mutat la Moscova în speranța de a-l schimba cu unii dezertori din Suedia. Vladimir Dekanozov a anunțat guvernul suedez la 16 ianuarie 1945 că Wallenberg se află sub protecția autorităților sovietice. La 21 ianuarie 1945, Wallenberg a fost transferat la închisoarea Lubeanka și a fost ținut în celula 123 împreună cu , fost atașat al poliției la ambasada germană din România. Richter a depus mărturie în Suedia în 1955 că Wallenberg fusese interogat o dată timp de o oră și jumătate, la începutul lui februarie 1945. La 1 martie 1945, Richter a fost mutat din celulă și nu l-a mai văzut pe Wallenberg. La 8 martie 1945, postul de radio maghiar, aflat sub control sovietic, a anunțat că Wallenberg și șoferul său fuseseră uciși în drum spre Debrețin, sugerând că ei fuseseră uciși de Partidul Crucii cu Săgeți sau de Gestapo. Ministrul de externe al Suediei, , și ambasadorul acestei țări în Uniunea Sovietică, Staffan Söderblom, au presupus în mod greșit că aceștia sunt morți. În aprilie 1945, William Averell Harriman de la Departamentul de Stat al SUA au oferit guvernului suedez asistență în cercetarea soartei lui Wallenberg, dar oferta a fost refuzată. Söderblom s-a întâlnit cu Viaceslav Molotov și cu Stalin la Moscova la 15 iunie 1946. Söderblom, care încă îl credea pe Wallenberg mort, a ignorat discuțiile despre un schimb cu dezertori suedezi din Suedia. La 6 februarie 1957, guvernul suedez a publicat un document datat 17 iulie 1947, care afirma „raportez că prizonierul Wallenberg pe care îl cunoașteți bine, a murit subit în celula sa azi-noapte, probabil ca urmare a unui infarct sau insuficiențe cardiace. În urma instrucțiunilor date de dv. ca eu să-l am pe Wallenberg în grijă, vă cer aprobarea pentru o autopsie în vederea stabilirii cauzei decesului...L-am anunțat personal ep ministru și s-a ordonat incinerarea cadavrului fără autopsie.” Documentul a fost semnat de Smolțov, pe atunci șef al infirmeriei de la Lubeanka, și adresat lui Viktor Semionovici Abakumov, ministrul sovietic al securității statului. În 1989, obiectele personale ale lui Wallenberg au fost returnate familiei lui, inclusiv pașaportul și portțigaretul. Oficialii sovietici au spus că au găsit materialele atunci când înlocuiau rafturile unui depozit. În 1991, Veaceslav Nikonov a fost însărcinat de guvernul rus să ancheteze soarta lui Wallenberg. El a concluzionat că Wallenberg murise în 1947, executat în timp ce era deținut la Lubeanka. El ar fi fost o victimă a otrăvii C-2 testată în . În 2000, la Moscova, a anunțat că Wallenberg fusese executat în 1947 la Lubeanka, susținând că , fostul șef al poliției secrete sovietice, i-ar fi spus într-o conversație privată că ar fi fost împușcat. Afirmația nu explică de ce a fost ucis și de ce guvernul ar fi mințit. Generalul Pavel Sudoplatov a susținut că Raoul Wallenberg a murit după ce a fost otrăvit de , un notoriu asasin NKVD.În 2000, procurorul rus a semnat un verdict prin care îi reabilita postum pe Wallenberg și pe șoferul lui, Langfelder, ca „victime ale represiunii politice”. Mai multe dosare legate de Wallenberg au fost predate șef-rabinului Rusiei de către guvern în septembrie 2007. Acestea urmau să fie trecute în patrimoniul din Moscova, deschis în 2012. Despre soarta lui Wallenberg există însă multe speculații și ipoteze neverificate. Câțiva foști deținuți au susținut că l-ar fi văzut pe Wallenberg după moartea sa în 1947. În februarie 1949, fostul colonel german , prizonier de război, a declarat că, în timp ce era în lagărul de tranzit de la Kirov, în drum spre Vorkuta, ar fi întâlnit un prizonier care avea propriul său gardian și era îmbrăcat în haine civile, și care afirma că este diplomat suedez și că se află acolo „printr-o mare greșeală”. Simon Wiesenthal l-a căutat pe Wallenberg și a strâns mai multe mărturii. De exemplu, omul de afaceri britanic , închis la Lubeanka în 1962 pentru legătura cu dezertorul KGB , a afirmat că ar fi discutat, fără a-i vedea chipul, cu o persoană ce susținea că este diplomat suedez. Efim Moșinski afirmă și el că l-ar fi văzut pe Wallenberg pe Insula Vranghel în 1962. O martoră oculară a susținut și că l-ar fi văzut pe Wallenberg în anii 1960 într-o închisoare sovietică. Într-o conversație particulară despre condițiile de detenție în închisorile sovietice, purtată la o recepție a partidului pe la jumătatea anilor 1970, un general KGB ar fi afirmat că „nu se poate să fie atât de grele condițiile, dat fiind că la Lubeanka există un prizonier străin care stă acolo de aproape trei decenii”. Cele mai recente presupuse apariții ale lui Wallenberg sunt date de doi martori independenți care afirmau că au dovezi că era în închisoare în noiembrie 1987. John Farkas era luptător de rezistență în al Doilea Război Mondial și ultimul care afirmă că l-ar fi văzut pe Wallenberg în viață. Fiul lui Farkas a declarat că există declarații care îl plasează pe Wallenberg „până în anii 1980 în diverse închisori și spitale psihiatrice rusești.” Fratele pe jumătate al lui Raoul Wallenberg, profesorul Guy von Dardel, un cunoscut fizician, fost la CERN și pensionat, s-a dedicat aflării sorții fratelui său. El a mers în Uniunea Sovietică de circa cincizeci de ori pentru discuții și cercetări, inclusiv pentru o examinare a arhivei închisorii din Vladimir. De-a lungul anilor, profesorul von Dardel adunase o arhivă de 50.000 de pagini de interviuri, articole din diverse publicații, scrisori și alte documente legate de încercarea lui. În 1991, a inițiat un grup de lucru ruso-suedez pentru a cerceta unsprezece arhive militare și guvernamentale diferite din fosta Uniune Sovietică, după informații despre soarta lui Wallenberg, dar nu au reușit să găsească informații concludente cum că ar fi trăit mai târziu de 1947. În 2012, general-locotenentul rus Vasili Hristoforov, șeful Serviciului Federal Rus de Securitate a spus că cazul Wallenberg este încă deschis și a negat acuzațiile de mușamalizare; referitor la fosta agenție sovietică din care a emanat departamentul în care lucrează el, Hristoforov a afirmat: „acesta este un alt stat și un cu totul alt serviciu special”.Aceasta se întâmpla după , când un grup de lideri comuniști predominant evrei au fost executați în 1952 într-un moment când sovieticii puneau la cale un mare proces-spectacol antisemit la Moscova, „Complotul Doctorilor”. Ei au acuzat medici evrei de un complot de a ucide lideri sovietici. Numeroși evrei sovietici se temeau, aflând că planul sovieticilor era de a deporta un număr mare de evrei în Siberia după posibila execuție a doctorilor. Ideea că „criminalii lui Wallenberg” ar fi fost sioniști din Budapesta a fost susținută în principal de liderul comunist maghiar Ernő Gerő, așa cum demonstrează o notă transmisă de el primului secretar Mátyás Rákosi. Procesul-spectacol urma să fie ținut la Moscova. După moartea lui Stalin la 5 martie 1953 și după execuția lui Lavrenti Beria, însă, ÁVH a oprit pregătirile de proces și i-a eliberat pe cei arestați. Domonkos a stat o săptămână în spital și a murit acasă la scurt timp, în special din cauza torturilor suferite. Medicii sovietici au fost și ei eliberați după moartea lui Stalin. În mai 1996, Central Intelligence Agency (CIA) a publicat mii de documente anterior clasificate legate de Raoul Wallenberg, ca răspuns la cererile depuse conform . Documentele, împreună cu o anchetă efectuată de publicația de știri US News and World Report,par să confirme bănuiala că Wallenberg era persoană de interes pentru serviciile de informații americane în perioada petrecută în Ungaria. Pe lângă faptul că numele lui Wallenberg apare pe o listă găsită la Arhivele Naționale unde sunt listați agenții operativi asociați cu predecesoarea CIA din timpul războiului, (OSS), între documente se găsește și o notă din 1954 de la o sursă anonimă a CIA care a identificat un exilat maghiar ce trăia în Stockholm și care, conform autorului: „a asistat…la plasarea lui Roul Wallenberg în Ungaria în timpul celui de al Doilea Război Mondial ca agent al OSS”.Un alt memorandum declasificat scris în 1990 de custodele William Henhoeffer, a caracterizat concluzia cum că Wallenberg lucra pentru OSS la Budapesta ca fiind „în esență corectă”. Mai grăitor este un comunicat trimis la 7 noiembrie 1944 de către Ramura de Informații Secrete a OSS de la Bari care se pare că a recunoscut că Wallenberg acționează ca agent neoficial de legătură între OSS și Mișcarea pentru Independența Ungariei (MFM), o mișcare de rezistență antinazistă. Mesajul OSS notează contactele lui Wallenberg cu Geza Soos, un lider de rang înalt al MFM și explică mai departe că Soos „poate fi contactat doar” prin intermediul legației suedeze la Budapesta, unde lucra Wallenberg și care servise și drept centru operațional pentru încercările lui de a-i ajuta pe . Aserțiunea aceluiași mesaj că Wallenberg „va ști dacă el (Soos) nu este în Budapesta” este curioasă, mai ales că în noiembrie 1944 Soos se ascundea și informații privind localizarea sa ar fi disponibile doar unor persoane ce lucrau îndeaproape cu MFM. Această concluzie primește și mai multă greutate de la alte dovezi ce sugerează că comunicațiile de la MFM la serviciile americane de informații erau transmise mai întâi la Stockholm și de acolo la Washington prin , agentul OSS care l-a recrutat inițial pe Wallenberg pentru a merge la Budapesta în iunie 1944. Această anume informație a dat naștere la speculații cum că, pe lângă eforturile de a-i salva pe evreii din Ungaria, Wallenberg ar fi urmărit și o misiune paralelă clandestină cu scopul de a destabiliza politic guvernul pronazist maghiar în beneficiul OSS și al Aliaților. Aceasta pare să adauge credibilitate și potențialei explicații că asocierea sa cu serviciile americane de informații au dus la urmărirea sa de către autoritățile sovietice în ianuarie 1945 (deși la acea vreme URSS și SUA erau aliați). Alți câțiva umanitariști care ajutaseră refugiații în al Doilea Război Mondial au dispărut în spatele Cortinei de Fier în perioada 1949-1950, câțiva ani după dispariția lui Wallenberg. Legăturile cu OSS ar putea să fi fost de interes pentru sovietici, dar nu constituie o explicație deplină, deoarece unii dintre cei reținuți, cum ar fi Hermann Field și Herta Field, nu lucraseră pentru OSS. Toți acești umanitariști, ca și Wallenberg, interacționaseră însă cu un număr mare de refugiați socialiști și antifasciști în timpul războiului, iar această experiență a fost utilizată în politica facționalistă și în procesele politice ale regimului Stalin. În 2009, reporterul a scris un articol în Wall Street Journal în care a realizat profilul efectelor pe termen lung ale dispariției lui Raoul Wallenberg asupra familiei sale. Mama lui, Maj, și tatăl vitreg Fredrik von Dardel și-au petrecut restul vieții căutându-și fiul. Ambii s-au sinucis prin supradoză de medicamente la două zile distanță unul de altul în 1979. Fiica lor Nina Lagergren, sora pe jumătate a lui Raoul, a pus sinuciderea lor pe seama disperării cauzate de neregăsirea fiului lor. Atât Nina cât și fratele ei Guy von Dardel au înființat organizații și au depus eforturi pentru a-și găsi fratele sau măcar o confirmare clară a morții lui. La cererea părinților, ei erau obligați să presupună că este în viață până în anul 2000. Fiica Ninei, Nane Maria Lagergren, s-a căsătorit cu Kofi Annan, fost secretar general al ONU, și activează în multe organizații umanitare. O altă nepoată a lui Wallenberg, Louise von Dardel, este principala activistă din familie și își dedică mare parte din timp discursurilor despre Wallenberg și lobby-ului pe lângă guvernele mai multor țări cu scopul de a descoperi informații despre unchiul ei. rămâne o parte influentă a societății suedeze ca acționari importanți la bănci și corporații, între care Saab și Scandinavian Airlines. Wallenberg a fost nominalizat de două ori pentru Premiul Nobel pentru Pace, în 1948 de peste 50 de nominalizatori calificați și în 1949 de către un singur nominalizator. La acea vreme, premiul putea fi acordat postum, dar conceptul acestui gen de premii era controversat. La Melbourne, există un mic monument în memoria lui Wallenberg la Muzeul Evreiesc și Centrul de Cercetare a Holocaustului; un alt monument dedicat lui se află la colțul străzilor Princess Street și High Street din Kew; și la primăria din St Kilda se află un arbore și o bancă memorială. Centrul Australian pentru Neurofarmacologie Clinică din Melbourne a adoptat numele de „The Raoul Wallenberg Centre” la aniversara a 89 de ani de la nașterea sa. În Sydney există o grădină Raoul Wallenberg și o sculptură în Woollahra, precum și o statuie în Muzeul Evreiesc al Australiei. Arbori comemorativi au fost plantați în față și în multe alte locuri. Wallenberg a devenit primul cetățean de onoare al Australiei în aprilie 2013, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa. a fost salvat de Wallenberg în 1944 din Ungaria Crucii cu Săgeți și a dus ani de campanie pentru recunoașterea sa pentru acest premiu. Wallenberg este primul cetățean de onoare al Canadei din 1985; iar guvernul a declarat ziua de 17 ianuarie, ziua dispariției sale, „Ziua Raoul Wallenberg” în Canada. La 17 ianuarie 2013, comemorarea a 68 de ani de la arestarea lui Wallenberg de armata sovietică, Canada a emis un timbru poștal în onoarea lui Wallenberg. Budapesta l-a numit pe Wallenberg cetățean de onoare în 2003. El este comemorat în mai multe locuri, Parcul Memorial Raoul Wallenberg, în amintirea celor care au salvat evreii din oraș de deportarea în lagărele de exterminare, și clădirea unde a avut sediul ambasada Suediei în 1945. Israelul i-a acordat lui Wallenberg cetățenia de onoare în 1986 și l-a cinstit la memorialul Yad Vashem ca unul dintre cei drepți între popoare. Pe strada Raoul Wallenberg din Tel Aviv, în 2002 a fost instalată o replică a statuii din Budapesta 2002, realizată desculptorul Imre Varga. În 2001, la Stockholm, în Nybroplan, în apropiere de Kungstradgarden, a fost amenajat un monument în memoria lui Wallenberg. El a fost dezvelit de regele Carol al XVI-lea Gustaf, în prezența secretarului general al ONU Kofi Annan și a soției sale Nane Maria Annan nepoata lui Wallenberg. Sculptura abstractă ilustrează oameni ieșind din betonul trotuarului, împreună cu o replică a semnăturii lui Wallenberg. Alături, se află o sferă pe care sunt gravate, în mai multe limbi, cuvintele „Drumul era drept când evreii au fost trimiși la moarte. Drumul era întortocheat, periculos și plin de piedici când evreii au încercat să scape de călăii lor.” În Manhattan, a fost amenajat un monument în Raoul Wallenberg Walk, vis-a-vis de sediul ONU. Consulatul suedez a finanțat piesa, creată de sculptorul suedez Gustav Kraitz. Initulată Speranță, ea este compusă dintr-o replică a servietei lui Wallenberg, o sferă, cinci stâlpi de granit negru și pavele utilizate în trecut pe străzile . Un alt monument stă în fața clădirii Facultății de Artă și Arhitectură de la Universitatea din Michigan, absolvită de Wallenberg în 1935. La 26 iulie 2012, Wallenberg a primit post-mortem „ca recunoaștere a realizărilor și acțiunilor sale eroice în timpul Holocaustului”.decernează Premiul Raoul Wallenberg „persoanelor, organizațiilor și comunităților ce reflectă spiritul umanitar și curajul personal al lui Raoul Wallenberg, precum și acțiunea nonviolentă în fața unor situații covârșitoare.” acordă anual umanitariștilor remarcabili care întrupează angajament și valori umanitare. Prima medalie a fost acordată în 1990 lui Elie Wiesel.
Un motor hidraulic este o mașină hidraulică de forță care transformă energia unui lichid în energie mecanică a unor corpuri solide folosind în acest scop pistoane, roți dințate, rotoare cu palete. Motoarele hidraulice pot fi liniare sau rotative. Cele liniare se numesc cilindri hidraulici și utilizează presiunea unui lichid pentru a realiza o mișcare liniară a unui corp solid iar cele rotative utilizează presiunea unui lichid pentru a realiza o mișcare de rotație a unui corp solid. Motoarele hidraulice (numite și hidromotoare) sunt mașini reversibile, adică dacă se aplică asupra lor energie mecanică, o transferă lichidului, ridicându-i presiunea. Dacă fluidul este apa, efectul este creșterea energiei sale hidraulice.
Serviciul Secret de Informații (SIS), cunoscut în mod obișnuit ca MI6, este serviciul de informații externe al guvernului Regatului Unit, însărcinat în principal cu colectarea și analiza ascunsă de peste mări a informațiilor umane (HUMINT) în sprijinul securității naționale a Regatului Unit. SIS este membru al comunității de informații din țară, iar șeful acesteia răspunde secretarului de externe al țării. Formată în 1909 ca secție a Biroului Serviciilor Secrete specializată în informații străine, secțiunea a cunoscut o creștere dramatică în timpul Primului Război Mondial și a adoptat oficial denumirea actuală în jurul anului 1920. Denumirea MI6 (care înseamnă inteligență militară, secțiunea 6) își are originea ca un steag de comoditate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când SIS era cunoscut cu multe nume. Acesta este încă utilizat astăzi. Existența SIS nu a fost recunoscută oficial până în 1994. În acel an a fost introdusă în Parlament Legea privind serviciile de informații (ISA), care a plasat organizația pe un statut legal pentru prima dată. Oferă baza legală a operațiunilor sale. Astăzi, SIS este supus supravegherii publice de către Tribunalul Puterilor de Investigare și Comitetul de Informații și Securitate Parlamentare . Rolul prioritar declarat al SIS este combaterea terorismului, contra-proliferarea, furnizarea de informații pentru sprijinirea securității cibernetice și sprijinirea stabilității de peste mări pentru a perturba terorismul și alte activități criminale . Spre deosebire de principalele sale agenții surori, Serviciul de securitate (MI5) și sediul Guvernului Comunicațiilor (GCHQ), SIS funcționează exclusiv în colectarea de informații străine; ISA îi permite să efectueze operațiuni numai împotriva persoanelor din afara Insulelor Britanice [9]. Unele dintre acțiunile SIS din anii 2000 au atras controverse semnificative, cum ar fi presupusele sale acte de tortură și redare extraordinară. Servicii de informații britanice
O cicloidă este o curbă trasată de un punct fix de pe un cerc care se rostogolește pe o dreaptă. Este un exemplu de ruletă, o curbă generată de o curbă care se rostogolește pe o altă curbă. Cicloida este soluția problemei brahistocrone (adică este curba celei mai rapide descendențe sub acțiunea forței gravitaționale) și a problemei tautocrone (adică perioada de timp în care o bilă care se rostogolește în interiorul ei înainte și înapoi nu depinde de poziția inițială a bilei). Cicloida a fost studiată de Nicolaus Cusanus și mai târziu de Mersenne. A fost denumită astfel de către Galileo în 1599. În 1634, Gilles Personne de Roberval a arătat că aria de sub cicloidă este de trei ori mai mare decât aria cercului generator. În 1658, Christopher Wren a demonstrat că lungimea unei cicloide este de patru ori mai mare decât diametrul cercului generator. Cicloida a fost numită „Elena geometrilor” deoarece a cauzat certuri frecvente între matematicienii secolului al XVII-lea. Cicloida care trece prin origine, creată de un cerc cu raza r, este formată din punctele (x,y) cu unde t este un parametru real, egal cu unghiul cu care este rotit cercul generator. Dacă lungimea sa este egală cu jumătate din lungimea cicloidei, atunci corpul unui pendul suspendat de cuspida unei cicloide inversate, astfel încât firul rămâne între arcele adiacente cicloidei, descrie, de asemenea, o traiectorie cicloidală. Un astfel de pendul cicloidal este izocron, indiferent de amplitudine. Există câteva curbe care sunt înrudite cu cicloida. Dacă punctul fix nu se află pe cerc, obținem o cicloidă curtată și o cicloidă prolată. În primul caz, punctul care trasează curba se află în interiorul cercului, iar în al doilea caz, în afara lui. O trohoidă se referă la orice cicloidă, cicloida curtată și cicloida prolată. Dacă dreapta pe care se rostogolește cercul este înlocuită cu un cerc arbitrar, se obține o epicicloidă (un cerc se rostogolește pe exteriorul unui alt cerc, punctul se află pe cercul care se rostogolește), o [(un cerc se rostogolește în înteriorul unui alt cerc, punctul se află pe cercul care se rostogolește), o
FBI are sediul în Washington DC și are 56 de birouri pe întreg teritoriul SUA, peste 400 de agenții rezidente în orașe și orășele mai mici și mai mult de 50 de birouri internaționale. Din august 2000, FBI are un birou și în România.
Curba biscuspidă este o curbă plană de gradul patru cu ecuația unde a determină mărimea curbei. Bicuspida are doar două puncte ca singularități și de aceea este o curbă de genul întâi, cu invariantul j-4096/11. Este, deci, izomorfă cu o curbă eliptică. Dacă substituim în ecuația bicuspidei și factorizăm, obținem care este ecuația unei curbe eliptice în forma Tate-Weierstrass. Această curbă este una foarte cunoscută, fiind una dintre cele trei curbe conductor 11, care este cel mai mic contuctor pentru curbe eliptice. Acest lucru înseamnă că bicuspida poate fi parametrizată printr-o formă modulară de nivel 11.
Fiecare concoidă este o cisoidă cu cealaltă curbă fiind un cerc cu centrul în origine. Cisoida lui Diocles a fost prototipul acestei construcții generale. Cisoida lui Zahradnik înlocuiește cercul lui Diocles cu o secțiune conică. Concoida lui de Sluze are α un cerc care trece prin O mai puțin O și β o linie paralelă cu tangenta lui α la O. Nu este de fapt o concoidă.
De atunci a fost reprezentată de principalele companii de operă și operetă din România. Noua montare a „Liliacului" la Opera Română din București a avut loc la 11 martie 1968. Acțiunea se petrece în ultima zi a anului 1870 și în noaptea de revelion 1870-1871, în castelul austriac Weinberg. În casa familiei Eisenstein se întâlnesc câteva din personajele principale. Dr. Falke, prietenul domnului Gabriel Eisenstein, pune la cale o farsă, pentru a se răzbuna pe Gabriel, pentru o poveste mai veche, când acesta, după un bal mascat, l-a lăsat pe Falke beat într-o grădină publică, îmbrăcat în costum de liliac, spre batjocura mulțimii, motiv pentru care lui Falke i-a rămas porecla de "Dr. Liliac". Ca urmare, face să parvină câte o invitație la balul Prințului Orlofsky, lui Gabriel, soției acestuia, Rosalinda și Adelei, nostima subretă a familiei, din partea surorii sale, balerina Ida. Dar, începând cu noaptea Anului Nou, Gabriel are de ispășit o pedeapsă de pe urma unui proces de ultragiu, pierdut de bâlbâitul avocat Blind. Falke îl convinge însă să se îmbrace elegant, pentru întâlnirea cu "șoriceii" (cum numea Gabriel, cândva, balerinele), de la pușcărie, de fapt de la balul prințului. Adela, la rându-i, după câteva minciuni, nu tocmai bine ticluite, reușește să plece la bal, mai ales că, Rosalinda trebuia să rămână singură, pentru a face față insistențelor lui Alfred, un prieten mai vechi. După plecarea zgomotoasă a lui Gabriel, cu toate încercările Rosalindei de a nu-l primi, Alfred pătrunde în salon și se instalează ca stăpân al casei. Când vine Frank, directorul închisorii, să-l ia pe Gabriel pentru ispășirea pedepsei, confuzia este creată: Alfred trece drept Gabriel și este de acord, pentru a salva reputația Rosalindei, să meargă la pușcărie. Rosalinda, la rându-i, găsește invitația la balul lui Orlofsky, lăsată de Dr. Falke. Hotărârea este luată: va merge la bal, cum i se sugerează în scrisoare, pentru a vedea unde-și petrece Gabriel prima noapte de arest. La balul Prințului Orlofsky, în noaptea de revelion, încep să apară personajele din farsa organizată de Falke, care-l asigură pe prinț că se va distra copios. Adela, îmbrăcată cu rochia stăpânei, află de la sora ei Ida că nu aceasta a invitat-o la bal. Eisenstein, prezentat ca Marchiz de Renard, trebuie să facă față numeroaselor pahare oferite de prinț. O recunoaște pe Adela, dar Falke încearcă să-l convingă că aceasta este domnișoara Olga. Frank, directorul închisorii, este prezentat drept contele Chagrin. La petrecere apare și Rosalinda, mascată în prințesă maghiară. Eisenstein încearcă asupra ei efectul "ceasornicului", cu care a cucerit atâtea femei. Rosalinda îi reține ceasul, din dorința de a avea argumente împotriva lui Gabriel, pe care l-a recunoscut. În zori, directorul închisorii, Frank dar și Gabriel, își reamintesc că trebuie să se prezinte, fiecare pentru alt motiv, la pușcărie. Ultimul act se petrece la pușcărie, unde facem cunoștință cu un personaj plin de culoare, Frosch, gardianul-șef, care repetă în replicile sale "Veselă pușcărie, domnule !". Alfred este amuzat de postura sa de arestat. La închisoare sosesc, pe rând, Frank, directorul, apoi Adela și Ida, care-i mărturisesc adevărul că Adela nu este artistă, dar e plină de talent. Apare și Eisenstein, despre care Frank află că nu este Marchizul de Renard. Surprizele continuă: Gabriel, la rându-i află cine a fost arestat în locul său și îl întâlnește pe avocatul Blind, chemat de Alfred. Dorește să se răzbune pentru infidelitatea Rosalindei, dându-se drept Blind. Însă mare îi este surpriza când prințesa maghiară, pe care a curtat-o toată noaptea, la balul Prințului Orlofsky își dă masca jos: este soția sa. Dar totul e bine când se termină cu bine: cei doi soți se împacă, iar prințul Orlofsky îi promite Adelei că va ajunge artistă."Vesela pușcărie", în care se bea șampanie și toata lumea cântă !
Voievodul țiganilor (titlu original: ) este o operetă, a cărei muzică a fost compusă în anul 1885 de Johann Strauss (fiul), pe un libret scris de Ignatz Schnitzer, după un roman al scriitorului maghiar Mór Jókai. Această operetă se remarcă printr-un exotism și o notă romantică, gustate de public și astăzi. Valoarea muzicii lui Johann Strauss (fiul), care cuprinde pagini nepieritoare, situează opereta "Voievodul țiganilor" între capodoperele genului. Dificultățile din partitură au făcut ca această lucrare să fie înscrisă în repertoriul teatrelor de operă. Premiera a avut loc la Viena pe data de 24 octombrie 1885. Acțiunea se petrece în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, pe domeniile cândva înfloritoare ale exilatului Barinkay. Castelul, odinioară falnic, este acum o ruină; în schimb, vecinul Jupan (porcarul) prosperă pe seama spolierii proprietății lui Barinkay. Amnistia împărătească, dar mai ales edictul restitutio in integrum, îl aduc în prim-plan pe tânărul Sandor Barinkay (fiul celui exilat) care, împreună cu comisarul Carnero, vor face demersurile repunerii în posesie. Carnero este surprins, evident neplăcut, să-și găsească soția, Mirabella (dispărută în timpul războiului), slugărindu-l pe Jupan, iar pe fiul său, Ottokar, virtual ginere al parvenitului negustor (ca pretendent la mâna năstrușnicei Arsena, fiica acestuia). Primită, în general cu simpatie, vestea reîntoarcerii unicului supraviețuitor al familiei Barinkay îl va panica pe Jupan, conștient că trebuie să dea socoteală pentru jaf. Instinctul de conservare îl incită la soluția compromisului, propunându-i lui Barinkay să se însoare cu fiica sa. Ifosele de parvenită ale Arsenei îl dezgustă însă pe Barinkay, în schimb este fascinat de frumusețea țigăncii Saffi (fiica ghicitoarei Czipra) pe care o întâlnește noaptea în castelul părăginit. Se întorc țiganii de la târg; văzându-l pe fiul stăpânului, îl proclamă și aclamă ca voievod al lor. Barinkay, petrecându-si noaptea între ruine, află de la bătrâna ghicitoare taina unui vis, potrivit căruia, în ziua nunții, va găsi o comoară ascunsă lânga zidul castelului. Se face ziuă și țiganii pornesc la muncă. Grupul de boieri (instigați de Carnero, Mirabella și Jupan) îl acuză pe Barinkay de imoralitate, prin faptul că trăiește cu o fată de țigan. Furia lor se amplifică atunci când află că Barinkay a găsit comoara căutată de ei zadarnic. Izbucnește războiul. Contele Homonay, în fruntea husarilor, vine să recruteze ostași. Carnero îl reclamă pe Barinkay că, încălcând orice etichete, s-a însurat cu o fată de țigan. Czipra dă publicității un document care atestă că Saffi este de origine nobilă, provocând stupoare generală. Barinkay, contrariat, se înrolează și pleacă la război. Poporul întâmpină luptătorii întorși victorioși. Cei de pe urmă (în luptă) vor fi cei dintâi (la înapoiere). Astfel, primul sosit este Jupan, încărcat de pradă, căci, și în condiții de război, unii știu să profite. Adevărații eroi sunt însă Barinkay, Ottokar și ceilalți luptători. Barinkay refuză onorurile oferite de împărăteasă, rămânând lângă iubita sa și între țiganii care l-au ales voievod.
Australia de Sud () este unul din statele Australiei, fiind situat în sudul continentului. Capitala statului este Adelaide. Statul se învecinează cu Australia de Vest la vest, cu Teritoriul de Nord la nord și Victoria la sud-est. Primii europeni ce au cercetat coasta de sud a regiunii au fost olandezii, în 1627, conduși de Francois Thijssen. În 1834, pe acest teritoriu, au fost înființate primele colonii, ce urmau să pună bazele viitoarei provincii Australia de Sud. Australia de Sud a fost unica provincie britanică din Australia în care nu fuseseră înființate colonii de deținuți. În 1836 este proclamată provincia Australia de Sud, fiind unicul stat australian care a avut statutul de provincie încă de la înființarea sa. Australia de Sud este situat pe coasta sudică a Australiei. Majoritatea teritoriului este ocupat de semideșerturi și deșertul Nullarbor. Potrivit recensamantului australian din 2016: stramosii cei mai des invocati sunt: Australia de Sud este relativ sărac în resurse minerale. Agricultura este dezvoltată, în special pe ramura vinicolă. Australia de Sud este principalul producător de vinuri din Australia. Grâul este crescut în special în zonele de coastă, unde clima este favorabilă. Industria este dezvoltată, în special cea constructoare de mașini. Un rol important joacă și industria farmaceutică.
Sânge vienez (titlul original: în ) este o operetă, a cărei muzică a fost compusă de Johann Strauß (fiul). Premiera a avut loc pe 26 octombrie 1899 la Carltheater din Viena. Libretul operetei prilejuiește o întâlnire cu Viena sfârșitului de secol XIX. Primul ministru al principatului Reuss-Scheiz-Greiz, Vercingetorix - prinț de Gindelbach, sosește la Viena și-l caută pe ambasadorul principatului în capitala Austriei, pentru rezolvarea unor probleme de stat. Eduard-conte de Zedlau este mai preocupat însă de evaziunile extraconjugale decât de sosirea primului-ministru. Josef, valetul lui Eduard, este alarmat că nu-și găsește stăpânul nici la vila de refugiu unde îi spusese în taină că vine pentru a fi alături de Franzi Cagliari, fosta dansatoare, metresa sa. Roza - care îndeplinește funcția de ”mamă de ocazie” pentru Franzi, încearcă să obțină de la el unele informații despre contesă. După plecarea lui Josef sosește Kagler, tatăl lui Franzi, artistul popular de tip boem și din discuția lor aflăm că seara va fi recepție la contele Bitovski, unde va merge și el ca trompetist în orchestra lui Lanner. Mereu în căutare de bani, Kagler mânuiește un umor fin și este oricând gata să plaseze o înscenare. Eduard, care sosește la vilă, îi destăinuie lui Josef pasiunea pentru Pepi, o ”domnișoară de la croitorie”, fără să știe că între ea și Josef există o dragoste reciprocă. Pentru a o pune la încercare pe Pepi, sau mai degrabă pentru ca să poată urmări planurile stăpânului, Josef îi sugerează lui Eduard posibilitatea unei întâlniri la petrecerile populare de la Hietzing. După ce îi dictează valetului un bilețel de amor, prin care, declarându-și dragostea subită, o invită pe Pepi la Hietzing, Eduard pleacă. Sosește Pepi care aduce rochia lui Franzi, pe care însă, printr-o înțelegere cu Franzi, o va îmbrăca tot ea și va apărea la recepție în rolul dansatoarei Cagliari. Folosind prilejul, Josef o invită pe Pepi la Hietzing. După plecarea lor, sub avalanșă de atribute descalificative ale birjarului, căruia refuză să-i mai dea doi creițari, sosește la vilă și primul-ministru, tipul aristocratului la care titlul și averea se împletesc cu nerozia. Kagler i-o prezintă pe Franzi drept soția contelui. Prin felul său ”diplomatic” de a vedea lucrurile, Vercingetorix deduce că doamna cu care era Eduard dimineața (în realitate Gabriela) este metresa contelui și de aici în colo va acționa ca atare. Îi aduce astfel la cunoștință presupusei contese, care sunt preocupările soțului ei. Franzi ține cu tot dinadinsul să afle cine l-a răpit pe conte și va încerca să-și identifice rivala la recepția contelui Bitovski. Nevoind să-ți vadă prestigiul călcat în picioare de către soțul amator de idile, Gabriela îl caută pe Eduard pentru a-i cere o explicație. Situația se precipită prin sosirea lui Vercingetorix și a lui Franzi. Cu prezență de spirit, contele îl roagă pe ministru s-o prezinte pe metresă drept soția lui. Cum acesta înțelesese că Gabriela este amanta contelui, i-o prezintă lui Franzi drept soția sa și pleacă cu Gabriela lăsându-l pe Eduard cu Franzi. Primul act se termină, astfel, sub semnul unei furtuni în dezlănțuire. ACTUL AL II-LEA se petrece la recepția contelui Bitovski unde sunt prezenți toți protagoniștii intrigii. Dând dovadă de multă sensibilitate și căldură sufletească, Gabriela încearcă să-l salveze pe Eduard din situația în care se complăcea, dar nu reușește. Abil, Eduard aplanează conflictul cu soția și domină toată deruta celorlalți în legătură cu misterioasa dansatoare Cagliari.”Finul diplomat” Vercingetorix încurcă de așa manieră lucrurile, încât se ajunge la o confuzie generală. Într-un moment când se credea neobservat, Eduard îi înmânează biletul lui Pepi. Ea recunoaște că scrisul este al lui Josef, dar acceptă întâlnirea contelui, convinsă că numai așa îl va determina pe Josef să-și recunoască deschis dragostea, fiind sigură că îl va întâlni și pe el la Hietzing. După baletul ”Povestirii din pădurea vieneză”, Bitovski închină paharul în sănătatea Gabrielei, descoperindu-i-se astfel identitatea. Toți se pregătesc să meargă la Hietzing. ACTUL AL III-LEA, care se desfășoară pe fundalul parcului de distracții din Hietzing, presupune o discuție anterioară între Gabriela și Vercingetorix, în urma căreia acesta s-a hotărât să o cucerească pe Franzi și să o ajute pe contesă. Serbările populare, care se desfășoară sub cerul unei nopți de vară, au darul magic al destinderii sufletești, dând eroilor revelația unui fior de voluptate și dragoste de viață necunoscut sub eticheta de la contele Bitovski. După ce mai întâi cele trei perechi își găsesc intimitatea în câte un boschet tainic, scânteia deznodământului vine de la precauta Pepi care, din cauza insistențelor contelui, dorește să plece acasă. În cele din urmă, Gabriela obține de la Eduard dovada dragostei constante și rezolvarea conflictului aduce împăcarea soților, în timp ce celelălte personaje reintră în cursul normal al realității. Astfel, Franzi se va căsători cu Vercingetorix și Kagler cu Roza, iar Eduard și Gabriela vor fi nașii lui Josef care se va căsători cu Pepi. Cortina cade la sfârșitul operetei peste o atmosferă de voie bună și dragoste de viață.
Australia de Vest (în ) este cel mai mare stat australian, după teritoriu, și al patrulea după populație. Acest stat are a doua cea mai mică densitate, după Teritoriul de Nord. Se învecinează cu Teritoriul de Nord și Australia de Sud la est. Capitala sa este Perth, unde este concentrată 70% din populația Australiei de Vest. Statul Australia de Vest este bogat în resurse minerale, în special în aur, fier, nichel, aluminiu, diamante, precum și importante rezerve de țiței, cărbune și gaze naturale. Industria extractivă este foarte dezvoltată. Industria metalurgică ocupă de asemenea un loc important în regiune, în special industria siderurgică. Primii europeni, ce au cercetat coasta de vest a regiunii au fost olandezii, sub conducerea lui Dirk Hartog. În 1826 este înființată prima colonie britanică, King George Sound. În 1901 devine stat autonom, sub coroană britanică.
Schubert este un nume de familie, inițial din spațiul germaofon. Persoane celebre:
Elfii din Ëa, numiți și quéndi, fac parte din lumea fictivă realizată de către scriitorul J.R.R. Tolkien. Cuvântul "quendi" provine din limba eldarilor și înseamnă cei care pot grăi. Un quendi este un individ al uneia din rasele care populează Arda și Pământul de Mijloc. Aceștia sunt adesea menționați în cărțile Hobbitul și Stăpânul Inelelor, dar istoria și faptele lor pot fi găsite numai în cartea Silmarillion, care a fost publicată după moartea lui Tolkien, precum și în alte cărți publicate de către fiul scriitorului, Christopher Tolkien, cum ar fi Povești neterminate, Istoria Pământului de Mijloc, dar și altele. Quendi erau numiți uneori și primii născuți (Minnònar) sau copii mai bătrâni, spre deosebire de oameni, care erau numiți cei născuți după. Oamenilor li se mai spunea și cei care au fost treziți apoi de către Eru Iluvatar. Dunedainii îi numeau Nimir (Cei frumoși), în timp ce numele lor Sindarian era Eledhrim. Conform cărții Silmarillion, Valarul Melkor, stăpânul întunecat, luase deja mulți prizonieri elfi dintre cei care rătăceau departe de Lacul Cuiviénen, îi torturase și îi mutilase până ce s-au transformat în orci. Datorită acestei fapte, Valarii au pornit război împotriva sa, și, după ce l-au înfrânt, l-au închis in Sălile lui Mandos, din Valinor. Valarii au decis să-i aducă pe elfi în Valinor, în loc să-i lase să sălășluiască în Pământul de Mijloc, pe malul lacului Cuivienen. Ei l-au trimis pe Orome, care i-a luat pe Ingwë, Finwë și Elwë ca ambasadori în Valinor. După ce s-au întors pe Pământul de Mijloc, au organizat marea călătorie către Pământurile Valarilor. Nu toți elfii au acceptat să părăsească locul lor de naștere, primind astfel denumirea de Avari (cei nedoritori). Ceilalți au fost numiți de către Orome Eldari, poporul stelelor. Ei s-au împărțit în trei case: Casa Vanyarilor, Casa Noldorilor și Casa Telerilor, și i-au luat drept conducători pe Ingwë, Finwë și respectiv, Olwë. Pe drum, o parte din Teleri s-au înfricoșat de Munții Cețoși și nu au îndrăznit să treacă mai departe, sălășluind astfel pe malurile râului Anduin. Ei l-au ales conducător pe Lenwë și au devenit elfii Nandori. După mulți ani, Ulmo s-a reîntors în Beleriand, ca să-i caute pe Telerii rămași. Cum Elwë nu fusese încă găsit, o parte din Teleri l-au ales pe fratele său, Olwë, drept conducător, au plecat pe mare și au ajuns în Valinor. Aveau darul făuririi bărcilor și, cu Olwë conducându-i, au ajuns până la malurile estice ale Tărâmului Binecuvântat. Totuși, o parte din Teleri au rămas pentru a-l căuta pe Elwë, iar alții s-au oprit pe malurile Pământului de Mijloc, chemați fiind de Ossë. Ei l-au ales pe Cìrdan drept cârmuitor al lor și au format poporul Falathrim. Toți Telerii care au rămas în Beleriand au luat numele de Sindari. Născut în Valinor, Fëanor, fiul lui Finwë și cel mai mare dintre noldori, a creat Silmarilii, în care a depus o parte din Lumina Copacilor din Valinor. După trei evuri în Sălile lui Mandos, Melkor a fost eliberat și, prefăcându-se că nu mai este malefic, cu multă șiretenie a împrăștiat ura între Noldori. În cele din urmă, s-a răzvrătit împotriva Valarilor, l-a ucis pe Finwë și a furat silmarilii. Fëanor l-a numit Morgoth () Dușmanul. Elful și fii săi au jurat să ia silmarilii înapoi și să ucidă pe oricine poseda vreunul și nu voia să li-l dea. Fëanor a adunat mulți noldori și a plecat în Beleriand după Morgoth, fără ca Valarii să-i dea voie. Elfii care l-au urmat pe acesta nu au mai avut voie să se întoarcă în Valinor. În Beleriand Elwë a fost în sfârșit găsit, acesta s-a căsătorit cu Maia Melian. A devenit regele sindarilor din Beleriand și după primul război, în timpul răsăritului lunii, au ajuns primii noldori în Pământul de Mijloc. Aceștia au asediat Angbandul, dar în final au fost înfrânți. La sfârșitul evului Eärendil Marinarul, din casa lui Finwë a călătorit pe mare până în Valinor și atunci Valarii au luat pedeapsa de pe umerii Noldorilor și au început Războiul Urii contra Lordului Întunecat și în final l-au învins. După Războiul Urii, Valarii au încercat să-i convingă pe elfi să se întoarcă în Valinor. Mulți au acceptat, dar mulți au rămas. În timpul celui de-al doilea ev ei au creat regatele Lindon, Eregion și Codrul Întunecat. Sauron, cel mai important servitor al lui Morgoth a adus razbel asupra lor, dar cu ajutorul Numenoreenilor l-au învins. Din publicațiile lui Tolkien reiese destul de clar că odată cu distrugerea Inelului Puterii puterea celor trei inele ale elfilor va dispărea și ea și va începe evul oamenilor. Elfii care rămâneau în Pământul de Mijloc erau pecetluiți să intre într-un declin încet, după cum a prezis Galadriel vor deveni un popor rustic al dealurilor și pădurilor. Tolken nu a explicat foarte clar cât de mult timp va dura această schimbare, dar spune că puterea Noldorilor care vor rămâne va pieri imediat, decăderea rasei elfești din Pământul de Mijloc va dura sute, poate chiar mii de ani, chiar până aproape în zilele noastre, când menționări despre elfi mai apar doar în fantezii și povești. Sunt multe referințe în Stăpânul Inelelor, care menționează existența elfilor în Pământul de Mijloc în zilele de început ale celui de-al Patrulea ev. Elladan și Elrohir, fii lui Elrond nu l-au acompaniat pe tatăl lor când Corabia Albă cu Păstrătorul Inelului și cu regii Noldori a plecat din Limanurile Cenușii spre Valinor; se spune că au rămas în Lindon pentru o vreme. Celeborn este de asemenea absent de la plecarea din Limanuri și după cum i-a lăsat vorbă lui Aragorn nu avea de gând să o urmeze pe Galadriel prea curând. Anexa A a cărții Stăpânul Inelelor spune că Celeborn a unit cea mai mare parte de sud a Codrului Întunecat cu Lothlòrienul la sfârșitul celui de-al treilea ev. În altă parte Tolkien scrie că Celeborn a sălășluit o vreme în Lindon înaine ca să plece în sfârșit în Valinor. Tolkien a scris de asemenea că Elfii s-au mutat în Ithilien în timpul regelui Elessar și au ajutat la reconstruirea Gondorului. Cei mai mulți s-au așezat în partea de sud a Ithilienului pe malurile râului Anduin. De asemenea se spune că mulți elfi au continuat să trăiască la Limanurile Cenușii, cel puțin pentru o perioadă de timp. Tolkien spune că Círdan nu a plecat cu Elrond, Galadriel și ceilalți la sfârșitul cărții Stăpânul Inelelor, și Sam Gamgee a călătorit plecând din Linmanuri când acestea deja decăzuseră. Se spune că Círdan a plecat cu ultima corabie, care avea să mai plece din Limanurile Cenușii. Legolas a plecat și el din Pământul de Mijloc după moartea regelui Elessar și după cum apare în Stăpânul Inelelor el a fost cel care și-a construit barca și pare cam ciudat că un Elf Verde din Codrul Întunecat să construiască o barcă care să poată să ajungă în Tărâmul Binecuvantat fără ajutorul poporului lui Círdan. Multele descrieri ale Lórienului și ale Codrului Întunecat sugerează că o parte semnificativă din populația elfilor a rămas în Pământul de Mijloc în prima parte a celui de-al Patrulea ev. În Stăpânul Inelelor, Caras Galadhon este pomenit ca fiind un oraș mare și se pare că populația de Elfi Verzi a crescut măcar până la câteva mii. Descrierea regiunii Tharanduil din partea de nord a Codrului Întunecat sugerează faptul că populația era și mai mare. Este oarecum neobișnuit că în ciuda faptului că Elfii Verzi din partea de est a Munților Cețoși nu simțeau o chemare pentru Valinor. Mulți dintre ei au plecat chiar în perioada în care Codrul Întunecat era liber și nu mai prezenta niciun pericol din partea lui Sauron. Pe cealaltă parte Tolkien face referințe la un Pământ de Mijloc aproape nepopulat de elfi ceea ce nu prea coincide cu cele menționate mai sus. În Povestea lui Aragorn și a lui Arwen din Anexa A se găsește scris că elfii aproape plecaseră de tot din Pământul de Mijloc. Majoritatea celor care au rămas trăiau în Codrul Întunecat în timp de o mică parte trăiau în Lindon. Aragorn povestește despre grădinile goale ale lui Elrond din Vâlceaua Despicată, iar Arwen îl întreabă dacă ar fi mai bine să anuleze decizia pe care a luat-o. După moartea voluntară a lui Elessar Arwen pleacă într-un Lòrien descris ca fiind abandonat complet, și ea moare. Cu atât de multe elemente în faimoasa creație a lui Tolkien, aceste contradicții trebuie să rămână doar ca exemple ale diferitelor idei și teme pe care autorul le-a cercetat la diferite momente și ca teme de discuție pentru fanii săi. Se pare că acei quendi care nu au călătorit niciodată în Aman, cum ar fi Avarii, în timp trupurile lor s-au consumat și au rămas ca niște spirite care nu pot fi văzute de ochii oamenilor sau al elfilor din Aman. Așa cum este precizat în Istoria Pământului de Mijloc și în scrisorile lui Tolkien elfii aveau un alt ciclu al vieți în comparație cu oamenii. O mare parte din informația de mai jos se referă la eldari, așa cum s-a găsit în eseul Legi și Obiceiuri printre Eldari din cartea Inelul lui Morgoth, dar multe idei se pot aplica și la Avari. Elfii sunt născuți la aproximativ un an după concepție. Ziua în care au fost concepuți se sărbătorește și nu ziua nașterii, deoarece pentru ei viața începe de la concepție (o idee care provine din faptul că Tolkien era Catolic). Mintea li se dezvoltă mai repede decât trupul și la un an deja pot vorbi, merge, dar chiar și dansa și maturizarea rapidă face ca tinerii elfi să pară mai bătrâni decât sunt în realitate. Perioada de pubertate este între aproximativ 15 și 100 de ani (la vârsta de 15 ani ei ajung la înălțimea unui adult). Toți elfii ajung adulți înainte de vârsta de 100 de ani. Tolkien nu este foarte clar atunci când pomenește despre actuala creștere a elfilor. În Legi și Obiceiuri ale Eldarilor\|Legi și Obiceiuri el spune că elfii au creșterea corpului mai înceată la început decât cea a oamenilor. La vârsta de 20 de ani ei ar mai putea încă părea că au 7 ani, în timp ce oamenii la această vârstă sunt deja maturi. Totuși, mai târziu, Tolkien a scris că oamenii și elfii se dezvoltă la fel până la maturitate, dar atunci elfii nu mai îmbătrânesc. Elfii se căsătoresc liber. Elfii au o singuă soție și adulterul este de neconceput printre elfi. Ei se căsătoresc o singură dată (Finwë făcând excepție, el s-a recăsătorit după ce prima lui soție a murit). Îndrăgostiții se pot alege chiar cu mult timp înainte de căsătorie și pot să devină logodiți. Tinerii elfi se pot logodi cu acordul părinților, dar cei care sunt adulți sau au de gând să se căsătorească curând nu mai au nevoie de consimțământul părinților. Ei fac schimb de inele, iar o logodnă poate fi stricată prin întoarcerea inelelor (totuși acest lucru se întâmplă foarte rar). Logodna nu poate dura mai mult de un an, tinerii trebuind apoi să se căsătorească. Căsătoria este celebrată la un ospăț al celor două case. Ei dau inelele de logodnă și primesc altele pe care să le poarte pe degetul index. Mama miresei dă mirelui un juvaier pentru a-l purta tot restul căsniciei. Punctul de vedere al elfilor în legătură cu actul sexual este special și intim pentru că duce la conceperea și nașterea unui copil. Deoarece adulterul este ceva de neconceput printre elfi, aceștia trăiesc despărțiți pentru lungi perioade de timp fără a se teme de infidelitate. Elfii au puțini copii (Fëanor și Nerdanel au fost o excepție, ei având 7 fii), iar perioada între care elfii au copii este destul de mare. Elfii, în special Noldorii se preocupă cu variate meșteșuguri cum ar fi fierăria, sculptura și alte arte și desigur și procurarea mâncării. Bărbații și femeile pot face aproape tot la fel de bine, totuși femeile se specializează în vindecat și arte, pe când bărbații se duc la război. Acest fapt se întâmplă deoarece ei cred că a lua o viață are legătură cu a conserva viața. Totuși elfii nu au roluri rigide, femeile putând să se apere la nevoie la fel de bine ca și bărbații, iar bărbații pot avea rolul de vindecători, cum ar fi Elrond. În final decă nu mor în bătălie sau din diferite alte cauze, elfii doresc să plece în Valinor, unde Valarii, i-au găzduit de la început. Cei care vor să plece în Tărâmul Binecuvântat pleacă cu bărci construite în Limanurile Cenușii. În ciuda faptului că Tolkien spune în Hobbitul că elfii și hobbiții nu aveau barbă, Cìrdan chiar avea barbă ceea ce pare a fi o anomalie. Totuși Tolkien spune că elfii de vârsta a treia aveau barbă, Cìrdan fiind unul dintre ei. (Mahtan, tatăl lui Nerdanel a avut barbă în a doua parte a vieții ceea ce este considerat un fenomen.) Nu este clar care este diferența dintre cele trei vârste, căci Tolkien nu a lăsat note care să lămurească subiectul. În aparență, bărbile erau singurul semn de îmbătrânire. Se pare că Tolkien și-a schimbat până la urmă părerea în legătură cu barba elfilor. Așa cum scrie Christopher Tolkien în Povești neterminate, tatăl lui a scris în anul 1972 că oamenii care erau urmași de elfi (cum ar fi Aragorn) nu aveau barbă ceea ce ce duce la concluzia ca nici elfii nu aveau barbă. Elfii uneori îmbătrânesc din cauza stresului puternic. Cìrdan este descris ca fiind foarte bătrân deoarece a trecut prin multe greutăți în primul ev și a fost prizonier la Morgoth pentru o perioadă de vreme, aproape nefiind recunoscut de poporul său după eliberarea sa. Elfii sunt nemuritori. În plus față de nemurire, ei sunt imuni la toate bolile și pot să se vindece de răni care în mod normal ar omorî un om. Totuși, elfii pot muri din cauza grijilor și tristeții. Elfii care mor sau sunt uciși pleacă în Salile lui Mandos în Valinor. După o anumită perioadă de timp care servește ca relaxare și curățare a spiritelor, (fëar) ei se îmbracă în vechile corpuri ([Ei nu se duc aproape niciodată în
Gonartroza sau artroza genunchiului este o afecțiune care constă în distrugerea cartilajului suprafețelor articulare ale genunchiului. Leziunea primară în artroză este la nivelul cartilajului. Artroza genunchiului este o problemă de sănătate importantă prin frecvența mare la populația de peste 40 de ani. Este caracterizată prin câteva elemente: Pe baza acestor examene, AG a fost impărțită în 4 stadii de gravitate: purtarea pantofilor cu talpă elastică pentru reducerea impactului cu solul folosirea unui baston pentru descărcarea genunchiului folosirea antiinflamatoarelor nesteroidiene. În privința corticoizilor, părerile sunt împărțite. lavajul articular artroscopic: se face din abundență în timpul artroscopiei diagnostice. Este bine să se desfășoare astfel: a.) tratamentul inițial este nefarmacologic, folosind terapia fizică și educarea pacientului b.) tratamentul medicamentos include antiinflamatoarele nesteroidiene, injectarea intraarticulară de suplimentatoare de viscozitate și injectarea intraarticulară de corticoizi. c.) tratamentul artroscopic se adresează cazurilor severe, în care durerea este intensă și există și o pierdere semnificativă a mobilității și tratamentul medicamentos nu mai este eficient. Terapia fizică: sunt recomandate: Modificarea stilului de viață: Probleme nerezolvate: dozajul optim și dacă greutatea moleculară a preparatului este important și cum. Se pare că produsele cu greutate mai mare sunt mai eficace. cei care nu susțin folosirea intraarticulară a corticoizilor pentru că favorizează degenerarea articulației (artropatia corticoidă) și au efect redus și doar simptomatic cei care susțin folosirea lor pentru că ameliorează semnificativ durerea, au efect antiinflamator puternic, îmbunătățesc funcția musculară și reduc formarea osteofitelor (ca număr și dimensiune). Tratamentul artroscopic: rolul artroscopiei în gonartroză: a) lavajul: asigură ameliorarea simptomelor la 85% din cazuri. La 2 luni post lavaj 60% dintre cei operați înca mai au ameliorare. Este doar un tratament paliativ modest. b) debridarea: scoate din articulație fragmente libere meniscale, cartilaginoase sau sinoviale dar și fragmente încă aderente dar parțial desprinse. Eficacitatea pe stadii a lavajului + debridării la 6 ani postoperator: c) tehnica microfracturilor: este urmată de rezultate mai bune decât debridarea: la 7 ani postoperator rezultatele bune au reprezentat 75% din cazuri. d) tehnica mozaicoplastiei: indicată pentru leziunile relativ mici: 2-3 cm pătrați. Rezultatele pe termen scurt sunt mulțumitoare la 87% din cazuri. e) autogrefa condrocitară: autogrefa crescută într-o bancă de țesuturi Artroscopia este indicata pentru tratamentul artrozelor de stadiul II si III. Artroplastia genunchiului: este soluția finală de tratament a AG (stadiul IV). a.)Contraindicații absolute: infecții active sau recurente, obezitatea b.)Contraindicații relative: pacienții tineri și activi, articulația neurotrofică, starea psihică necorespunzătoare. de ansamblu după PTG: bune și foarte bune la 90% dintre pacienți (ameliorarea durerii și a funcției genunchiului). Boli ale sistemului osteo-articular
Lohengrin este un cavaler misterios din mitologia germană. Acest articol se ocupă numai de o operă cu același nume de Richard Wagner dedicată socrului său, compozitorul Franz Liszt. Acțiunea operei se petrece în Anvers (Antwerpen), pe țărmul râului Schelde, în Brabant (azi în Belgia). Toată acțiunea durează doar 3 zile. Drama se deschide prin scena în care contele brabant Friedrich de Telramund o acuză pe Elsa de Brabant că și-ar fi ucis fratele mai mic, pe Gottfried, fără a avea însă dovezi clare. Regele dorește să audă și versiunea fetei, care neagă învinuirea și cere să i se facă dreptate printr-un duel. Un cavaler va lupta pentru ea împotriva lui Friedrich de Telramund. Apărătorul Elsei de Brabant este eroul pe care l-a visat, Lohengrin. Acesta sosește din tărâmurile minunate ale Sfântului Graal, într-o luntre purtată de o lebădă, și luptă pentru Elsa, în schimbul promisiunii că nu i se va cere să-și dezvăluie identitatea. Lohengrin îl învinge pe Friedrich, salvând onoarea și numele Elsei, de aceea, drept răsplată, o va lua chiar de soție. În vreme ce se fac pregătirile pentru nuntă, perechea exilată Ortruda (soția lui Friedrich) și Friedrich complotează împotriva cavalerului misterios Lohengrin, acuzându-l de vrăjitorie. Prin disimulare și falsă umilință, Ortruda se apropie de Elsa și reușește să-i trezească îndoiala privind identitatea viitorului ei soț. O face să creadă că va fi părăsită de cel pe care îl consideră alesul ei. A doua zi are loc căsătoria lui Lohengrin cu Elsa, dar seara, în iatac, tânăra își încalcă jurământul, cerându-i cu insistență soțului să-și dezvăluie originea și numele. Această rugăminte și încălcarea jurământului îl obligă pe Lohengrin să-și dezvăluie obârșia, dar și să părăsească ținuturile Brabantului, pentru a reveni în cetatea Graalului, Montsalvat. Lohengrin vine din „Imperiul Graalului” pentru a cunoaște omul și toată frumusețea acestuia, însă, dezamăgit, se reîntoarce în lumea în care nu există pasiuni răvășitoare, ci numai puritate sacră. Cavalerul se alătură poporului brabant spre a-l ajuta în lupta împotriva dușmanului, cu condiția ca acesta să nu-i ceară să-și dezvăluie identitatea, și este acceptat, căci avându-l alături, locuitorii își simțeau puterile miraculos sporite, ca un efect divin. Curiozitatea Elsei, care este în fond o subliniere a naturii umane nestatornice, îl obligă pe erou să se destăinuie. Acest moment de conștientizare pentru brabantezi este și o despărțire definitivă de Lohengrin, care sperase în dragostea și încrederea lor. Locuitorii Brabantului află că “străinul“ este dintr-un alt tărâm, unde, eliberat de egoism, violență, răutate și ajutat de harul divin, spiritul poate trăi conform menirii sale. Eroul vine din Cetatea Graalului, unde sunt păstrate lancea care a străpuns trupul lui Isus și potirul din care acesta ar fi băut la Cina cea de Taină. Tradiția spune că Graalul ar fi o cupă sacră, realizată de îngeri din smaraldul desprins de pe fruntea lui Lucifer la cădere, după care, potrivit tradițiilor creștine, Iosif din Arimateea a adunat sângele lui Isus din rana provocată de centurionul roman Longinus. Graalul ar fi fost păstrat într-un loc ascuns, până ce a fost găsit de eroul Perceval („Parsifal”, care la rândul lui va fi personajul unei alte opere wagneriene). Mitul a fost pus în circulație de literatura cavalerească din ciclul breton al „Cavalerilor Mesei Rotunde”, în care discipolii regelui Arthur (Artus) pornesc în căutarea potirului sfânt (Graalul). În Cetatea Montsalvat această cupă, ce ar avea puteri terapeutice miraculoase și ar fi oferit eternitatea, iluminează lăcașul și îi obligă pe eroi să ducă o viață lipsită de păcate, castitatea fiind o condiție de bază. Ritualul care se săvârșește aici insuflă slujitorilor Graalului puteri și energii supranaturale. Numai regelui-preot îi este permis să aibă urmași, iar acesta este Parsifal, tatăl lui Lohengrin.
Ion N. Socolescu este unul dintre cei mai buni reprezentanți ai școlii românești de arhitectură modernă. Folosind repertoriul de forme al academismului francez, stilul său se caracterizează prin claritate și monumentalitate, un exemplu în acest sens fiind clădirea fostului Palat de Justiție din Craiova, astăzi sediul central al Universității din Craiova.
În lucrările lui Georgescu se regăsește puternica sa formație clasică. Aceasta se observă din primele sale lucrări: „Izvorul” (1879), „Aruncătorul de lance” (1882, turnat în bronz, posibil cea mai importantă lucrare a sa). Izvorul, o sculptură modelată din ghips patinat, a fost achiziționată de Pinacoteca Statului din București și lucrarea originală, semnată și datată lateral stânga pe plintă Georgesco 1879, a intrat în 1949 la Galeria Națională. Din dorința de a proteja sculptura realizată dintr-un material fragil, în 1961 muzeul a turnat după original o copie în bronz, la Combinatul Fondului Plastic din București. Viziunea sa realistă apare mai ales în seria de portrete dedicate unor personalități din cultura română:Bustul Iulia Hasdeu, 1889, pe al cărei soclu dăltuiește cuvintele: ”Mai șezi puțin…”.Simțul monumentalității se regăsește în statui precum „Gheorghe Lazăr” (1886) sau „Statuia lui Gheorghe Asachi din Iași” (1887). A executat de asemenea statuile alegorice „Agricultura” și „Justiția”, care împodobesc fațada Băncii Naționale. Ion Georgescu s-a ocupat și de pictură și desen, lăsând o serie de remarcabile acuarele. A mai realizat busturile lui Matei Basarab, Vasile Lupu, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, monumente precum cel dedicat „Domniței Bălașa” (1883), creații precum „Răpirea Proserpinei”, „Endymion”. Ion Georgescu a realizat mulajul basoreliefului aflat pe piatra tombală a lui Mihai Eminescu, din Cimitirul Bellu din București. Schițele originale ale monumentului i-au fost puse la dispoziție de André Lecomte du Noüy, care fusese desemnat inițial să edifice acest monument. Basorelieful reproduce chipul lui Eminescu, așa cum a fost inclus în tabloul ”Junimii”, iar mai târziu în primele ediții Maiorescu, de la editura Soccec. Mihai Tican Rumano a recuperat mai târziu mulajul din ghips, după care s-a turnat basorelieful de la Bellu, piesa aflându-se expusă la Muzeul de Artă Pastică din Câmpulung-Muscel. Un secol de sculptură românească Români pe mărci poștale românești
Pascaly a introdus în repertoriul scenei românești marea literatură dramatică universală, reprezentată de Shakespeare, Dumas, Vigny, etc. O dată cu aceasta el a deschis și drumul melodramei. Susținând dramaturgia originală, a introdus în repertoriul său mai ales piesele istorice. Deși Pascaly a dovedit talent și pentru comedie („Revizorul”, după Gogol), stilul său de joc s-a adaptat în special dramei romantice. Pascaly însoțea forța de expresie în rostirea textului cu gestul generos; înflăcărarea sa scenică supradimensiona personajele interpretate. Sinceritatea pasionată, patetismul jocului său transmiteau spectatorului o adâncă emoție. A jucat în piese precum: „Idiotul”, „Hamlet”, „Ștrengarul de Paris”, „Sărmanul Jack” sau comediile lui Victorien Sardou, o parte din care care el însuși le-a tradus. În 1882 sculptorul Ioan Georgescu a realizat portretul actorului Mihail Pascaly, turnat în bronz pentru a fi expus în foaierul Teatrului Național. În prezent, portretul există în mai multe exemplare: - bronzul original, aflat și acum la Muzeul Teatrului Național din București; - un exemplar în bronz la Muzeul de Artă Brașov (inv. 192); - un exemplar în gips patinat la Muzeul Județean de Artă Prahova (inv. 163); - un exemplar în gips patinat la Muzeul Național de Artă al României (inv. 1081), care are sub brațul stâng semnătura Martin, ceea ce indică faptul că a fost turnat la Paris; - un exemplar cumpărat în 1927 de Muzeul Toma Stelian și transferat în 1948 în Muzeul Național de Artă al României. Semnat, datat pe umărul stâng: I. Georgescu 1882. Români pe mărci poștale românești
Victoria este un stat australian, situat în sud-estul continentului. După numărul populație, acesta este al doilea cel mai mare, după New South Wales, însă după întinderea teritoriului, acesta este al doilea cel mai mic (după Tasmania). Capitala statului este Melbourne. Teritoriul pe care se află statul contemporan Victoria a fost descoperit, în anul 1770, de către James Cook. Primele încercări de colonizare a acestor pământuri s-au încheiat cu un eșec. În Victoria sunt 4 tipuri de zone climatice: semiaridă în nord-vest, alpină în centru (în zona Alpilor Australieni), subtropicală în sud, și oceanică de-a lungul coastei. Precipitațiile sunt puține în nord, și bogate în centru și sud. Victoria este unul din cele mai dezvoltate state australiene. Furnizează cel puțin 1/3 din producția industrială a țării. Melbourne, capitala sa, este un important centru financiar. Victoria este un stat bogat în resurse minerale, în special în combustibili, precum țițeiul, gazul natural și cărbunele. Industria joacă un rol important, în special industria constructoare de mașini. Agricultura de asemenea aduce venituri importante statului Victoria. Ovicultura, creșterea oilor, este cel mai important sector al agriculturii, aducând venituri de sute de milioane de dolari australieni. Creșterea vitelor, este de asemenea un important sector al agriculturii.
The Association of Chartered Certified Accountants (ACCA) este o organizație globală de experți contabili fondată în Marea Britanie și cu sediul la Londra, care conferă calificarea profesională de Chartered Certified Accountant (inițiale ACCA sau FCCA) pe plan mondial. ACCA este una din cele mai mari organizații de contabili din lume și are în prezent una dintre cele mai rapide rate de creștere a numărului de membri și studenți (peste 122 000 de membri și 325 000 de studenți și afiliați în 170 de țări). Pe lângă sediul central din Londra, ACCA mai deține un centru administrativ la Glasgow și 80 de birouri locale, dintre care unul la București. Întrucât titlul de Chartered Certified Accountant este protejat legal, persoanele care îl folosesc pentru a se desemna trebuie să fie membri ai ACCA și, dacă desfășoară misiuni de expertiză contabilă sau audit, trebuie să repecte reglementări adiționale, cum ar fi cele care instituie necesitatea de a deține un certificat de liberă practică, obligația de a încheia asigurări de răspundere civilă și obligația de a se supune la controale din partea ACCA.Istoria ACCA începe în 1904, când opt persoane au format o organizație numită 'the London Association of Accountants'. Această inițiativă avea drept scop oferirea unui acces mai deschis la profesia contabilă decât era posibil în acel moment, în principal prin institutele de experți contabili din Anglia și Țara Galilor (ICAEW) și Scoția (ICAS). În 2007, obiectivul ACCA este acela de a deveni cea mai mare organizație profesională globală ca reputație, influență și număr de membri. O cronică a datelor importante din istoria ACCA și a predecesorilor săi este: ACCA oferă următoarele calificări: Calificarea ACCA este principala calificare oferită de ACCA. După promovarea a până la 14 examene profesionale, completarea unui modul despre etica profesională și obținerea unei experiențe profesionale relevante și supervizate de trei ani, o persoană poate deveni Chartered Certified Accountant. Conform tradițiilor ACCA, accesul la examene este deschis pentru toate persoanele care au terminat un ciclu de educație secundară (la nivel de bacalaureat) și sunt înscrise într-o formă de învățământ superior (pe care ar trebui s-o finalizeze înainte de obținerea calității de membru). Ca parte din Calificarea ACCA, ACCA oferă în colaborare cu Oxford Brookes University un titlu universitar de licență (Bachelor of Science) în contabilitate aplicată, după terminarea modulului Fundamentals (primele nouă examene) din cadrul calificării și depunerea unui proiect de cercetare). Materiile examinate includ contabilitatea financiară, contabilitatea de gestiune, audit financiar, fiscalitate , drept, management financiar, informatică de gestiune și management strategic. Examenele ACCA se susțin concomitent oriunde în lume, de două ori pe an, în iunie și în decembrie. Primele trei examene din Calificarea ACCA pot fi susținute și pe calculator, în orice moment al anului. Aceasta este o calificare contabilă pentru începători. Deși CAT este o calificare de sine stătătoare, de obicei persoanele care studiază pentru CAT o consideră o introducere în contabilitate, înainte de începerea studiilor pentru Calificarea ACCA. Diploma in Financial Management (DipFM). Introdusă la mijlocul anilor 1980 sub denumirea de Certified Diploma in Accounting and Finance, aceasta este o calificare financiară destinată managerilor nefinanciari. Persoanele interesate de Schema profesională se înscriu inițial ca studenți. După terminarea examenelor ACCA, studenții devin automat afiliați ACCA. Pentru a deveni membri asociați (Chartered Certified Accountant), afiliații trebuie să fi acumulat trei ani de experiență contabilă relevantă și supervizată, pe care s-o poată dovedi. Odată ce și această condiție este îndeplinită, afiliații devin membri asociați prin hotărârea Consiliului ACCA, în continuare având dreptul de a fi desemnați cu denumirea de Chartered Certified Accountant și putând utiliza inițialele ACCA. De la 1 ianuarie 2008, calitatea de membru senior, sau Fellow, se acordă automat membrilor cu vechime neîntreruptă de cinci ani, cu condiția respectării cerințelor privind Dezvoltarea Profesională Continuă (Continuous Professional Development - CPD). Înainte de 2005, Dezvoltarea Profesională Continuă (CPD) era obligatorie numai pentru deținătorii de certificate de liberă practică și de licențe pentru insolvență. Din 2005, ACCA a extins obligativitatea CPD la toți membrii, în trei faze: Faza 3: Începând cu 1 ianuarie 2007, pentru membrii admiși pe sau înainte de 31 decembrie 1994. În afara acestor țări, recunoașterea legală de către autoritățile guvernamentale sau recunoașterea reciprocă de către institute similare variază de la țară la țară. Chiar și acolo unde nu există o recunoaștere legală sau reciprocă, membrii ACCA pot beneficia, în anumite cazuri, de avantaje la susținerea examenelor profesionale locale. În plus, în multe cazuri, puternica reputație globală a ACCA ar putea face inutilă ob'inerea unei calificări locale. Calificarea ACCA este recunoscută prin lege de toate statele membre ale Uniunii Europene, în conformitate cu directiva privind recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale. Această recunoaștere se extinde și asupra țărilor din Spațiul Economic European și Elveției. De exemplu, un membru ACCA poate practica profesia contabilă în toate statele membre ale UE, SEE sau în Elveția, dar pot folosi doar desemnarea ACCA sau Chartered Certified Accountant și nu desemnarea calificării contabile locale. Accesul la calificările contabile locale se face prin promovarea unui test de aptitudini. Este însă necesar ca membrul ACCA în cauză să fie cetățean al unui stat membru al SEE sau al Elveției pentru a putea beneficia de prevederile acestei directive. Pe lângă recunoașterea conferită de directiva europeană, membrii ACCA beneficiază în România și de acordurile semnate de ACCA cu Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România (CECCAR) și cu Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR). Membrii ACCA pot obține calitatea de expert contabil sau de auditor financiar prin prezentarea de dosare și susținerea de interviuri la cele două organisme profesionale. Calificarea ACCA este în prezent recunoscută de organizații naționale de experți contabili cu care organizează scheme de examinare comune în următoarele țări: La sfârșitul anului 2006 existau 64 574 de membri și 91 379 de studenți și afiliați în vestul Europei, Regatul Unit și Irlanda, precum și 3 279 de membri și 17 273 de studenți și afiliați în Europa Centrală și de Est. În România sunt în prezent în jur de 400 de membri ACCA și 3 000 de studenți și afiliați. Nu există deocamdată niciun acord de recunoaștere reciprocă între ACCA și AICPA/NASBA dar au existat negocieri în acest sens. În prezent, acestea sunt suspendate în urma unei decizii a instituției de reglementare a profesiei contabile din Regatul Unit, Professional Oversight Board of Accounting. Trebuie remarcat că dacă ACCA ar dobândi recunoașterea legală în SUA, fiecare stat în parte ar trebui să acorde reciprocitatea pe propriul său teritoriu. În prezent, calitatea de membru ACCA este recunoscută de Colorado State Board of Accountancy, care consideră că aceasta îndeplinește cerințele legate de educație pentru a da dreptul membrilor să susțină examenul pentru obținerea calificării de Certified Public Accountant (CPA). Majoritatea membrilor ACCA care promovează examenul CPA pot solicita acordarea unei licențe CPA în statul Colorado, după o evaluare a calificărilor. La sfârșitul anului 2005 erau 1 315 membri ACCA în SUA. ACCA a semnat un acord de recunoaștere reciprocă cu CGA Canada, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Detalii ACCA este recunoscută de guvernul canadian ca fiind o calificare eligibilă pentru auditul instituțiilor guvernului federal din Canada. ACCA Canada întreprinde acțiuni pentru obținerea recunoașterii pentru exercitarea activității de audit statutar în provincia
Opera este centrată în jurul personajului feminin cu același nume, dintr-o lucrare a lui Goudon. Opera Mignon are o arhitectură clasică: uvertura, acte cu numere închise (dar bine conturate psihologic) și o evidentă alură melodramatică.
Fauna Republicii Moldova numără circa 14.800 de specii de animale, dintre care: Nevertebrate - 14.339 specii, inclusiv insecte (cca 12.000 specii). Lumea animală depinde implicit de caracterul florei care îi oferă hrană, adăpost și siguranță. Fauna Moldovei cuprinde circa 17 mii de specii animale dintre care 16,5 mii sunt nevertebrate și 460 de vertebrate. Fauna vertebratelor include 70 specii de mamifere, 281 specii de păsări, 14 specii de reptile, 14 specii de amfibieni și 82 specii de pești. În a doua ediție a Cărții Roșii sunt înscrise 16 specii de mamifere, 39 de specii de păsări, mai vulnerabile și periclitate cele răpitoare [67], 8 reptile, 1 amfibian, 12 pești, 1 chișcar, 37 insecte, 1 crustaceu și 3 moluște. [64] În pădurile Moldovei se pot distinge unele specii de animale ca: căprioara, mistrețul, vulpea, bursucul, veveriță, jderul sau pisica sălbatică și specii de păsări ca coțofana, pupăza, privighetoarea, mierla. În zonele de stepă se găsesc și următoarele specii de rozătoare: șoarecele de câmp, hârciogul, iepurele, popândăul, de păsări: ciocârlia, prepelița, potârnichea, și mai rar, dropia și alte animale precum bursucul și vulpea. Lacurile și bălțile sunt populate mai ales de gâște, rațe sălbatice și lebede. În mediul acvatic și anume în râurile și lacurile din țară se întâlnesc următoarele specii de pești: crapul, știuca, șalăul, somonul ș.a. Arahnofauna este slab reflectată în publicații științifice, cei mai studiați fiind păianjeni, peste 300 de specii, și acarienii din sistemele agricole. [68]. Din crustacee se întâlnesc 320 de specii din 10 ordine, cele mai numeroase fiind filopodele, copepodele, podocopidele și amfipodele. Moluștele sunt reprezentate de gasteropode - 60 de specii acvatice și 70 terestre (Helix pomatia, Carychium minimum) și bivalve - 30 de specii (Anodonta cygnea, Adacna vitrea).
Ordinul a fost înființat pe 16 aprilie 1934. Numărul total de persoane care au primit ordinul este de 12.745, (din care la 20 de oameni li s-a retras ordinul din diferite motive). Cea mai mare parte a celor care au primit ordinul au fost răsplătiți pentru faptele din timpul celui de-al doilea război mondial, (11.635 Eroi ai Uniunii Sovietice, 101 decorați de două ori, 3 decorați de trei ori și 2 decorați de patru ori). Mulți dintre cei care au primit ordinul au fost decorați post-mortem, așa cum a fost Aleksandr Matrosov, după ce a blocat o mitralieră inamică cu propriul său trup. În timpul războiului sovieto-afgan, între 1979 și 1989,65 de persoane au primit ordinul de Erou al Uniunii Sovietice.
Pravila de la Govora sau Pravila bisericească este cea mai veche culegere de legi atât bisericești, cât și laice din Țara Românească. Este tipărită în cea de-a doua tipografie cunoscută în Țara Românească, înființată de domnitorul Matei Basarab cu ocazia unor ample lucrari de reconstrucție, reconsolidare și extindere a mănăstirii Govora în 1637. Pravila de la Govora, este o traducere a călugărului erudit de la mănăstirea Bistrița, Mihail Moxa (sau Moxalie), a unui text slav, care redă un nomocanon bizantin (culegere de norme juridice) și este prima lucrare tipărită în limba română. Pravila are un caracter preponderent bisericesc, deși cuprinde și elemente de drept laic. Pravila de la Govora, cu 164 file, a fost tipărită în anul 1640, în șapte săptămâni, de tipografii Meletie Macedoneanul și Ștefan de Ohida. Pravila s-a tipărit în două edițiuni: una pentru Țara Românească, având prefața semnată de mitropolitul Teofil, alta pentru Ardeal, având prefața semnată de mitropolitul Ghenadie al Ardealului. Pravila de la Govora, denumită și Mica Pravilă, este totodată o culegere de tradiții și credințe populare referitoare la ceremonialul existențial. Credințele populare și pravila bisericească denotă convergențe și divergențe în modul în care sunt îndeplinite ritualurile existențiale: botezul, căsătoria și funeraliile.
Pravila lui Matei Basarab (cunoscută și sub numele de Îndreptarea legii) este o culegere de legi tipărită în 1652 la Târgoviște. Reprezintă traducerea unor legiuiri grecești (manualul lui Malaxos, tradus din greacă de Daniil Panoneanul) conținând însă și numeroase texte extrase din Pravila lui Vasile Lupu. Pravila lui Matei Basarab, cunoscută și sub denumirile Îndreptarea Legii cu Dumnezeu sau Pravila Mare (spre a o deosebi de Pravila cea Mică de la Govora denumită și Dreptatoriu de lege sau Pravila Bisericească, tipărită în 1640-1641 tot sub Matei Basarab) este socotită a fi și un îndreptar de credință, datorită conținutului ei dogmatic și cultic, fiind un mijloc de apărare a ortodoxiei împotriva influențelor calvine și catolice. Întrucât tipărirea s-a făcut cu aprobarea autorităților bisericești competente, ea a devenit corpusul oficial de legi al Bisericii române de Răsărit, fiind aplicată în viața socială a vremii. Se distinge prin abordarea drepturilor și obligațiilor clerului de mir, ale călugărilor, problemelor referitoare la familie, căsătorie, judecată bisericească, a chestiunilor teologice, liturgice, obiceiurile de drept. Pravila lui Matei Basarab, însușindu-și dispozițiile cuprinse în canonul 53 al celui de al șaselea sinod ecumenic al bisericii creștine desfășurat în 691-692, care statua că rudenia rezultată din botez este mai mare decât rudenia de sânge, a prevăzut în cazul rudeniei spirituale aceleași impedimente ca și în cazul rudeniei de sânge, oprind căsătoria până la gradul al șaptelea inclusiv, interzicând și căsătoria între finii aceluiași naș.
Pravila lui Vasile Lupu este o culegere de legi cunoscută sub numele de Carte românească de învățătură, tipărită la Iași în 1646. A fost scrisă de mitropolitul Varlaam Moțoc, având ca izvoare legea agrară bizantină de la sfârșitul secolului VII și începutul secolului VIII și o lucrare a lui Prospero Farinacci. Fiind o legislație caracteristic feudală, conținea norme prin care, apărându-se în general proprietatea și interesele feudalilor, se consfințea aservirea țăranilor și legarea lor de pământ, precum și inegalitatea împricinaților în fața legilor. În afară de numeroase dispoziții cu caracter general, Pravila conținea norme de drept civil, vamal, fiscal, medicină legală și de drept canonic.
Crucea de Fier, în original Das Eiserne Kreuz (EK), este o decorație militară a Regatului Prusiei - din timpul regelui prusac Frederik Wilhelm III, și apoi a Germaniei, care a fost instituită la 10 mai 1813. Aceasta decorație există și în prezent fiind distincție germană oficială care se acordă militarilor pe timp de război. Clasa I a ordinului reprezintă din anul 1813 cea mai înaltă distincție militară prusacă acordată pe timp de război, având un rang asemănător cu ordinul Pour le Mérite (poreclit și «Max cel albastru»), care însă este acordată numai ofițerilor. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Hitler decretase conferirea acestui ordin pentru germanii și cetățenii statelor aliate cu Germania, pentru fapte de arme excepționale sau comportarea vitejească în fața inamicului. Numărul claselor a crescut de la 3, cum fusese în timpul Primului Război Mondial, la 8, care în ordine progresivă erau: Clasa a II-a; Clasa I; Crucea de Cavaler; Crucea de Cavaler cu frunze de stejar; cu frunze de stejar și spade; cu frunze de stejar, spade și diamante; cu frunze de stejar aurii, spade și diamante (conferită o singură dată) și chiar o mai Mare Cruce (acordată numai o singură dată, lui Herman Göering pentru participarea Forțelor Aeriene în Campania din Franța, în anul 1940). Cu toate că sunt și alte distincții militare germane, nu au atins prestigiul care îl oferă persoanei decorate cu Crucea de fier. Crucea de Fier este populară mai ales printre bikeri, skinheads și alții, aceștia cu ajutorul icoanei milităriei germane promovează o imagine-tip dură, un simbol de rebeliune sau de non-conformitate. În anii '60, Crucea de Fier a fost adoptată de către surferii americani, care au început sa poarte medalii jefuite de către părinții lor. Cal Look, Volksrod și alți entuziaști de la Volkswagen folosesc de multe ori Crucea de Fier, ca un simbol care reflectă țara de origine a mașinii. Ed Roth a creat accesorii pentru surferi, și bikeri derivate din trofeele Germaniei din cele două războaie mondiale, care au inclus Crucea Surfer și Stahlhelm. Deasemenea în Statele Unite există o trupă numită Iron Cross. Wrestlerul american Triple H, a făcut o variație a Crucii de Fier drept logo-ul său în prima parte a anilor 2000, simbolul apare de 6 ori pe ținuta sa de luptă (în față și spatele trunchiului, pe ambele cotiere și pe părțile laterale ale cizmelor).
Pravilniceasca condică este o culegere de legi întocmită în anul 1775 sub domnia lui Alexandru Ipsilanti pentru Țara Românească, publicată și pusă în vigoare abia după cinci ani, în 1780. Ea a fost scrisă în limba greacă și în limba română. Denumirea de ”Pravilniceasca condică” este convențională, deoarece oficial ea s-a numit, în limba greacă, Sintagmation nomicon, iar în limba română, Mica rânduială juridică. Prin această legiuire s-a făcut un pas important în direcția modernizării organizării justiției. Are ca izvoare unele dispoziții din „Bazilicale”, jurisprudența (povețele) și doctrina juridică modernă (Montesquieu, Beccaria). Elaborată în perioada descompunerii relațiilor feudale și formării relațiilor capitaliste, Pravilniceasca condică cuprinde și unele dispoziții corespunzătoare relațiilor de producție capitaliste în curs de apariție. În Pravilă, de inspirație predominant cutumiară, se amestecă obiceiul pământului cu dispoziții ale dreptului bizantin. Pravila este o legiuire tipic feudală, care apără proprietatea feudală și reglementează în mod amănunțit dijma și claca. Din punct de vedere al dreptului moștenirii, a consacrat principiul masculinității.
Constantin Constantinescu-Claps (1884 - 1961) general român, care a luptat atât în al Doilea Război Balcanic cât și în cele două războaie mondiale Constantin Constantinescu Mircești (1900 - 1985), istoric și sociolog român
Conducerea sa eroică a unui contraatac local în aprilie 1943 la capul de pod Kuban a salvat forțele militare germane aflate în apropiere de pericolul de a fi încercuite și nimicite. Pentru eroismul său dovedit în acoperirea retragerii trupelor germane, la 7 aprilie 1943, a fost decorat cu Ordinul militar german "Crucea de cavaler a Crucii de Fier", fiind unul dintre cei 18 militari români care au primit acest înalt ordin german. Prin Decretul Regal nr. 1350/9 mai 1943, i s-a conferit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Maiorul Pălăghiță a fost ucis în timpul unei acțiuni militare la 9 mai 1943 în Kuban (Rusia). Trei zile mai târziu, prin Decretul Regal nr. 1366/13 mai 1943, a fost înaintat post-mortem la gradul de locotenent-colonel și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a. Mostenitoare este fiica sa Lila, care traiește și astăzi în orașul Ploiești. A fost probabil singurul ofițer superior român care sfidând guvernul antonescian a refuzat să divorțeze pe considerente rasiale. A fost singurul ofițer român despre bravurile căruia a scris mai întâi presa germană și apoi cea română. A fost singurul erou adus de pe front și înmormântat în țară cu funeralii naționale. A fost singurul ofițer român considerat criminal de război, care în anii 1950, în cadrul unei ședințe P.C.R. (Partidul Comunist Român) a fost reconsiderat.
Arpacașul este un produs alimentar obținut prin decorticarea (și șlefuirea) boabelor de grâu, de orz sau de mei. Arpacașul este folosit în prepararea colivei și a altor preparate precum supe, salate sau garnituri pentru fripturi. Din arpacaș se prepară și o mâncare, asemănătoare cu pilaful, cu multă grăsime, denumită cașă (din ).
Gheorghe Răscănescu () a fost un ofițer român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial, primind pentru eroismul dovedit în Bătălia de la Stalingrad ordinele militare germane: Curcea de Fier și Crucea de Cavaler al Crucii de Fier. Alături de un alt român, maiorul Ioan Pălăghiță, a fost ofițerul superior străin cu gradul cel mai mic care a primit decorația germană Crucea de Cavaler al Crucii de Fier. Gheorghe Răscănescu s-a născut la data de 28 ianuarie 1900 în satul Crăcăoani (județul Neamț), într-o familie de țărani cu 10 copii. Urmează școala primară din satul natal (1907-1911), după care face 6 clase de liceu la liceul "Petru Rareș" din Piatra Neamț (1912-1918). Nu-și continuă studiile datorită dificultăților financiare și a faptului că guvernul român tocmai legalizase intrarea la școlile militare având numai 6 clase de liceu. Astfel, între anii 1920-1922 urmează Școala Militară de Ofițeri de Infanterie din Sibiu, absolvind-o cu grad de sublocotenent de infanterie. În 1926 avea să fie avansat locotenent, iar în 1935 căpitan. În 1940 primește comanda Batalionului I al regimentului 15 Dorobanți, fiind ridicat la gradul de maior. Participă atât la campania din Răsărit, cât și la cea din Vest. În ambele este remarcat drept soldat excepțional, fiind propus (și primind pentru luptele din Răsărit) pentru decorare. Între numeroasele sale realizări, cele mai cunoscute sunt: ieșirea din încercuirea de la Cotul Donului, intrarea în Odesa, cucerirea prin încercuire a satului Pavlovka, cucerirea satului Frumoasa (jud. Harghita) etc. Pentru o scurtă perioadă (în 1945) este directorul Arsenalului Motomecanizat Lăculețe, unde are în subordine peste 800 de muncitori. Reușește să reorganizeze Arsenalul și să-l facă profitabil. După demiterea sa, Arsenalul a falimentat. La 26 iulie 1958 este arestat la orele 5 dimineața, și ținut în anchetă până la sfârșitul lui februarie 1959. Este condamnat de un tribunal militar din Ploiești la 10 ani de muncă silnică și 10 ani de degradare civică, 900 de lei cheltuieli de judecată și confiscarea averii personale (sentința nr. 493/09.05.1959) pentru crime de uneltire contra ordinii sociale prin agitație. Este grațiat la 15 noiembrie 1960 (decretul Marii Adunări Naționale 406/1960), fără însă a primi pensia de militar de carieră. Este repus în dreptul de pensie printr-o decizie a Ministerului Armatei din 11.11.1964. Având probleme de sănătate cauzate de numeroasele lupte la care a participat, moare din pricina unui infarct miocardic la Ploiești, în data de 3.06.1967. În 1996 este declarat cetățean de onoare al comunei Crăcăoani. De asemenea, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (prin Decretul regal nr. DR905/31 martie 1943) și avansat la 1 iunie 1943 la gradul de locotenent-colonel. A fost mutat apoi la Regimentul Motorizat 3 Vânători de Munte din cadrul Diviziei 1 Blindate. În cursul ofensivei sovietice din perioada 20-23 august 1944, el a comandat un detașament din cadrul aceluiași regiment care s-a luptat cu forțele Armatei Roșii pe linia Pașcani-Roman, pentru a apăra calea ferată ce lega cele două orașe. Pe 23 august 1944, locotenent-colonelul Gheorghe Răscănescu a executat ordinul Regelui, formând din voluntari Detașamentul Motomecanizat român (cu următorul efectiv: 25 ofițeri, 34 subofițeri, 2 mecanici, 657 trupă) care a tăiat drum prin pădure, trecând cu tancurile Carpații și căzând în spatele liniilor de apărare germane, împiedicând astfel consolidarea trupelor germane pe Carpați, fapt pentru care a fost propus pentru cea mai mare decorație sovietică. A fost înaintat la gradul de colonel pe 11 februarie 1946, cu vechimea de la 16 iunie 1945.
În anul 1917 a fost avansat la gradul de locotenent, iar în 1920 a devenit căpitan. A participat la toate acțiunile Regimentului 2 Roșiori din campaniile anilor 1917,1918 (Basarabia), 1919 (Ungaria), ajungând, apoi, în regiment, prin anii 30 ai secolului XX, în poziția de ajutor (locțiitor) al comandantului. A fost decorat pe 17 octombrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. III-a „pentru bravura, curajul și hotărîrea cu care și-a îndeplinit toate misiunile ce i-au revenit dela începutul campaniei și în special pentru modul impetuos cum a executat atacul său la Hotin”. În mod incredibil, Hristea a apărat acest sector împotriva atacurilor Armatei Sovietice timp de aproape o lună înainte de a fi forțat să se retragă. Hristea însuși a suferit răni grave în timp ce și-a condus trupele împotriva dispozitivelor armate grele sovietice, trăgând într-un moment chiar el cu pistolul împotriva unui tanc KV-1.Pentru eroismul său dovedit în apărarea breșei în frontul germano-sovietic, la 28 martie 1943, a fost decorat cu Ordinul militar german "Crucea de cavaler a Crucii de Fier", fiind unul dintre cei 18 militari români care au primit acest înalt ordin german. Este o dovadă a destoiniciei militare și modestiei românești, evocat în memoriile gen.(ret.)Mircea Tomescu. Ulterior a primit gradul de general de brigadă în rezervă. Generalul de divizie Ioan Hristea a fost trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946, în baza legii nr. 433 din 1946, și apoi, din oficiu, în poziția de rezervă la 9 august 1947. A încetat din viață în anul 1972 în municipiul Sibiu.
Editura Cartea Româneascǎ este una din editurile românești, fiind simultan cea mai veche casă editorială din România, fondată în 1919. CARTEA ROMÂNEASCĂ, cea mai prestigioasă și mai veche editură românească, a fost înființată în anul 1919 prin fuziunea mai multor edituri și tipografii:Tipografia lui C.I. Rasidescu (urmasă a vechii tipografii a lui C.A. Rosetti), Librăria&Editura „Ioanițiu și fiii” din 1858, „Librăria Școalelor” din 1891 și Institutul „Minerva” din 1898, la inițiativa rectorului Universității București Ion Athanasiu și a profesorului universitar Ion Th. Simionescu, fost rector al Universității din Iași, tatăl celebrei Sanda Marin. Inițiatorii editurii, și-au propus „crearea unui institut de editură cu scopul tipăririi unei biblioteci ieftine cu conținut literar, dar mai ales științific pentru răspândirea culturii”. După moartea lui Marin Preda în 1980, editura a fost condusă succesiv de romancierul George Bălăiță (1981-1990) și criticul și istoricul literar Magdalena Popescu-Bedrosian (1990-1996). Din anul 1996 și până în anul 2005 directorul editurii a fost criticul literar Dan Cristea. De la 1 ianuarie 2017, CARTEA ROMÂNEASCĂ a funcționat sub administrarea Editurii Paralela 45, prin hotărârea din 22.09.2016 a Comitetului Director al U.S.R. sub președinția lui Nicolae Manolescu, iar din 1 octombrie 2017, se află sub administrarea Editurii Cartea Românească Educațional (prin hotărârea din 13.09.2017 a Comitetului Director al U.S.R), politica editorială fiind asigurată de către un Consiliu Director format din Nicolae Manolescu, Răzvan Voncu (din partea U.S.R.) și Călin Vlasie Este continuată linia editorială inițiată de Marin Preda în 1970, adăugându-se, la propunerea lui Călin Vlasie, dezideratul inițial împărtășit de fondatorii editurii, acela de a tipări cărți ieftine cu conținut literar, științific și educațional, ale autorilor români și străini, cărți care să contribuie atât la propagarea culturii și educației, dar și la stimularea lecturii în rândul tinerilor. În afara concursului de debut inițiat de editură, pentru toate genurile literare, a fost inițiat proiectul național „Cartea Românească - Carte de învățătură ” în parteneriat cu Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, proiect ce se desfășoară în toate școlile din România și care și-a propus stimularea interesului pentru literatura națională și universală prin lectură și creație.„Cultură prin continuitate!” - acesta este sloganul Editurii CARTEA ROMÂNEASCĂ de la 1 ianuarie 2017. Scurt istoric al cărții românești Edituri care publică în limba română Edituri din arealul limbii române
A fost elevul lui Ștefan Vellescu. În 1877, Nottara a început să joace pe scena Teatrului Național. Unul dintre pionierii școlii realiste de interpretare scenică, a aderat un timp la stilul romantic de joc, sub influența cerințelor vremii și sub îndrumarea lui Mihail Pascaly. A studiat la Conservatorul de Arta Dramatică și Lirică din București și la Teatrul Odeon din Paris, preluând la întoarcere la numai 24 de ani majoritatea rolurilor principale ale Naționalului. Contactul cu dramaturgia originală, îndrumarea lui Caragiale și colaborarea cu actori de orientare net realistă ca Aristizza Romanescu și Grigore Manolescu, l-au readus la vechea sa orientare realistă. Jocul lui Nottara profund emoționant, pus în valoare de un glas modulat caracteristic, și expresiv prin frazare, se întemeia pe construirea gândită și precisă a rolului, astfel încât nimic din interpretare să nu rămână nejustificat. A locuit pe str. Câmpineanu, fostă Regală, în apropierea Teatrului Național bombardat în cel de-al Doilea Război Mondial și pe actualul Bulevard Dacia la nr. 105, unde s-a aflat până de curând casa memorială. Români pe mărci poștale românești
Nottara, Notara, Notaras () este un nume de familie purtat de: Împrumuturi lingvistice din greacă
Născut la București într-o familie de boieri, descendent al familiei Bolintineanu, la vârsta de 14 ani a fost izgonit de tatăl său din casa părintească, după ce a hotărât să aleagă, împotriva voinței părinților, cariera actoricească. Ca elev al lui Ștefan Vellescu la Conservatorul de muzică și declamație din București, a jucat de la 16 ani alături de Matei Millo. Debutul pe scenă l-a făcut în comedia „Poetul romantic” pe scena Sălii Dacia, în fostul Han al lui Manuc. Începând din 1880 a jucat la Teatrul național din București, unde în 1882 a luat locul lui Mihail Pascaly ca director de scenă Originalitatea interpretării lui Manolescu, ajutată de un fizic avantajos Jocul său în Hamlet a stabilit un prototip în tradiția teatrală românească. Manolescu însuși a tradus piesa din versiunea franceză a lui Montagui și Letourneur și a pus-o în scenă. Caragiale în cronica sa de după spectacol în 1881 în „Voința națională”, a apărat lipsa de manierisme a interpretării lui Grigore Manolescu în fața criticilor care preferau jocul actorului italian oaspete Ernesto Rossi. Relațiile dintre Manolescu și Caragiale s-au înrăutățit când, în 1888, acesta din urmă a preluat conducerea Teatrului Național și, agasat de opoziția celor trei vedete - Constantin Nottara, Aristizza Romanescu și Grigore Manolescu, care se împotriveau schimbărilor pe care le proiectase, i-a concediat. Episodul aflării lui Caragiale la direcțiunea Teatrului Național nu a durat însă mai mult de un an de zile. Grigore Manolescu s-a numărat printre apropiații și admiratorii poetului Mihai Eminescu și l-a vizitat pe acesta și în momentele grele ale spitalizării în clinica dr-ului Șuțu. Îmbolnăvit el însuși de cancer la vârsta de numai 35 ani, Grigore Manolescu a plecat cu soția sa, Aristizza Romanescu, la Paris, pentru a fi consultat și tratat de renumitul chirurg Jules-Emile Péan, la clinica acestuia din strada Ranelagh din Passy. Grigore Manolescu a decedat la Paris la 14 iulie 1892, la o zi după ce a fost operat. Corpul său neînsuflețit a fost transportat în România și înmormântat, la circa două săptămâni după moarte, la cimitirul Bellu din București.
Ștefan Vellescu () a fost un actor și regizor român. Promotor al literaturii dramatice originale, istoriograf și memorialist al teatrului, în ultimii ani de viață, ca subdirector al Teatrului național din București, și-a îmbinat activitatea profesorală cu cea de regizor.
Petre Liciu s-a născut în Focșani, într-o familie de magistrați. A fost al doilea copil din cei zece ai magistratului Gheorghe Liciu și ai Mariei, casnică, ea însăși fiică de magistrat. Mama sa s-a stins din viață prematur. Petre Liciu urmează cursurile primare la Școala Nr.1 din Focșani-Munteni. Tatăl său este înaintat consilier la Curtea de Apel Galați, unde își mută și familia. Petre urmează apoi primele două clase gimnaziale la „Dimitrie Cantemir" din București. Transferat apoi la Curtea de Apel Iași, magistratul își ia familia în capitala Moldavei, astfel, în anul școlar 1883-1884, Petre Liciu este înscris în clasa a III-a la Liceul Național din Iași, pe care nu-l va părăsi până la bacalaureat. Premiant în fiecare an, este depășit doar în clasa a VI-a de un elev venit de la Liceul din Botoșani, care se numea Nicolae Iorga. Impresionat de Aristizza Romanescu, organizează spectacole la Teatrul din Copou. La 18 februarie 1888, acesta este mistuit de flăcări, pentru Petre Liciu însemnând un adevărat doliu. În octombrie obține diploma de bacalaureat în litere și științe, semnată de Titu Maiorescu, ministru al instrucțiunii publice. În aceeași toamnă se înscrie la Facultatea de Drept, dorința familiei, și la Conservator, începând să joace la Teatrul Național din Iași. În 1890, Gheorghe Liciu este numit consilier la Înalta Curte de Casație, întreaga familie mutându-se la București. Aici își continuă studiile de drept în anul al treilea, dar Conservatorul nu-i recunoaște cei doi ani absolviți la Iași, fiind obligat să se înscrie în anul I. În 1891, studentul în drept face parte din delegația Universității din București ce a participat la funeraliile lui Mihail Kogălniceanu de la Iași. În ziua de 6 iunie 1893, are loc la Ateneul Român examenul-producție al elevilor din ultimul an al Conservatorului, pe care îl incheie cu premiul întâi pentru comedie, laureatul la dramă fiind Aristide Demetriad. La Facultatea de Drept renunțase de mult, prezentându-se doar la două examene. Interpretează un an roluri de mai mică importanță în București și Iași, pentru ca în 1894 să fie admis prin concurs la Conservatorul din Paris, pentru a urma cursurile de declamațiune, cu intrare gratuită la Teatrul Francez și la Teatrul Odeon. Primește o bursă din partea statului român pentru trei ani, dar nu rămâne la Paris decât doi ani. Angajat la Teatrul Național din București (17 august 1892) pînă la plecarea la studii în Franța. Întors în țară de la Paris este reangajat la Teatrul Național din București (1896-1897), devenind în curând unul din cei mai de seamă stâlpi ai lui. Întors din străinătate, interpretează diverse roluri pe scena Teatrului Național din București, Comitetul teatral, din care făcea parte și I.L Caragiale, trecându-l la 17 martie 1901 în rândul societarilor, ceea ce înseamnă o consacrare. Pe scena Teatrului Național din Capitală interpretează, de-a lungul unui deceniu, o întinsă gamă de roluri, de la farsă și vodevil până la drama zguduitoare (Shylock din Neguțătorul din Veneția de Shakespeare, Cezar din Ruy Blas de V. Hugo, Ștefăniță din Viforul de Delavrancea etc.). Începând din toamna lui 1911, crizele nefritice încep să i se repte din ce în ce mai des, uneori fiind adus la teatru mai mult pe brațe. Puțin după miezul nopții spre 1 aprilie 1912, actorul Petre Sturdza, cel cu care pornise în cucerirea scenei românești, îi închide ochii pentru totdeauna. Petre Liciu face parte din a cincea generație de autori care au dat strălucire artei teatrale românești, prima fiind a lui Costache Caragiale, a doua a lui Matei Millo, a treia a lui Nottara și Aristizza Romanescu, iar a patra a lui Iancu Brezeanu, Maria Ciucurescu ș.a.Deși nu a deținut niciodată oficial o catedră la Conservator, funcționând aici ca locațiilor al unor actori-profesori, a îndrumat o adevărată generație de "monștri sacri", din care făceau parte Ion Manolescu, V. Maximilian, G. Storiu, Zaharia Bârsan, Marioara Voiculescu etc, Aceasta din urmă ne-a împărtășit credința că Petre Liciu a fost nu numai un actor de talent și un regizor excepțional, ci și un mare pedagog."Nici o profesie și nici o chemare n-ar fi putut cuprinde un întreg așa de adanc uman" - îl caracteriza Nicolae Iorga. Într-o vreme de sfârșit și început de secol, când actorului i se cerea un joc nuanțat, fără excese de gesturi și strigăte, de patetism silit, Petre Liciu s-a folosit de voce, mimică și gest cu o extremă economie, înfiorând spectatorii, după cum afirmă contemporanii lui, doar cu o șoaptă. A încetat din viață în urma unei operații la rinichi și a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu din București. La moartea sa s-au realizat două documentare, "Funerariile marelui artist Petre Liciu" și "Înmormîntarea artistului Liciu".
S-a născut în 13 iulie 1886 sau, după alte surse, la 13 iulie 1888 ca Aristida Maria, fiică a actriței de origine evreiască Lea Fanșeta Vermont (Grünberg) dintr-o legătură romantică cu omul de teatru și scriitorul român Grigore Ventura, al cărui nume de familie l-a primit. A studiat la Conservatorul din Paris cu Eugène Silvain și Paul Mounet. A jucat împreună cu Sarah Bernhardt și cu Eduard de Max, care au avut o mare influență asupra sa. După 1919 a jucat la Comedia Franceză, a cărei societară a devenit ulterior. A interpretat rolurile eroinelor lui Racine, Molière, Cehov, Shaw, Pirandello, Lenormand, Mauriac etc. Între 1929 și 1936 a dat anual spectacole la București și în România, cu ansamblul teatrului „Maria Ventura” pe care îl conducea. A jucat în piese de Alexandru Kirițescu, Mircea Ștefănescu etc., dând un mare imbold dramaturgiei românești. Artistă de mare sensibilitate, cu un simț ascuțit al tragicului, dotată cu o voce impresionantă și folosind o gestică elegantă, Ventura s-a înscris în șirul marilor actori români de reputație europeană. A fost prima femeie care a pus în scenă o piesă la Comedia Franceză, anume „Ifigenia” de Racine în 1938.
Regatul Unit nu are o constituție scrisă propriu-zisă. Constituția este formată din mai multe categorii de norme juridice cuprinse în: dreptul statutar (Statute law), dreptul jurisprudențial (Common law) și obiceiul constituțional (conventional rules). Dreptul statutar cuprinde, în primul rand, anumite mari carte, petiții și statute: Caracterul distinctiv al majorității acestor carte și statute îl reprezintă faptul că au fost produse ale crizelor constituționale și că au în conținutul lor termenii de aplanare a acestor crize. În Regatul Unit, în momentul când o astfel de problemă a fost definitiv aplanată, fie prin victoria unei anumite părți, fie print-un compromis definitiv, britanicii consideră acea înțelegere ca pe o parte a constituției lor. Înțelegerea ia forma unei legi și arată ca orice lege prin Parlament. Dreptul jurisprudențial. Unele dintre cele mai importante principii ale constituției britanice sunt principii de drept comun, adică nu au fost stabilite prin nici o lege trecută prin Parlament sau hotarâte de rege, ci sunt stabilite la tribunal prin folosirea deciziilor din cazurile individuale ca precedent pentru cazuri ulterioare. Obiceiul constituțional reprezintă “totalitatea normelor și obiceiurilor după care trebuie să se conducă acei care dirijează munca aparatului administrativ.” Una dintre convențiile acceptate este ca atunci când demisionează guvernul, monarhul va cere șefului opoziției să formeze un nou guvern. O altă convenție este că o lege care afectează succesiunea la tron are nevoie și de acordul parlamentelor din statele membre Commonwealth, nu numai de acordul celui din regatul Unit. Parlamentul, corpul legislativ al Marii Britanii, este format din Camera Comunelor, Camera Lorzilor și regină în rolul său constituțional. Camera Comunelor are atribuțiile cele mai importante: adoptă legi, deține competențele financiare, are competența de a controla guvernul și de a pune în discuție responsabilitatea sa. Limitarea puterii Camerei Lorzilor se bazează pe principiul că aceasta este o cameră de revizuire care trebuie să completeze Camera Comunelor, nu să rivalizeze cu ea. Odată trecute prin cele două camere, proiectele de lege au nevoie de acordul regal pentru a deveni legi. Parlamentul poate aduce amendamente constituției printr-o simplă majoritate în ambele camere, urmată de acordul regal. Convențiile pot fi schimbate, deoarece nu au statut legal. Dar ele tind să fie tolerate pentru ca permit sistemului să funcționeze.
Emmanuel de Martonne () a fost un geograf și pedagog francez, binecunoscut în România interbelică pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României Mari, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României, a Munților Făgăraș, de a căror frumusețe sălbatică, neatinsă și pură a fost profund impresionat, numindu-i Alpii Transilvaniei. Discipol al lui Vidal de la Blache, a fost numit la Rennes în 1899, unde a fondat un laborator de geografie în 1902. Pasionat de climatologie, el este celebru pentru descoperirea bazelor evapotranspirației potențiale, utilizată azi de botaniști și agronomi. Laboratorul său funcționează până în zilele noastre, trecând în mâinile lui Andre Meynier. Acest laborator se numește astăzi COSTEL și este condus de Jean-Pierre Marchand. Fost coleg și prieten al criticului literar Pompiliu Eliade (1869-1914) la Școala Normală Superioară din Paris, tânărul De Martonne i-a urmat sfatul și și-a început cariera științifică cercetând Carpații Meridionali, pe care i-a denumit sau a preluat un nume folosit pe hărțile locale și l-a pus în circulație, „Alpii Transilvaniei”. În 1902 își susținea teza de doctorat cu titlul La Valachie: essai de monographie géographique (Valahia: eseu de monografie geografică) dedicată mentorului său, Vidal de la Blache, teză care va fi urmată de Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie (Cercetări privind distribuția geografică a populației în Valahia). Prin publicarea ambelor cărți, tânărul savant francez devenea cel mai bun specialist al studierii geografiei carpato-dunărene. În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română îl alege membru de onoare în 1912. La 13 mai 2019, Banca Națională a României, pune în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă aniversară, cu tema Desăvârșirea Marii Uniri - Emmanuel de Martonne. Moneda, cu valoarea nominală de 10 lei, este de argint cu titlul de 999‰, este rotundă cu diametrul de 37 mm, are greutatea de 31,103 g, iar întregul tiraj de 300 de exemplare au fost emise de calitate proof. Mondele au putere de circulație pe teritoriul României.
Actuala Constituție este succesoarea directă a Constituției din 1814. Aceasta a suferit câteva revizii generale, dintre care cea din 1848 pare a fi cea mai semnificativă. Au existat și multe alte revizii mai nesemnificative în amploare: în 1815,1840,1884 iar, în secolul XX, au fost peste treisprezece revizii, ultima în 1999 însoțite de alte două în anii 2002 și 2005. Pe parcursul a celor aproximativ două sude de ani de existență, Regatul Țărilor de Jos a evoluat de la un stat autocratic către o democrație liberală, la o monarhie constituțională cu un dezvoltat sistem parlamentar de guvernământ, și de la un stat liberal la un stat social asistențial. La fel, trebuie menționat, ca fiind relevant pentru istoria constituțională, procesul de decolonizare și de creare a unui sistem federal ce unește Olanda și coloniile ce încă mai fac parte din Regat. Toate aceste schimbări sunt reflectate în conținutul Constituției. După invazia franceză din 1794 Republica Batavă a fost proclamată, ca stat unitar. Pe 31 ianuarie 1795 a emis o Lege a Drepturilor Omului iar la 1 mai 1798 o nouă constituție, prima în accepțiunea modernă a termenului, fiind votată de Adunarea Națională. Constituția de la 7 august 1806 instituie Regatul Țărilor de Jos, ca monarhie constituțională, care în 1810 este anexat de Imperiul Francez. Odată cu retragerea trupelor franceze în fața armatelor ruse, se instituie noul stat independent Olanda, un principat, prin Constituția de la 29 martie 1814. Wilhem VI de Orania, înscăunat la 2 decembrie 1813 va emite o primă versiune a actualei constituții la 24 august 1815, întemeind prin aceasta Regatul Unit al Țărilor de Jos. În 1840, când o nouă revizie a devenit necesară datorită dobândirii independenței de către Belgia, un prim pas spre întărirea unui sistem parlamentar a fost realizat prin introducerea responsabilității ministeriale cu caracter penal. O revizuire însemnată a fost cea din 11octombrie 1848, când, sub presiunea Revoluțiilor de la 1848 din țările vecine, Regele Wilhelm II a acceptat introducerea răspunderii ministeriale complete în constituție, Camera Secundă a Parlamentului este aleasă cu vot direct iar Parlamentului i-a fost oferit rolul de a amenda propunerile legislative ale guvernului. Revizuirea din 1887 înlocuiește înlocuiește sufragiul censitar cu unul bazat pe un minim de avere și educație, ceea ce a făcut să crească procentajul de bărbați cu drept de vot. În anul 1922 sufragiul universal este explicit adoptat în Constituție, după ce deja fusese introdus prin lege în 1919. În 1972 vârsta pentru dreptul la vot scade la 18 ani, după ce în 1963 fusese scăzută de la 23 la 21 de ani. O caracteristică a Constituției Olandei este absența afirmării explicite a unui principiu fundamental sau adeziune ideologică. Spre deosebire de constituțiile altor țări europene, Constituția Olandeză nu a avut niciodată un preambul. Nu există nicio afirmație cu privire la originile sau sursele autorității publice sau a suveranității. Capitolul 1 al Constituției este în mare măsură o enumerare a drepturilor fundamentale. Nu există o erarhie normativă a acestor drepturi indicată de către Constituție : în principiu toate drepturilor fundamentale sunt egale. Unele drepturi sunt absolute, însă, cele mai multe pot fi limitate de parlament sau de către alte legi. Articolul 1 al Constituției privește egalitatea în fața legii și interzice în mod expres.“Toate persoanele în Olanda vor fi tratate în mod egal în circumstanțe similare. Discriminarea pe motiv de religie, credințe, opinii politice, rasă sau sex sau oricare alt motiv nu va fi permisă.” Artilolul 7 se referă la libertatea de expresie. Articolul 20 se referă la dreptul la asistență socială din partea statului. Alin. (1) “Este în atribuția autorităților să asigure mijloacele de subzistență pentru populație și să asigure distribuirea avuției.” iar în alin. (3) se spune că “Persoanele de naționalitate olandeză ce locuiesc pe teritoriul Olandei și nu sunt în măsură să se întrețină vor avea dreptul, ce urmează să fie reglememtat de un Act al Parlamentului, la asistență din partea autorităților.” Articolul 23, ultimul din acest prim capitol se referă la educație, stabilind atât drepturile cetățenilor cât și datoriile autoritățiilor în acestă privință. Sistemul de guvernământ este format din trei mari instituții: Monarhul, Consiliul de Miniștrii și Parlamentul. Șeful statului este monarhul - articolul 24, astăzi, această funcție este deținută de regele Willem-Alexander. Rolul regelui este în mare măsură unul ceremonial, deși beneficiază totuși de un grad de influență datorat respectului de care Casa de Orania se bucură. Consiliul de Miniștrii (Cabinetul) este numit de către rege și condus de către un prim-ministru care deține puterea executivă - articolul 42. Puterea legislativă este deținută de către un Parlament bicameral - articolele 52 și 53. Curtea Supremă nu are competență în a respinge un Act al Parlamentului pe motiv că ar viola Constituția, - articolul 120 afirmă că “constituționalitatea Actelor Parlamentului și a tratatelor nu va fi revizuită de către curțile de justiție.” Aceasta înseamnă că controlul constituțional a actelor parlamentului de către tribunale nu este permis și, conform Curții Supreme, acest veto împotriva revizuirii constituționale se aplică și procedurii legiferării însăși.
În 2009 fusese ales vicepreședinte al PNL și s-a aflat pe lista de candidați ai partidului pentru Alegerile Europarlamentare din iunie 2009. La 17 martie 2010, după un proces îndelungat, Cristian Anghel a fost găsit vinovat de către Curtea de Apel din Cluj pentru acte de abuz în serviciu în formă calificată și a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni de detenție cu executare. În plus, Curtea de Apel Cluj i-a interzis dreptul de a ocupa sau de a fi ales într-o funcție publică. În același timp, primarul din Baia Mare a fost obligat la plata sumei de 394.500 euro către Primăria Baia Mare cu titlu de prejudiciu creat prin activitatea infracțională, plus cheltuieli de judecată. De asemenea, judecătorii au menținut sechestrul asupra bunurilor sale mobile și imobile, instituit în cursul urmăririi penale. Decizia Curții de Apel Cluj este executorie și definitivă (fără drept de recurs). Instanța l-a condamnat pe Anghel pentru aprobarea achiziției unui bloc de garsoniere contra sumei de de euro de la o asociație familială care îl achiziționase cu puțin timp în urmă contra sumei de de euro. Anghel a fost eliberat condiționat după zece luni, în februarie 2011. A fost reprimit în PNL Maramureș in 2013. Ulterior, în anul 2016 a candidat pentru funcția de consilier județean din partea PER. Acum este președinte ALDE Maramureș.

Subsets and Splits

No community queries yet

The top public SQL queries from the community will appear here once available.